Hans Christian Andersen - Răţuşca cea urâtă

Era o minunăţie de loc, nu alta! Soarele lumina cu razele sale orbitoare şi colora în auriu lanurile încă verzi de ovăz. Fânul fusesestrâns în căpiţe, iar pe câmp păşea agale pe picioroangele sale roşii o barză. Vorbea singură în egipteană, limbă învăţată de la maică-sa. De jur împrejurul ogoarelor şi păşunilor se întindeau cât vezi cu ochii păduri dese, presărate pe alocuri cu heleşteie adânci. Nici vorbă, era un loc de toată frumuseţea. Sus, chiar în bătaia soarelui, se ridica un conac vechi de când lumea. Era înconjurat de un şanţ adânc, plin cu apă. De la zidurile lui şi până la mal creşteau nişte brusturi atât de mari şi de încâlciţi, încât un copil ar fi putut uşor săstea în picioare fără să-l vadă cineva. În hăţişul acela era olinişte şi o sălbăticie ca în codru, iar în locul cel mai dositşedea în cuibar, clocindu -şi ouăle, o raţă. Clocea cam de multişor, încât sărmana de ea obosise de-a binelea şezând aşa nemişcată. Unde mai pui că n-o vizita aproape nimeni, suratele ei preferând să înoate în apa din şanţ, decât să vină la ea în locul acela întunecos să pună ţara la cale. Mai trecu ceva vreme şi ouăle au început să crape unul după altul. Boboceii de raţă prinserăviaţă şi se iţeau din găoacele lor piuind subţirel „mac -mac!”
 — Mac-mac! le răspunse raţa şi atunci boboceii începură să măcăie pe întrecute, uitându-se totodată cu mirare la frunzişulverde de deasupra lor. Mama îi lăsă să se uite în voie, căci ştia că verdele face bine la ochi.
 — Ce mare e lumea! se minunară boboceii, care stătuseră pânăatunci înghesuiţi în găoacele lor strâmte.
  —  Credeţi voi că asta e toată lumea? le zise raţa-mamă.Să ştiţi că lumea e mult mai mare şi se întinde până hătdeparte, dincolo de grădină şi chiar de ogoarele preotului,dar până acolo n-am ajuns nici eu. Ei cum, aţi ieşit cu toţii din ouă? întrebă raţa ridicându-se din cuibar. Ba nu! Iată un ou încă întreg. Şi-i cel mai mare. Cât mai are de gând să zăbovească bobocelul cela înăuntru? Că miezău mi -a cam plesnit răbdarea! N-avu însă încotro şi se aşeză din nou în cuibar.
  — Ce mai faci? o întrebă o raţă bătrână care tocmaivenise s-o vadă.
—  Iaca, mai am un bobocel care nu vrea să iasă din ou, deşi i-am pus la clocit pe toţi odată, răspunse cloşca. Vezi ce mândreţe de bobocei am scos! Seamănă leit cu tatăl lor, iar fluşturaticul de el nici n- a catadicsit măcar să vină să -i vadă.
  —  Lasă-mă să văd şi eu oul cela care nu vrea să crape, zise bătrâna. Te pomeneşti că - i un ou de curcă. Am păţit-o şi eu odată aşa cu un pui de curcă şi am avut numai necazuri cu el, căci curcile se tem de apă. Nu puteam nicicum să-l bag în baltă. Măcăiam de dădea sufletul din mine, dar ce folos, şedea pironit locului. Ia să măuit mai bine. Da, negreşit, e un ou de curcă. Lasă-l şi tu în voiaDomnului şi învaţă -i mai bine pe ceilalţi bobocei să înoate!
  —  Nu, am să -l mai clocesc puţin, zise cloşca. I-am clocit atâta, am să mă mai chinui puţin ca să-i dau viaţă şi lui.
 —  Dacă n-ai altceva ce face, spuse raţa cea bătrână şi plecă. In cele din urmă crăpă şi oul cel mare şi din el se rostogoli un bobocel. Dar ce mareşi urât era!
 Raţa se uită cu luare-aminte la el. Că mare mai e! Cogeamite răţoi. Şi nu seamănă deloc cu ceilalţi! Să fie totuşi un pui de curcă? Rămâne de văzut. Deşi, vrea nu vrea, o să-l bag în apă chiar dacă va trebui să-l împing cu de-a sila.A doua zi, vremea erala fel de frumoasă. Frunzele brusturilor străluceau sub razelefierbinţi ale soarelui. Raţa se duse cu toată familia la baltă.
 Pleosc! şi raţa se pomeni în apă. Deacolo făcu „mac-mac!”, îndemnând boboceii s-o urmeze, şi, unul câte unul,toţi o urmară. La început, apa le venea până peste căpşoarele galbene şi pufoase, dar ei ieşeau repede deasupra şi înotau de minune, lopătând de zor cu picioruşele lor roşii. Bobocelul cel mare, cenuşiu şi urât nu rămânea în urma celorlalţi.
 „Nu, nu poate fi pui de curcă, îşi zise raţa în sinea ei. Uite ce bine lopătează cu lăbuţele şi ce drept se ţine! E copilul meu şi, la o adică, dacă te uiţi mai bine la el, nici nu e atât de urât!” Mac-mac! Îşi chemă ea boboceii. Hai, mai iute, după mine. O să vă arăt lumea, osă vă duc şi în curtea raţelor, numai să vă ţineţi aproape, ca nu care cumva să vă calce cineva şi păziţi -vă de pisică!
 Şi aşa ajunseră în curtea raţelor. Acolo însă, ce să vadă? Două familii de raţe se ciondăneau aprig pentru un cap de ţipar, pe care până la urmă l -a păpat pisica.
 —  Vedeţi cum e lumea asta! zise cu năduf raţa, căci nici ea nu s-ar fi dat în lături să se înfrupte din capul de ţipar. Ţineţi-vă bine pe picioruşe, le spuse ea boboceilor, măcăiţi cum se cuvine şi aplecaţi
-vă căpşoarele cu respect în faţa bătrânei raţe de colo! E raţa cea mai de soi de pe aici. E de viţă spaniolă, de aceea e atât de grasă şi de mândră. Are o pieliţă roşie în formă de inel în jurul lăbuţelor, vedeţi ce bine îi stă! Asta-i  ceva nemaipomenit de frumos şi totodată cel mai înalt semn de nobleţe de care se poate învrednici o raţă.
Se vede de la o poştă că e o raţă deosebită şi trebuie să fierespectată de toată lumea, orătănii sau oameni. Mac-mac! Şi nu văţineţi lăbuţele aşa lipite una de alta! O răţuşcă bine-crescută trebuie să - şi ţină picioruşele mai depărtate, la fel ca mama şi tata. Uite-aşa! Acum, aplecaţi  -vă căpşoarele şi spuneţi „mac!”
 Cloşca le tot dădea lecţii de bună purtare, iar boboceii făceau întocmai cum erau învăţaţi, deşi tot nu le-au intrat în voie raţelorvârstnice.
 —  Na-ţi-o bună! Nu eram destule aici, că au venit şi astea pe capul nostru. Şi bobocul cela uite cât e de mare şi de urât. Să-ipiară şi urma de aici! Zicând astea, o raţă se repezi şi-l ciupi pe bobocelul cenuşiu de ceafă.
 —  Lasă - l în pace! zise raţa - mamă. Nu ţi-a făcut niciun rău!
  — Nu mi-a făcut, ai dreptate, dar e atât de mare şi de caraghios, că trebuie gonit de aici, făcu raţa cea rea.
  —  Ai nişte copii tare drăgălaşi, zise raţa cea bătrână cu pieliţă roşie la picior. Toţi sunt frumuşei, în afară de celcenuşiu, care nu - i de soi. Dacă s-ar putea, ar trebui făcut din nou.
 — Ştiţi bine că aşa ceva nu este cu putinţă, îi răspunse raţa-mamă. Nu arată încă prea bine, dar e bun la
 inimă. Şi înoată nu mai rău decât ceilalţi, ba chiar aş zice că mai bine. Cred că, pe măsură ce are să crească, va deveni tot mai arătos, ba nici nu va fi din cale afară de mare. Găoacea era tare strâmtă şi el a crescut mai mult decât trebuie, de aceea e cam colţuros deocamdată. Şi raţa îi netezi cu gingăşie pufuşorul. Şi-apoi este răţoi, aşa că nu contează prea mult cum arată. Eu zic că o să fie voinic şi o să răzbească în viaţă.
