Lui Georges de ChiricoI
Trec seara pe o stradă pustie din cartierul Marilor-Augustini când atenţia îmi este atrasă de un panou de deasupra porţii unei case. Pe panou era scris: „ADĂPOST” sau „DE ÎNCHIRIAT”, oricum ceva ce nu avea alee. Intrigat, intru şi pătrund pe un culoar foarte întunecat.
Un personaj, care va juca în următoarea parte a visului rolul geniului, vine în întâmpinarea mea şi mă ghidează de-a lungul unei scări pe care coborâm amândoi şi care este foarte lungă.
Pe acest personaj l-am văzut deja. Este un om care odată s-a preocupat să-mi găsească o situaţie.
Pe pereţii scării remarc un anumit număr de reliefuri bizare, pe care sunt determinat să le examinez de aproape, timp în care ghidul meu nu-mi spune nimic.
E vorba de mulaje de ipsos, mai exact: mulaje ale unor mustăţi foarte mari.
Iată, printre altele, mustaţa lui Baudelaire, a lui Germain Nouveau şi a lui Barbey d’Aurevilly.
Geniul mă părăseşte pe ultima treaptă şi mă găsesc într-un fel de încăpere largă împărţită în trei.
În prima sală, puţin mai mică, în care pătrunde doar ziua printr-o ferestruică nebănuită, un tânăr este aşezat la o masă şi compune poeme. Peste tot în jurul lui, pe masă şi pe podea, sunt răspândite din abundenţă manuscrise extrem de murdare.
Acest tânăr nu mi-e străin, este domnul Georges Gabory.
Încăperea vecină, şi ea foarte sumar mobilată, este puţin mai bine luminată, chiar dacă într-un mod cu totul insuficient.
În aceeaşi atitudine ca primul personaj, dar inspirându-mi, din contră, o simpatie reală, îl întrezăresc pe domnul Pierre Reverdy.
Nici unul, nici altul n-au părut să mă vadă şi doar după ce m-am oprit cu tristeţe în spatele lor, am pătruns în a treia sală.
Aceasta este de departe cea mai mare şi obiectele sunt aici puţin mai bine puse în valoare: un fotoliu neocupat în faţa mesei pare să-mi fie destinat; iau loc în faţa hârtiei imaculate.
Mă supun sugestiei şi îmi fac datoria de a compune poeme. Dar, când eram cu totul în voia spontaneităţii celei mai mari, nu reuşesc să scriu pe prima foaie decât aceste cuvinte: Lumina…
Acest cuvânt îndată deşirat şi pe a doua foaie: Lumina… şi pe a treia foaie: Lumina…
II
Eram aşezat în metrou în faţa unei femei pe care altfel nu aş fi remarcat-o, fiindcă la oprirea trenului ea se ridică şi spuse privindu-mă: „Viaţă vegetativă”. Ezitai o clipă, eram la staţia Trocadéro, apoi m-am ridicat, decis s-o urmez.
În capătul scărilor, eram pe o câmpie imensă pe care se desfăşura o zi verzuie, foarte grea, de sfârşit de după-amiază.
Femeia mergea înainte pe câmpie fără să se întoarcă şi în curând un personaj foarte îngrijorător, cu alură atletică şi având o şapcă pe cap, îi vine în întâmpinare.
Acest om se îndepărtase de o echipă de jucători de fotbal compus din trei personaje. Ei schimbară câteva cuvinte fără să mă bage în seamă, apoi femeia dispăru şi eu rămasei pe câmpie să privesc jucătorii care-şi reluaseră partida. Încercai şi eu să prind mingea, dar… n-am ajuns decât o dată la ea.
III
Mă scăldam cu un copilaş la malul mării. Puţin după asta, mă aflam pe plajă în compania unui anumit număr de oameni, dintre care unii îmi erau cunoscuţi, alţii necunoscuţi, când brusc, unul dintre cei care se plimbau ne-au arătat două păsări care zburau paralel la o anumită distanţă, şi care puteau să fie nişte pescăruşi.
Cineva avu îndată ideea de a trage spre cele două păsări (căci aveam toţi puşti) şi am fi putut crede că unul dintre ei fusese rănit.
Au căzut într-adevăr destul de departe de mal şi am aşteptat un timp ca valul să-i aducă.
Pe măsură ce se apropiau, observam că aceste animale nu erau deloc păsări aşa cum crezusem la început, ci mai degrabă un fel de vaci sau cai.
Animalul care nu era rănit îl susţinea pe celălalt cu multă înduioşare. Când au ajuns la picioarele noastre, acesta din urmă muri.
Cea mai remarcabilă particularitate pe care o avea acest animal care tocmai murise era diferenţierea foarte ciudată a ochilor săi.
Unul dintre aceştia era într-adevăr complet spălăcit şi destul de asemănător unei cochilii de arici de mare, în timp ce celălalt era minunat colorat şi strălucitor.
Animalul ajutător dispăruse de mult timp. Atunci domnul Roger Lefébure, care, nu ştiu de ce, se găsea printre noi, puse mâna pe ochiul fosforescent şi îl luă ca monoclu.
