Octavio Paz -Piatra de soare

Se-ntoarce-a treisprezecea zi… e încă prima;
Şi pururi unica – sau unicul moment;
Eşti tu regina, tu, prima sau ultima?
Eşti rege tu singurul sau ultimul amant?
 Gerard de Nerval (Arthemis) 


 
O salcie de sticlă, un plop de apă,
 un jet înalt pe care-l apleacă vântul,
 un arbore bogat care dansează,
 un curs de râu șerpuitor,
 înaintează, se retrage, dă târcoale
 Și curge-ntr-una:
 un curs tăcut
 de stea sau primăvară fără grabă,
 apă cu pleoapele închise,
 izvorând întreaga noapte profeții,
 prezență-mpartasita de turma vălurită,
 val după val până inundă tot,
 verde regat fără apus de soare
 la fel ca niște-aripi scânteietoare
 când se deschid la cerul jumătate,

 un drum printre hățișuri
 viitoare și orbitorul
 fulger al durerii, pasăre
 pietrificând pădurea cu-al său cântec
 şi promisiunea fericirii
 prin ramuri care una într-alta se topesc,
 ore de lumină din care păsări ciugulesc,
 presimțiri pe care le scapi din mână,

 prezență ca țâșnirea neașteptată-a unui cântec,
 ca vântul care cântă în incendiu,
 o privire care menține în suspans
 lumea cu mările și munții ei,
 corp de lumină filtrată prin agată,
 picioare, pântec de lumină, golfuri,
 rocă solară, trup în culori de nori,
 culoare-a zilei iuți care tresare,
 oră care scânteie și-are trup,
 lumea-i deja vizibilă prin trupul tău,
 e transparentă prin transparența ta,

 prin galerii de sunete pășesc,
 plutesc printre prezențe rezonante,
 călătoresc prin transparențe ca un orb,
 mă șterge un reflex, mă nasc într-altul,
 oh, codru de coloane fermecate,
 sub arcuri de lumină mă cufund
 în coridoarele-unei toamne diafane,

călătoresc prin trupul tău ca printr-o lume,
 pântecul tău e-o plajă însorită,
 sânii tăi, două biserici, în care sângele își oficiază
 misterioasele sale paralele, 
 pe tine, privirea mea ca iedera se urcă,
 ești un oraș asediat de mare,
 un zid pe care lumina îl împarte
 în două jumătăți de inimă -culori de piersică-, 
 un câmp de sare, stânci și păsări
 supuse legii miezului de zi

 ca gândul meu de goală te preumbli,
 înveșmântată în culoarea dorurilor mele,
 umblu prin ochii tăi ca printr-o apă,
 visul din ochii tăi adapă tigri,
 în flăcările lor arde colibri,
 pe fruntea ta umblu ca pe lună,
 prin gândul tău alunec precum norul,
 pe pântecul tău umblu ca prin visu-ți,

 fusta de porumb se vălurește, cântă,
 fusta ta de sticlă, fusta ta de apă,
 buzele tale, pletele, privirea,
 tu ploi întreaga noapte, ziua-ntreagă
 îmi despici pieptul cu degete de apă,
 cu gura ta de apă-mi închizi ochii,
 tu, ploaie peste oase, în pieptul meu
 rădăcini de apă îneacă un arbore lichid,

 și merg pe talia ta ca printr-un râu,
 prin trupul tău ca prin pădure merg,
 ca pe-o cărare șerpuind în munți
 care sfârșește, brusc, într-un abis
 prin gândurile tale, ca niște țancuri, merg
 şi la ieșirea de pe alba-ți frunte
 umbra mea răvășită se sfărâmă,
 îmi adun cioburile unul câte unul
 Și fără trup continuu, caut bâjbâind,

 coridoare fără sfârșit ale memoriei,
 uși deschise spre un salon pustiu
 în care verile, cu toate, putrezesc,
 în adânc ard ale setei giuvaere,
 chip topit ca fumul când ți-l reamintești,
 mână ce se desface de-o atingi,
 plete de păianjeni în tumult
 peste surâsuri vechi și foarte vechi,

 la ușa frunții mele caut,
 caut făr’ a găsi, caut o clipă,
 un chip de fulger și furtună
 alergând printre copaci nocturni,
 un chip de ploaie într-o grădină în penumbre,
 apă curgând cu încăpățânare-n coasta mea,

