A 2-a versiune
Dedicat lui Karl Kraus
E o lumină pe care vântul a stins-o.
E o cârciumă de țară pe care după-amiază un bețiv o părăsește.
E o vie arsă și neagră, cu găuri pline de păianjeni.
E o încăpere pe care-au văruit-o cu lapte.
Nebunul a murit. E o insulă în Marea Sudului
Întru primirea Zeului Soare. Se bat tobele.
Bărbații execută dansuri războinice.
Femeile-și leagănă șoldurile în liane și maci,
Când marea cântă. O paradisul nostru pierdut.
Nimfele au părăsit pădurile de aur.
Se-ngroapă străinul. Începe atunci o ploaie de sclipiri.
Fiul lui Pan apare sub forma unui terasier
Ce doarme la amiază pe asfaltul încins.
Sunt fetițe-ntr-o curte, în hăinuțe de-o sărăcie sfâșietoare!
Sunt odăi pline de-acorduri și de sonate.
Sunt umbre care se-mbrățișează în fața unei oglinzi oarbe.
La fereastra spitalului, convalescenții se-ncălzesc.
Un vapor alb duce-n sus pe canal molime sângeroase.
Sora străină apare iar în coșmarurile cuiva.
Odihnindu-se în aluniș, ea se joacă cu stelele lui.
Studentul, poate-o sosie, privește lung după ea prin fereastră.
În spate-i stă fratele mort, ori el coboară vechea scară-n spirală.
În bezna castanilor bruni pălește forma novicelui tânăr.
Grădina e înserată. În galerii fâlfâie de jur împrejur liliecii.
Copiii portarului se opresc din joacă și caută aurul cerului.
Acordurile finale-ale unui cvartet. Micuța oarbă aleargă tremurând pe alee,
Iar mai târziu umbra ei pipăie pe ziduri reci, împrejmuită de basme și legende
sacre.
E o barcă goală, care plutește seara pe canalul negru.
În mohorârea azilului vechi se surpă ruine umane.
Orfanii morți zac lângă zidul grădinii.
Din odăi pășesc îngeri cu aripi înnoroiate.
Viermi picură din pleoapele lor îngălbenite.
Trad. George Stati