  — Ceilalţi bobocei sunt tare drăgălaşi! o ţinu una şi bună raţa cea bătrână. Simţiţi-vă aici ca acasă şi,dacă găsiţi vreun cap deţipar, nu uitaţi să mi-l aduceţi mie.
Şi aşa rămase raţa cu boboceii în curte, care deveni de atunci casa lor. Numai sărmanul boboc cenuşiu, care ieşise ultimul din ou, era ciupit, bătut şi batjocorit de raţele din curte, ba chiar şi de găini. „E prea mare şi pocit din cale afară”, ziceau toate orătăniile, iar cocoşul, care se credea împărat fiindcă avea pinteni la picioare, se năpustea asupra bobocului umflându-şi aripile aidoma unor pânze de corabie în care suflă vântul în rafale. Se mai şi zborşea pe deasupra, iar creasta i se înroşea ca para focului.
 Aşa trecu prima zi, dar apoi a fost si mai rău. Toţi îl goneau pe bobocel, chiar şi fraţii şi surorile îispuneau cu mânie: „Mânca-te-ar pisica, pocitanie nesuferită!” Iar mamă-sa adăugă cu necaz: „Poate
-I mai bine să pleci în lumealargă!” Raţele şi găinile îl ciupeau, iar fata care hrănea orătăniile a dat în el cu piciorul.În cele din urmă, bobocelul n-a mai putut răbda, a străbătut în fugă curtea şi a sărit peste gard! Păsărelele speriate au zburat careîncotro din tufişuri. „S-au speriat de mine pentru că sunt urât!” îşi zise bobocelul şi alergă înainte fără să aleagă drumul. Fugi fără oprire până când se pomeni în baltă, unde trăiau raţele sălbatice. Aici a stat toată noaptea. Obosise şi îi era greu pe suflet. Dimineaţă, raţele sălbatice se treziră şi, văzând bobocelul, sezgâiră la el.
  —  Ce fel de arătare mai e şi asta? se întrebară.
 Bobocelul se răsuci în toate părţile şi le salută, cum putu mai bine.
 —  Tare urât mai eşti! spuseră raţele sălbatice. Dar, la urma urmei, nouă puţin ne pasă, numai să nu-ţi treacă prin cap să te înrudeşti cu noi!Bietul bobocel! Numai de asta nu-i ardea! Măcar de l-ar lăsa să stea cu ele în stufăriş şi să -şi stingă setea cu apă sălcie de baltă.
 Stătu acolo două zile. După aceea veniră în zbor doi gâscani sălbatici. Ieşiseră de curând din ou şi o făceau pe vitejii.
 — Ascultă, frăţâne! strigară ei. Eşti atât de caraghios, încât zău că ne placi! Vrei să zbori cu noi, să fii pasăre călătoare? Aici, în apropiere, în altă baltă, sunt nişte gâsculiţe sălbatice foarte frumuşele, toate-s domnişoare şi pot spune „ga-ga”! Cu urâţenia ta, chiar c-ai să le dai gata!
Pac! Pac! răsună deodată deasupra bălţii, şi cei doi gâscani căzură morţi în stufăriş; apa se înroşi de sânge. Pac! Pac! se auzi din nou, şi un cârd de gâşte sălbatice se ridică din stuf. Şi iar răsunară împuşcături. Era o vânătoare în toată regula! Vânătorii înconjuraseră balta din toate părţile; unii stăteau cocoţaţi chiar pe crengile copacilor care se întindeau deasupra apei. Fumul albăstriu al prafului de puşcă plutea ca un nouraş şi se împrăştia deasupra bălţii. Ogarii săriră în apă, ştiobâlc! înaintând prin stufăriş. De spaimă, bietul bobocel era mai mult mort decât viu. Dădu să-şi ascundă capul sub apă, când, deodată, chiar înfaţa lui răsări un câine mare şi fioros, cu limba scoasă şi ochii lucind de răutate. Se uită la bobocel,rânji arătându-şi colţii ascuţiţi şi –  pleosc! pleosc! – o luă la goană mai departe.
„Slavă Domnului! oftă bobocelul şi-şi trase sufletul. Se vede că sunt aşa de urât, încât nici câinele nu vrea să mă mănânce.”
 Încremeni în timp ce alicele şuierau zănatice prin stufăriş, iar văzduhul se cutremura de pocnete de armă. Abia pe la amiază împuşcăturile încetară, dar încă multă vreme bobocelul nu îndrăzni să se clintească din loc. După câteva ore de aşteptare, îşi luă inima-n dinţi, se ridică, privi cu băgare de seamă în jur şi o luă din loc peste câmpuri şi lunci. Numai că între timp se stârnise o furtună. Vântul sufla cu atâta putere, încât abia se mai ţinea pe picioare.
 La căderea nopţii ajunse la o cocioabă. Era atât de dărăpănată, încât stătea să cadă, dar, neştiind nici ea singură pe care parte să se răstoarne, rămânea încă în picioare.
 Vântul era atât de năprasnic, încât bobocelul se văzu nevoit să se sprijine de cocioabă ca să nu fieluat pe sus. Deodată,observă că uşa cocioabei era ieşită dintr-o ţâţână şi atârna pe o parte,încât ar fi putut să
Se strecoare cu uşurinţă pe acolo înăuntru. Aşa şi făcu. În cocioabă locuia o babă cu pisica şi găina ei. Pisica torcea şi îşi arcuia spinarea, scoţând scântei când îi frecai în răspăr blăniţa mătăsoasă. Găina avea picioruşe subţiri şi scurte. Făcea nişte ouă minunate şi băbuţa o iubea ca pe o fiică. Dimineaţa, l-au zărit pe bobocel în cămară. Pisica a început să pufnească furios, iar găina să cotcodăcească cât o ţineau bojocii.
  — Cine-i? întrebă baba şi se uită în jur. Dar cum avea vederea slabă, i se păru că bobocelul e o raţă mare şi grasă care se rătăcise.
 — Mare noroc pe capul meu! zise ea. Acum o să am şi ouă de raţă. Numai de n-ar fi răţoi. Ei, dar nu-mi rămâne decât s-o pun laîncercare! Şi bobocelul a fost pus la încercare timp de trei săptămâni, dar nici pomeneală de ouă.
Adevăraţii stăpâni în casă erau pisica şi găina, şi amândouăs puneau când vorbeau despre sine: „Noi şi lumea!” Îşi închipuiau că jumătate din lume sunt ele, ba mai mult, că sunt jumătatea cea mai bună!
Bobocelul îndrăzni să spună că în această privinţă ar putea fi şi alte păreri, dar găina şi pisica săriră ca arse.
 —  Poţi să faci ouă? întrebă găina.
 —  Nu! răspunse bobocelul.
 —  Atunci ţine-ţi pliscul! Iar pisica îl întrebă:
—    Poţi să-ţi arcuieşti spinarea, să scoţi scântei şi să torci? 
— Nu.
 —  Atunci ţine -ţi gura când vorbesc alţii mai deştepţi ca tine!
Bobocelul se ghemui abătut într-un colţ. Îşi aminti deodată de aerul curat de afară, de lumina blândă a soarelui. I se făcu un dor nestăvilit de apă şi ar fi vrut tot atunci să sară în baltă şi să înoate. Nu se putu stăpâni şi îi spuse toate astea găinii.
  —  Eşti în toate minţile? îl întrebă ea. N-ai ce face, de-aia îţi vin încap tot felul de prostii. Fă ouă sau toarce, şi atunci ai să vezi cum îţi trec aiurelile!
 — Dar e aşa de plăcut să pluteşti pe apă! zise bobocelul. Să te scufunzi şi să ajungi cu capul în apă până la fund!
  —  Ţi -ai găsit şi tu plăcere! zise găina. Ai înnebunit de-a binelea! Întreab- o şi pe pisică, care -i cea mai înţeleaptă dintre toate pisicile, dacă îi place să înoate sau să se cufunde în apă. Despre mine, nici nu mai vorbesc! Întreab-o, până la urmă, şi pe bătrânica noastră, care-i cea mai deşteaptă fiinţă de pe lume! Şi ai să vezi dacă îi place să înoate sau să se bage cu capul în apă până la fund!
 —  Voi nu mă înţelegeţi! oftă bobocelul.
