Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

François Villon (1431-1463) - Jelania frumoasei Coifărese


Îmi pare c-o aud plângând
Pe coifăreasa de-altă dată,
Că-i tinerică iar visând,
Zicând cu voce suspinată;
”Oh, bătrâneţe rea, procleată,
Să mă dobori, prea te-ai grăbit;
Ce mă opreşte, ce, de-ndată
Să mă omor cu un cuţit?

Mi-ai luat un privileg de preţ
Ce frumuseţea mi-a fost dat
Peste popi, dieci şi precupeţi,
Căci nu era născut bărbat
Averea să nu-mi fi lăsat;
Oricât la urmă se căia
Primea orice i-am lepădat,
Ce nici milogii n-ar lua.

Pe mulţi bărbaţi i-am refuzat,
(Minte prea multă nu aveam),
Ca să iubesc un dezmăţat
Cui tare darnică-i eram.
Şi-oricâte fiţe îi făceam,
Îmi era drag, pe cinstea mea!
Din parte-i, numai chin primeam,
Şi doar pe plată mă iubea.

Oricât voia să mă prăvale
Şi calce-n tălpi, tot l-am iubit,
De m-ar fi frânt de tot de şale,
Doar un sărut de-ar fi dorit,
Uitam tot răul pătimit.
Lacom, împins de necuratul
Mă-mbrăţişa… M-a pricopsit!
Ce-am azi? Ruşinea şi păcatul.

Muri, sunt ani treizeci deja,
Şi-am rămas babă, sură toată;
Of! Când gândesc la vremea mea,
Ce-s azi şi cum eram odată!
Când, la oglindă, despuiată
Cât m-am schimbat de cercetez,
Sărmană, mică şi uscată,
Aproape-mi vine să turbez.

Ce-ajunse ’naltă fruntea mea,
Păr blond, sprâncene arcuite,
Galeşii ochi cu vino-ncoa
Ce şmecherii-i băga-n ispite,
Urechi micuţe şi alipite,
Şi nasul drept, nici mic nici mare,
Gropiţa bărbii, rotunjite
Şi roşii buze-mbietoare?

Sau umerii gingaşi, ci unde
Braţele lungi, mâini cu noroc,
Sâni mici şi coapsele rotunde,
Înalte, unduind cu foc
Să ţină al iubirii joc,
Largi şolduri şi cea păsărică,
Pe coapse pline, la mijloc,
În grădiniţa ei cea mică?

Frunte zbârcită, peri cărunţi,
Ochi stinşi, sprânceana a chelit,
(Cu zâmbre şi ocheade, mulţi
Din târgoveţi au ameţit),
Nas coroiat, de tot pocit,
Urechile lălâi, păroase,
Obrazul mort şi buhăit,
Bărbia clonţ, buzele-ntoarse.

Mândreţea omului cum trece...
Braţe uscate, mâini chircite,
Umere gheboşate, sece,
Ţâţele? Pungă-s, scofâlcite,
Bietele şolduri, încreţite,
Iar păsărica, ptiu! Cârnaţi
Par coapsele pipernicite,
Pestriţi, subţiri şi afumaţi.

Aşa, de bune vremi apuse
Jelim noi, babele netoate,
Pe vine, de spinări aduse,
Momâi, grămadă adunate
La foc mărunt de vreje-uscate;
Iute aprins, prea iute rece.
Şi eram mândre! Astea toate
Cu mulţi şi multe s-or petrece.

Traducere de Dan Dănilă ©

François Villon (1431-1463) - Balada proverbelor



Atât se scarpină o capră până moare,
Atâta-i oala bună până se ciobeşte,
Atât arzi fierul până-i roşu tare,
Atât dai cu barosul până ce plezneşte,
Atâta face omul cât se preţuieşte,
Atâta te tot duci până când uiţi de tine,
Atâta eşti de rău pe cât te urgiseşte,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.

Atât vorbeşti până îţi calci cuvântul,
Atât ai cinste pân-o terfeleşti,
Atât promiţi până uiţi legământul,
Atâta te tot rogi până primeşti,
Atâta face-un lucru cât plăteşti,
Atâta-l cauţi până dai de bine,
Ce-i lesne de găsit nu îţi doreşti,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.

Atât ţine la câine, până îl hrăneşte,
Atâta zici un cântec pân' l-ai învăţat,
Atâta ţii o poamă până viermuieşte,
Atâta baţi cetatea până s-a predat,
Atât aştepţi o şansă până ţi-a scăpat,
Atâta te avânţi până e rău de tine,
Atât o mângâi până-ţi cade-n pat,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.

Atât te-ntreci cu gluma până-i jale,
Atâta cheltuieşti până ai sărăcit,
Atât eşti darnic de-ajungi coate-goale,
Atât zici " ia " pe cât eşti dăruit,
Atât cât vezi altarul eşti smerit,
Atâta dai pe cât ţi-ar da oricine,
Atât adie până-i vânt cumplit,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.

Prinţe, atât e tont până s-a viclenit
Atâta se tot duce până când revine,
Atât ia ghionţi până s-a dumirit,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.

trad. Dan Dănilă ©

François Villon (1431-1463) - Balada ziselor mărunte


Ştiu musca-n lapte de-a picat,
Ştiu rang pe haina omului,
Ştiu de-i senin ori înnorat,
Ştiu bine rodul pomului,
Ştiu după clei de soiul lui,
Ştiu lucrurile ce-s de-un hram,
Ştiu cine-i harnic ori haihui,
Ştiu tot, de mine habar n-am.

Ştiu haina după epolet,
Ştiu orice rasă monahală,
Ştiu pe stăpân şi pe valet,
Ştiu pe măicuţă după poală,
Ştiu hoţul după ciripeală,
Ştiu cine-i lacom la bairam,
Ştiu unde-i vin ori bute goală,
Ştiu tot, de mine habar n-am.

Catâr, catârcă ştiu ce mi-s,
Ştiu câte poartă în spinare,
Ştiu de Belet şi de Beatrice,
Ştiu pe abac o adunare,
Ştiu de-amăgiri şi de visare,
Ştiu pe husit de ce-i infam,
Ştiu Roma ce putere are,
Ştiu tot, de mine habar n-am.