Văzând pe cineva din asistenţă, consideră potrivit să spună următoarea anecdotă:
În cele din urmă, conform obiceiului său, domnul Paul Poiret dansa în faţa clienţilor săi, când brusc monoclul său căzu pe pământ şi se sparse. Domnul Paul Eluard, care se găsea acolo, avu amabilitatea de a i-l oferi pe al său, dar acela avu aceeaşi soartă.
IV
Mi-am petrecut o parte din dimineaţă conjugând un nou timp al verbului a fi – căci tocmai se inventase un nou timp al verbului a fi. Pe parcursul după-amiezii scrisesem un articol care, din câte îmi amintesc îl găseam nu prea profund, dar destul de strălucitor. Puţin mai târziu m-am apucat de continuat să scriu un roman. Această ultimă acţiune m-a determinat să efectuez cercetări în biblioteca mea. Acestea au condus în curând la descoperirea unei opere în 8° de care nu ştiam că o deţin şi care era alcătuită din mai multe volume. Am deschis unul dintre ele la întâmplare. Cartea arăta ca un tratat de filozofie dar, în locul titlului corespunzând uneia dintre diviziunile generale ale operei, aşa cum citisem: Logică sau Morală, am citit: Enigmatic. Textul îmi scapă cu totul, nu-mi amintesc decât planşe pe care era desenat, în toate, un personaj ecleziastic sau mitologic în mijlocul unei săli ceruite imense care semăna cu galeria lui Apollo. Pereţii şi parchetul luceau mai tare decât oglinzile fiindcă fiecare dintre aceste personaje se regăseau de mai multe ori în piesă sub diverse atitudini cu aceeaşi intensitate şi acelaşi relief şi unde Adonis, de exemplu, era culcat la propriile lui picioare. Mă simţeam cuprins de o mare exaltare; mi se părea că o carte de observaţii medicale aflată în posesia mea îmi prilejui, în problema care mă preocupa, o adevărată revelaţie. Într-adevăr, am găsit acolo ceea ce căutam: o fotografie a unei femei brunete un pic dure, nici foarte frumoasă, nici foarte tânără, pe care o cunoşteam vag. Eram la mine acasă, la masa atelierului, cu spatele spre fereastră. Femeia din fotografie vine atunci şi mă bătu încet pe umărul drept şi, după ce mi-a adresat câteva cuvinte ameninţătoare, ea merse să-şi pună mâna stângă pe cornişa micului dulap situat aproape de uşă şi n-am mai văzut. Mi-am continuat investigaţiile: acum trebuia să caut în dicţionar un cuvânt care era probabil cuvântul: şoarece. Am deschis la Re şi atenţia mea a fost imediat atrasă de figura care însoţea cuvântul: reostat. Se vedeau acolo un mic număr de paraşute sau de nori suspendaţi în grup ca baloanele de copii: în fiecare paraşută sau în fiecare nor stătea ghemuit un chinez. Credeam apoi că reuşisem să găsesc ceea ce-mi era necesar: rozător. Dar deja nu prea mai aveam să mai dau atenţie acestei părţi. În faţa pianului, înaintea mea, se găsea într-adevăr domnul Charles Baron, tânăr pe care în realitate nu reuşesc niciodată să-l recunosc, căci era îmbrăcat în negru şi cu o anumită privire. Înainte de a-i reuşi să-i cer socoteală despre prezenţa lui, Louis Aragon deja îl înlocuise. Venea să mă convingă să ies imediat cu el: l-am urmat. La capătul scărilor, eram pe bulevardul Champs-Élysées, urcând spre Étoile sau, după Aragon, trebuia să ajungem neapărat înainte de ora opt. Purtam fiecare o ramă goală. Sub Arcul de Triumf nu mai vroiam decât să mă debarasez de a mea, când ceasul arăta ora 7 şi 29 de minute. Aragon nu credea în riscul de a ploua, el dorea neapărat ca acele rame să fie la adăpost. Am sfârşit prin a le plasa sub protecţia canelurilor superioare, în faţa pietrei, puţin înclinate, la înălţimea şevaletului. Era vorba, cred, să vină cineva să le ia mai târziu. În momentul în care le aşezam observam cum rama lui Aragon era aurită, a mea fiind albă cu foarte vechi urme de poleială, de dimensiuni cu mult mai mari.
