Giuseppe Ungaretti - Pietatea

1
Sunt un om rănit.
Şi aş vrea să plec
Şi în sfârşit să ajung,
Pietate,acolo unde se ascultă
Omul care e singur cu sine.

Nu mai am decât mândrie şi bunătate.
Şi mă simt exilat în mijlocul oamenilor.
Dar pentru ei stau şi sufăr.
Nu sunt oare demn să mă întorc în mine?
Am populat cu nume tăcerea.

Mi-am rupt bucăţi inima şi mintea
Pentru a cădea în jugul cuvintelor?
Domnesc peste fantasme.

O, frunze uscate,
Suflet purtat de ici colo...

Nu urăsc vântul şi urletul lui
De animal preistoric.

Doamne,cei ce te imploră
Nu-ţi cunosc decât numele?

M-ai alungat din viaţă.
Mă vei alunga de la moarte?

Poate că omul nu e demn nici să spere.
Până şi fântâna remuşcării a secat?

Păcatul cât valorează,
Dacă spre puritate nu duce?

Trupul îşi aminteşte cu greu
Că altădată a fost puternic.

E nebun şi ostenit sufletul.

Doamne,priveşte slăbiciunea noastră.

Am vrea o certitudine.

Nici măcar nu mai râzi de noi?

Şi deplânge-ne aşadar, cruzime.

Nici nu mai pot rîmâne zidit
În dorinţa fără iubire

O urmă arată-ne de dreptate.

Legea ta care e?

Fulgeră bietele mele trăiri.

Eliberează-ne de neâncredere.
Am ostenit să urlu fără glas.

 2

Trup în melancolie
În care clocotea cândva bucuria,
Pleoape lăsate în trezia ostenită,
Tu vezi,suflet atât de bătrân,
Cel ce voi fi, căzut în ţărână?

Prin cei vii trece drumul spre moarte,

Noi suntem torentul de umbre,

Ele sunt sămânţa ce ne încolţeşte în vis,

A lor e depărtarea ce ne rămâne

A lor e umbra ce greutate dă numelor.

Nădejdea unei grămezi de umbre
Şi nimic altceva să ne fie soarta?

Şi tu să nu fii,Doamne, decât un vis?

Măcar în vis, temerari,
Am vrea să-ţi fim asemeni.

Născut e din demenţa cea mai clară.

Nu tremiră în norii de ramuri
Ca păsările dimineaţa

Întredeschiderea de pleoape

În noi stă şi tânjeşte, plagă misterioasă.

3

Lumina ce ne-mpunge
Este un fir tot mai subţire

Tu nu mai orbeşti, dacă nu ucizi?

Dă-mi această fericire supremă.

4

Omul, monoton univers,
Crede că-şi sporeşte bunurile
Şi din mâinile sale febrile
Nu ies decât limite fără încetare.

Agăţat de neant
Cu un fir de păianjen,
Nu se teme şi nu seduce
Decât propriul strigăt.

Stăvileşte istovirea înălţând morminte
Căci pentru a concepe,Eternule,
Nu are la îndemână decât blasfemuri.



traducerea Alexandru Ungureanu 

Edith Södergran - Triumful de a exista

De ce îmi e frică? Sunt o parte din infinit.
Sunt o parte din marea forţă a întregului,
o lume solitară, printre milioane de lumi,
o stea de mărimea întîi care se stinge ultima.
Triumf de-a trăi, triumf de-a respira, trumf de-a exista
triumf de a simţi timpul curgînd îngheţat în vine,
de a simţi şuvoiul mut al nopţii
şi de a sta în picioare pe stîncă în bătaia soarelui.
Calc pe soare, stau dreaptă, în picioare, pe soare,
nu ştiu altceva decît soarele.
Timp – care schimbi, timp – care nimiceşti, timp – care farmeci,
vii oare cu noi reţele de intrigi, cu o mie de şiretlicuri pentru a-mi oferi o viaţă
asemeni unui grăunţe, unui şarpe încolăcit, unui recif de mare?
Timp – ucigaş – înapoi!
Sorele-mi umple pieptul pînă la margine cu miere suavă
şi-mi spune: stelele toate pieri-vor odată şi totuşi strălucesc fără frică!

1916

John Keats - Dragostea modernă

Ce-i dragostea? Păpuşă dichisită,
S-o mângâie şi s-o răsfeţe lenea;
Urzeală de încurcături divine,
Încât neghiobii tineri toţi se cred
Divini prin dragoste; si-aşa se scurge
O vară,-n căscături şi nebunie;
Curând ajunge-al domnişoarei piaptăn
O diademă toată numai perle,
Iar bietele ciubote Welington
A lui Romeo fină-ncălţăminte.
Atunci la 7 bis sta Cleopatra
Şi sta Antonius pe Brunswich Square.
Neghiobilor!... Înalte patimi dacă
Au încălzit odată lumea; dacă
Regine şi Soldaţi s-au zbuciumat
Să cucerească inimi - zău, nu văd
De ce asemeni zbuciumări s-ar naşte
Mai multe, mai de rând ca buruiana!
Neghiobilor!... Ci întregiţi-mi iară
Topită perla grea a Cleopatrei
Şi zice-voi că toţi puteţi iubi
În ciuda pălăriilor de castor.


