”În 1930 m-am angajat ca
jumulitor de pene la o crescătorie de porumbei dintr-una din aşezările de la
periferia oraşului Los Angeles, aşezări despre care se spune că sunt un
ciorchine de sate în căutarea unui oraş. Slujba asta de jumulitor nu era prea
lucrativă, dar avea o serie de compensaţii nemateriale. De câteva ori pe
săptămână se aduna un grup de băieţi şi de tineri în „şopronul de execuţii“.
Porumbeii erau omorâţi prin despicarea gâtului, după aceea erau ţinuţi de
picioruşe, care li se zbăteau frenetic, deasupra unei găleţi în care li se
scurgea sângele până îşi dădeau duhul.
Pentru fiecare porumbel pe
care-l jumuleam şi-l pregăteam pentru piaţa din Los Angeles, aruncam câte o
pană într-un bidon marcat cu numele fiecăruia dintre noi, şi la sfârşitul zilei
eram plătiţi după numărul de pene din bidon.
Pentru mine era o treabă
dezgustătoare, dar compensaţia, în afară de plata sărăcăcioasă, consta în
minunatele taifasuri dintre noi, jumulitorii din şopron; îmi aduc aminte, şi
n-am să uit niciodată, o frântură de observaţie filosofică simplistă, făcută de
unul dintre băieţii mai sofisticaţi:
– Ştiţi, dacă stai mult timp
într-un colţ de pe ţărmul ăsta, mai de vreme sau mai târziu o să zboare un
pescăruş deasupra capului tău şi-o să-ţi cace în creştet un oloi de aur.
(Am citat de vreo două ori
fraza asta, o dată într-o piesă şi o dată într-un scenariu de film, dar simt
nevoia să o aud rostită pe scenă sau pe ecran. Totuşi…)
În timp ce mă îndeletniceam cu
jumulitul, a dat peste mine un mare noroc. Am primit o telegramă de la Group
Theatre din New York, prin care eram informat că am câştigat un „premiu
special” de o sută de dolari pentru un grupaj de piese într-un act, care se
chema American Blues. Telegrama era semnată de Harold Clurman,
Irwin Shaw şi răposata Molly Day Thacher Kazan.
Multă lume nu-şi mai aminteşte
că, pe la sfârşitul anilor treizeci, o sută de dolari însemna o pâine bună, pe
când acum abia dacă poţi convinge cu ei o fată să-şi petreacă noaptea cu tine.
Dar la vremea aceea nu a însemnat numai o pâine bună, ci şi o uriaşă încurajare
menită să-mi ridice moralul şi, chiar şi în zilele mele de mizerie, o
încurajare în „amărâta mea profesiune şi misiune” era mult mai importantă decât
ceva convertibil în bani gheaţă. Ştiţi, nu reuşesc să fiu un mizantrop rece
când privesc îndărăt şi-mi amintesc de felicitările absolut sincere şi lipsite
de invidie pe care le-am primit de la colegii mei şi de la patronii de la crescătoria
de porumbei. Ştiau cu toţii că sunt scriitor şi, deci, un ţicnit, şi uite că,
dintr-odată, un pescăruş a zburat peste colţul meu şi m-a încununat cu o mană
cerească, deşi nici măcar nu aşteptam de mult timp în colţul acela.
Aş fi putut, desigur, să-mi
cumpăr imediat un bilet de autobuz şi să aterizez direct în Manhattan, şi mi-ar
mai fi rămas destul pentru o săptămână sau două de locuit la YMCA; în schimb am
cumpărat cu mai puţin de zece dolari o bicicletă la mâna a doua, dar în stare
bună; nepotul sprinţar al patronului crescătoriei şi-a cumpărat şi el una şi,
ca să sărbătorim evenimentul, am pornit-o spre sud pe o şosea numită Camino
Real şi am pedalat din Los Angeles-Hawthorne până la graniţa cu Mexic.
Ne-am dus la Tijuana şi la Agua Caliente, care erau foarte primitive pe atunci.
Locurile erau foarte primitive şi noi foarte inocenţi şi în cantina unui
orăşel de la graniţă ne-am întâlnit cu… mă rog, hai să spunem că am descoperit
că micul Zeu kewpie are o fire de prădător, aşa că până la
urmă am fost mult mai puţin încântaţi de cantinele mexicane şi
de clienţii lor, şi am pornit înapoi spre nord, de astă dată pe un „camino”
foarte „real”. De fapt, nu mai aveam bani de dormit prin vreun hotel, dar
câmpiile, sub cerul înstelat, erau foarte confortabile.