Prinţe, ştiu despre fiecare,
Ştiu după chip orişice neam,
Ştiu că de moarte nu-i scăpare,
Ştiu tot, de mine habar n-am.

trad. Dan Dănilă ©

Jorge Luis Borges - Legenda prinţului Siddharta


Legenda lui Buda este iluminativă şi credinţa sa nu este impusă nimănui. În Japonia se susţine neistoricitatea lui Buda, insistându-se pe doctrină. Însă povestea este frumoasă şi mă voi referi la ea în câteva cuvinte.
Legenda începe în cer. În cer era cineva care secole şi secole la rând, s-a perfecţionat continuu şi apoi a înţeles că în următoarea reîncarnare va deveni Buda.
Atunci această fiinţă - care încă nu are nume, dar care se va numi Siddhartha sau Gautama - alege continentul în care urmează să se nască. (Potrivit cosmogoniei budiste lumea este împărţită în patru continente triunghiulare, iar în mijloc există un munte de aur: muntele Meru). El se va naşte în continentul ce corespunde Indiei. Apoi alege secolul, alege casta şi alege pântecul din care se va naşte.
Mai departe intrăm în partea pământeană a legendei: este o regină care se numea Maya - şi, curios, Maya înseamnă iluzie. Regina Maya avu un vis care nouă ni s-ar părea extravagant, dar care desigur, cum vom vedea, nu este tot astfel pentru hinduşi.
Regina, căsătorită cu regele Suddhodana, a visat că un elefant alb cu şase colţi, care trăia în munţii de aur, a intrat în partea stângă a trupului său fără a-i cauza nici-o durere. Regele îşi convoacă repede astrologii şi aceştia îi spun că regina va da naştere unui fiu, care ar putea avea două destine: ar putea deveni împăratul lumii, un monarh universal, sau că ar putea fi Buda - înţeleptul, lucidul - o fiinţă menită să salveze pe toţi oamenii. Atunci regele alege primul destin: doreşte ca fiul său să fie împăratul lumii.
Acum să ne întoarcem la acest detaliu care, fără îndoială, vi s-a părut grotesc, aşa cum mi s-a părut şi mie. De ce un elefant alb cu 6 colţi? Să reflectăm la argumentele aduse de Herman Beck în cartea sa "Doctrina lui Buda". De notat că în India elefantul nu este un monstru închis într-o grădină zoologică, ci un animal domestic, un animal care este văzut zilnic, aşa cum la noi pot fi văzuţi să zicem, calul, câinele sau pisica. Aşadar elefantul nu este un animal grotesc, nemaivorbind de faptul că binecunoscuta-i culoare albă este un simbol al inocenţei.
De ce şase colţi? Aici este necesar să ne amintim că numărul şase, care pentru noi reprezintă ceva arbitrar şi oarecum incomod (dat fiind că noi preferăm cifra trei sau şapte), nu este la fel în India, unde se crede că spaţiul are şase dimensiuni, nu trei. Aceste dimensiuni sunt: sus, jos, înapoi, înainte, dreapta şi stânga. (...)
Ei bine regele îşi convoacă magii, iar regina naşte fără dureri. Fiul se naşte în picioare şi face patru paşi: spre Nord, spre Sud, spre Est şi spre Vest - şi apoi spune cu o voce ca de leu: "Sunt incomparabilul şi aceasta este ultima mea naştere". Căci hinduşii cred într-un număr infinit, absolut, de naşteri anterioare (...)
La vârsta de 16 ani prinţul se căsătoreşte.
Tatăl său ştie, pentru că astrologii i-au spus, că acest principe riscă să devină Buda (regelui i se părea un lucru primejdios) - omul care îi salvează pe toţi ceilalţi, deoarece cunoştea patru lucruri şi anume: bătrâneţea, bolile, moartea şi ascetismul. Toate acestea erau pentru rege lucruri periculoase. Atunci regele îşi închide fiul într-un palat, îi organizează un harem - nu-mi vine să vă spun numărul femeilor din harem, pentru că este o evidentă exagerare hindusă. Totuşi, de ce să nu vă spun că erau optzecişipatrudemii?
Prinţul duce o viaţă fericită, uită că există suferinţă pe lume. Dar iată, vine o zi predestinată, în care prinţul iese în caleşca sa prin una din cele patru porţi ale palatului rectangular. Iese afară din palat, să spunem prin partea de nord. Merge o bucată de drum şi deodată vede o fiinţă bizară cum nu mai văzuse niciodată. Vede o fiinţă încovoiată, zbârcită, fără păr şi care abia mai putea să meargă sprijinindu-se într-o cârjă. Întrebând cine este acel om, vizitiul îi răspunde: "Omul acesta este un bătrân şi toţi vom ajunge ca el dacă vom trăi atât".
Prinţul se întoarce la palat destul de neliniştit. După şase zile - cum se vede cifra şase continuă să guverneze istoria - prinţul iese din nou din palat cu aceeaşi caleaşcă, însă de data asta iese prin poarta dinspre sud. Atunci vede într-un şanţ un om încă şi mai straniu: un om acoperit de albeaţa leprei şi cu faţa descărnată. El întrebă cine este omul acesta, dacă într-adevăr este om, iar vizitiul îi răspunde că este un bolnav şi că toţi vom ajunge aşa dacă vom trăi ca el.
Tot mai îngrijorat prinţul revine la palat, însă după puţin timp iese pentru a treia oară şi vede un om care părea că doarme, dar a cărui culoare nu era cea a vieţii. Întreabă cine este acel om, purtat de alţi oameni şi i se spune că toţi vom muri dacă vom trăi destul de mult.
Prinţul era deznădăjduit. I-au fost relevate aceste trei adevăruri teribile: bătrâneţea, boala şi moartea - totuşi iese încă o dată din palat, prin poarta de răsărit, să spunem. Ieşind prin această poartă, merge ce merge şi vede un om aproape gol, a cărui faţă însă e plină de seninătate. "Dar omul acesta cine este?" - şi i se răspunde că este un ascet, un om care a renunţat la tot şi care a dobândit astfel fericirea.
Atunci prinţul se decide să abandoneze totul - el care dusese o viaţă atât de bogată. Căci budismul crede că ascetismul se poate dobândi numai după ce ai încercat viaţa şi nu renunţând de la bun început la orice plăcere. (...)
În acea clipă prinţul se hotărăşte să devină Buda - şi chiar în momentul acesta i se aduce vestea că soţia sa, Jasodhara, a născut un fiu. Atunci el spune: "O legătură a fost creată!" - adică a apărut ceva care îl lega de viaţă (...)
Se duce apoi în încăperea soţiei sale care dormea; ia copilul în braţe şi vru să-şi sărute soţia, dar şi-a dat seama că dacă ar fi îmbrăţişat-o, nu s-ar mai fi putut desprinde de ea. Astfel, el pleacă fără să o sărute.
