William Shakespeare - Sonet XLVIII

Cât de atent am fost când am plecat,
Să-mi pun la adăpost deşertăciuni,
Spre-al meu folos rămână ferecat,
Încrederea-mi păzind-o de minciuni!

Ce preţuiesc ţi-e fără-nsemnătate,
Ce mi-era tihnă e amarnic gând.
Tu, preaiubită, singura-ntre toate,
Lăsată pradă-oricărui hoţ de rând.

Cum de, în piept, nu te-am întemniţat,
Ştiu, unde nu poţi sta, dar simt că eşti,
Cu coasta, blând, te-aş fi îmbrăţişat,
Să poţi să vii, să pleci dacă doreşti;

Iar dacă şi de-acolo te-ar răpi,
Virtutea însăşi hoţ s-ar dovedi.

How careful was I when I took my way,
Each trifle under truest bars to thrust,
That to my use it might unused stay
From hands of falsehood, in sure wards of trust!
But thou, to whom my jewels trifles are,
Most worthy comfort, now my greatest grief,
Thou best of dearest, and mine only care,
Art left the prey of every vulgar thief.
Thee have I not locked up in any chest,
Save where thou art not, though I feel thou art,
Within the gentle closure of my breast,
From whence at pleasure thou mayst come and part;

                 And even thence thou wilt be stol'n I fear,
                For truth proves thievish for a prize so dear.

Traducere: Laurean Mihai Gherman

William Shakespeare - Sonet V

Aceleaşi ore care ţi-au croit
Trup adorabil desfătând priviri
S-or dovedi tirani cu-acelaşi chip
Frumosul covârşindu-l de sluţiri.

Timp fără tihnă, pe oricare vară
În iarnă o transformi şi o îngheţi,
Îngheaţă seva, frunzele-s povară,
Splendoarea-i desfrunzită sub nămeţi.

Când floarea vieţii nu o distilezi,
În vas de sticlă să o ţii captivă,
Nici fastul frumuseţii nu-l mai vezi,
Nici ce-o făcea să fie atractivă.

Te distilez şi iernii-i aţin drumul,
Când nu te văd, măcar să-ţi simt parfumul.

Those hours that with gentle work did frame
The lovely gaze where every eye doth dwell
Will play the tyrants to the very same
And that unfair which fairly doth excel.
For never-resting time leads summer on
To hideous winter and confounds him there,
Sap checked with frost and lusty leaves quite gone,
Beauty o'er-snowed and bareness everywhere.
Then were not summer’s distillation left,
A liquid prisoner pent in walls of glass,
Beauty’s effect with beauty were bereft,
Nor it nor no remembrance what it was.
  But flowers distilled, though they with winter meet,
  Leese but their show; their substance still lives sweet.

Traducere: Laurean Mihai Gherman

William Shakespeare - Sonet XLVI

Sunt inimă şi ochi încăieraţi,
Izbânda de-a te fi avut s-o-mpart;
Ochiul nu vrea şi ei să te arăţi,
Ea se râvneşte volnic de-al său hart.
Pledează inima că-i eşti în sine,
Un scrin în care ochiul nu răzbeşte,
Dar acuzatul neagă-aceste vine,
A ta splendoare–n el se oglindeşte.
Pentru dreptate, se convoacă
Juriul de cuget, inimii dijmaş;
Iar prin verdicte, inima o-mpacă
Şi ostoieşte ochiul pătimaş:
Căci lui, făptura ta i se cuvine,
Iar ei, iubirea tăinuită-n tine.

Mine eye and heart are at a mortal war,
How to divide the conquest of thy sight;
Mine eye my heart thy picture's sight would bar,
My heart mine eye the freedom of that right.
My heart doth plead that thou in him dost lie,
A closet never pierced with crystal eyes,
But the defendant doth that plea deny,
And says in him thy fair appearance lies.
To 'cide this title is impannelled
A quest of thoughts, all tenants to the heart;
And by their verdict is determined
The clear eye's moiety, and the dear heart's part:
     
 As thus: mine eye's due is thine outward part,
      And my heart's right, thine inward love of heart.

Traducere: Laurean Mihai Gherman

William Shakespeare - Sonet X

Sfiala-ţi neagă de-a purta iubire,
Ce pentru tine-i gest nechibzuit.
Admite, tu iubită eşti din fire,
Că nu iubeşti pe nimeni e vădit:

Dar sub imperiul urii sângeroase,
În contra ta ajungi să unelteşti,
Şi-ţi năruie a frumuseţii casă,
Când s-o înalţi e bine să-ţi doreşti.