 — Dacă nici noi nu te înţelegem, atunci cine oare să te mai înţeleagă?! Nu cumva ai vrea să fii mai deştept decât pisica şi decât stăpâna noastră, casă nu mai zic de mine? Nu mai îndruga la prostii şi mulţumeşte-i Domnului pentru tot binele ce ţi-am făcut! Nu ţi-e de ajuns că ai un adăpost, stai la căldurică şi, pe deasupra, poţi să înveţi atâtea lucruri folositoare de la noi. Dar tu eşti un bobocel plin de ifose şi n-am ce discuta cu tine! Trebuie să-mi dai crezare, eu îţi vreau numai bine, de aceea îţi spun totul pe şleau, căci aşa fac prietenii adevăraţi. Învaţă să faci ouă sau să torci şi să scoţi scântei!
 — Ba eu cred că am să plec iar în lumea largă, răspunse bobocelul.
— Călătorie sprâncenată! strigă atunc igăina scoasă din răbdări.
 Şi bobocelul plecă. Înotă cât îi pofti inima, se scufundă în apă, dar toţi cei din jur continuau să râdă de el, spunând că-i urât rău!
 Veni toamna. Frunzele din copaci se îngălbeniră şi se uscară; vântul le smulgea şi le în vârtejea prin văzduh. Se făcea tot mai frig. Norii erau grei de atâta grindină şifulgi de zăpadă. Pe gard stătea cocoţat un corb şi croncănea de frig. Brrr! Îngheţai numai auzindu-l! Zile rele ajunsese bietul bobocel! Într-o seară, pe când soarele tocmai asfinţea, de dincolo de pădure apăru un cârd de păsări mari şi minunate. Bobocelul nu mai văzuse niciodată păsări aşa de frumoase. Aveau penea lbe ca zăpada şi gâturi lungi şi graţioase. Era un cârd de lebede. Scoţând sunete ascuţite şi bătând din aripile lor mari, porniră din luncile îngheţate spre ţările calde, dincolo de marea albastră. Se înălţară în tării, iar sărmanul bobocel fu cuprins de o nelinişte ciudată.Se răsuci în apă ca un titirez, întinse gâtul şi scoase nişte sunete atât de neobişnuite, încât se sperie de propriul glas. Nu-şi putea lua ochii de la acele păsări minunate şi fericite şi, când nu le mai zări, se cufundă în apă, ieşi din nou la suprafaţă şi multă vreme nu-şi putu veni în fire. Nu ştia ce fel de păsări sunt acelea, nu ştia încotro au zburat, dar se simţea atras de ele mai mult ca de orice altă fiinţă. Nu le invidia câtuşi depuţin: cum şi-ar fi putut închipui că va ajunge vreodată atât de frumos?! Bietul bobocel ar fi fost foarte mulţumit dacă măcar raţele l-ar fi primit printre ele şi nu l-ar fi alungat. Veni şi iarna cea friguroasă. Bobocelul trebuia să înoate fără încetare, ca să nu îngheţe apa în jurul lui, dar, cu fiece noapte, copca în care înota se făcea tot mai mică. Era ger şi gheaţa se tot strângea în jurul lui. Bobocelul era nevoit să dea mereu din lăbuţe. Până la urmă, obosit peste măsură, nu mai putu să se mişte şi fu prins între sloiurile de gheaţă. În zorii zilei, trecu pe acolo un ţăran. Văzu bobocelul îngheţat, sparse gheaţa cu sabotul, luă pasărea şi o duse acasă mai mult moartă decât vie, s-o arate nevestei. Acolo, încălzindu-se, bobocelul îşi veni în fire.
 Copiii vrură să se joace cu el, dar bobocelul crezu că vor să-I facă vreun rău. Se zbătu de spaimă şi nimeri drept în doniţa cu lapte, răsturnând-o. Surprinsă, femeia scoase un ţipăt, iar bobocelul se sperie şi mai tare, sări în putineiul cu unt, iar de acolo – în baniţa cu făină. Vai de capul lui cum arăta!
 Femeia se luă cu vătraiul după el, copiii alergau din urma lui, împiedicându- se unul de altul, hohotind şi ţipând. Bine că uşa era deschisă şi bobocelul o zbughi afară, zbură printre tufişuri până căzu sleit de puteri în zăpadă. Zăcu acolo multă vreme, aproape în nesimţire.
Ar fi mult prea trist şi dureros să povestim despre toate necazurile şi suferinţele pe care le-a avut de îndurat bobocelul în acea iarnă geroasă.
Când soarele încălzi din nou pământul cu razele sale blânde, el se afla în baltă, ascuns în stufăriş. Ciocârliile începură iar să cânte.Venise primăvara!
 Bobocelul îşi întinse aripile şi simţi deodată că ele crescuseră devenind mult mai puternice ca înainte. Îşi luă zborul şi nici nu apucă să se dezmeticească bine, că se pomeni într-o grădină mare, cu meri înfloriţi. Pe marginea lacului creşteau tufe de liliac. Ciocârliile cântau melodios. Ce frumos era aici! Mirosea a primăvară!
 Deodată, dintre trestii ieşiră trei lebede albe, minunate. Pluteau atât de lin şi de uşor, încât părea că lunecă pe faţa apei. Bobocelul recunoscu aceste păsări frumoase şi fu cuprins de o tristeţe ciudată, răvăşitoare.
 „Am să mă duc la păsările astea măreţe. Probabil că au să mă ciupească până la sânge pentru că sunt aşa de urât şi îndrăznesc să mă apropii de ele. Dar nu-mi pasă! Mai bine să mor de loviturile lor decât să mă ciupească raţele şi găinile, să-mi dea cu piciorul fata care hrăneşte păsările sau să sufăr de frig şi de foame toată iarna!”
 Şi se avântă pe apă, lopătând către frumoasele lebede care,văzându-l, fâlfâiră din aripi şi se îndreptară spre el.
 —  Dacă aşa mi-i soarta, omorâţi-mă! zise bietul boboc şi-şi plecă resemnat capul deasupra apei, aşteptându -şi sfârşitul.
 Când colo, îşi văzu oglindit în apa limpede propriul chip. Dar acum nu mai era un bobocel cenuşiu şi urât; se transformase într-o  lebădă albă şi frumoasă. După cum se vede, nu contează că vii pe lume într-un cuib de raţă, important e ca oul din care ieşi să fie de lebădă. Acum nu-i mai părea rău de toate necazurile şi de suferinţele îndurate, căci cu atât mai mare era fericirea pe care o încerca. Iar lebedele cele mari pluteau în jurul ei şi o mângâiau drăgăstos cu ciocurile lor roşii.
Atunci, în grădină veniră în fugă câţiva copii. Începură să arunce lebedelor firimituri de pâine şi boabe de porumb, iar cel mai micstrigă:
 — A mai venit una! Una nouă! Ceilalţi îi ţinurăisonul:
 —  Da, încă una! Una nouă!
Bătând din palme şi ţopăind de bucurie, copiii alergară acasă să lespună vestea părinţilor. Apoi se întoarseră aruncând din nou în apă firimituri de pâine şi cozonac. Şi copiii, şi părinţii o ţineau într-un glas:
 — Lebăda care a venit acuma e cea mai frumoasă! Este atât de tânără şi de drăgălaşă!
Şi lebedele cele bătrâne se închinară în faţa ei. Iar lebăda cea tânără se fâstâci cu totul şi îşi ascunse capul sub aripă. Nu ştia ce să facă. Era nespus de fericită, dar nu şi mândră, căci o făptură cu inima bună este întotdeauna modestă. Îşi aminti de vremea când toţi îşi băteau joc de ea, iar acum ziceau că e cea mai frumoasă dintre lebede! Chiar şi liliacul îşi apleca spre ea crenguţele plăcut mirositoare, iar soarele zâmbitor răspândea atâta căldură în jur. Lebăda îşi întinse aripile, îşi înălţa gâtul şi spuse înduioşată:
 —  Pe când eram doar o răţuşcă urâtă şi nenorocită, nici nu mi-am putut închipui că voi ajunge atât de fericită!