 caut făr’ a găsi, scriu de unul singur,
 nimeni nu e, și cade ziua, cade anul,
 cad în clipă, cad în adânc,
 merg invizibil pe oglinzi
 care-mi repetă chipul descompus,
 calc zilele, momentele parcurse,
 calc peste gândurile umbrei mele,
 îmi calc pe umbră căutând o clipă,

 caut o zi anume ca pasărea de vie,
 soarele de la cinci dup’-amiază-l caut
 înmuiat de pereții de rocă vulcanică:
 ciorchinii orei se coceau
 din ei ieșeau copile,
 din pântecu-i trandafiriu se-mprăştiau
 prin curțile de piatră ale școlii,
 înaltă cum e toamna-nainta
 înfășurată în lumină sub arcadă
 Și spațiul jur-împrejur o îmbrăca
 într-o mai aurie și transparentă piele,

 tigru culoare de lumină, leopard
 venit din ale nopții-mprejurimi,
 copilă-abia zărită aplecată
 peste verzile balcoane ale ploii,
 adolescente chipuri fără număr,
 numele tău eu l-am uitat, Melusina,
 Laura, Isabel, Persefona, Maria,
 ai toate chipurile și niciunul,
 ești toate orele și ești nicuna,
 semeni cu arborii și norii,
 ești toate păsările și un astru,
 semeni cu-al sabiei tăiș
 cu vasul pentru sânge al călăului,
 iederă care urci, înfășori sufletul și-l smulgi
 din rădăcină, de sine-însăși îl desparți,

 scriitură de foc peste jad,
 fisură în stâncă, regină a șerpilor,
 coloană de abur, apă din stâncă,
 cerc lunar, stâncă de vultur,
 grăunț de-anason, spin mititel
 şi letal care provoci dureri ce nu mor,
 păstoriță prin văi submarine
 şi paznică a văii celor morți,
 liană-agățată pe-amețitoare faleze,
 cățărătoare, plantă veninoasă,
 floare a învierii, strugure al vieții,
 doamnă peste flaut și fulger,
 terasă cu pomi de iasomie, sare pe rană,
 buchet de trandafiri pentru cel împușcat,
 zăpadă în august, lună-n vestibul,
 scriitură a mării pe stânci de bazalt,
 scriitură de vânt în deșert,
 testament al soarelui, rodie și spin

 chip de flăcări, chip devorat,
 chip adolescentin, urmărit
 peste ani și fantasme, zile circulare
 dând în aceeași curte, spre același zid,
 arde clipa toate-s un singur chip,
 toate veciile sunt un singur moment
 şi pentru toți vecii vecilor
 o pereche de ochi îi închid viitorului calea,

 nu e nimic în fața mea, doar un moment
 răscumpărat în noaptea asta, pe un vis
 cu amestecate imagini, un caleidoscop,
 sculptat cu greu, s-alunge somnul,
 smuls din nimicul astei nopți,
 cu puls crescut literă cu literă,
 în timp ce-afară timpul se revarsă
 Și bate-n ușa sufletului meu
 lumea cu ceasu-i carnivor,

 doar un moment în timp ce prin orașe,
 numele, gustul, tot trăitul,
 pe fruntea mea oarbă dau în clocot,
 în timp ce apăsarea îndurerată-a nopții
 îmi umilește gândul și scheletul,
 şi sângele meu curge mai încet
 şi dinții îmi slăbesc și ochii
 se-acoperă de nori, iar zilele și anii
 adună spaime vide,

 în timp ce timpul își strânge evantaiul
 în spatele imaginilor sale nu- nimic
 se prăbușește clipa și înoată
 de moarte-nconjurata, amenințată
 de noapte și căscatul ei lugubru,
 amenințată de vacarmul
 morții gălăgioase și mascate
 se prăbușește clipa, e străpunsă,
 se strânge ca un pumn, precum un fruct
 care se coace în adânc, în sine-însuși
 care se bea pe sine și se varsă
 momentul translucid se-nchide
 se coace spre înăuntru, face rădăcini,
 crește în mine, mă ocupă tot,
 mă alungă frunzișul delirant,
 doar gândurile mele îi sunt păsări,
 prin vene-mi circulă mercurul său,
 arbora al minţii, fructe cu gust de timp,

 oh viață de trăit, deja trăită,
 timp ce mereu revii ca fluxul și refluxul,
 şi te retragi făr’a întoarce fața,
 ce-a fost n-a fost dar încă este
 şi-n liniște se varsă
 în altă clipă care se destramă:

