William Shakespeare - Sonet XLVIII

Cât de atent am fost când am plecat,
Să-mi pun la adăpost deşertăciuni,
Spre-al meu folos rămână ferecat,
Încrederea-mi păzind-o de minciuni!

Ce preţuiesc ţi-e fără-nsemnătate,
Ce mi-era tihnă e amarnic gând.
Tu, preaiubită, singura-ntre toate,
Lăsată pradă-oricărui hoţ de rând.

Cum de, în piept, nu te-am întemniţat,
Ştiu, unde nu poţi sta, dar simt că eşti,
Cu coasta, blând, te-aş fi îmbrăţişat,
Să poţi să vii, să pleci dacă doreşti;

Iar dacă şi de-acolo te-ar răpi,
Virtutea însăşi hoţ s-ar dovedi.

How careful was I when I took my way,
Each trifle under truest bars to thrust,
That to my use it might unused stay
From hands of falsehood, in sure wards of trust!
But thou, to whom my jewels trifles are,
Most worthy comfort, now my greatest grief,
Thou best of dearest, and mine only care,
Art left the prey of every vulgar thief.
Thee have I not locked up in any chest,
Save where thou art not, though I feel thou art,
Within the gentle closure of my breast,
From whence at pleasure thou mayst come and part;

                 And even thence thou wilt be stol'n I fear,
                For truth proves thievish for a prize so dear.

Traducere: Laurean Mihai Gherman