Trad: Aurel Covaci

Rabindranath Tagore - Culesul roadelor

5

Un pumn de ţărână putu să-mi ascundă semnul tău,
când nu-i cunoşteam înţelesul.
Acum, fiind mai înţelept, îl citesc în toate cele
ce-l tăinuiseră mai înainte.
El e zugrăvit pe frunzele florilor;
în stropi îl aruncă valuri din spuma lor;
dealuri îl poartă sus pe vârfuri.
Întorsesem faţa mea de la tine,
de aceea citii întoarse semnele
şi nu pricepui înţelesul lor.




14

Partea mea din ce e mai bun pe această lume
 îmi va veni din mâinile tale:
 iată făgăduiala ta.
De aceea străluceşte lumina ta în lacrimile mele.
Mă tem să mă las călăuzit de alţii, ca să nu mă depărtez de tine,
care aştepţi la o cotitură a drumului
să fii călăuza mea.
Merg cu îndârjire pe drumul meu,
până ce însăşi nebunia mea mi te va aduce la uşă.
Căci am făgăduiala ta
că partea mea din ce e mai bun pe această lume,
îmi va veni din mâinile tale.


15

Vorba ta e simplă maestre,
nu însă a acelora care vorbesc despre tine.
Înţeleg glasul stelelor tale şi tăcerea pomilor tăi.
Ştiu că inima ar vrea să mi se deschidă ca o floare;
că viaţa mi s-a adăpat la un izvor tainic.
Asemenea unor păsări din ţara solitară a zăpezii,
ademenite de căldura primăverii,
zboară cântecele tale în jurul inimii mele,
vrând să-şi facă în ea cuiburile;
iar eu sunt mulţumit în aşteptarea anotimpului vesel.


16

Ei ştiau drumul şi plecară să te caute de-a lungul cărării înguste;
eu însă pornii de-a dreptul în noapte, căci eram neştiutor.
Nu eram îndestul de priceput, să mă tem de tine în întuneric;
de aceea ajunsei pe neaşteptate în pragul tău.
Înţelepţii mă dojeniră şi-mi porunciră să plec din nou,
căci nu venisem pe cărare.
Mă întorsei cuprins de îndoială,
tu însă m-ai oprit;
 iar dojana lor crescu din zi în zi.


18

Nu: vouă nu vă este dat să deschideţi bobocii în flori.
Scuturaţi bobocul, loviţi-l; e peste puterile voastre
să-l faceţi să înflorească.
Atingerea voastră îl întinează;
voi rupeţi petalele rând pe rând şi le aruncaţi în ţărână.
Dar nici o culoare şi nici un parfum nu apare.
Nu! Vouă nu vă este dat să deschideţi bobocii în flori.
El, care e în stare să deschidă bobocul,
o face atât de simplu.
Îi aruncă o privire şi seva vieţii îi curge prin fibre.
La suflarea lui, floarea îşi întinde aripile
şi fâlfâie în vânt.
Culori izbucnesc ca nişte dorinţe,
parfumul dă la iveală o dulce taină.
El, care e în stare să deschidă bobocul,
o face atât de simplu.


30

Un zâmbet şiret se revărsă peste ceruri,
în ceasul când ai îmbrăcat inima mea în zdrenţe
şi ai trimis-o pe drumuri să cerşească.
Ea merse din uşă în uşă
şi de atâtea ori, când talerul ei era aproape plin,
fu prădată.
La capătul zilei anevoioase ea ajunse la poarta palatului tău
şi-ţi întinse jalnicul ei taler;
şi tu ai venit şi luând-o de mână ai aşezat-o
lângă tine pe tronul tău.


60

Parfumul strigă înăuntru bobocului:
”Vai! Ziua asfinţeşte, preţioasa zi de primăvară,
şi eu sunt închis în potir!”
Copile, nu-ţi pierde curajul!
Cătuşele tale se vor rupe în bucăţi,
bobocul va înflori şi primăvara va dăinui
şi atunci, tu vei muri în belşugul vieţii.
Parfumul se zbuciumă şi tremură înăuntrul bobocului, strigând:
”Vai! ceasurile trec şi eu încă nu ştiu nici încotro merg, nici ce caut!”
Copile nu-ţi pierde curajul!
Vântul de primăvară ţi-a ascultat dorinţa şi
ziua nu va apune fără să-ţi împlineşti viaţa.
Viitorul îi pare întunecat şi parfumul strigă deznădăjduit:
”Vai! Din vina cui e viaţa mea atât de fără rost?”
”Cine poate să-mi spună, de ce sunt în afund?”
Copile, nu-ţi pierde curajul!
Se apropie dimineaţa desăvârşirii,
când vei amesteca viaţa ta cu toată viaţa
şi vei cunoaşte, în sfârşit, menirea ta.

(Rabindranath Tagore – „Culesul roadelor”,
Editura Helicon, Timişoara,
Trad. Vasile G. Luţă)

Eugenio Montale - Mic testament

Ceea ce noaptea mi se năluceşte
În calota cugetului meu,
Urmă sidefie de melc
Sau corindon de sticlă strivită,
Nu e lumină de biserică sau atelier
Pe care s-o vegheze
Un cleric roşu sau negru.
Doar acest curcubeu pot
Să-ţi las mărturie
Despre-o credinţă la care-am ţinut cu tărie,
Despre-o speranţă care-a ars mai domol
Decât o buturugă-n vatră.
Păstrează-i pudra după oglinjoară
Atunci când tot ce e lumină se va stinge,
Hora drăcească se va înteţi
Şi-un Lùcifer posomorât va coborî pe-o proră
A Tamisei, Hudsonului, Senei
Scuturându-şi aripile de bitum, pe jumătate
Rupte de-osteneală, să-ţi spună: e ceasul.
Nu e o moştenire, o amuletă
Care să poată îndura asediul musonului
Pe firul de păianjen al memoriei,
Dar o istorie nu dăinuie decât în cenuşă
Şi supravieţuirea n-o afli decât prin săvârşire.
Semnul era temeinic: cine l-a distins
Nu poate să dea greş de vrea să te găsească.
Oricine-şi recunoaşte pe ai lui: mândria
Nu era izolare, umilinţa nu era laşă,
Văpaia cea plăpândă, camuflată
din cuget nu era o scăpărare de chibrit