 în fața înserării de piatră și salpetru
 armata de invizibile pumnale
 indescifrabilă, roșie scriitură
 îmi incrustează-n piele, și aceste răni
 ca un vestmânt de flăcări mă-nfășoară,
 ard fără consumare, caut apă
 Și-n ochii tăi nu-i apă, sunt de piatră,
 Și sânii tăi, și pântecul, și șoldurile tale
 de piatră sunt, gura ta are gust de praf,
 gura ta are gustul timpului-otravă,
 trupul tău, gust de puț fără ieșire,
 culoar de-oglinzi care repetă
 ochii celui ars de sete, culoar
 care mereu se-ntoarce în punctul de pornire,
 şi mă conduci ca pe un orb de mână
 prin galeriile acestea, încăpățânate,
 spre centrul cercului și te înalți
 precum un fulger care-ngheaţă pe secure
 precum lumina jupuită, fascinantă
 ca eșafodul pentru condamnat,
 flexibilă ca biciul și subțire
 precum o armă geamănă a lunii,
 şi-al tău cuvânt tăios îmi sapă-n 
 piept, mă pustiește, mă golește
 tu amintirile pe rând îmi smulgi,
 mi-am uitat numele, prietenii mei
 grohăie între porci sau putrezesc
 mâncați de soare într-o râpă,

nu e nimic în mine decât o lungă rană,
 o peșteră prin care nimeni nu mai trece,
 un prezent fără geamuri, gând
 care revine, se repetă, se reflectă
 și se pierde în propria-i transparență,
 conștiinţă traversată de un ochi
 care se privește privindu-se până-l inundă
 lumina:
 ți-am văzut pielea atroce, deshuamată,
 Melusina, strălucind verzui în răsărit,
 tu dormeai înfășurată în cearșafuri
 când te-ai trezit un țipăt de pasăre ai scos 
 şi ai căzut la nesfârșit, sfâșiată și albă,
 nimic n-a rămas decât țipătul tău,
 şi la sfârșitul timpului mă văd
 tușind, aproape orb și răscolind
 vechi fotografii:
 nu e nimeni, tu ești nimeni,
 o grămăjoară de cenușă și-un făraș,
 un cuțit știrb și-un pămătuf de pene,
 o piele încă spânzurând pe oase,
 ciorchine sec, gaură neagră
 şi în adâncul găurii doi ochi,
 ochii copilei înecate
 în urmă,-acum o mie de-ani.

 priviri într-o fântână îngropate,
 priviri care ne vin dintru-nceput,
 privirea de copil a vechii mame
 văzând în fiul mare-un tată tânăr,
 privirea mamă a copilei solitare
 care în tată vede-un fiu copil,
 priviri ce ne privesc dintru adâncul
 vieții, capcane ale morții
 sau invers: să cazi în acești ochi
 înseamnă să te-ntorci la viața-adevărată?

 să cad, să mă întorc, să mă visez, să mă viseze
 ochi viitori, o altă viață,
 alți nori, să mor de altă moarte!
 mi-ajunge noaptea asta, această clipă
 ce se desface-ntr-una și-mi arată
 pe unde-am fost, și cine, cum te numești,
 cum mă numesc:
 făceam planuri
 pentru vară? În fiecare vară?
 pe Christofer Street, acum zece ani,
 cu Filis care-avea două gropițe
 din care vrăbiile beau lumină?
 când cu Reforma, Carmen îmi spunea
 “aeru-i ușor, aici este mereu octombrie”,
 sau poate-a spus-o cuiva pe care l-am pierdut
 sau doar l-am inventat și nimeni nu mi-a spus?
 am mers cu-adevărat prin noaptea din Oxaca,
 imensă, verde-neagră ca un arbor’
 singur vorbind precum nebunul vânt
 şi am ajuns acasă? Tot într-o cameră?
 să nu mă fi recunoscut oglinzile?
 de la hotelul Vermot am văzut zorii
 dansând în brațe cu castanii? “deja-i tarziu”
 spuneai trecându-ți piptenul prin păr și eu vedeam
 pete pe zid, fără să zic nimic?
 urcat-am împreună până-n turn, văzut-am
 înserarea cum cade din recif?
 mâncat-am struguri în Bidart? Am cumpărat
 gardenii în Perote?
 nume, locuri,
 străzi și iar străzi, fețe, piețe, străzi,
 gări, parcuri, garsoniere,
 pete pe zid, un pieptene prin păr,
 cineva cântă lângă mine, cineva se-mbracă,
 cameră, locuri, străzi, nume, camere