Plecând, începe să caute maeştri care să-i dea învăţătură (aici avem o parte a acestei istorii care s-ar putea să nu fie legendă, din moment ce el este arătat ca discipol al unor maeştri, dar pe care apoi îi părăseşte). Maeştrii îl învaţă ascetismul, pe care îl practică timp îndelungat. La un moment dat se afla azvârlit în mijlocul unui câmp, cu corpul nemişcat, iar zeii, care îl priveau din cele treizecişitrei de ceruri, îl credeau mort. Însă unul dintre ei, cel mai înţelept, spune: "Nu, nu a murit, trebuie să fie Buda". Într-adevăr, prinţul se trezeşte, aleargă la un pârâu din apropiere, ia puţină hrană şi se aşează sub un smochin sfânt, căruia i se spune "arborele legii".
Urmeză un alt antract magic, având drept corespondent viziunea evangheliştilor despre lupta cu diavolul. Diavolul are numele Mara. Deja am văzut acest cuvânt în cuprinsul remarcabilei "Nightmare" (Demonul nopţii). Ei bine, diavolul ştie că el domină lumea, însă acum simte pericolul şi iese din palat. S-au rupt corzile instrumentelor sale muzicale, apa a secat în puţuri, însă demonul îşi pregăteşte trupele, iar aici ni se dă o descriere a armatelor. Diavolul urcă pe un elefant, înalt de nu ştiu câte mile, îşi multiplică braţele, îşi înmulţeşte armele şi îl atacă pe prinţ spre înserare. Între timp prinţul stătea sub un arbore care se născuse odată cu el.
Diavolul şi oştirile sale - oştirile sale de tigri, lei, cămile şi elefanţi monstruoşi - îl atacă pe prinţ, aruncând asupra lui o ploaie de săgeţi. Dar săgeţile, când ajung la el, se rup lovindu-se de munţii de foc, care formează o pavăză deaupra capului său. Prinţul continuă să stea imobil, cu braţele încrucişate, neînţelegând probabil de cine era atacat, gândindu-se la viaţă şi la Nirvana - la izbăvire. Înainte de apusul soarelui diavolul a fost învins. Urmeză o lungă noapte de meditaţie, la sfârşitul căreia Siddharta nu mai este nici Siddharta nici Gautama - el este de-acum Buda - a ajuns în Nirvana.
Atunci Buda hotărăşte să propage "legea", căci dacă pe el se salvase, vrea să îi salveze şi pe ceilalţi. Aşadar se ridică şi se duce în Parcul Gazelelor din Benares, unde ţine prima lui predică. Apoi ţine altă predică, despre foc, în care susţine că totul se află în foc: sufletele, lucrurile, trupurile, toate sunt în foc. (Este de reţinut că, aproximativ la aceeaşi dată, Heraclit din Efes spunea, de asemenea, că totul este foc). Buda predică în continuare "legea", însă nu despre ascetism, pe care îl considera o eroare. Într-adevăr omul nu trebuie să se dedea vieţii carnale, care este înjositoare, ignobilă, ruşinoasă - şi deci dureroasă - dar nici vieţii ascetice nu trebuie să se dedice, considerată şi ea ca fiind înjositoare şi dureroasă. Buda predică o viaţă moderată - pentru a folosi o terminologie curentă - şi apoi moare, după ce-şi făcuse numeroşi discipoli.
Ar fi putut fi nemuritor, însă a preferat să aleagă el însuşi momentul morţii sale.
Într-adevăr, moare în casa unui fierar, înconjurat de discipolii săi. Aceştia, văzându-l că moare, erau deznădăjduiţi, gândindu-se ce vor face fără el. Buda le spune atunci că el nu va mai exista, că nu este decât un om ca şi ei - tot atât de ireal şi tot atât de muritor ca şi ei - dar că le lasă "legea". Aici avem deja o mare diferenţă faţă de Hristos. Dacă nu mă înşel, Isus le-a spus discipolilor săi că, dacă se vor reuni doi, el va fi al treilea, în timp ce Buda le-a spus : "Vă las Legea mea". Cu alte cuvinte, el a pus în mişcare roata "legii" încă de la prima sa predică, ţinută la Benares, în Parcul Gazelelor, şi numai după aceea vine istoria budismului. Şi există atâtea forme: lamaismul, budismul magix, Mahayana (sau Marele Vehicul) care urmează Hinayane-i (micul vehicul) şi budismul Zen din Japonia.
După părerea mea sunt două forme de budism care se aseamănă, care sunt aproape identice: cel practicat de Buda şi cel practicat în prezent în China şi Japonia, budismul Zen, care sunt în esenţă la fel. Celelalte sunt încrustaţii mitologice, fabule. Unele din aceste fabule sunt interesante. De exemplu se ştie că Buda putea să facă minuni, însă nu-i plăcea să le facă. I se părea că ar fi o ostentaţie vulgară. Legat de asta este o istorioară pe care aş putea să v-o povestesc: Istoria vasului de santal.
Într-un oraş din India un negustor a tăiat o bucată de santal, din care a confecţionat un vas pe care îl pune în vârful unei trestii de bambus. O specie de bambus foarte înalt şi alunecos. Iar negustorul spuse că va dărui acest vas de santal celui care îl va putea ajunge. Mai mulţi învăţaţi eretici au încercat să-l ia dar n-au reuşit. Ei au vrut apoi să-l mituiască pe negustor pentru a spune că au ajuns la vas. Între timp soseşte unul din discipolii mai mărunţi ai lui Buda. Numele lui nu este menţionat în scrieri, ci doar acest episod. Deci, vine acest discipol, vede în mijlocul pieţei trestiile înalte de bambus şi vasul de santal acolo sus. Atunci se ridică în aer, zboară de şase ori în jurul vasului (din nou cifra şase – n.r.), îl ia şi îl dă negustorului. Însă de îndată ce Buda află acest lucru, îl expulzează din „Ordin” deoarece a comis o faptă atât de vulgară cum este miracolul.
Mai sunt şi alte poveşti asemănătoare, dar în acelaşi timp noi ştim că Buda însuşi a săvârşit minuni. Spre exemplu această minune, nelipsită de o anumită graţie. Nu ştim dacă a fost concepută cu umor; eu cred mai mult că este un miracol de politeţe.
Este un moment în care Buda trebuie să străbată un deşert nisipos. Este ora de amiază. Atunci zeii din cele treizecişitrei de ceruri îi aruncă, fiecare, câte o umbrelă pentru a se proteja de soare. Iar Buda, care n-ar fi vrut să fie nepoliticos cu nici unul dintre zei, se multiplică în treizecişitrei de Buda, aşa încât fiecare dintre zei vede de sus un Buda adăpostit sub o umbrelă, semn că a acceptat darul. După cum se vede, Buda face această minune din politeţe.