trad: Geo Vasile

Francois Villon - Balada limbilor pizmaşe

În şoricioaică, smoală, ţipirig;
În var nestins, seu, zemuri de ciupearcă.
În plumb topit, (mai bine-aşa se frig !);
Cît şi-n leşie,-n care să se stoarcă
Bahlemuri de Jidaucă şi pişoarcă;
În zoi de zgănci leproase cu clăbuci;
În răzuieli de tălpi din rupţi tuzluci;
În sîngiuri de năpîrci şi-unsori de moaşe;
În fieri de lupi, de vulpi şi de bursuci,
Răsfripte fie-aceste limbi pizmaşe!

În crieri de cotoi scîrbit de peşte,
Mîrtan bătrîn, ştirb, negru mai ales;
De javră, care tot atît plăteşte,
În balele-i curgînd, turbate ce-s;
În spume de catîr cu tignafes,
Tocat mărunt de foarfeci, întru totul;
În ape-n care şoacăţi vîră botul
Şi broaştele rîioase-şi fac sălaşe,
Iar şerpi şi cu şopîrle trec de-a-notul,
Răsfripte fie-aceste limbi pizmaşe!¹

Şi în chezap, primejdios de-aproape,
Şi în buric de-aspidă, şi-n gurguie;
În sînge ce se uscă prin năstrape
La bărbieri, cînd luna plină suie;
(O pată-i neagră, alta e verzuie !)
În bube, trînji şi-n jeg rămas în băi
În care doici lăiesc la budigăi;
Şi în lături de fete de codoaşe
(De nu pricepi n-ai fost prin cuplărăi)
Răsfripte fie-aceste limbi pizmaşe!

ÎNCHINARE
Măria Ta, de n-ai astar, nici saci.
Ăst prînz de soi tu strecură-l dibaci
Prin fund de braci cu scîrnă-n gogoloaşe.
Ci mai-nainte,-n balegi de godaci,
Răsfripte fie-aceste limbi pizmaşe!

Trad: Romulus Vulpescu

Federico Garcia Lorca - Romanţa somnambulă (Romance sonámbulo)

Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
Verde vânt. Şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării
şi calul în munte, sus.
Ea cu umbra-n cingătoare
în balconul tău visează,
părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca gheaţa.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde.
Pe sub luna mea ţigancă
lucrurile stau privind-o
şi ea nu le poate vede.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde.
Stele mari de promoroacă
vin cu peştele de umbră
ce deschide drum luminii.
Vântu-l freacă cu aspreala
ramurilor lor, smochinii
şi, motan viclean, zbârleşte
muntele agave acre.
Cine va veni? Pe unde?
Stană, în balcon rămasă
trupul verde, părul verde,
marea-amară ea visează.
Prietene, eu vreau să schimb
calul meu pa casa sa,
frâu-l dărui pe oglindă
şi cuţitul pe manta.
Din păşunile din Cabra
sângerând, acuma vin.
Tinere, dacă-aş putea
acest târg l-aş încheia.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Vreau, prietene, să mor
omeneşte-n pat la mine.
De oţel, ar fi mai bine,
cu cearşafuri de olandă.
Nu vezi rana despicată
de la piept la beregată ?
trei sute de roze negre
pe pieptaru-ţi alb dau floare.
Sângele ţi se prelinge
iscodind spre cingătoare.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Lasă-mă să urc încalte
la balcoanele înalte,
lasă-mă să urc, mă lasă
pân’ la verzile balcoane.
La balcoanele de lună
unde apa-adânc răsună.
*
Şi cei doi se suie-acum
la înaltele balcoane.
Lăsând urmă şi de sânge
şi de lacrime pe drum.
Lampioanele de tablă
peste case tremurau.
O mie de tamburine
de cristal zorii răneau.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
verde vânt şi ramuri verzi.
Prietenii-amândoi suiră.
Vântul le lăsa în gură
gust de mentă şi de fiere,
şi un gust de busuioc.
Spune-mi und-i, frăţioare,
fata-ţi tristă, în ce loc?
Câte dăţi te-a aşteptat !
Câte dăţi te-o aştepta
părul negru, chipul proaspăt,
în balconul verde, oaspăt !
peste ochiul de fântână
mi se legăna ţiganca.
Părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca gheaţa.
Peste apă ea atârnă
de un ţurţure de lună.
Noaptea se făcu intimă
ca o piaţă mică, mică.
Gărzile civile bete
poarta o izbeau cu sete.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
Verde vânt şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării.
Şi calul în munte, sus.