Trad. Anca Tanase

Jack Kerouac - Cum să meditezi

– luminile stinse –
cădere, mâinile strânse, în instantanee
euforie ca o doză de heroină sau morfină,
glanda din interiorul creierului meu eliberând
bunul veselul fluid (Sfântul Fluid) cum
eu mă prăbușesc și-mi strâng în brațe toate părțile corpului
într-o transă bruscă – Vindecându-mi
toate bolile – ștergând tot – nici
măcar fâșia unui „sper-ca-tu” sau un
Balon Trăsnit rămas înăuntru, doar mintea
goală, liniștită, fără gânduri. Când un gând
apare deodată de departe cu imaginea-i
mult discutată, râzi de el,
îl sperii, îl imiți, și
dispare, și gândirea nu vine niciodată – și
cu încântare îți dai seama pentru prima dată
„a gândi e la fel cu a nu gândi –
Așa că nu mai trebuie să
mai
gândesc”


 Traducere Alina Caramarin




How To Meditate - Poem by Jack Kerouac

-lights out-
fall, hands a-clasped, into instantaneous
ecstasy like a shot of heroin or morphine,
the gland inside of my brain discharging
the good glad fluid (Holy Fluid) as
i hap-down and hold all my body parts
down to a deadstop trance-Healing
all my sicknesses-erasing all-not
even the shred of a 'I-hope-you' or a
Loony Balloon left in it, but the mind
blank, serene, thoughtless. When a thought
comes a-springing from afar with its held-
forth figure of image, you spoof it out,
you spuff it off, you fake it, and
it fades, and thought never comes-and
with joy you realize for the first time
'thinking's just like not thinking-
So I don't have to think
any
more'

Jack Kerouac - Lumea pe care o vezi

Lumea pe care o vezi e doar un film în mintea ta.
Pietrele nu o văd.
Binecuvântează şi stai jos.
Uită şi iartă.
Fii întreaga zi blând cu toată lumea
şi vei realiza că eşti deja
în rai chiar în acest moment.
Asta e toată povestea.
Acesta este mesajul.
Nimeni nu-l înţelege,
nimeni nu ascultă, toţi aleargă
în jur ca nişte găini cu gâtul tăiat.
Eu voi încerca să te învăţ, dar va fi
în zadar; de-aceea
voi sfârşi într-o căsuţă
rugându-mă şi trăind
împăcat, cântând
lângă soba mea cu lemne
în timp ce fac clătite.


traducere de Petru Dimofte

Jack Kerouac - din romanul "Pe drum"

Peste încă o oră, valul alb se va strecura pe sub Golden Gate pentru a înfăşura în alb romanticul oraş şi un tânăr îşi va lua iubita de mână şi va urca pe o stradă albă cu o sticlă de Tokay în buzunar.

Atâta m-am învârtit că m-a cuprins un fel de ameţeală şi-am crezut că o să mă prăbuşesc ca într-un vis, direct în prăpastie. Ah, unde e fata pe care o iubesc? m-am gândit şi m-am uitat de jur împrejur, aşa cum mă uitasem şi în lumea cea mică de dedesubt. Şi-n faţa ochilor mei se află trupul uriaş al Americii mele; undeva, departe, sumbrul, nebunescul New York îşi înalţă norul de praf şi de abur brun. Estul are ceva brun şi sfânt, în timp ce California e albă ca rufele puse la uscat şi n-are minte. Cel puţin aşa gândeam atunci.

Gregory Corso - Poeţi făcând autostopul pe autostradă

Firește că încercam să-i explic
Dar el dădu din cap
fără nici-un motiv.
I-am spus că cerul alungă soarele.
El rîse spunînd:
”La ce bun!”

Din nou mi s-a părut
că sînt un demon,
De aceea i-am spus: ”Dar oceanul
alungă peștele”.
De data aceasta îzbucni în rîs
și-mi spuse: ”Presupun că fraga
e alungată de pădure”:

De data asta am știut că începe lupta.
Deci am luptat;
El zise: ”Căruța cu mere e ca o
coadă de mătură - îngerul face praf
vechii saboți olandezi”
I-am spus: ”Fulgerul va lovi bătrînul stejar
eliberînd vaporii!”
El zise: ”Stradă nebună fără nume!”
Îi răspund: ”Ucigaș pleșuv! Ucigaș pleșuv! Ucigaș pleșuv!”
El zise devenind nebun de-a binelea:
”Furnale! Gaz! Pîndă!”
Îi răspund surîzînd:
”Știu că Dumnezeu ar întoarce capul
dacă aș sta liniștit și aș medita”.