Vicente Aleixandre (1898-1985) - Poetul îşi aminteşte viaţa sa

Iartă-mă: am adormit.
A dormi nu înseamnă a trăi. Pace oamenilor!
A trăi nu înseamnă a suspina sau a presimţi cuvinte
care ne vor trăi mai departe.
Să trăieşti în ele? Cuvintele mor.
Sunt frumoase când sună, dar nu durează nicicând.
Astfel soseşte claritatea nopţii. Ieri, când dimineaţa
sau ziua, împlinându-se, îşi arunca
ultima rază pe chipul tău.
Închide ochii sub penelul luminii.
Dormi.
Noaptea e lungă.


Valori eterne ale poeziei hispane, traduceri de Darie Novăceanu, Minerva, BPT, 1991

Miguel Hernandez (1910-1942) - Dacă şi sângele

Dacă şi sângele şi-ar pierde din culoare,
şi-ar cărunţi ca părul, sub timp şi sub durere,
sângele meu cel roşu ar curge sub artere
mai alb decât se-aşează pe câmp prima ninsoare.
Căci de când sunt pe lume, fără de-ncetare
mă lupt să-nfrâng în oameni fiara ce-n tăcere
mă sfâşie şi-s singur şi fără de putere
când simt în mine gerul, cum simte orişicare.
De timpul şi durerea ce ne apasă-n viaţă
ar fi precum argintul, de-ar fi să se întâmple,
să lase-n suflet brazdă şi-n suflet să se vadă,
inima mea, de-atâtea câte-a-ndurat, zăpadă
numai zăpadă rece ar tot purta la tâmple
şi brazde-adânci şi grele, grele şi adânci pe faţă.


Valori eterne ale poeziei hispane, traduceri de Darie Novăceanu, Minerva, BPT, 1991

Xavier Villaurrutia (1903-1950) - Nocturnă cu statuie

Să visezi noaptea, străzile, scara
Şi strigătul statuii dispărând după colţ.
Să alergi după statuie şi să găseşti numai strigătul,
Să încerci să atingi strigătul şi să nu afli decât ecoul,
Să încerci să iei ecoul în mână şi să nu dai decât de zid,
Să mergi spre zid şi să dai peste o oglindă.
Să descoperi în oglindă statuia asasinată,
Să o scoţi din sângele umbrei sale,
Să o îmbraci cât ai clipi din ochi,
s-o mângâi ca pe o soră neaşteptată,
să te joci cu degetele ei
şi să-i şopteşti la ureche sute, sute, sute de cuvinte
până ai s-o auzi spunându-ţi: „mi-e un somn de moarte”.


Valori eterne ale poeziei hispane, traduceri de Darie Novăceanu, Minerva, BPT, 1991

John Steinbeck - Oameni şi şoareci (fragment)