Julio Cortázar - Autostrada din sud (fragment din volumul „Toate focurile, focul”)

La început, fata din automobilul Dauphine insistase să ţină socoteala timpului, deşi inginerului din Peugeot-ul 404 îi era deja totuna. Fiecare putea să-şi privească ceasul, dar era ca şi cum timpul acela, ţintuit la încheietura mâinii drepte sau bip-bip-ul radioului ar fi măsurat altceva, timpul celor care nu făcuseră greşeala de a se întoarce la Paris pe autostrada din sud într-o duminică după-amiază. Abia ieşiţi din Fontainebleau, au fost nevoiţi să încetinească, să se oprească în şase şiruri pe fiecare parte (se ştie deja că duminica autostrada este rezervată în întregime celor care se-ntorc în capitală), să pornească motorul, să înainteze trei metri, din nou să se oprească, să sporovăiască cu cele două călugăriţe din automobilul 2HP din dreapta, cu fata din maşina Dauphine din stânga, să-l privească prin oglinda retrovizoare pe bărbatul palid ce conduce o Caravelle, să invidieze ironic bunăstarea avicolă a soţilor din Peugeot-ul 203 (din spatele fetei din Dauphine) care se joacă cu fetiţa lor, glumesc şi mănâncă brânză, ori să suporte din când în când ieşirile exasperate ale celor doi tineri din Simca aflată în faţa Peugeot-ului 404, şi chiar să coboare din maşină când se opresc şi să vadă ce se întâmplă, fără a se îndepărta prea mult (căci nu se ştie niciodată când vor porni din nou maşinile din faţă şi va trebui să alerge pentru ca cei din spate să nu înceapă războiul claxoanelor şi al insultelor), şi să ajungă în felul ăsta în dreptul unui Taunus aflat în faţa fetei din Dauphine, care se uită întruna la ceas, şi să schimbe mucalit câteva cuvinte cu cei doi bărbaţi care călătoresc cu băieţelul blond, ce se distrează teribil, chiar şi-n momentele astea, cu maşinuţa care acum se deplasează pe locurile şi pe partea din spate a Taunus-ului, ori să-ndrăznească chiar să avanseze, pentru că maşinile din faţă par să nu mai pornească, şi să-i privească oarecum cu milă pe soţii aceia în vârstă din Citroën-ul ID ce pare o uriaşă cadă violetă unde plutesc cei doi bătrâni, el odihnindu-şi braţele pe volan cu un aer obosit, dar răbdător, ea muşcând, mai degrabă sârguincios, decât cu poftă, dintr-un măr.
După ce a repetat toate astea de patru ori, inginerul s-a hotărât să nu mai iasă din maşină şi să aştepte ca poliţia să rezolve cumva blocajul de circulaţie. Căldura lunii august făcea ca staţionarea asta în maşini să devină tot mai enervantă. Totul era miros de benzină, ţipete scoase de tinerii din Simca, soare reflectat în geamuri şi în borduri colorate şi mai ales senzaţia stranie de izolare într-o pădure de maşini de curse. Peugeot-ul 404 al inginerului ocupa cel de-al doilea loc pe banda din dreapta, socotind de acolo de unde începeau să se despartă cele două sensuri şi avea deci patru maşini în dreapta şi şase în stânga; de fapt, putea distinge numai cele opt maşini care-l înconjurau şi pe ocupanţii acestora, pe care-i studiase până când obosise. Vorbise cu toţi, în afară de băieţii din Simca pe care-i găsea antipatici; treptat, discutaseră situaţia în cele mai mici detalii, şi impresia generală era că până la Corbeil-Essones vor avansa numai câte puţin, dar că între Corbeil şi Juvisy ritmul se va accelera de îndată ce elicopterele şi motocicliştii vor reuşi să străpungă nodul de trafic. Căzură cu toţii de acord că se produsese un accident grav în zonă, aceasta fiind unica explicaţie pentru incredibila încetineală cu care înaintau. Şi mai erau guvernul, căldura, impozitele, drumurile publice, o oprire şi apoi încă una, trei metri, altă oprire, cinci metri, o frază sentenţioasă ori o înjurătură reţinută.
Cele două călugăriţe din maşina 2HP ar fi vrut să ajungă la Milly-la-Fôret înainte de opt, căci îi aduceau bucătăresei un coş cu zarzavaturi proaspete. Cuplul din Peugeot-ul 203 voia mai ales să nu piardă jocurile televizate de la nouă şi jumătate, în timp ce fata din Dauphine îi spusese inginerului că-i era totuna dacă ajungea mai târziu la Paris; se plângea însă din principiu, părându-i-se inuman să supui mii de persoane unui ritm de caravană de cămile. În aceste ultime ore (trebuie să fi fost aproape cinci, însă căldura devenise insuportabilă) avansaseră vreo cincizeci de metri după socoteala inginerului, deşi unul din bărbaţii din Taunus, care se apropiase să converseze ţinându-l de mână pe puştiul cu maşinuţa, indică ironic coroana unui platan solitar şi fata din Dauphine îşi aminti că platanul (dacă nu cumva era un castan) se aflase mult timp în dreptul maşinii ei, aşa încât nu mai avea niciun rost să te uiţi la ceasul de mână, spre a te pierde doar în calcule inutile.