Am sfîrșit prin a ne descompune
blestemînd aerul.

traducere de Virgil Teodorescu și Petronela Negoșanu

André Breton - Floarea soarelui

Călătoarea ce traversează Halele la căderea verii
Mergând în vârful picioarelor
Disperarea rotea în cer nalbele-i mari şi frumoase
Iar în poșetă era visul meu acel flacon cu săruri
Din care a respirat doar naşa Domnului
Căldurile se întindeau precum pâcla
La Câinele cu pipa
Acolo unde tocmai intrau şi pentru şi contra
Ei nu puteau să vadă femeia decât rặu şi pieziş
Oare aveam de-a face cu ambasadoarea silitrei
Sau cu rotirea albă pe fond negru căreia-i spunem gândire
Lampioanele luau foc molcom în coroane de castani
Dama fără umbră a îngenunchiat pe Podul Zarafilor
În strada Inimii-ce-Zace timbrele nu mai erau aceleaşi
Promisiunile de noapte erau în sfârşit ţinute
Porumbeii călători şi sărutările salvatoare
Se alăturau sânilor frumoasei străine
Împungând sub mătasea valorilor perfecte
O fermă prospera în mijloc de Paris
Iar ferestrele sale priveau calea lactee
Nimeni n-o locuia din teamă de fantasme
Fantasmele-s o ştim mai fidele ca fantomele
Cum seamănă femeii unele par să-nnoate
Şi în amor se topeşte un pic de-a lor substanţă
Ea le interiorizează
Eu nu sunt jucăria vreunei puteri de simţuri
Şi totuşi greierele ce cântă în cenuşile defuncte
Seara lângă statuia lui Etienne Marcel
Mi-a făcut cu ochiul înţelegător
André Breton mi-a zis treci mặ

*
Traducere – Cindrel Lupe

William Shakespeare - Sonetul CXXX (130)

Ochii iubitei n-au nimic din soare,
Coralu-n roșu buza-i depășește,
Zăpada-i albă, sînul ei brun pare
Și păr de sîrmă neagră-și împletește.
Damascu-l știu cu roze amestecate,
Ce în obrajii ei nu sînt văzute.
Parfumuri au miresme delicate,
Iar răsuflarea, dinspre ea, cam pute.
Îmi place s-o ascult, dar mi se pare
Că muzica e totuși mai subtilă.
Eu n-am văzut zeițe la plimbare:
Iubita mea pășește fără milă.
Dar jur că pentru mine-i mai frumoasă
Decît o comparație mincinoasă.



Publicat si tradus de Horia Gârbea 

"Multe ar fi de spus despre Sonetul 130 de Shakespeare, unul dintre cele mai frumoase sonete de dragoste, mai terre-à terre decît abstractul elogiu al iubirii din Sonetul 116. Sonetul 130 a fost multiplu tradus la noi, e unul „simplu”, lipsit de ambiguități semantice, simpatic prin ironia lui, ai zice că e compus din catrene de Topârceanu."

 ***********************************************

William Shakespeare - Sonet - CXXX

Nu-s sori, ochii iubitei, nu scânteie
roşia-i gură ca mârgeanu-n mări,
de-i albă neaua, sânul ei de ce e
posomorât, şi-i noapte al ei păr?
Ştiu, din Damasc, albe şi roşii roze
cu care chipul nu-i e logodit,
miresme ştiu, stârnind apoteoze
străine de al Doamnei duh smerit,
îmi place s-o ascult, deşi-i mai scumpă
auzului, o muzică, -i ştiut,
nu le-am văzut, zeiţele cum umblă
dar ea, mergând, păşeşte doar pe lut.

Şi totuşi, jur pe cer, făptura-i rară
cu nimeni şi nimic nu se compară.

traducere de Gh. Tomozei


************************************************

William Shakespeare - Sonet - CXXX


N-s ochii dragei mele stropi de soare
Și roșul gurii ei nu-i de coral.
De-i albă neaua, sânu-i oacheș pare
Și negrul păr i-e ca o sârmă-n val.