Există şi alte minuni ale lui Buda. Una dintre ele, care va fi iluminativă, este parabola săgeţii şi poate fi povestită astfel: Un om, spune Buda, a fost rănit într-o bătălie dar nu vrea să i se scoată săgeata. El dorea să afle mai întâi numele arcaşului, de care castă aparţine, din ce material era făcută săgeata, în ce loc se afla arcaşul, ce lungime are săgeata. În timp ce tot punea asemenea întrebări, omul moare. „În schimb, spune Buda, eu învăţ să smulg săgeata”. Ce este săgeata? Este Universul. Săgeata este ideea eului fiecăruia dintre noi, a tot ce este ţintuit în noi. Buda afirmă că nu trebuie să ne pierdem timpul cu întrebări inutile, cum ar fi de exemplu – este sau nu finit Universul? Buda va trăi după Nirvana, sau nu? Totul este inutil; important este să smulgem săgeata. Este deci vorba despre o exorcizare, de o lege a salvării. Buda spune la un moment dat această frază: „După cum oceanul vast are un singur gust – gustul sării, tot aşa savoarea „legii” este savoarea izbăvirii”. Desigur, continuatorii s-au pierdut în multe discuţii metafizice însă nu acesta este scopul budismului. De aceea un budist poate să practice orice religie, cu condiţia să urmeze această lege. Importante sunt cele patru adevăruri nobile: suferinţa, originea suferinţei, vindecarea suferinţei şi, în fine, mijloacele de ajungere la vindecare. Cu alte cuvinte ţelul este Nirvana. Ordinea adevărurilor nu are importanţă. S-a spus că acestea ar corespunde unei vechi tradiţii medicale, potrivit căreia este vorba de boală, de diagnostic, de tratament şi de vindecare.
Aici ajungem la partea cea mai complicată a budismului, pe care mintea noastră occidentală o acceptă cu certă dificultate pentru că o vedem ca pe o tradiţie poetică – este vorba despre ideea transmigraţiei. Nu transmigraţia sufletului – întrucât budismul neagă ideea de suflet, ci a unui număr infinit de transmigraţii. În occident această idee este legată de diferiţi gânditori, îndeosebi de Pitagora. Pitagora a recunoscut scutul cu care el personal luptase în războiul Troiei, pe când el avea desigur alt nume. Întâlnim de asemenea această idee în cartea a zecea a Republicii, în care Platon vorbeşte despre visul soldatului Er. Acest soldat vede sufletele care, înainte de a bea apă din Râul Uitării, îşi aleg fiecare destinul său; între ei se afla şi Agamemnon, care a ales să fie vultur, Orfeu care se decide să fie lebădă şi Ulise, care în alt timp se numea Nadia, hotărăşte să fie cel mai modest şi mai anonim dintre oameni. Avem deasemenea un fragment din Empedocles din Agrigento, în care el îşi aminteşte de vieţile anterioare şi spune: „Eu am fost fecioară, am fost ramură, am fost cerb şi am mai fost un peşte mut ţâşnit din mare”. Este curios că Cezar care atribuie această doctrină druizilor – preoţii britanicilor şi ai galilor – se lăuda cu numeroasele lucruri pe care le-a întruchipat. El spune că nu există vreo formă în Univers care să nu fi fost şi a sa: „Eu am fost condamnat în lupte, eu am fost o spadă în mână, eu am fost un pod care traversa şaizeci de râuri, eu am fost spumă a valurilor, eu am fost o stea, eu am fost o lumină, eu am fost un arbore, eu am fost un cuvânt într-o carte, eu am fost la început o carte”.
Există un poem, cel mai frumos al lui Ruben Dario – Transmigracion – a cărui temă începe astfel: „Eu am fost un soldat care a dormit în patul Cleopatrei, regina”. Apoi, mai departe continuă spunând: „Numele meu, Tulio Galo, mi l-au mâncat câinii, numele meu Tulio Galo şi asta a fost totul”.
Transmigraţia a fost o mare temă pentru literatură. O întâlnim de asemenea între mistici, de exemplu Plotin, care afirmă că a trece de la o viaţă la alta este ca şi cum ai dormi în diferite paturi şi în diferite încăperi. Eu cred că noi toţi am avut uneori senzaţia de a mai fi trăit odată un anumit moment asemănător într-o viaţă anterioară. Într-un frumos poem al său Dante Gabriel Rossetti spune: „ I have been here before” – Eu am mai fost aici – şi, adresându-se unei femei pe care el a avut-o sau o va avea, adaugă: „Tu deja ai fost a mea şi ai fost a mea de un număr infinit de ori şi vei continua să fii a mea la infinit”. Această idee ne duce la „doctrina ciclurilor”, care este apropiată budismului şi care a fost respinsă de stoici şi pitagorieni. Ei aflaseră de această doctrină, potrivit căreia Universul constă dintr-un număr infinit de cicluri ce se măsoară cu ajutorul „calpelor”. „Calpa” este ceva care se află dincolo de intuiţia noastră umană. Se imaginează spre exemplu, un perete de fier, înalt de şaisprezece mile şi care la fiecare şase sute de ani este curăţată cu o pânză fină de Benares. Când pânza termina de şters zidul înalt de şaisprezece mile, atunci va fi trecut prima zi dintr-o „calpa”. Zeii, în această concepţie, trăiesc cât durează „calpele” şi după aceea mor.
Istoria Universului este împărţită în cicluri, iar aceste cicluri sunt lungi eclipse, intervale în care nu există nimic sau în care rămân cuvintele din Veda. Ulterior aceste cuvinte devin nişte arhetipuri care servesc la crearea lucrurilor. Divinitatea Brahma deasemenea moare şi apoi renaşte. Este un moment deosebit de patetic în care Brahma a renăscut după una din aceste „calpe”, după una din aceste eclipse şi s-a aflat din nou în palatul său. Străbate încăperile palatului şi vede că erau goale. Atunci el se gândeşte la alţi zei, iar aceşti zei sosesc la ordinul său (...)
Să revenim la această viziune asupra Universului şi să ne oprim la ea. Înainte de toate trebuie spus că budismul nu are un dumnezeu; sau ar putea avea un dumnezeu dar nu este esenţial acest lucru. Esenţial este să credem că destinul nostru a fost prestabilit de către Karma sau Karman. Cu alte cuvinte, dacă mie mi-a fost dat să mă nasc la Buenos Aires în 1889, dacă a fost să fiu orb şi dacă mi-a revenit mie cinstea de a pronunţa acum această conferinţă în faţa dumneavoastră, toate acestea, ar spune budiştii, sunt opera vieţii mele anterioare. Nu există nici un fapt din viaţa mea care să nu fie prestabilit de viaţa mea anterioară. Tocmai aceasta este ceea ce se cheamă Karma. Karma înseamnă o structură mintală, o foarte subtilă structură mintală. Noi „ţesem” şi „întreţesem” tot timpul vieţii, în fiecare moment. Ţesem nu numai voinţele noastre, acţiunile noastre, dar şi gândurile, visurile şi semivisurile noastre, somnul şi veghea, tot timpul ţesem organismul nostru. Şi acest organism asigură ca atunci când murim să se nască o altă persoană care moşteneşte exact acelaşi destin.
Deussenn – discipolul lui Schopenhauer – care îl iubea mult pe Buda, spune că în India s-a întâlnit cu un cerşetor orb pe care a început să îl compătimească. Dar cerşetorul i-a spus: „Nu mă compătimi, căci dacă eu m-am născut orb, este pentru greşelile săvârşite în viaţa mea anterioară şi e bine că sunt orb”. Deci oamenii acceptă durerea. Este apoi o frază, o frază teribilă a lui Gandhi, în care el se opune edificării de spitale, susţinând că spitalele şi actele de binefacere nu fac decât să se amâne pur şi simplu plata unei datorii; dacă ceilalţi suferă, ei trebuie să sufere deoarece au de plătit nişte păcate, iar noi, dacă îi ajutăm, nu facem decât să întârziem plata de către aceştia a datoriei pe care o au.