Nu se mai însera şi soarele reflectat pe şosea şi pe caroserii transforma ameţeala în greaţă. Ochelarii fumurii, batistele cu apă de colonie pe cap, mijloacele de protecţie improvizate împotriva soarelui puternic ori a fumului scos de ţevile de eşapament la fiecare înaintare, se organizau şi se perfecţionau, erau obiect de comentariu şi mijloc de comunicare. Inginerul mai coborî o dată să-şi dezmorţească păicioarele, schimbă câteva cuvinte cu perechea de ţărani din automobilul Ariane, aflat în faţa 2HP-ului călăgăriţelor. În spatele 2HP-ului era un Volkswagen cu un soldat şi o fată ce păreau proaspăt căsătoriţi. Al treilea şir din exterior nu-l mai interesa, căci asta însemna să se îndepărteze primejdios de mult de 404; vedea culori, forme, Mercedes Benz, ID, 4R, Lancia, Skoda, Morris Minor, toată gama. La stânga, pe banda opusă se aflau alte tipuri de maşini: Renault, Anglia, Peugeot, Porche, Volvo; atât era de monoton, încât în cele din urmă, după ce sporovăi cu cei doi bărbaţi din Taunus şi încercă fără succes să schimbe câteva impresii cu solitarul şofer din Caravelle, realiză că lucrul cel mai bun pe care-l putea face era să se întoarcă la 404 spre a discuta din nou despre oră, distanţe şi filme cu fata din Dauphine.
Uneori sosea câte un necunoscut, alunecând printre maşinile de pe banda cealaltă sau din şirurile exterioare din dreapta, aducând câte o veste probabil falsă, repetată de la o maşină la alta de-a lungul kilometrilor fierbinţi. Străinul savura succesul repurtat de ştirile sale, zgomotul uşilor trântite când pasagerii se grăbeau să comenteze cele întâmplate, după un timp însă se auzea un claxon sau un motor pornit şi străinul se îndepărta în fugă, îl vedeau alergând în zigzag printre maşini spre a ajunge la ai săi şi a nu se expune furiei justificate a celorlalţi. În timpul după-amiezii s-a aflat astfel de ciocnirea dintre o Floride şi un 2HP în apropiere de Corbeil, cu trei morţi şi un copil rănit, dubla ciocnire a unui Fiat 1500 cu o furgoneta Renault care turtise un Austin plin cu turişti englezi, răsturnarea unui autocar de Orly înţesat cu pasageri proveniţi din avionul de Copenhaga. Inginerul era sigur că totul sau aproape totul era fals, deşi probabil se întâmplase ceva grav lângă Corbeil şi chiar în apropiere de Paris pentru ca un asemenea blocaj de circulaţie să fie posibil. Ţăranii din Ariane, care aveau o fermă pe lângă Montereau şi cunoşteau bine regiunea, vorbeau despre o altă dumincă când traficul fusese oprit timp de cinci ore, dar acest răstimp părea neînsemnat acum când soarele, apunând în partea stângă a şoselei, se răsfrângea portocaliu pe feţele tuturor, încingând metalele şi întunecând privirile, fără ca vreodată umbra coroanei unui copac să ajungă în spate, fără ca vreo altă umbră abia întrezărită la distanţă să se apropie pentru a putea simţi într-adevăr că se deplasează coloana, oricât de puţin, deşi trebuia să opreşti, să porneşti din nou motorul, apoi să frânezi brusc şi să nu ieşi niciodată din viteza întâi, din penibila deziluzie de a fi trecut încă o dată de la prima viteză la punctul mort, frână de picior, frână de mână, stop, şi aşa încă o dată şi încă o dată.
Uneori, plictisit de atâta inerţie, inginerul profita de câte o oprire mai lungă şi se plimba printre şirurile din stânga, trecând dincolo de Dauphine şi ajungând în dreptul unui DKW, al unui alt tip de 2HP, al unui Fiat 600 şi oprindu-se lângă un De Soto, spre a schimba câteva impresii cu turistul neliniştit din Washington, care nu ştia aproape deloc franceza, dar care trebuia să ajungă la opt fix în Place de l’Opéra, neapărat, you understand, my wife will be awfully anxious, damn it, şi se vorbeau de toate, când un bărbat cu alură de comis-voiajor coborî din DKW pentru a le spune că venise cineva puţin mai înainte cu vestea că un Piper Cub se prăbuşise în plină autostradă şi că erau mai mulţi morţi. Americanului prea puţin îi păsa de soarta Piper Cub-ului, la fel şi inginerului care, auzind un cor de claxoane, se grăbi să se întoarcă la 404, spunându-le în treacăt noutăţile celor doi bărbaţi din Taunus şi cuplului din 203. Pregăti o explicaţie mai detaliată pentru fata din Dauphine, în timp ce maşinile înaintau încet câţiva metri (acum Dauphine rămăsese uşor în urma Peugeot-ului, iar mai târziu avea să fie invers; de fapt, cele douăsprezece şiruri se deplasau practic în bloc, de parcă un jandarm invizibil, aflat la capătul autostrăzii, ar fi dirijat această avansare simultană, în care nimeni nu putea fi în vreun fel avantajat). Piper Cub, domnişoară, este un mic avion de agrement. Ah! Şi proasta inspiraţie de a se prăbuşi în plină autostradă într-o dumincă după-amiază. Şi lucruri de-astea. Dacă măcar ar fi fost mai puţină zăpuşeală în maşinile astea blestemate, dacă pomii ăştia din dreapta ar rămâne odată în urmă, dacă ar cădea odată ultima cifră de la kilometraj în spaţiul care-i era destinat, în loc s-atârne, suspendată de codiţă, la infinit.
La un moment dat (începea să se întunece, orizontul de capote se transforma în violet), un fluture mare, alb, se aşeză pe parbrizul maşinii Dauphine; fata şi inginerul îi admirară aripile în scurta, dar perfecta suspendare în odihnă; îl văzură îndepărtându-se cu exasperată nostalgie, zburând deasupra Taunus-ului, deasupra ID-ului violet al bătrânilor, îndreptându-se spre Fiat-ul 600, invizibil deja din 404, întorcându-se spre Simca, unde o mână iute zadarnic încercă să-l prindă, fâlfâind uşor din aripi deasupra automobilului Ariane al celor doi ţărani care păreau că gustă ceva şi dispărând apoi undeva în dreapta.