Știu roze albe, știu și roze roșii,
Dar nu-i socot obrajii trandafiri
Și-s balsamuri mai dulci să le miroși
Decât e boarea întregii sale firi.

Îmi place s-o aud, deși plăcut
Mai mult mi-e zvonul muzicilor parcă.
Eu un mers de zână încă n-am văzut,
Dar draga mea e clar că-n țărnă calcă.

Si, totuși, eu o văd la fel de rară
Cum spun și cei ce mint când o compară.

Traducerea ion Frunzetti


*************************************************

Alexandru Puşkin - Floarea

O floare veştedă zăresc
Ce-a fost uitată între pagini,
Şi-un vis ciudat, nepământesc
Trezeşte-n pieptul meu imagini.
Pe unde a-nflorit, şi când?
De care Mai avut-a parte?
Şi cine-a rupt-o, cu ce gând?
Şi pentru ce a pus-o-n carte?
Să amintească un bun rămas?
Vreo întâlnire sub murmure?
Sau vreo plimbare-n molcom ceas
Pe câmp ori poate prin pădure?
Mai sunt pe lume el şi ea?
În ce ungher se află oare?
Sau poate-s veştejiţi aşa,
Precum aici această floare?

Oscar Wilde (1854 - 1900) - Făptuitorul de bine - poem în proză

Era la vremea nopţii şi era singur.
Şi zări departe zidurile unei cetăţi rotunde şi se îndreptă către cetate.
Şi când se apropie de ea, auzi înlăuntrul cetăţii tropăitul picioarelor bucuriei, şi
râsul gurii bucuriei şi zgomotul mare a numeroase lăute. Şi a bătut în porţi şi unii dintre
paznici i-au deschis.
Şi a văzut o casă ce era din marmură şi avea frumoase coloane de marmură în faţa ei. De coloane atârnau ghirlande, şi înăuntru şi în afară erau făclii de cedru. Şi a intrat în casă.
Şi când a trecut prin sala de calcedoniu şi prin sala de jasp şi a ajuns în lunga sală de petreceri, a văzut întins pe un culcuş de purpură marină pe cineva al cărui păr era
încununat cu trandafiri roşii şi ale cărui buze erau roşii de vin.
Şi merse în spatele său şi îl atinse pe umăr şi îi spuse: „De ce trăieşti astfel?”
Şi tânărul se întoarse către el şi îl recunoscu, şi îi răspunse zicând: „Păi, odinioară am fost lepros, şi tu m-ai tămăduit. Cum să trăiesc altfel acum?”
Iar El ieşi din casă şi umblă iarăşi pe stradă.
Şi după puţin timp, văzu pe careva al cărei chip şi veşmânt erau boite şi ale cărei picioare erau încălţate cu perle. Şi în urmă-i venea, încet ca un vânător, un tânăr care purta o mantie în două culori. Acum faţa femeii era precum faţa frumoasă a unui idol, iar ochii tânărului străluceau de poftă desfrânată.
Iar El îi urmă cu grabă şi atinse mâna tânărului şi-i zise: „De ce priveşti la această femeie în felul ăsta?”
Iar tânărul se întoarse pe loc şi Îl recunoscu şi spuse: „Păi am fost orb cândva, şi mi-ai dat vederea. La ce altceva trebuie să mă uit?”
Şi El alergă înainte şi atinse veşmântul boit al femeii şi îi vorbi: 'Nu există nici un alt fel de a umbla decât în calea păcatului?'
Iar femeia se întoarse spre El şi Îl recunoscu, şi râse şi zise: 'Păi, Tu mi-ai iertat
păcatele, iar calea aceasta este o cale plăcută.’
Şi El ieşi din cetate.
Şi când a ieşit din cetate, văzu şezând la margine de drum un tânăr care plângea.
Şi se îndreptă către el şi îi atinse pletele lungi ondulate şi îi spuse: 'De ce plângi?'
Iar tânărul îşi ridică privirile şi Îl recunoscu şi Îi dădu răspuns: 'Păi, cândva am
fost mort şi Tu m-ai ridicat din morţi. Ce altceva să fac decât să plâng?'