V
Paul Eluard, Marcel Noll şi cu mine ne găseam reuniţi la ţară într-o piesă în care trei obiecte ne atrag atenţia: o carte închisă şi o carte deschisă, de dimensiuni destul de mari, de grosimea unui atlas şi înclinate pe un fel de portativ pentru partiturile muzicale care poate fi şi un altar. Noll întoarce paginile cărţii deschise fără să ajungă să ne trezească interesul. În ceea ce mă priveşte, mă ocup de al treilea obiect, un aparat metalic cu o construcţie foarte simplă, pe care-l văd pentru prima oară şi căruia nu-i cunosc utilizarea, dar care este deosebit de strălucitor. Sunt tentat să-l iau, dar, ridicându-l în mâini, văd că are etichetă cu preţul de 9, 90 franci. În acel moment, obiectul dispare şi este înlocuit de Philippe Soupault, care poartă un larg pardesiu de călătorie alb, pălărie albă, pantofi albi etc. Soupault este obligat să ne părăsească, se scuză politicos şi încerc în zadar să-l reţin. Îl privim pe fereastră cum se îndepărtează în compania soţiei sale, pe care n-o vedem decât din spate şi care este ca şi el îmbrăcată în întregime în alb. Fără a mai încerca să ştiu ce s-a întâmplat cu Noll, Eluard şi cu mine am părăsit atunci casa. Eluard mă îndemnă să-l însoţesc la vânătoare. Aduce un arc şi săgeţi. Ajungem la malul unui heleşteu plin de fazani. „Tocmai la timp”, îi spun lui Eluard. Însă el spune: „Dragă prietene, să nu crezi că am venit aici pentru aceşti fazani, caut cu totul altceva, îl caut pe François. Îl vei vedea pe François”. Atunci, toţi fazanii au început să strige: „François, François, François!”. Şi zăresc în mijlocul heleşteului un superb fazan aurit. Eluard trage în direcţia lui mai multe săgeţi, dar – aici ideea stângăciei intră cumva în stăpânirea visului şi nu-l va mai părăsi – săgeţile nu ajung „prea departe”. Totuşi, fazanul aurit va fi până la urmă atins. În locul aripilor sale se fixează atunci două cutii mici rectangulare de hârtie roz care plutesc un moment pe apă după care pasărea dispare. Nu mai mişcăm până când o femeie goală, foarte frumoasă, se ridică încet din apă, în locul cel mai îndepărtat de noi. O vedem până la talie, apoi până la jumătatea picioarelor. Ea cântă. Spre marea mea emoţie, Eluard lansează spre ea mai multe lovituri care însă n-o ating, dar iată că femeia, pe care am pierdut-o o secundă din vedere, iese din apă foarte aproape de noi. O nouă săgeată tocmai îi străpunge sânul. Îşi duce mâna la piept cu un gest adorabil şi reîncepe să cânte. Vocea sa slăbeşte încet. Parcă încă o mai auzeam, când Eluard şi cu ea nu mai erau acolo. Mă găsesc în prezenţa unor oameni mici măsurând în jur de 1 metru şi 10 şi îmbrăcaţi în tricotaj albastru. Aceştia apar din toate părţile heleşteului şi, atunci când îi observ fără neîncredere, unul dintre ei, având aerul de a împlini un rit, se pregăteşte să-mi înfigă în pulpa piciorului o săgeată foarte mică cu două vârfuri. Mi se pare că se vrea să mă reunesc în moarte cu fazanul aurit şi cu frumoasa cântăreaţă. Mă eliberez şi trântesc la pământ mai mulţi dintre omuleţii albaştri. Dar micul sacrificator mă urmăreşte şi ajung să cad într-un arbust în care, cu ajutorul altui urmăritor, încearcă să mă lege burduf. Mi se pare uşor să-mi dobor cei doi adversari şi să-i leg în locul meu, dar stângăcia nu-mi permite decât să le iau sfoara şi s-o înnod foarte slab în jurul corpului lor. Mă grăbesc apoi de-a lungul unei căi ferate şi, fiindcă nu mai eram urmărit, mă calmez treptat. Trec prin apropierea unei fermecătoare uzine care traversează un fir telegrafic îndreptat perpendicular pe calea ferată şi situat la cinci sau şase metri de pământ. Un om de înălţimea mea întinde în doi timpi, foarte puternic, braţul spre firul pe care, fără nici un fel de mişcare de lansare, reuşeşte să plaseze în echilibru, la distanţă egală de uzină şi de şine, două pahare goale fără picior. „Sunt pentru păsări”, spune el. Pornesc iarăşi cu ideea de a ajunge la gară aflată încă departe de locul în care puteam să iau trenul spre Paris. Ajung până la urmă pe peronul unui oraş care seamănă puţin cu Nantes şi care nu este deloc Versailles, dar în care chiar nu mă simt străin. Ştiu că trebuie să mă întorc la dreapta şi să merg de-a lungul fluviului destul de mult. Observ, deasupra unui foarte frumos pod care se găseşte la stânga mea, mişcările îngrijorătoare ale unui avion, situat mai întâi foarte sus şi care termină plonjonul cu greu şi fără atenţie. Pierde constant din înălţime şi nu mai ajunge decât la nivelul cupolelor caselor. Pare atunci mai puţin un avion, cât mai mult un vagon mare negru. Probabil că pilotul e nebun de-şi reîncepe execuţia de atât de jos. Mă aştept să-l văd prăbuşindu-se pe pod. Dar aparatul se scufundă în fluviu şi iese de acolo întreg şi teafăr unul dintre omuleţii albaştri de mai devreme care ajunge la mal înotând, trece pe lângă mine fără să pară că mă observă şi se îndepărtează în direcţia opusă mie.
din Lumina pământului (1923)
(traducere de Petrişor Militaru)