Aşadar Karma este o lege crudă, însă are o curioasă consecinţă matematică şi anume: dacă viaţa mea actuală este determinată de viaţa mea anterioară, atunci această viaţă anterioară a fost la rândul ei determinată de alta, iar aceasta de alta şi aşa la nesfârşit. Deci litera Z a fost determinată de Y, iar Y de X, X de U şi aşa mai departe, admiţând că alfabetul are sfârşit dar nu are început. Budiştii şi hinduşii în general, cred într-un infinit actual; ei cred că pentru a se ajunge la momentul actual a trecut un timp infinit, însă spunând „infinit” nu vreau să spun „nedefinit”, vreau să spun exact „infinit”.
Din cele şase destine care sunt permise oamenilor (cineva poate fi un diavol, poate fi o plantă, poate fi un animal, etc), cel mai dificil destin este acela de om; dar trebuie să folosim această posibilitate pentru a putea ajunge la Nirvana budistă. Este şi o altă parabolă a lui Buda. El imaginează pe fundul oceanului, o broască ţestoasă şi mai imaginează un inel, sau mai degrabă o brăţară plutind pe ocean. Broasca scoate capul din apă o dată la şase sute de ani şi desigur, extrem de rar se întâmplă să-l introducă exact în cercul inelului. Ei bine, în legătură cu aceasta Buda spune: „Tot atât de rar ca şi întâmplarea cu broasca ţestoasă şi inelul este şi faptul de a fi oameni. Trebuie deci să profităm de posibilitatea de a fi oameni pentru a ajunge la Nirvana”.
Acum, să vedem care este cauza suferinţelor, care este cauza vieţii din moment ce negăm conceptul existenţei unui dumnezeu, din moment ce nu există un dumnezeu personal care a creat Universul. Această concepţie este ceea ce Buda numeşte „Zen”. Cuvântul Zen s-ar putea să ni se pară ciudat, dar hai să-l comparăm cu alte cuvinte pe care le cunoaştem.
Să ne gândim spre exemplu la „voinţa” lui Schopenhauer, care concepe lumea ca „Die Welt als Wille und Borstellung” („Lumea ca voinţă şi reprezentare”). Astfel spus, există o voinţă – voinţă încarnată în fiecare din noi – şi produce această „reprezentare” care este lumea. Această idee o întâlnim şi alţi filozofi cu nume distinse, ca Bergson, care vorbeşte de „Elanul vital” şi Bernard Shaw cu „The Life Force” („Forţa Vitală”), care este acelaşi lucru. Însă este desigur o diferenţă, şi anume că pentru Bergson şi pentru Shaw „Elanul Vital” şi „Forţa Vitală” sunt forţe ce trebuie să se impună, iar pentru asta trebuie să continuăm să visăm lumea, să creăm lumea. În schimb pentru Schopenhauer, pentru sumbrul Schopenhauer, ca şi pentru Buda, lumea este un vis, pe care, încetând să o visăm, putem ajunge la ea cu ajutorul unor îndelungate exerciţii. Aşadar, avem mai întâi suferinţa, care devine Zen şi Zen produce viaţa, iar viaţa este inevitabil dificilă. Ajungem astfel la întrebarea „Ce înseamnă a trăi?”. A trăi înseamnă să te naşti, să îmbătrâneşti, să te îmbolnăveşti, să mori şi apoi vin alte rele, între care una deosebit de patetică: să nu fii împreună cu cei pe care îi iubeşti, ceea ce pentru Buda constituie una dintre relele cele mai teribile.
Încă ceva: trebuie să renunţăm la pasiuni. Sinuciderea de exemplu, nu foloseşte deoarece este un act pasional. Astfel, se consideră că omul care se sinucide se află mereu în lumea visurilor, admiţând că trebuie să ajungem la înţelegerea faptului că lumea este o aparenţă, un vis, că „Viaţa este un vis”, după cum arată un titlu de Calderon. Dar aceasta trebuie să o simţim profund, iar pentru asta este necesar să ne dedicăm exerciţiilor de gândire. In mănăstirile budiste, unul din exerciţii constă în aceea că neofitul trebuie să retrăiască din plin fiecare moment din viaţa sa. De exemplu trebuie să gândească: „acum este amiază, acum traversez curtea, acum mă voi întâlini cu superiorul” şi, în acelaşi timp, trebuie să gândeşti că amiaza, curtea şi superiorul sunt ireali, sunt ceva tot atât de ireal ca şi el (neofitul). Căci budismul neagă eu-l.
Una din deziluziile budismului, una din deziluziile capitale, este cea referitoare la „eu”. În această privinţă ei sunt de acord cu Hume, cu Shopenhauer şi cu Macedio Fernandez al nostru (argentinian – n.r.), care au negat de asemenea eu-l. Cu alte cuvinte se cere să admitem că nu există un subiect. Ceea ce există ar fi o serie de stări. Apoi, dacă spunem „eu gândesc” comitem o eroare, întrucât presupunem existenţa unui subiect constant, precum şi a activităţii acestui subiect, care este gândirea. Ei bine nu, nu este aşa. Trebuie să se spună – afirmă Hume – nu „eu gândesc”, ci „se gândeşte”, cum se spune de exemplu „plouă”. Spunând „plouă” nu ne gândim că ploaia efectuează o acţiune sau că apa exercită o acţiune. La fel cum spunem „e cald, e frig, plouă”, trebuie să spunem „se gândeşte”, „se suferă” etc, evitând subiectul.
În mănăstirile budiste neofiţii sunt supuşi unei discipline foarte dure. Desigur, ei pot părăsi mănăstirea în orice moment ar dori. Nu se notează nici măcar numele lor, îmi spune o prietenă. Neofitul intră în mănăstire şi apoi este obligat să efectueze o serie de munci foarte dure. De exemplu la un sfert de oră după ce au adormit sunt treziţi; ei trebuie să spele, trebuie să măture şi sunt pedepsiţi fizic dacă dorm când nu le este permis. De asemenea trebuie gândit tot timpul nu la vinovăţii ci la irealitatea lumii. Este necesar să se facă un exerciţiu continuu de irealitate. Şi ajungem astfel la budismul Zen şi la Bodhisattva, care a fost primul patriarh, în secolul al VI-lea al erei creştine. Bodhisattva a trecut din India în China şi aici se întâlneşte cu un împărat care aflase deja de budism. Împăratul îi arată câte mănăstiri a întemeiat şi câţi neofiţi budişti aveau, iar Bodhisattva îi spune: „ Toate acestea aparţin unei lumi iluzorii; ele nu există, căci mănăstirile sunt tot atât de ireale ca tine şi ca mine”. După aceea patriarhul se duce să mediteze, se aşează în faţa unui perete şi meditează ani îndelungaţi, atât de mulţi încât imaginea sa a rămas gravată în perete.