În româneşte de Mihai Rădulescu

Oscar Wilde (1854 - 1900) - Casa judecăţii - poem în proză

Şi era tăcere în Casa Judecăţii, şi bărbatul veni în pielea goală înaintea lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu deschise Cartea Vieţii Bărbatului.Şi Dumnezeu îi spuse Bărbatului: „Viaţa ţi-a fost rea, şi ai vădit cruzime faţă de aceia care aveau nevoie de ajutor, şi faţă de aceia cărora le lipsea ajutorul ai fost amarnic şi lipsit de inimă. Săracii veneau la tine, iar tu nu luai seama la ei, şi urechile tale erau închise la plânsul necăjiţilor Mei. Moştenirea celor fără părinte ai făcut-o a ta şi ai trimis vulpile în via vecinului tău. Ai luat pâinea copiilor şi ai dat-o câinilor s-o mănânce, iar leproşii mei, care trăiau în mlaştinile tale şi vieţuiau în tihnă şi Mă lăudau, i-ai izgonit la drumul mare, iar pe pământul Meu, din care te-am făcut, ai
vărsat sînge nevinovat.”
Iar bărbatul a răspuns zicând: „Întocmai astfel am făcut.”
Şi iarăşi Dumnezeu a deschis Cartea Vieţii Bărbatului.
Şi Dumnezeu i-a zis Bărbatului: „Viaţa ta a fost rea, iar Frumuseţea pe care am arătat-o ai căutat-o, iar pe lângă Binele pe care l-am ascuns ai trecut fără să-l vezi. Şi pereţii odăii tale sunt acoperiţi cu picturi, şi din patul abominărilor tale te-ai ridicat în
sunetul flautelor. Ai clădit şapte altare păcatelor pe care le-am suportat, şi ai mâncat din
ceea ce nu trebuie mâncat, şi purpura veşmântului tău a fost brodată cu cele trei semne
ale ruşinii. Idolii tăi nu au fost nici din aurul, nici din argintul ce durează, ci din carnea ce moare. Le-ai stropit părul cu parfumuri şi le-ai umplut mâinile cu rodii. Le-ai boit
picioarele cu şofran şi ai întins covoare înaintea paşilor lor. Le-ai vopsit pleoapele cu
antimoniu şi trupurile li le-ai mânjit cu mir. Te-ai înclinat până la pământ înaintea lor, şi
tronurile idolilor tăi erau puse în soare. Îi arătai soarelui ruşinea ta şi lunii nebunia ta.”
Şi omul a zis: „Întocmai astfel am făcut.”
Şi pentru a treia oară Dumnezeu deschise Cartea Vieţii Bărbatului.
Şi Dumnezeu i-a spus Bărbatului: „Rea ţi-a fost viaţa, şi cu răul ai răsplătit Binele, şi cu facerea de rău bunătatea. Ai rănit mâinile ce te-au hrănit, iar pieptul ce ţi-a dat să sugi l-ai dispreţuit. Acela care ţi-a adus apă a plecat însetat, iar pe răufăcătorii care te-au ascuns în corturile lor noaptea i-ai trădat înainte de zori. Pe vrăjmaşul tău care te-a cruţat l-ai prins în laţ întinzându-i o capcană, iar pe prietenul care a umblat cu tine l-ai vândut pe bani, iar acelora care ţi-au adus Dragoste le-ai înapoiat Desfrânare.”
Iar Bărbatul a răspuns zicând: „Într-adevăr astfel am făcut.”
Şi Dumnezeu a închis Cartea Vieţii Bărbatului, şi a spus: 'Neîndoielnic te voi
trimite în iad. Chiar în iad te voi trimite.”
Iar Bărbatul a exclamat: „Nu poţi.”
Şi Dumnezeu i-a spus Bărbatului: „Din ce pricină nu te pot trimite în iad, şi pentru care motiv?”
„Pentru că în iad am trăit întotdeauna,”răspunse Bărbatul.
Şi în Casa Judecăţii se făcu tăcere.
Şi, după un răgaz, Dumnezeu a vorbit şi i-a spus Bărbatului: „Văzând că nu te pot trimite în iad, e neîndoielnic că te voi trimite în Rai. Chiar în Rai o să te trimit.”
Şi Bărbatul a exclamat: „Nu poţi.”
Şi Dumnezeu i-a spus Bărbatului: „Pentru ce pricină nu te pot trimite în Rai, şi
pentru care motiv?”
„Pentru că niciodată şi în nici un loc nu am fost în stare să mi-l închipui,”răspunse Bărbatul.
Şi se lăsă tăcerea în Casa Judecăţii.



(Trad. Mihai Rădulescu)