Câteva mile mai la sud de Soledad,  rîul Salinas vine de se lipeşte de coasta dealului şi curge verde şi alene. E şi caldă apa, fiindcă s-a strecurat, sclipind în soare, peste nisipurile galbene, mai înainte de-a se aduna într-un lăculeţ. De-o parte a rîului, coastele aurii ale dealului suie unduind pînă la înălţimile stîncoase ale munţilor Gabilan, dar spre vale apa e mărginită de arbori — sălcii ce-nverzesc crud în fiece primăvară, păstrând pe la încheieturile frunzelor de jos resturi din viiturile de cu iarnă, şi sicomori cu crengi albe-pestriţe lungi şi ramuri ce arcuiesc deasupra apei dormitînde.
Pe ţărmul nisipos, pe sub arbori, frunzişul se-aşterne des, şi-atît de uscat că o şopîrlă iscă un foşnet zgomotos cînd se strecoară prin el. Seara ies iepuri din hăţiş ca să se-aşeze pe nisip şi locurile jilave din luncă sînt pline de urme —urme de cu noapte de-ale ratonilor şi lăbărţate labe de cîini de pe la ferme şi copitele despicate ale cerbilor care vin să bea pe întuneric. E un drumeag, printre sălcii şi sicomori, călcat de băieţii care coboară de pe la ferme să se scalde în locul cu apă adîncă şi bătut de muncitorii ambulanţi care coboară osteniţi din şosea, cînd se lasă seara, să-şi facă sălaş lîngă apă.
In faţa crengii joase a unui sicomor uriaş s-a înălţat un morman de cenuşă lăsat de multele focuri ; şi creanga s-a netezit şi s-a lustruit de cîţi au şezut pe ea. Inserarea unei zile cu arşiţă stîrnea un vîn-tuleţ prin frunziş. Umbra suia dealurile spre culmi. Pe malurile nisipoase şedeau neclintiţi iepurii, ca nişte mici bolovani cenuşii, tăiaţi cu dalta. Şi-apoi veni dinspre drumul mare zgomot de paşi prin frunzele uscate de sicomor. Iepurii o tuliră făr'de zgomot în adăposturi. Un stîrc îşi înălţă trudnic aripile şi se lăsă greoi mai la vale pe apă. O clipă locul rămase fără de viaţă — apoi se iviră doi bărbaţi de pe cărăruie şi veniră la loc deschis lîngă ochiul de apă verde. Coborîseră drumeagul unul după altul şi, ajunşi la loc deschis, unul tot mai rămînea înurma celuilalt. Purtau amîndoi pantaloni de doc şi haine de doc cu nasturi de alamă. Pe cap aveau pălării negre, pleoştite, şi pe umăr ducea fiecare cîte-un sul de pături strîns înfăşurate.  Cel dintai era mărunt şi iute, oacheş la faţă, cu nişte ochi făr' de astîmpăr şi trăsături ascuţite, ferme. Totul în făptura lui era bine definit : mani mici şi puternice, braţe svelte, nasul subţire şi osos. Cel ce păşea în urmă era exact contrariul său : o namilă de bărbat, cu o faţă informă, cu ochi mari, şterşi, şi cu umeri laţi şi aduşi. Umbla greoi, tîrşîind niţel picioarele, cum îşi tîrăşte labele un urs. Braţele nu-i pendulau în mers, ci atîrnau grele. Ajunşi în luminiş, cel dintîi se opri scurt asa încit al doilea fu cît pe-aci să dea peste el. Işi scoase pălăria şi, după ce şterse panglica dinăuntru cu degetul arătător, şi-l scutură ca să pice jos năduşala. Tovarăşul lui îşi lepădă păturile, se trînti jos şi începu să bea din suprafaţa ochiului verde de apă ; sorbea cu gîlgîituri lungi, sforăind în apă ca un cal. Cel mărunt veni neliniştit lîngă el.
-Lennie ! spuse, cu glas aspru. Lennie, pentru numele lui Dumnezeu, nu bea aşa mult !
Lennie continua să sforăie cu nasul în apă. Mărunţelul se aplecă şi-l zgîlţîi de umăr. 
— Lennie ! O să-ţi fie rău cum ţi-a fost şi-aseară.
Lennie îşi scufundă capul în apă, cu pălărie cu tot, şi apoi se aşeză pe mal, iar din pălărie îi şiroia apa pe haina albastră, şi i se prelingea pe spinare. 
—    Bună ce-i ! făcu. Bea şi tu, George. Bea şi tu, pe săturate.
—    Zîmbi fericit.George îşi scoase sulul de pe umăr şi-l puse uşurel jos. 
— Nu prea-s sigur că-i bună apa, zise. Parc-ar avea nişte spume ! Lennie îşi bălăcea laba lui mare şi-şi zvîrcolea degetele prin apă, făcînd-o să ţîşnească în stropi mărunţi ; inele se lăţiră pînă în partea cealaltă a lăculeţului şi se întoarseră iar înapoi. Lennie le urmărea. 
— Ie-te, George, ie-te ce fac io.George îngenunche lîngă apă şi bău, scoţînd apa cu îndemînare în căuşul palmei. 
— La gust nu-i rea, admise. Da' nici curgătoare parcă n-ar fi. Apa numai cînd îi curgătoare o bei, Lennie, făcu, făr' de nădejde. Tu şi din şanţ ai bea, cînd ţi-e sete.
Işi turnă pe faţă un căuş de apă şi şi-o răspîndi, frerînd-o cu mîna, pe sub bărbie şi în jurul cefii. Apoi îşi puse iar pălăria pe cap, se dădu înapoi de lingă apă, îşi săltă genunchii şi-i cuprinse cu mîinile. Lennie, care îl urmărise, fâcu şi el aidoma aceleaşi mişcări. Se împinse înapoi, săltă genunchii, şi-i cuprinse cu mîinile, apoi aruncă o privire spre George, ca să vadă dacă făcuse bine. Îşi trase pălăria niţel mai pe ochi, cum o avea şi George. George, posomorit, se uita ţintă la apă. Marginile ochilor îi erau înroşite de soare. Vorbi, mînios : 
— Puteam să fi mers cu autobuzu' pin' la fermă, să fi ştiut păcătosu' ăla de şofer ce spune. Cică :„Numa' un pic mai la vale de şosea, colo. Numa' un pic." Aproape patru mile fură, fire-ar  ele afurisite! N-a vrut să oprească la poarta fermii, ast-a fost. I-era lene, blestematu', să frîneze. Taci că n-o catadixi să oprească nici la Soledad. Ne-mpinge afar' şi cică : „Numa' un pic mai la vale, colo." Pui rămăşag că fură mai mult de patru mile. Ce căldură afurisită toată ziulica! Lennie se uita cu sfială la el : 
— George ! 
— I, ce-i ? 
— Un-ne ducem, George ? Mărunţelul îşi smuci pălăria mai pe ochi şi se încruntă către Lennie : 
— Ai şi uitat, ai ? Iar să-ţi mai spui o dată, ai ? Isuse, Doamne, că zevzec mai eşti ! 
— Am uitat, zise Lennie cu blîndeţe. M-am silit să nu uit. Zău că m-am silit, George. 
— Bine, bine. îţi mai spui o dată. Că tot n-am altă treabă. N-am decît să stau toată ziulica cu tine să-ţi tot spui toate alea, şi tu să le uiţi şi io iar să ţi le mai spui o dată. 
— M-am tot silit, spuse Lennie, da' degeaba. Ţiu minte de iepuri, George. 
— Dă-i dracu' de iepuri. Altceva nu ştii să ţii minte, decît de iepuri. Bine ! Acu' ascultă şi vezi de ţine minte, ca să nu dăm de necaz. Ţii minte cînd şedeai lîngă rigola aia, p-un trotoar din Howard Street, şi te uitai la tabla aia neagră ? Pe faţa lui Lennie se lăţi un zîmbet fericit : 
— Păi, dar, George, asta ţiu minte, cum să nu ţiu... da' p'ormă... ce... ce făcurăm ? Ţiu minte că trecură p-acolo nişte fete, şi tu ziseşi... ai zis... 
— La dracu' ce-am zis. Ţii minte cînd ne-am dus la birou' lu' Murray şi Ready şi cînd ne-a dat bonuride muncă şi bilete de otobuz ?
 — Ihî, ştiu, George. Acu' mi-aduc aminte ' îşi vîrî repede mîinile în buzunarele laterale ale hainei. Spuse apoi încetişor :
— George... Io n-am p-al meu. L-oi fi pierdut... ! Se uita în jos, disperat. 
— Nici nu l-ai avut, prostule. Le am io p-a-mîndouă aciia. Ce, era să te las pe tine să-ţi ţii bonu' de muncă ?Lennie rînji uşurat. 
— Gîndeam... Gîndeam că l-oi fi pus în pozunar. Isi cufundă iar mîna în buzunar. George îl privi cu asprime : 
— Ce scoseşi din bozunaru ăla ? 
— N-am n'ica în pozunar, făcu Lennie, viclean. 
— Ştiu că n-ai. E-n mîna ta. Ce ţii în mîna şi-ascunzi ? 
— N'ica nu ţiu. George. Pe cuvînt.
— Haide, haide, dă-ncoa !
Lennie ţinea mîna strînsă, depărtînd-o de George. 
- Doar un şoarece, George. 
- Un şoarece ? Un şoarece viu ? 
— A, ă. Doar un şoarece mort, George. Nu-l omorii io. Pe cuvînt! îl găsii. îl găsii mort. 
—    Dă-Î încoa ! porunci George. 
— I, î, lasă-mi-l, George. 
— Dă-l încoa, am zis! Mîna strînsă a lui Lennie se supuse, cu încetul. George scoase şoarecele şi-l zvîrli dincolo de apă, în hăţiş. 
— Da' ce faci tu c-un şoarece mort ? 
— Păi, îl mîngîiam cu deştu' mare cind mergeam pe drum, zise Lennie. 
— N-o să mingii nici un şoarece cit o să mergi cu mine. Ţii minte un' ne ducem acu'? Lennie se fistici şi-apoi, ruşinat, îşi ascunse faţa pe genunchi. 
— Iar uitai. 
— Doamne, Isuse ! făcu George, resemnat. Bine, ascultă, ne ducem să muncim la o fermă ca aia de un' venim, de colo sus, din nord. 
— Din nord ? 
— De la Wead. 
— A, aşa. Ţiu minte. La Weed. 
— Ferma aia un' ne ducem acu' e aci, aproape, la vr'un sfert de milă. Intrăm şi vorbim cu administratoru', cu şefu'. Ascultă bine ce-ţi spui: io îi dau bonurile de muncă, şi tu nu spui nici o vorbuliţă. Stai şi tu acolo, şi nu sufli o vorbă. Că dac-o vedea ce nebun şi ce prost eşti, nu ne dă de lucru, da' dacă te vede muncind pîn' nu te-aude vorbind, s-a făcut. Inţelesesi? 