Schimbându-te, îmi poţi schimba credinţa,
Cum poţi fi urii gazdă primitoare?
Fii milostivă, cum îţi e fiinţa,
Sau măcar ţie fie-ţi îngăduitoare:

Fii alta din iubire pentru mine,
Frumosul va trăi, în ea sau tine.

For shame deny that thou bear'st love to any,
Who for thy self art so unprovident.
Grant, if thou wilt, thou art beloved of many,
But that thou none lov'st is most evident:
For thou art so possessed with murderous hate,
That 'gainst thy self thou stick'st not to conspire,
Seeking that beauteous roof to ruinate
Which to repair should be thy chief desire.
O! change thy thought, that I may change my mind:
Shall hate be fairer lodged than gentle love?
Be, as thy presence is, gracious and kind,
Or to thyself at least kind-hearted prove:
  
Make thee another self for love of me,
   That beauty still may live in thine or thee.

Traducere: Laurean Mihai Gherman

William Shakespeare - Sonet XXXIX

Oh! cum te pot cânta cum se cuvine,
Când toată eşti tot ce am eu mai bun?
Ce haznă are-o rugă pentru mine,
Când ruga tot de dragul tău o spun?

Chiar şi aşa, trăind-o separat,
Iubirea nu mai poartă-acelaşi nume,
Dar împărţind-o, te-aş fi înzestrat
Cu tot ce numai ţie-ţi se cuvine.

Absenţă, eşti supliciu dovedit,
Când tihna ta nu-mi e-ngăduitoare,
Să destind timpu-n gânduri de iubit.
Sunt timp şi gânduri dulci decepţii oare?

Mă-nvaţă toate cum să fac iar doi,
Ruga-i în van, departea mea rămâi.

O! how thy worth with manners may I sing,
When thou art all the better part of me?
What can mine own praise to mine own self bring?
And what is't but mine own when I praise thee?
Even for this, let us divided live,
And our dear love lose name of single one,
That by this separation I may give
That due to thee which thou deserv'st alone.
O absence! what a torment wouldst thou prove,
Were it not thy sour leisure gave sweet leave,
To entertain the time with thoughts of love,
Which time and thoughts so sweetly doth deceive,
   And that thou teachest how to make one twain,
   By praising him here who doth hence remain.

Traducerea Laurean Mihai Gherman

William Shakespeare - Sonet XVI

Cum să nu ai un fel maiestuos
Să lupţi cu timpul, nemilos tiran ?
Să fii mai tânără din an în an,
Cu graţia-a mai mult decât un vers ?

Tu poţi să stai deasupra orelor,
Iar feciorelnice grădini, nezămislite,
Smerite să-ţi rodească ţie flori
Cu-a tale haruri mai asemuite.

Astfel că nici urmaşi ce viaţă-ţi cer,
Timpul sau pana mea, ce slavă-ţi vor,
Nici suflet bun, nici farmec efemer,
Te-or face să trăieşti în ochii lor.

Doar de te-i dărui, vei şi rămâne,
Trăind prin ce se va-ntrupa din tine.

But wherefore do not you a mightier way
Make war upon this bloody tyrant, Time?
And fortify your self in your decay
With means more blessed than my barren rhyme?
Now stand you on the top of happy hours,
And many maiden gardens, yet unset,
With virtuous wish would bear you living flowers,
Much liker than your painted counterfeit:
So should the lines of life that life repair,
Which this, Time's pencil, or my pupil pen,
Neither in inward worth nor outward fair,
Can make you live your self in eyes of men.
   To give away yourself, keeps yourself still,
   And you must live, drawn by your own sweet skill.

Traducerea Laurean Mihai Gherman

William Shakespeare - Sonet XVII

Cine-mi va crede versu-n viitor?
Era cu al tău farmec împlinit.
Poemu-n timp devine un cavou,
Fără trăire, te-a-njumătăţit.
Dac-aş descrie chipul tău frumos,
Enumerându-ţi fiecare har,
Cei ce-or veni mi-ar spune „Mincinos:
Pe-aici chipuri de înger nu apar.”
Şi ce-aş fi scris, îngălbenit de vremi,
Vor fi scorneli de batrânel limbut,
Iar farmecele tale - aiureli,
Cum se scriau poemele-n trecut.
Dar dacă un copil ai zămisli,
În el şi-n versul meu te-ar regăsi.