Rene Char - Prezenţă comună

Eşti grăbit să scrii,
Ca şi cum ai fi în întârziere faţă de viaţă.
Dacă e aşa, intră în cortegiul surselor tale.
Grăbeşte-te.
Grăbeşte-te să-ţi transmiţi
Partea de minunat, de răzvrătire de binefacere.
De fapt eşti chiar în întârziere faţă de viaţă,
Viaţa inexprimabilă,
Singura, la urma urmelor, cu care accepti să te uneşti
Aceea care zilnic îţi e refuzată de fiinţe şi de lucruri,
Din care capeţi cu atâta greu, ici colo, câteva fragmente descărnate
La capătul unor necruţătoare lupte.
În afara ei, totul nu e decât agonie supusă, sfârşit grosolan.
Dacă întâlneşti moartea pe când trudeşti,
primeşte-o precum ceafa asudată găseşte bună batista stearpă,
Înclinându-te.

Dacă vrei să râzi
Oferă-ţi supunerea
Dar niciodată armele.
Ai fost creat pentru momente puţin obişnuite.
Modifică-te, pieri fără regret
În voia rigoarei suave.
Bucată cu bucată lichidarea lumii se continuă
Neîntrerupt
Neabătut.

Fă să roiască pulberea
Nimeni n-o să vă destăinuie unirea.

În româneşte de Gellu Naum

David Herbert Lawrence - Curcubeul (fragment)