— Sigur, George. Sigur că-nţelesei. 
— Bine. Aşa. acu' cînd intrăm să vorbim cu şefu', tu ce faci ? 
— Io... io..; chibzui Lennie. Faţa i se încreţise de încordat ce se gîndea. Io... nu spui nici o vorbă. Stau acolo şi nu spui nici o vorbă. 
— Brava, vezi că eşti băiat bun. Brava. Acu' spui asta de două, trei ori la rînd, ca nu cumva să uiţi. Lennie mormăia încetişor pentru sine : 
— Nu spui nici o vorbă... Nu spui nici o vorbă... nu spui nici o vorbă. 
— Bine, făcu George. Şi nu faci nici o prostie, cum făcuşi la Weed, auzi tu ? Lennie păru uluit :
— Cum făcui la Weed ? 
— Aşa ! va să zică şi-asta uitaşi, ai ? Bine, nu-ţi mai aduc aminte, mi-e c-o faci iar.
O lumină de înţelegere zvîcni pe faţa lui Lennie. 
— Ne-a dat afară de la Weed, explodă triumfător. 
— Ne-a dat afar' pe dracu, făcu George, în silă. Am fugit noi. Ei ne-a cătat, da' nu ne-a dat de urmă. Lennie chicoti fericit. 
— N-am uitat-o p-asta, te crez.George se lăsă înapoi pe nisip şi îşi încrucişa mîinile sub cap, iar Lennie îl imită, înălţînd capul, să vadă dacă a făcut întocmai ce trebuia. 
— Doamne, că multă bătaie de cap mai am cu tine, zise George. Ce lesne mi-ar fi şi ce bine aş duce-o, să nu te am pe tine in cîrcă. Ce bine mi-ar merge, şi poate aş putea şi io să mă ţin c-o fată. O clipă Lennie zăcu liniştit, şi apoi spuse bucuros: 
— Mergem să lucrăm la o fermă, George. 
— Aşa vezi. Pricepuşi. Da' de dormit, o să dormim acia, ştiu io de ce.
Lumina scădea repede acum. Doar crestele munţilor Gabilan mai dogoreau în vîlvoarea soarelui care părăsise valea. Un şarpe de apă luneca pe lac, ţinînd capul în sus, ca un mic periscop. Trestia se clătina uşor către apă. Departe spre şosea un om strigă ceva şi un altul îi răspunse. Frunzişul sicomorului fremăta în adierea unui vînticel care se stinse îndată. 
— George, ce n'ne ducem la ferma aia, să ne dea şi nouă de mîncare. La fermă dă de mîncare la oameni seara. George se întoarse pe-o parte. 
— Geaba 'ntrebi tu de ce. Uite aşa. îmi place mie aciia. Mîine-om merge la lucru. Văzui nişte treierătoare pe drum cînd veneam. Asta-nseamnă c-o s-avem de cărat la saci cu grăunţe pînă crapă maţele-n noi. In noaptea asta stau aciia, ou ochii la cer. îmi place aciia. Lennie se sculă în genunchi şi-l cercetă cu privirea pe George. 
— Şi de mîncat nu mîncăm ast'seară?
 — Ba, cum să nu, dac-aduni tu nişte nuieluşe uscate, de salcie. Am trei cutii de fasole în bocceaua mea. Ia fă tu un foc. Iţi dau un chibrit după ce-aduni uscăturile. Şi-apoi încălzim fasolea şi mîncăm. Lennie zise: 
— Mie-mi place fasolea cu zeamă de roşii. 
— O fi, da' n-avem zeamă de roşii. Du-te după lemne. Şi vezi să nu umbli brambura, c-acuş se-ntunecă. Lennie se puse greoi pe picioare şi dispăru în hăţiş. George rămase culcat, fluierînd domol pentru sine. Dinspre rîu se auzea plescăind apa. In direcţia unde pornise Lennie. George se opri din fluierat şi-şi ascuţi auzul. 
— Bietu' nerod, spuse încetişor, şi începu iar să fluiere. O clipă mai tîrziu se auziră trosnind prin hăţiş paşii lui Lennie, care se şi întorsese. Ducea în mînă o singură nuieluşă de salcie. George se aşeză în capul oaselor. 
— Aşa ! spuse brusc, dă-mi şoarecu' ăla! Dar Lennie înscena o complicată pantomimă de inocenţă. 
— Care şoarec, George ? Io n-am nici un şoarec. George ţinea mîna întinsă. 
— Haide, dă-l încoa. Nu mă duci tu pe mine. Lennie şovăi, se dădu înapoi, se uită disperat spre partea hăţişului, de parcă ar fi chibzuit dacă să nu se refugieze acolo. George spuse rece ; 
— Imi dai şoarecu' ăla, ori mă faci să te pocnesc ? 
— Ce să-ţi dau ?
 — Ştii foarte bine ce, afurisitule. Dă-ncoa şoarecu'! Lennie băgă mîna în buzunar, cu şovăială. Glasul începu să-i tremure niţel. 
— Da' de ce să nu poci să-l ţiu ? Nu-i a lu' nimeni şoarecu' ăsta. Nu-l furai. îl găsii mort, lingă drum. Mîna lui George rămînea întinsă, poruncitor. Cu încetineală, ca un căţel care nu vrea să aducă înapoi mingea aruncată de stăpînul său, Lennie se apropie, se dete înapoi, se apropie iar. George pocni din degete, tare, şi la acest zgomot Lennie îi puse şoarecele în mînă. 
— Da' nu făceam m'ca rău cu el, George. Numa' ce-l mîngîiam.
George se sculă şi aruncă şoarecele cît putu de departe în hăţişul peste care se lăsa întunericul,apoi se duse către apă şi se spălă pe mîini. 
- Nebun prost ce eşti ! Ce credeai că nu văzcum te-ai udat pe picioare cînd ai trecut apa să-l iei? Auzi plînsul scîn'cit al lui Lennie şi se roti pe călcîie. 
— Te smiorcăi ca un ţînc ! Doamne, Cristoase ! Gogeamite flăcău în toată firea! Lui Lennie îi tremura buza şi ochii îi înotau în lacrimi. 
— I, î, George! George îi puse mîna pe umăr. 
— Nu ţi l-am luat numa' aşa, de răutate. Şoarecu' ăla apucase să putrezească, Lennie, şi-apoi îl şi zdrobiseşi tot mîngtindu-l. Las-că găseşti tu altu' proaspăt, şi p-ăla te las să-l ţii niţel. Lennie se aşeză şi lăsă capul în jos, abătut. 
— Nu ştiu unde mai e alt şoarec. Ştiu o cocoană care mi-i da mie todauna cînd îi prindea. Da' cocoana aia nu-i aciia .George îl maimuţări. 
— O cocoană, ai ? Nici măcar nu ţii minte cine era cocoana aia. Păi nu era chiar tuş'ta Clara? Şi p'ormă nu ţi i-a mai dat, nici ea. C-a văz't că-i omorai mereu. Lennie îşi ridică ochii trişti către el. 
— Păi dacă era aşa mici, spuse, parcă s-ar fi scuzat. Io îi mîngîiam, da' nu trecea mult şi mă muşca de deşte şi-atuncea le ciupeam un pic capu' şi ei murea, fiincă era aşa mici... George, as vrea s-avem mai repede iepurii ăia, iepurii nu e aşa mici. 
— Dă-i dracu' de iepuri. Ţie nu poa' să ţi se dea pe mînă nici măcar şoareci vii. Tuş'ta Clara îţi dete un şoarec de gumă şi tu nici nu te uitai la el. 
— Păi nu era bun să-l mîngîi, făcu Lennie. Vîlvătaia asfinţitului pierea de pe culmile munţilor, şi amurgul se lăsa peste vale; printre sălcii şi sicomori se strecura penumbra. Un crap mare se ridică la suprafaţa lacului, hăpăi după aer şi apoi se cufundă iar misterios în oglinda întunecată, lasînd în urmă-i cercuri crescînde. Deasupra capetelor celor doi frunzişul fremăta iar şi smocuri mici de scamă de salcie se lăsau prin aer şi aterizau pe suprafaţa lacului. 
— Ai de gînd s-aduci lemnele alea ? întrebă George. E o groază colo, după copacu' ăla, rămase de la viitură. Ia du-te şi ada-le.Lennie se duse îndărătul copacului şi scoase de-acolo un braţ de frunze şi de crenguţe uscate.Le aruncă grămadă peste mormanul de cenuşă veche şi merse din nou şi apoi încă o dată, s-aducă altele. Se făcuse aproape noapte. Aripa unei turturele tremură peste apă. George se duse către morman şi aprinse frunzele uscate. Flacăra se înălţă scîrţîind printre crenguţe şi se lăţi. George îşi desfăcu bocceaua şi scoase la iveală trei cutii cu conserve de fasole boabe. Le rîndui, în picioare, în jurul focului, aproape de dogoare, dar fără să le atingă flacăra. 
— E la fasole, colo, pentru patru inşi, zise George.Lennie îl urmărea, de cealaltă parte a focului. Spuse, răbdător : 
— Mie-mi place cu zeamă de roşii. 
— Ei, d-aia n-avem! izbucni George. Numa' ce n-avem aia vrei. Doamne sfinte, să fiu io singur, ce bine-aş duce-o ! M-aş duce să caut de lucru şi-aş munci, făr' de nici o supărare. Nu tu belele, nu tu nimic, şi la capu' lunii, ia-ţi băiete ăi cinzeci de dolari şi du-te cu ei la oraş-şi fă cu ei ce pofteşti. Păi cum, aş putea să stau toată nopticica într-o casă cu fete, aş putea să mănînc unde-aş pofti, şi pe la otele şi-or'unde, şi să comand or'ce mi-ar trece prin gînd. Fir-ar să fie ! Şi-asta aş putea s-o fac în fiştecare afurisită de lună.
Să-mi iau o juma' de vadră de whisky, ori să joc cîte-o partidă de biliard.Lennie, în genunchi, urmărea mînia lui George, şi faţa îi era crispată de teroare. 
— Şi de ce am parte ? continuă George furios. De tine !... De nici o muncă nu eşti în stare să te ţii... şi din pricina ta pierz şi io or'ce treabă care-o găsesc. Mă faci să mă fîţîi de colo pînă colo, numa' asta faci. Şi parcă n-ar fi destul de rău şi-aşa, mă mai bagi în tărăşănii. Tu faci rele şi io trebuie să te scap !Glasul i se ridicase, aproape striga. 