Who will believe my verse in time to come,
If it were filled with your most high deserts?
Though yet, heaven knows, it is but as a tomb
Which hides your life and shows not half your parts.
If I could write the beauty of your eyes
And in fresh numbers number all your graces,
The age to come would say „This poet lies:
Such heavenly touches never touched earthly faces.”
So should my papers yellowed with their age
Be scorned like old men of less truth than tongue,
And your true rights be termed a poet's rage
And stretched metre of an antique song:
But were some child of yours alive that time,
You should live twice; in it and in my rhyme.

Traducere: Laurean Mihai Gherman

William Shakespeare - Sonet XL

Iubire, ia-mi iubirile, pe toate;
Ce ai avea în plus de ce-ai avut?
N-ai să le poţi numi adevărate;
Tu aveai tot, apoi să ai mai mult?
De m-ai primit, simţindu-te dorită,
Nu-ţi pot blama iubirea folosită,
Te-aş condamna doar dacă, amăgită,
Răsfăţul să-mi refuzi eşti îndoită.
Îţi iert hoţia, graţios pungaş,
Deşi astfel mi-ai luat întreg avutul:
Iubirea-şi este singurul vrăjmaş,
Greşindu-şi, e mai grav decât urâtul.
Amor lasciv, eşti răul ce-l privim,
Ucide-mă, dar nu ne învrăjbim.

Take all my loves, my love, yea take them all;
What hast thou then more than thou hadst before?
No love, my love, that thou mayst true love call;
All mine was thine, before thou hadst this more.
Then, if for my love, thou my love receivest,
I cannot blame thee, for my love thou usest;
But yet be blam'd, if thou thy self deceivest
By wilful taste of what thyself refusest.
I do forgive thy robbery, gentle thief,
Although thou steal thee all my poverty:
And yet, love knows it is a greater grief
To bear love's wrong, than hate's known injury.

  Lascivious grace, in whom all ill well shows,
   Kill me with spites yet we must not be foes.

Traducere: Laurean Mihai Gherman

Jorge Luis Borges - Artă poetică

Privind la râul cel făcut din timp şi apă
să-ţi aminteşti că timpul este tot un râu,
să ştii c-aşa ne ducem, ca un râu
şi feţele dispar ca finii stropi de apă.

Să simţi că veghea e un somn, alt somn
visând că nu visează, şi că moartea
de care ni se teme carnea este moartea
din fiecare noapte, ce se cheamă somn.

Să vezi în ziuă şi în an un semn
de ani şi zile ce avem în viaţă,
şi paguba ce-o fac să o preschimbi în viaţă
într-o cântare, o rumoare şi un semn.

Să vezi în moarte somnul, şi-n apus
un aur trist, aşa e poezia
care-i nemuritoare şi săracă. Poezia
aşa se-ntoarnă, ca o auroră şi-un apus.

Spre înserat vedem ades o faţă
privindu-ne din funduri de oglindă;
şi arta e menită ca oglindă
ce ne revelă chiar a noastră faţă.

Ulise, zice-se, sătul fiind de minuni,
de bucurie plâns-a revăzând Itaca,
cea verde şi umilă. Şi precum Itaca
şi arta e, de veşnică verdeaţă, nu minuni.

Asemeni e ca râul infinit
ce trece şi rămâne şi-i cristal, acelaşi
şi altul iar, ca Heraclit, acelaşi
şi mereu altul, tot ca râul infinit.


traducere Paul Abucean

 

Miguel de Unamuno - Secretul nostru

Nu mă-ntreba mai mult, este secretul meu,
secretul pentru mine adânc şi sfânt;
în faţa lui mă văd negru pământ,
nu rupe taina, ce cu greu, mereu,

închide cercul; de mă supun prea liniştit
misterului vieţii, descântecul de-ntors
fuge de-a şti; lui Dumnezeu duios
înalţ cu ochii mei, pieptu-mi neliniştit.

Şi în abis de suflet poate să fie-o culme
ce-ncape-n el chiar un fatidic gest,
eliberarea; acolo sus, sus pe înălţime,

praful din glod făcut de soarele celest;
ridică-ţi ochii, pieptul tău să se-anime;
cunoaşte-te total, dar mai lasă un rest.

(Bilbao, septembrie 1910)
Traducere Carmen Bulzan