Apoi această doctrină ajunge în Japonia şi aici formeză ceea ce se numeşte budismul Zen, care este varianta japoneză a unui cuvânt chinez. Budismul Zen este, cred eu, cel mai pur dintre toate. Budismul Zen respinge orice fel de bigotism. Nu există nici un fel de bigotism în budismul Zen şi o dovadă este că în mănăstirile budiste scripturile sacre sunt folosite în scopuri ignobile. În timp ce maestrul, aşezat lângă sobă, expune doctrina în faţa elevilor săi, el ia statuetele din lemn reprezentându-l pe Buda şi le aruncă în foc spunând „Ce importanţă are imaginea lui Buda? Ceea ce importă este înţelegerea doctrinei.”
Încă ceva. În budismul Zen există un procedeu pentru a ajunge la iluminare. Dar acest procedeu serveşte numai după mulţi ani. Se presupune că se ajunge brusc la această stare, căci nu este vorba de a asimila un şir de silogisme. Neofitul trebuie să înţeleagă dintr-o dată adevărul. Acest procedeu se numeşte Satori şi constă în producerea bruscă a unui fapt, a unui fapt situat dincolo de logică.
Noi gândim totdeauna cu noţiunile de subiect, obiect, cauză, efect, logic, ilogic, ceva sau contrariul său, dar, spun ei, trebuie să depăşim aceste categorii. Astfel, după cum susţin doctorii în budismul Zen, se poate ajunge la adevăr printr-o intuiţie bruscă, iar aceasta se realizează prin intermediul unui răspuns ilogic. Spre exemplu cineva îl întreabă pe maestru: „De ce a venit Bodhisattva din vest?”, „De ce a venit din India primul Patriarh?”. Iar maestrul îi poate răspunde: „Chiparosul este o grădină de zarzavat”. Aşadar el dă un răspuns cu totul nelogic, dar acest răspuns ar putea să trezească adevărul. Sau, dacă nu, el este întrebat „Ce este Buda?”, la care maestrul răspunde: „Trei livre de in”. Iar acest răspuns nu are neapărat un sens metaforic, alegoric, ci este un răspuns disparat, pentru a deştepta dintr-o dată intuiţia. Sau, dacă nu, ar putea fi un şoc: discipolul întreabă ceva, iar maestrul răspunde printr-o lovitură. Şi, în legătură cu aceasta, este o istorioară, fireşte trebuie să fie legendară, privind pe însuşi Bodhisattva, primul patriarh. Pe Bodhisattva îl însoţea un discipol care îi punea întrebări, dar Bodhisattva nu-i răspundea niciodată. Discipolul începu să chibzuiască şi, după un timp, îşi taie braţul stâng, arătându-i-l lui Bodhisattva ca o dovadă că el dorea să-i fie discipol. Deci pentru a dovedi seriozitatea intenţiei sale, neofitul s-a mutilat în chip voit. Atunci maestrul, fără a da atenţie faptului în sine, care în definitiv era un fapt fizic, un fapt iluzoriu, îl întreabă: „Ce doreşti?”. Iar discipolul îi răspunde: „Mi-am căutat multă vreme mintea şi nu am găsit-o”. La care maestrul îi spune: „N-ai găsit-o pentru că nu există”. În acea clipă discipolul înţelege adevărul, înţelege că nu există eu-l, înţelege că totul este ceva ireal. Aici avem mai mult sau mai puţin esenţa budismului Zen.
Este destul de dificil să faci o expunere despre un cult, mai cu seamă despre un cult pe care nu-l practici. Însă eu cred că important nu este să vedem budismul ca pe o colecţie de legende, ci ca pe o disciplină, care nu ne pretinde nici să practicăm ascetismul – din moment ce ascetismul a fost condamnat de către Buda – şi nu ne îngăduie nici decăderea în libertăţile vieţii carnale, căci şi aceasta a fost condamnată de Buda. Ceea ce ne cere este să cugetăm. Iar această cugetare nu trebuie să fie o cugetare asupra păcatelor, asupra vieţii noastre trecute. Spre exemplu, dacă eu aş fi fost un călugăr budist, aş gândi în acest moment că am început să trăiesc acum, că întreaga viaţă anterioară a lui Borges a fost un somn. Cu alte cuvinte ni se cere un exerciţiu de ordin intelectual. Şi astfel ne eliberăm treptat de Zen ... Ajungem la o stare de linişte.
Asta nu înseamnă că Nirvana echivalează cu senzaţia gândirii şi o dovadă în acest sens ar constitui-o chiar legenda lui Buda. Buda, stând sub „smochinul sacru”, ajunge la Nirvana, dar după ce a ajuns la Nirvana continuă să trăiască şi să predice „legea” încă mulţi ani.
Acum, ce înseamnă a ajunge la Nirvana? Înseamnă pur şi simplu că faptele noastre nu mai aruncă umbre. Deci, în timp ce trăim în această lume suntem supuşi Karmei. Fiecare dintre acţiunile noastre întreţese această structură mintală care se cheamă Karma. În schimb, în momentul în care am ajuns la Nirvana, acţiunile noastre nu mai aruncă, nu mai proiectează umbre, suntem liberi.
O maximă a sfântului Augustin spune că atunci când suntem izbăviţi nu mai avem de ce să ne gândim la bine şi la rău. Adică vom continua să slujim binele dar fără să ne gândim la aceasta.
Se pune de asemenea întrebarea: care este natura Nirvanei? În primul rând trebuie spus că acest cuvânt – Nirvana – este un cuvânt frumos. Am putea considera că atenţia pe care a suscitat-o budismul în Occident se datorează, în bună măsură, acestui cuvânt atât de frumos – Nirvana – şi pare imposibil ca acest cuvânt să nu însemne ceva încântător.
Iar acum să vedem ce înseamnă Nirvana luată literal. Nirvana înseamnă stingere, domolire, liniştire. Astfel s-a presupus că atunci când cineva ajunge la înţelegerea Nirvanei – se linişteşte. Însă când moare, există Marea Nirvana şi atunci este stingerea. Contrar acestei interpretări, un orientalist austriac menţionează că Buda folosea fizica epocii sale. Prin urmare ideea de stingere nu era atunci la fel cu cea de acum, întrucât se credea (atunci) că o flacără, stingându-se, nu dispărea ci continua să trăiască, să dăinuie în altă stare. Cu alte cuvinte Nirvana nu însemna neapărat stingere, dispariţie, ci doar că vom continua, dar în alt mod, într-un mod inexplicabil pentru noi.
În general metaforele misticilor sunt metafore bisericeşti, pe când cele ale budiştilor sunt cu totul altfel. De exemplu când se vorbeşte de Nirvana, nu se vorbeşte de vin de Nirvana sau de trandafir de Nirvana, sau de îmbrăţişarea Nirvanei, ci mai curând este comparată cu o insulă, cu o insulă solidă în mijlocul furtunilor. Este comparată de asemenea cu un turn înalt sau cu o grădină. Aşadar este ceva care există prin sine însăşi, ceva care este dincolo de noi.
Desigur, ceea ce v-am spus astăzi este fragmentar, însă ar fi absurd ca eu să vă fi expus o temă – căreia i-am dedicat atâţia ani – cu dezinvoltura cu care v-aş fi arătat o piesă de muzeu. Şi cred că, în pofida inadaptării minţii noastre, am tratat-o cu rigoare şi respect.