Capitolul I  - Cum s-a însurat Tom Brangwen cu o poloneză 

Generaţii de-a rândul, familia Brangwen îşi avusese sălaşul la Marsh Farm, pe lunca râului Erewash, care, şerpuind alene printre arini, despărţea ţinutul Derbyshire de Notting-hamshire. Două mile mai încolo, pe culmea unui deal, se semeţea un turn de biserică, iar casele târguşorului de la poale urcau voiniceşte să-l ajungă din urmă.
De câte ori vreun Brangwen îşi ridica privirea de la munca lui de truditor al pămîntului, pe cerul dezgolit îi  apărea turnul bisericii din Hkeston.  Şi cînd îşi pleca din nou fruntea spre ogorul neted ca-n palmă, omul simţea că, undeva departe, deasupră-i şi dincolo de propria-i fiinţă, mai exista ceva.
Priveau într-un anume fel cei din neamul Brangwen.  Parcă aşteptau necunoscutul şi erau nerăbdători din pricina asta.  Aveau aerul că sînt gata să primească ce vine, un fel de siguranţă, ca nişte moştenitori care şi-au pus toată nădejdea în ce va să fie .
Erau blonzi şi plini de vigoare,  cu vorbă blajină şi-o fire fără urmă de-ascunzişuri.  Cu toate astea-ţi trebuia ceva, deşi nu mult prea mult, ca să-i cunoşti ca pe tine însuţi. Aşa că nimănui nu-i era greu să vadă-n ochii lor răul şi mânia, răul răsunător, din toată inima, şi mânia îndârjită, prevestitoare de rău. Erau schimbători precum cerul într-o zi capricioasă de vară.
Pămînturile lor, roditoare, de lîngă un orăşel care creşte văzînd cu ochii, îi făcuseră să uite ce-nseamnă să tragi mâţa de coadă. De-mbogăţit, nu se-mbogăţiseră ei nicicînd, fiindcă plozii curgeau cu nemiluita şi-averea se-mpărţea cum venea câte unul pe lume. Şi totuşi la Marsh găseai mereu de toate după pofta inimii.
Aşa că seminţia lor vedea lumina zilei şi trecea apoi în faţă fără grija zilei de mîine; Munceau din greu, c-aşa-i îndemna viaţa clocotitoare din ei, nu pentru c-ar fi dus-o prost cu banii.  Să nu vă-nchipuiţi cumva că erau mînă spartă, nici vorbă. Ştiau foarte bine să preţuiască şi ultimul bănuţ din pungă. Instinctul le spunea să n-arunce la gunoi cojile de mere că erau bune pentru vite. In jurul lor, cerul şi pămîntul musteau de viaţă. Şi cine-ar fi avut inima să curme un miracol c-ăsta? Simţeau cum se trezeşte seva din amorţire primăvara şi ştiau că valul nu se poate opri, dar aruncă în fiecare an sămînţa zămislirii pe pămînt, iar apoi, spărgîndu-se de mal, lasă în urmă-i viaţa cea nouă. Ştiau şi cum se-ngemănează cerul cu pămîntul. Văzuseră razele soarelui pătrunzînd în trup, pămîntul sorbind ploaia la lumina zilei şi goliciunea adusă de vîntul toamnei, cel ce gonea păsările din cuiburile lor. Aşa le era viaţa şi tot aşa era şi-acel ceva care-i lega unul de altul. Simţeau zvâcnirea din trupul pămîntului, care-şi deschidea brazdele ca să primească sămînţa din mîna lor, se făcea neted şi supus după ce treceau cu grapa peste el, li se lipea de picioare, trăgîndu-i în jos cu puterea dorinţei, şi rămînea tare şi neînduplecat cînd venea vremea să-i culeagă roadele. Grâul tînăr unduia mătăsos în bătaia vîntului şi strălucirea lui se prelingea prin fiinţa celor care-l învăluiau cu privirea. Prindeau ugerul vacilor, iar ele dădeau drumul la lapte şi le zvâcneau în mînă, zvâcnirea ugerului întâlnindu-se cu zvâcnirea mîinii. Apoi încălecau pe cai şi se-opinteau să strîngă aprig viaţa cu genunchii. Inhămau caii la căruţă şi, ţinîndu-i bine-n frâu, le struneau suflarea după voie.
Toamna, potârnichile ţâşneau ca săgeţile, stoluri de alte păsări se răspîndeau ca picăturile de ploaie deasupra ţarinei, ciorile-şi făceau apariţia pe cerul de-un cenuşiu apos şi-şi luau zborul croncănind spre inima iernii. Atunci bărbaţii stăteau la gura sobei şi femeile trebăluiau prin casă cu mişcări sigure.
Braţele, picioarele şi trupurile bărbaţilor erau îmbibate de lumina zilei, de vite şi pămînt, de cîmpul verde şi cerul necuprins. Bărbaţii stăteau la gura sobei şi creierul li se moleşise, dar sîngele le curgea năvalnic prin vine după ce strînsese-atâta de la ziua care mirosea a viaţă.
Femeile erau altfel. Şi ele se simţeau toropite de intimitatea sîngelui: viţeii sugând la ugerul vacilor, găinile umblînd grămadă de colo-colo şi gşâtele tinere zvâcnind la îndopat. Dar femeile căutau să se depărteze de viaţa oarbă şi-nfierbîntată de la fermă şi priveau spre lumea de dincolo, spre lumea cuvîntului.
Simţeau buzele şi mintea lumii care vorbea şi se rostea-n cuvinte, auzeau sunetul venit de departe şi-şi ciuleau urechile să nu le scape cumva vreo frîntură.
Bărbaţilor le era de-ajuns că pămîntul îşi umfla pieptul şi-şi deschidea brazdele pentru ei, că vîntul usca grâul umed de rouă şi făcea spicele tinere să se rotească întruna prin aer. Le era de-ajuns că ajutau vaca să fete, că omorau şobolanii de prin pătul şi dihorul sau că frîngeau spinarea iepurelui cu un pumn pe cinste trîntit unde trebuie. Atâta căldură şi zămislire, durere şi moarte era în sîngele lor — pămîntul şi cerul, jivinele şi cîmpul înverzit — aşa de mult se contopiseră cu toate astea, dîndu-le şi luînd altceva în schimb de la ele, încât ajunseseră să trăiască plinul şi preaplinul vieţii, cu simţurile sătule de-atâta plinătate. Aveau tot timpul faţa întoarsă spre dogoarea sîngelui, priveau spre soare, orbiţi de cât se uitaseră la izvorul zămislirii şi neputînd să-şi ia ochii de la el.
Dar femeia vroia alt fel de viaţă, ceva fără intimitatea sângelui. Casa ei nu se sfia să iasă la vedere, sfidînd parcă ferma şi ogorul, şi-şi îndrepta faţa spre drum, spre satul cu biserica şi spre lumea de dincolo de ele. Femeia ţinea morţiş să vadă lumea oraşelor şi-a guvernelor, lumea aceea de tare departe, în care bărbatul era liber să se desfăşoare, pămîntul făgăduinţei, unde se dădeau la iveală secretele şi se-mplineau dorinţele. Ea privea în afara, spre locul unde bărbaţii erau stăpîni şi zămislitori. Lăsase-n urmă dogoarea fremătîndă a procreaţiei şi-o pornise să descopere ce era dincolo, să-şi vadă libertatea înaintînd spre orizontul de neatins, s-arate lumii de ce e ea în stare.