— Nebunule şi tembelule ! Intr-una mă fierbi! Incepu a vorbi afectat ca fetiţele cînd se maimuţăresc unele pe altele. 
— Doar am zis că să pipăi rochia fetii ăleia, doar am zis că s-o mingii ca p-un şoricel... Păi de un'naiba să ştie ea că tu doar vreai să-i pipăi rochia ? Ea se smuceşte 'napoi şi tu o ţii crampon de parc-ar fi şoarec. O faci să să pună pe urlat, şi-apoi va să stăm toată ziulica ascunşi în şanţu' de irigaţie, cu toţi vlăjganii ăia cotrobăind după noi, şi după aia s-o tulim pe furiş, în întuneric, şi să trebuie să ne cărăm din ţinut. Mereu faci cîte-o boacănă d-asta, mereu. Te-aş. băga-ntr-o cuşcă, c-un milion de şoareci, să-i tot mîngîi! Brusc îl părăsi mînia. Se uită dincolo de foc, la faţa chinuită a lui Lennie, şi-apoi, ruşinat, îşi aţinti privirea in flăcări. Se lăsase noaptea, dar vîlvătăile luminau trunchiurile copacilor şi crengile boltite deasupra apei. Lennie se tîrî încet, cu precauţie, în jurul focului, pînă ajunse lîngă George. Se aşeză pe călcîie. George întoarse cutiile de conserve cu altă faţă spre foc. Se făcea că nu bagă de seamă că Lennie se apropiasede el. 
— George ! domol de tot. Nici un răspuns. 
— George ! 
— Ce vrei ? 
— Glumii, George. Mie nu-mi trebuie nici o zeamă de roşii. N-aş mînca zeamă de roşii, aciia, lîngă mine să fie, acuşica. 
— Să fie aciia, ai putea să mănînci. 
— Da' io n-aş mînca nici un pic, George. Toată ţi-aş lăsa-o ţie. S-o torni peste fasolea ta, şi io nici că m-aş atinge de ea.George tot se mai uita posac în flăcările focului. 
— Cînd stau şi mă gîndesc ce viaţă bună aş avea, să nu te am pe tine-n cîrcă, îmi vine nebunie... Nu poci s-am pic de linişte. Lennie tot mai sta în genunchi. îşi ridică privirea spre întunericul de dincolo de apă. 
— George, vrei să plec, să te las singur ? 
— Unde naiba poci tu să pleci ? 
— Păi poci. Poci să plec sus la deal, colo. Undeva găsesc io o peşteră. 
— Aşa, ai ? Şi ce naiba-ai mînca ? Că n-ai destulă minte să găseşti n'ica. 
— Aş găsi io cîte ceva, George. Că n-am nevoie de bunătăţi, stropite cu zeamă de roşii... Aş sta lungit la soare şi nu mi-ar făcea nimenea n‘ica. Şi daca găsesc un şoarece, îl ţiu. Nu mi-l mai ia nimeni. George îi aruncă o privire iute, scrutătoare.
 -Am fost rău, ai ? 
-Dacă nu mai vrei să stau cu tine, io poci să plec la deal şi să caut o peşteră. Poci să plec, cînd vrei tu. 
— Ei, haide. Glumii şi io aşa, Lennie! Că io vreau să stai cu mine. Necazu' cu şoarecii e că todauna-i omori... îţi spui io ce facem, Lennie. Cu prima ocazie ce-oi putea, o să-ţi dau un căţelandru. Poate că p-ăla nu-l omori. Şi-ar fi mai bun ca şoarecii. Şi-ai putea să-l şi mingii mai tare. Lennie ocoli momeala. Simţise că e în avantaj. 
—    Dacă nu mai vrei să stau cu tine, n-ai decît să spui, şi io mă duc sus la deal şi trăiesc de
capu'meu. Şi n-o să mai îmi fure nimeni şoarecii. George zise: 
— Vreau să rămîi cu mine, Lennie. Doamne, Isuse, te-ar putea lua drept o fiară şi te-ar împuşca, dac-ai umbla singur. Nu, tu rămîi cu mine. Tuşă-ti Clara nu i-ar plăcea să te ştie umblînd aşa singur, chit că-i moartă. Lennie se făcu viclean :
— Spune, ce mi-ai mai spus al'dată. 
— Ce să-ţi spun ? 
— De iepuri. George se oţărî : 
— Nu mă mai duce tu pe mine de nas. Lennie se rugă : 
— Haide, George. Spune. Tu rog, George. Cum ai mai spus al'dată..
— Te unge la inimă, ai ? Hai că-ţi spui, şi după aia mîncăm. Glasul lui George deveni grav. Işi repeta vorbele într-un anumit ritm, de parcă le-ar mai fi spus demulte ori pînă atunci. 
— De-alde noi, ăştia, care munceşte pe la ferme, e oamenii ăi mai singuri de pe lume. N-are familie. N-are nici un locşor al lor un' să se ducă. Vine la cîte-o fermă şi munceşte pe brînci pîn-adună un ban, şi-apoi se duce la oraş şi-i curge pintre degete ce-a adunat, şi de cum se trezeşte, iar se duce să se spetească la altă fermă. Nu speră n'ica, n-aşteaptă n'ica, n-are nici un viitor. Lennie era încantat. 
— Aşa, aşa. Acu' zi de noi. George vorbi mai departe. 
— Da' noi nu sîntem d'ăia. Noi avem ce-aştepta, noi avem un viitor. Noi avem fiştecare cu cine sta de vorbă, cu cine-i pasă de noi. N-avem de ce să şedem la local şi să ne cheltuim biştarii fiincă n-avem un' să ne ducem. Alţi tipi dacă ' nimereşte la zdup, poa' să putrezească acolo, că nu îe duce de grijă nimenea, nu-i pasă la nimenea nici cît de-o ceapă degerată... Da' noi, nu. Lennie îi ţinu isonul. 
— Da' noi nu. Vrei să ştii de ce ? Fiincă... fiincă io te am pe tine care-mi porţi de grijă şi tu mă ai pe mine care-ţi port de grijă, şi d-aia. Rîse încîntat. 
— Hai, George, zii 'nainte ! 
— Păi ştii pe de rost. Poci să zici şi tu. 
— Nu, tu. Io mai uit din ele. Hai, zi cum o să fie. 
-         Hai că zic.
-         Intr-o bună zi o s-avem toţi biştarii adunaţi, şi-o să ne cumpărăm o căsuţă şi vreo două
pogoane colo, ş-o vacă, şi nişte purcei şi... 
— Şi-o să trăim în belşug din rodu' pămîn-tului, urlă Lennie. Şi-o s-avem iepuri de casă ! Hai, zii, George ! Zii ce-o s-avem în grădină, şi de iepurii din cuşti, şi de ploaie, iarna, şi de sobă, şi ce groasă o să fie smîntîna pe lapte, de s-o tai cu cuţitu'. Zii d-asta, George. 
— Da' ce nu zici tu ? Că văz că ştii tot. 
— No... tu să zici. Că nu-i totuna cînd zic io. Hai... George ! Cum o să văz io de iepuri. 
— Bine, făcu George. O s-avem grădină mare de zarzavat ş-o cuşcă pentru iepuri şi-o s-avem şi găini. Şi cînd o ploua, iarna, o să zicem dă-l dracu' de lucru, ş-o să facem un foc în sobă ş-o să şedem p-alături, s-ascultăm cum răpăie ploaia p-acoperiş... Prostii! Dă-o dracului! Scoase briceagul. 
— Nu mai am timp să mai zic. Infipse briceagul în capacul uneia dintre cutii, îl tăie afară cu totul şi puse în mîna lui Lennie cutia deschisă. Apoi deschise o a doua. Din buzunarul hainei scoase la iveală două linguri şi-i dete una lui Lennie. Şedeau lîngă foc şi-şi umpleau gura cu fasole şi mestecau vîrtos. Lui Lennie îi scăpară din colţul gurii cîteva boabe de fasole. George gesticula cu lingura. 
— Ce spui tu mîine cînd te-o întreba ceva şefu', colo la fermă? Lennie se opri din mestecat şi înghiţi. După faţă se vedea că se concentrează. 
— Nu... nu suflu o vorbă. 
— Brava, băiete! Aşa, vezi, Lennie! Pesemne te faci mai bine. Cînd om avea alea cîteva pogoane, crez c-oi putea să te las să vezi de iepuri ! Mai cu seamă dacă ţii minte aşa bine. Lennie se sufoca de mîndrie. 
— Io poci să ţiu minte, zise. George semnaliza iar cu lingura.
 — Fii atent, Lennie. Vreau să te uiţi bine la locul ăsta. Poci să-l ţii minte, nu ? Ferma-i la vr'un sfert de milă mai încolo, pe drumu' ăla. N-ai decît să te ţii după rîu. 
— Păi sigur, făcu Lennie. Ţiu io minte. Ce, nu ţinui minte că să nu suflu-o vorbă? 
— Ţinuşi, cum să nu ! Ei, acu' ascultă aciia, Lennie, de ţi se mai întîmplă cumva să dai iar de vr'un bocluc, cum ţi s-a tot întîmplat, vreau să vii încoa' în locu' ăsta şi să te-ascunzi în hăţiş.
 — Să te-ascunzi în hăţiş, rosti Lennie arar. 
— Să te-ascunzi în hăţiş pînă viu io după tine. Poci să ţii minte asta ? 
— Păi, sigur că poci, George. M-ascunz în hăţiş pînă vii tu. 
— Da' n-ai să intri iar în bocluc, c-alminteri nu te las să vezi de iepuri. Işi zvîrli cutia goală de fasole către hăţiş. 
— Nu intru-n bocluc, George. Nu suflu o vorbă. 
—    E-n regulă. Adu-ţi legătura-ncoa, lîngă foc. O să fie mişto de dormit aciia. Te uiţi în sus, şi
frunzişu'. Nu mai pune pe foc. Lăsăm să se stingă. Işi făcură culcuşurile pe nisip şi pe cînd vîlvătaia focului scădea, aria luminată se tot micşora; crengile boltite pieriră şi doar un licăr slab mai arăta unde erau trunchiurile copacilor. Din întuneric Lennie chemă : 
— George, dormi ? 
— No. Ce-i ?
 — S-avm iepuri de mai multe colori, George.
-Cum să nu, făcu George somnoros. Roşii şi-albaştri şi verzi, Lennie.  Milioane de iepuri. 
— Şi cu blana mare, George, cum am văz't la bîlci, la Sacramente. 
— Ihî, cu blana mare. 
— Că io poci şi să plec, George, şi să stau într-o peşteră. 
— Poci şi să pleci la naiba, zise George. Tacă-ţi gura acu'.  Jăratecul pălea. 
De sus de pe deal, deasupra rîului, venea lătratul jalnic al unui coyot şi un cîine răspundea, de cealaltă parte a apei.
Frunzişul sicomorilor susura în adierea unui vinticel de noapte.
...