Jorge Luis Borges - Luna


Povestea spune că-n acel uitat
Trecut în care-atîtea-s făptuite,
Nesigure, reale,-nchipuite,
Un om a conceput nemăsurat
Proiect de a închide universul
În carte şi-n avînt nesăbuit
Nălţat-a manuscris fin întocmit,
Din scoarţă-n scoarţă declamîndu-i versul.
Se pregătea acum să-i mulţumească
Preabunei sorţi, cînd, deodată, vede
Disc lucitor pe cer. Nu-i vine-a crede:
Uitase-n grabă luna s-o numească.
Povestea-i născocită, ia aminte,
Dar poate tîlcui vrăjitoria
Acelora ce-ales-am meseria
De-a preschimba viaţa în cuvinte.
Mereu esenţa scapă. Legea-i una.
Orice cuvînt e palid raportat
La lucru-n sine. Bietul rezumat
Al vechii mele prietenii cu luna
N-o poate eluda. Şi unde oare
Văzut-o-am întîi? Întipărită
Pe cerul teoriei ori ivită
În seara ce se lasă peste mare?
Cum ştim, viaţa noastră schimbătoare
Să fie poate, uneori, frumoasă,
Şi au fost şi seri cînd, mire şi mireasă,
Te-am contemplat, o, lună, cu-ncîntare.
Mai lesne ca de luna-adevărată
De cea din vers să-mi amintesc îmi este:
Vrăjita dragon moon care uimeşte
Şi a lui Quevedo lună-nsîngerată.
De altă lună aprinsă, stacojie,
Vorbit-a Ioan în cartea-i cu bizare
Minuni şi lucruri înfricoşătoare;
Răsar şi luni de aur în tărie.
Pitagora cu sînge (povesteşte
Tradiţia) scria pe o oglindă,
Şi oamenii citeau în altă oglindă:
Oglinda lunii scrisul oglindeşte.
De fier pădurea-i unde-aşteaptă ora
Lup cu destin ciudat legat de lună:
Din cer să o doboare, s-o răpună,
Cînd marea înroşi-va aurora.
(În Nord profetic soarta-i e ştiută
Şi-aşijderi că-n aceeaşi zi fatală
Spurca-va marea nava legendară
Din unghii strînse de la morţi făcută.)
La Zürich ori Geneva, cînd nebuna
Mea soartă a vrut să fiu şi eu poet,
Mi-am stabilit, ca toţi, canon secret
De-a defini cu-nverşunare luna.
Amarnic mă sileam să aflu chipul
De-a depăşi modeste variaţii,
Cu spaima că Lugones comparaţii
Cu ambra folosise şi nisipul.
Cu fildeş depărtat, cu fum, cu nea,
Pe rînd a fost asemuită luna,
Dar versul să cunoască n-a fost bun a
Tiparului cerneală cinste grea.
Poetul - îmi spuneam - găseşte-n lume,
Precum roşcatu-Adam din paradis,
Oricărui lucru singurul, precis,
Adevărat, nepus de alţii nume.
Spune Ariosto că locaş e luna
De vise. Acolo lin, ireversibil
Se scurge timpul, tot ce e posibil
Ori imposibil, ceea ce-i totuna.
Apolodor să văd m-a ajutat
A Dianei schimbătoare umbră magică,
Şi-un irlandez, o neagră lună tragică;
De aur seceră Hugo mi-a dat.
Şi-n timp ce eu în mină coboram
De astre pure din mitologie,
Cereasca lună iată că învie
La colţul străzii, acolo, lîngă ram.
Dintre ale noastre vorbe ştiu că una
Există, pentru a o figura.
Secretul stă, cred, în a o afla
Cu umilinţă. Este vorba luna.
Să întinez nu îndrăznesc curata
Ivire-a lunii cu-o figură vană.
Indescifrabilă-i şi cotidiană
Şi mai presus de poezia-mi, biata.
Şi ştiu că luna sau cuvîntul luna
E-un şir de semne care-au fost create
Spre-a da un sens acestei încifrate
Enigme ce sîntem, multiplă, una.
E o imagine perpetuu vie,
Ce omului destinu-i hărăzeşte,
Cînd se înalţă ori se prăbuşeşte,
Ca numele-i adevărat să-l poată scrie.



Trad. Andrei Ionescu

Jorge Luis Borges - O carte


Doar un lucru printre lucruri
Însă şi o armă. A fost făurită
În Anglia, în 1604,
Şi au încărcat-o cu un vis. Închide în ea
Zgomot şi furie şi noapte şi stacojiu.
Palma-mi o cântăreşte.Cine ar spune
Că în ea se ascunde infernul: bărboasele
Vrăjitoare, cum sunt parcele, pumnalele
care execută legile umbrei,
Aerul delicat din castelul
Ce te va vedea murind, delicata
Mână, în stare să însângereze mările,
Spada şi tânguirea bătăliei.
Acest tumult silenţios doarme
În spaţiul uneia dintre cărţile
De pe liniştitul raft. Doarme şi aşteaptă.

Pablo Neruda - NECRUŢĂTOARE AI FOST, NECRUŢĂTOR SUNT ŞI EU...