Bărbaţii însă, bărbaţii din familia Brangwen, priveau înăuntru, spre viaţa fecundă a zămislirii, care le curgea nehotărâtă prin vine.
Femeia, c-aşa-i era soarta, stătea în faţa casei şi se uita să vadă ce face bărbatul departe, în lume, în vreme ce bărbatul se uita înapoi la cer şi recoltă, la jivine şi ogoare. Femeia se străduia să vadă ce făcuse bărbatul în lupta lui pentru cunoaştere, se străduia să-l audă cum se rosteşte în marea-i victorie.
Dorinţa ei cea mai fierbinte se-ndrepta spre bătălia al cărei vuiet ii auzea undeva, la marginea
necunoscutului. Vroia şi ea s-ajungă la cunoaştere, să lupte pentru asta.
Acasă, nu mai departe de Cossethay, era vicarul. Vorbea cealaltă limbă, magică, şi-avea cealaltă-nfăţişare, nobilă. Ea le simţea pe amîndouă. dar de ajuns, nu putea ajunge nicicum la ele. Vicarul îşi ducea viaţa într-o lume, dincolo de cea în care vieţuiau bărbaţii din neamul ei. Nu cunoştea ea bărbaţii dintr-un neam cu ea? Cum să nu: erau oameni plini de vigoare, molcomi şi bine făcuţi, destul de siguri pe ei..
Îşi cunoştea ea bărbatul, nici vorbă, dar în firea vicarului era acel ceva care trecea dincolo de ce putea ea să-nţeleagă. întocmai cum Brangwen avea putere asupra vitelor, tot aşa vicarul avea putere asupra bărbatului ei. Oare de ce era vicarul mai presus de omul de rînd, precum omul e mai presus de fiară?  Asta ar fi vrut şi ea să ştie şi, Doamne, ce n-ar fi dat să afle! Ar fi dat orice s-ajungă la acea existenţă superioară, dacă-nu în propria-i fiinţă, măcar în copiii ei. Omu-i puternic, chiar dacă-i mic şi prăpădit la trup. O fi el mic şi pricăjit pe lîngă taur, dar cu cât e mai puternic! De unde-or veni toate astea? Nu era vorba de bani, nici de putere. Şi nici poziţia în lume nu intra la socoteală. Avea vicarul vreun dram de putere asupra lui Tom Brangwen? Da' de unde! Şi, totuşi, lasă-i pe-amîndoi în veşmîntul  lui Adam, du-i pe-o insulă pustie şi-ai să vezi că stăpînul e tot vicarul. Sufletul lui stăpînea sufletul celuilalt. Dar de ce? De ce oare? Ce mai încolo-ncoace, era treabă de cunoaştere.
De-atâta lucru-şi dădea şi ea seama.
Preotul era destul de sărac şi nici ca bărbat nu era mare lucru de capul lui. Şi uite că stătea în rînd cu aceia, cu oamenii superiori. Femeia a văzut cînd au venit pe lume copiii preotului şi pe urmă i-a văzut, ca nişte mogâldeţe, foindu-se pe Iîngă mama lor. Erau încă de-atunci altfel decât copiii ei, erau parcă făcuţi din altă plămadă. De ce erau copiii ei mai prejos decât ai preotului? De ce trebuie odraslele lui să treacă inevitabil înaintea odraslelor ei, de ce trebuie să fie mai presus de la bun început? Nu era vorba de bani, nici măcar de clasă socială. Acum îi era clar, nu-ncăpea nici o-ndoială: educaţia şi experienţa îşi spuneau cuvîntul.
Educaţia, forma asta superioară de existenţă, pe asta vroia mama s-o dea copiilor, ca să poată şi ei să trăiască viaţa supremă pe pămînt. Căci copiii ei, cel puţin copiii inimii ei, aveau firea care-ar trebui să-i pună-n rînd cu oamenii în care clocoteşte viaţa, cu oamenii care sînt viaţa însăşi, nu să-i lase-n urmă, necunoscuţi printre truditori. De ce să rămînă neştiuţi şi sufocaţi de-a pururi, de ce să sufere fiindcă nu sînt liberi să se mişte unde şi cât vor? De unde să deprindă ei cum se intră în lumea superioară, mai clocotitoare a vieţii?
Imaginaţia i se-aprindea cînd o vedea pe nevasta stăpînului de la Shelly Hali venind la biserica din Cossethay cu fetiţele. Puştoaicele aveau hăinuţe din blană de castor şi pălărioare drăguţe. Nici mama nu se lăsa mai prejos: era frumoasă şi gingaşă ca un trandafir crescut în casă. Era frumoasă, strălucitoare şi-aşa de delicată! Şi cu toate astea, ce putea simţi doamna Hardy, lucru pe care ea, doamna Brangwen, să nu-l simtă? Prin ce se deosebea doamna Hardy, ca fire, de femeile de rînd din Cossethay, ce-o făcea să fie mai acătării decât ele? Toată suflarea muierească din Cossethay vorbea cu înfocare de doamna Hardy, de bărbatu-său şi de copii, de oaspeţii şi toaletele, servitorii şi gospodăria ei.
Doamna de la Shelly Hali era visul lor, iar povestea vieţii ei era ţărmul la care tînjeau s-ajungă şi ele. În gînd se vedeau una cu ea şi cînd se puneau pe clevetit despre bărbatu-său, care cam trăgea la măsea, despre neisprăvitul de frate-său, despre Lordul William Bentley, deputat în circumscripţia electorală respectivă, îşi scriau propria lor Odisee, cu Penelopa şi Ulise, cu Circe, porcii şi pînza fără de sfârşit. Aşa că femeile din sat erau fericite. In stăpîna conacului se vedeau pe ele însele şi fiecare-şi trăia propria împlinire prin viaţa Jeaninei Hardy. Nevasta oricărui Brangwen de la Marsh năzuia spre viaţa din sfere mai înalte a femeii superioare, spre existenţa ei plenară, pe care aceasta le-o dezvăluia întocmai cum un călător, în felul lui rezervat, dezvăluie câte ceva despre meleagurile de peste mări şi ţări, încă vii în mintea lui. Şi ce dacă ştii ceva despre nişte meleaguri de peste mări şi ţări? De ce trebuie asta să schimbe viaţa unui om, s-o ridice spre sfere mai înalte, s-o facă mai mare?  Şi, la urma urmei, de ce să fie omul superior fiarei şi vitei care-l slujesc? Toţi sînt o apă şi-un pămînt.
Partea masculină a poemului era populată de personaje ca vicarul şi Lordul William, bărbaţi uscăţivi şi energici, cu mişcări ciudate, bărbaţi care stăpîneau sferele mai înalte şi-a căror viaţă scotea la iveală o mare de trăiri şi evenimente. Oh, cine nu şi-ar fi dorit să-i cunoască pe-aceşti bărbaţi minunaţi care aveau puterea gîndului pătrunzător!
Poate că femeile din sat ţineau mult mai mult la Tom Brangwen şi lângă el se simţeau mai în largul lor. Şi totuşi, dacă vicarul şi Lordul William ar fi dispărut din viaţa lor, sufletul li s-ar fi închis ca melcul în cochilie, iar ele s-ar fi preschimbat în nişte gaiţe lipsite de duh şi gata să urască pe toată lumea.