Rudyard Kipling - If / Dacă (text bilingv)

IF

If you can keep your head when all about you
Are losing theirs and blaming it on you,
If you can trust yourself when all men doubt you,
But make allowance for their doubting too;
If you can wait and not be tired by waiting,
Or being lied about, don't deal in lies,
Or being hated, don't give way to hating,
And yet don't look too good, nor talk too wise:
If you can dream - and not make dreams your master;
If you can think - and not make thoughts your aim;
If you can meet with Triumph and Disaster
And treat those two imposters just the same;
If you can bear to hear the truth you've spoken
Twisted by knaves to make a trap for fools,
Or watch the things you gave your life to, broken,
And stoop and build 'em up with worn-out tools:
If you can make one heap of all your winnings
And risk it on one turn of pitch - and toss,
And lose, and start again at your beginnings
And never breathe a word about your loss;
If you can force your heart and nerve and sinew
To serve your turn long after they are gone,
And so hold on when there is nothing in you
Except the Will which says to them: "Hold on!"
If you can talk with crowds and keep your virtue,
Or walk with Kings - nor lose the common touch,
If neither foes nor loving friends can hurt you,
If all men count with you, but none too much;
If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds' worth of distance run,
Yours is the Earth and everything that's in it,
And - which is more - you'll be a Man, my son!

DACĂ

Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar cînd Omenirea
Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva;
De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;
De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;
Dacă visezi - dar nu-ţi faci visul astru;
De poţi să speri - dar nu-ţi faci jindul ţel;
De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul
Mereu senin şi în acelaşi fel;
Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită
De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost;
De poţi ca munca vieţii, năruită,
S-o faci de la-nceput precum a fost;
Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată
S-o pui, făr'a clipi, pe-un singur zar
Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată
Făr-să te plîngi cu un oftat măcar;
De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă,
Drept să rămîi, cînd ele june nu-s,
Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă
Decît Voinţa ce le ţine sus;
Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată
Ca şi-n Mulţime - nu străin de ea;
Amic sau nu, de nu pot să te-abată;
De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea;
Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,
Să treci şi s-o întreci, mereu bonom,
atunci: a ta e Lumea asta mare
şi, mai mult, fiul meu: atunci - eşti Om!

Dante Alighieri - Divina Comedie (fragment)

Eu cred într-unul Dumnezeu pe lume,
  ce-i  unul,veșnic și iubind rotește
  întregul cer în neclintitu-i nume.
Credința mea temeiuri își găsește
  și-n probe materiale ori spirituale,
  dar și-n cuvîntul ce din cer grăiește
prin Moise,prin profeți,prin osanale,
  prin Evanghelii și prin voi ce-ați scris
  cînd v-a sfințit credința vrerii sale.
Și cred în trei făpturi ce-n Paradis
  sînt una-n fapt și întreite atare,
  că se-mpreună-n "sînt" și-n" este" am zis.
De-această-n cer dumnezeiască stare
  de care spun ,în multe locuri,tată.
  Scripturile mă-ncredințară-aoare.
Mi-e crezul Început și totodată
  scînteia care-n pară se preface
  și arde-n mine ca o stea curată.

(Paradisul,Cîntul XXIV)
Fecioară, Maică-a Domnului și fiică,
  soroc nestrămutat al vrerii sfinte
  ce mai presus de ființe te ridică,
tu ești aceea ce umana ginte
  ai înălțat-o  astfel, că Ziditorul
  nu se sfii în lut să se-nveșminte;
în pîntecele tău se-aprinse dorul
  sub raza cui crescut-a  mîndra floare
  ce raiului i-mpodobește -ogorul.
Tu faclă ești de milă și-ndurare
  aci-ntre noi ,iar pe pămînt fîntînă
  de doruri și nădejdi izbăvitoare.
Atari puteri ți-s date-n cer ,stăpînă,
  că cine harul nu ți-l cere ție
  cu frânte-aripi  se prăbușe-n țărînă;
căci mila ta n-ajuntă-n vrăjmășie
  că doar celor care-o cer ; și nerugată
  adeseori într-ajutor se-mbie.
În tine-i sad milostivirea toată ,
  în tine-i măreția și putința
  și tot ce-n om bun și curat s-arată.
Acesta-aici, ce și-a purtat ființa
  prin iad, pe munte-n sus și rînd pe rînd
  văzut-a și osînda, și căința,
smerit te roagă-n inimă  și-n gînd
  să-i dai puteri ca spre Cerescul Tată
  să-nalțe tainic ochiul lui plăpînd.
Iar eu, ce pentru văzu-mi niciodată
  n-am ars ca pentru-al lui, mă rog de tine,
  cerșind să-mi fie ruga-ndestulată ,
să spulberi tu, cu rugile-ți senine,
  tenebrele ce-i sînt prin lut veșminte,
  e pur să guste din supremul Bine.


  (Paradisul,Cintul XXXIII)
  În românește de Eta Boeriu