Când m-am născut te-ai luat după mine
şi mă priveai sărăcie printre şipcile putrede,
în iarna profundă.
Apoi, tot ochii tăi erau cei ce mă priveau printre grinzi.
Noaptea, streşinile repetau numele şi prenumele tău
sau, câteodată, solniţa spartă, cămaşa ruptă,
ghetele rânjite mi te-aminteau.
Stăteai acolo, la pândă, cu dinţii tăi viermănoşi,
cu ochii de mlaştină, cu limba ta leşioasă
care taie haina şi lemnul, oasele, sângele.
Stăteai acolo, de când mă născusem,
mă căutai, mă urmăreai
pe unde mergeam.
Când închiriai o cămăruţă la mahala
te găseam şezând pe un scaun,
mă aşteptai.
Când, adolescent, într-un hotel mohorât,
nu întâlneam mireasma
despuiatului trandafir ci numai şuierul rece al gurii tale.
M-ai urmărit, sărăcie, în cazărmi şi spitale,
în război şi pace.
Pe când zăceam, cineva bătu la uşă.
Nu era doctorul.
Intră iar sărăcia.
Te-am văzut scoţându-mi
mobila în stradă. Oamenii o trânteau ca pe nişte pietroaie.
Tu, cu o dragoste fioroasă, dintr-un maldăr de boarfe,
în mijlocul străzii şi-al ploii,
îţi făceai un tron hârbuit şi, privind spre calici,
culegeai, de pe jos,
cea din urmă strachină a mea făcându-ţi din ea diademă.
Acum, sărăcie,
eu sunt urmăritorul.
Necruţătoare ai fost, necruţător sunt şi eu...
Lângă fiecare sărac mă vei găsi cântând.
Sub fiecare cearşaf de oribil spital
vei afla cântecul meu.
Te urmăresc, sărăcie, te păzesc, te împresur,
te ţintesc, te-nchid, ghearele ţi le retez,
îţi frâng,
dinţii pe care-i mai ai.
Sunt pretutindeni...Pe ocean cu pescarii,
în mină, oamenii când îşi şterg de pe frunte năduşeala cea neagră
dau de poeziile mele.
În fiece zi o-nsoţesc pe textilistă.
Mâinile mi s-au albit împărţind pâinea în brutării.
Sărăcie, pe oriunde umbli, dai de cântecul meu
care cântă de viaţa mea,
care trăieşte de sângele meu,
care luptă.
Voi înfrânge ofilitele-ţi flamuri oriunde le-ai înălţa.
Alţi poeţi, odinioară,
sfântă ţi-au zis, au adorat mantia ta,
cu fum s-au hrănit şi-au dispărut.
Eu te desfid, cu versuri aspre te lovesc în faţă,
te îmbarc, te izgonesc de la noi.
Eu, împreună cu alţii, cu alţii, mulţi alţii,
te-am surghiunit de pe pământ
într-o temniţă de pe lună,
ca de acolo, pătrunsă de frig,
să priveşti, cu un singur ochi,
pâinea şi strugurii
ce-or să acopere pământul de mâine.

Jorge Luis Borges - Borges şi eu


Lui Borges − celuilalt, nu mie − i se întîmplă tot felul de lucruri. Eu nu fac altceva decît să hoinăresc prin Buenos Aires, zăbovind uneori, în mod mecanic poate, ca să privesc arcada unui vestibul ori uşa unei marchize; ştirile despre Borges îmi vin prin poştă; din cînd în cînd, îi zăresc numele printre ale cîtorva profesori, sau într-un dicţionar biografic. Mie îmi plac ceasurile cu nisip, hărţile, tipografia din veacul al XVIII-lea, etimologiile, aroma cafelei şi proza lui Stevenson; celălalt împărtăşeşte aceste preferinţe, dar într-o manieră plină de vanitate, care le preschimbă în atribute ale unui actor. Ar fi exagerat să afirm că relaţiile dintre noi sunt ostile; eu trăiesc, eu îmi îngădui să trăiesc, pentru ca Borges să-şi poată plăsmui literatura, şi literatura aceasta mă justifică. Trebuie să recunosc, totuşi, că a scris într-adevăr cîteva pagini izbutite, însă aceste pagini nu pot să mă salveze, poate din pricină că ceea ce e bun nu mai e în stăpînirea nimănui, nici chiar a celuilalt, ci aparţine doar limbii sau tradiţiei. Dealtminteri, eu sunt sortit să pier, în mod definitiv, şi numai o frîntură din mine ar putea supravieţui în celălalt. Puţin cîte puţin, îi cedez totul, deşi cunosc prea bine perversa lui deprindere de a falsifica ori a amplifica. Spinoza socotea că fiecare lucru are tendinţa de a-şi păstra propria sa condiţie; piatra voieste să fie veşnic piatră, tigrul să fie veşnic tigru. Eu trebuie să rămîn în Borges, şi nu în mine însumi (asta presupunînd că eu însumi exist), dar adevărul e că mă recunosc mai puţin în cărţile lui decît în multe altele, sau decît în stăruitorul vaiet al unei ghitare. Cu ani în urmă, am încercat să mă eliberez de el şi am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar şi acest joc îi aparţine acum tot lui Borges, astfel încît voi fi silit să imaginez alte lucruri. Viaţa mea nu este, aşadar, decît o goană şi, puţin cîte puţin, pierd totul şi totul trece în stăpînirea uitării, sau a celuilalt.
Nu ştiu care din noi aşterne aceste rînduri.

 
Borges şi eu - lectura Stefan Iordache


Cesare Pavese - TU NU ŞTII DEALURILE




Tu nu ştii dealurile
unde s-a risipit sîngele.
Toţi fugirăm,
toţi aruncarăm
arma şi numele. O femeie
ne privea cum fugeam.
Unul singur din noi
se opri cu pumnii strînşi,
văzu cerul pustiu
şi,-nclinîndu-şi capul, muri
sub zid, în tăcere.
Acum e o zdreanţă de sînge
şi numele lui. O femeie
ne aşteaptă în dealuri.

traducere A.E. Baconsky 
 

Cesare Pavese - EŞTI PĂMÎNTUL, EŞTI MOARTEA




Eşti pămîntul, eşti moartea.
Anotimpul tău e-ntunericul
şi tăcerea. Nu e pe lume
nici un lucru ce mai mult decît tine
să fie-ndepărtat de zorii zilei.
Cînd par a te trezi
eşti numai durere,
o ai în ochi, în sînge
dar tu n-o simţi. Trăieşti
cum trăieşte o piatră,
cum trăieşte pămîntul dur.
Şi te-nveşmîntă vise,
tresăriri şi suspine
pe care le ignori. Durerea
ca apa unui lac, se-agită şi te înconjoară.
Sunt ceruri pe faţa apei.
Tu le laşi să se destrame.
Tu eşti pămîntul şi moartea.


traducere A.E. Baconsky
 

Cesare Pavese - TU EŞTI CA UN PĂMÎNT





Tu eşti ca un pămînt
nerostit niciodată de nimeni,
tu nu aştepţi nimic
decît numai cuvîntul
ce va ţîşni din adîncuri
ca un fruct între ramuri.
Un vînt te ajunge.
Lucruri aride şi moarte
te stînjenesc şi pier în vînt.
Cuvinte şi membre vechi.
Te înfiori în vară.



traducere A.E. Baconsky