Pe urmă, într-un canion de
lângă Laguna Beach – un orăşel încântător pe vremea aceea – am trecut
întâmplător pe lângă o fermă de păsări la intrarea căreia era lipit un afiş pe
care scria „Avem ne voie de un ajutor”. Şi cum şi noi aveam nevoie de ajutor,
ne-am prezentat fermierilor, o pereche în vârstă, doritori să angajeze
îngrijitori pentru păsările lor, pe două luni, timp în care ei urmau să plece
în vacanţă. (Nu ştiu de ce pe atunci eram atât de atras de slujbe legate de
păsări, nici un psihanalist nu a putut să-mi explice.) Bătrânii, respectabilii
soţi care de ţineau ferma, nu se prea îmbogăţiseră de pe urma ei, ba chiar abia
de reuşeau să-şi crească puii, şi ne-au declarat, scuzându-se întruna, pe un
ton mişcător, că singura plată pe care ne-o pot oferi este cazarea într-o mică
baracă, în spatele coteţelor. I-am asigurat că păsările erau pasiunea noastră;
slujba se dovedea foarte atrăgătoare pentru noi, aşa că ei au plecat în
vacanţă, iar noi ne-am mutat în baracă şi am stabilit relaţii de prietenie cu
găinile încă de prima oară, când le-am dat să mănânce. Nu ştiu cum arată acum
plaja din Laguna, dar în anii treizeci era un loc foarte plăcut ca să-ţi
petreci zilele de vară. Meciuri de volei, surfing şi surferi, exista şi o
colonie de artişti, adică era tot ce voiai şi totul încântător. Dar cel
mai plăcut dintre toate era să pedalăm pe biciclete prin canion, la căderea
serii, când cerul încă e un poem. Şi când treceam pe lângă ferme, ne lătrau
câinii, nu ameninţător, ci doar ca să ne anunţe că sunt la datorie.
Cred că vara aceea a fost cea
mai fericită, mai sănătoasă şi mai radioasă perioadă din viaţa mea. Îmi
amintesc că ţineam un jurnal în care mă refeream la ea numind-o Nave
Nave Mahana, denumirea picturii mele favorite (tahitiene)
din opera lui Gauguin, şi care înseamnă „Zile fără griji”.
Toate astea au ţinut până în
august, luna în care cerul îşi pierde minţile şi explodează noaptea în stele
căzătoare care, fără îndoială, au efect asupra destinului uman chiar şi în
timpul zilei. Ca să rezum în câteva cuvinte: a dat dezastrul peste noi. A lovit
întâi păsările şi apoi a ricoşat spre noi.
Într-o dimineaţă limpede, de
cristal, am ieşit din baracă şi am constatat că o treime din lumea înaripată
zăcea pe spate sau într-o rână, cu picioarele înţepenite de rigor
mortis, iar supravieţuitoarele molimei fulgerătoare nu erau într-o
stare mai bună. Se bălăbăneau ameţite prin coteţ, şocate parcă de moartea
suratelor lor, şi, din când în când, câte una scotea un sunet ascuţit şi se
prăbuşea fără să se mai poată ridica. N-am ştiut niciodată ce boală le pălise.
Dar ăsta a fost sfârşitul lui Nave Nave Mahana.
Prietenul meu achiziţionase, pe
cale legală, un Ford vechi, hodorogit, şi în ziua dezastrului a întins-o,
lăsându-mă singur cu găinile moarte a căror soartă aproape că o invidiam. A
fost, cred, cea mai lungă perioadă din viaţa mea când am flămânzit. Aproape
zece zile n-am mâncat altceva decât mazăre uscată şi nişte avocado pe care le
şterpeleam dintr-o livadă din canion. Subzistam cu aceste raţii inconsistente,
întrucât eroicele supravieţuitoare ale molimei nu păreau prea potrivite pentru
tigaia de prăjit sau oala de fiert, iar eu fusesem pălit de o inerţie care mă
împiedica să părăsesc ferma. Oricum nu mai aveam un sfanţ, nici măcar pentru o
scrisoare de ajutor, dacă un asemenea lucru jenant mi-ar fi trecut prin gând.
Am învăţat însă că după trei
zile de semiflămânzire nu-ţi mai este foame, stomacul ţi se contractă, spasmele
gastrice încetează, şi Dumnezeu sau altcineva picură în tine, invizibil şi ne
dureros, un soi de sedativ, aşa încât te pomeneşti plutind într-o stranie şi
inexplicabilă stare de calm; stare ideală pentru a medita la ceea ce a trecut
sau e pe cale să treacă sau urmează să vină. După două săptămâni de asemenea
stare, trăită mai mult la orizontală, am auzit bolidul rablagit al prietenului
meu scuipându-şi oboseala în dreptul barăcii, iar el a intrat zâmbind
indiferent, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe parcursul absenţei,
cântase la clarinet într-o tavernă de noapte de lângă Los Angeles, în casase
salariul pe o săptămână, sumă care s-a dovedit suficientă ca să ne permită
retragerea în Munţii San Bernardino, pentru a ne reveni din calvarul trăit!
În vara aceea primeam scrisori
de la diferiţi agenţi de pe Broadway, care-mi văzuseră prin rubricile de teatru
numele menţionat în calitate de câştigător al premiului special acordat de
Group Theatre. O agentă mi-a scris că nu o interesează piesele serioase, ci e
în căutarea unui bun „vehicul”. I-am răspuns că singurul vehicul pe care îl pot
oferi e o bicicletă cumpărată la mâna a doua. Dar o altă doamnă, Audrey Wood,
şi-a exprimat un interes mai serios şi, la sfatul lui Molly Day Thacher Kazan,
am ales-o pe Miss Wood să mă reprezinte; iar această micuţă persoană cochetă,
al cărei soţ o poreclise „Mica Uriaşă a Teatrului American” (ambii erau
mărunţei), m-a preluat, pe nevăzute, drept clientul ei şi m-a reprezentat
multă, multă vreme. Spre sfârşitul toamnei din 1939, în timpul unei perioade de
întemniţare în podul reşedinţei familiei mele din suburbia St. Louis, am primit
o telegramă de la doamna Luise M. Sillcox, secretar executiv al Breslei
Dramaturgilor, şi, în paralel, un telefon de la Audrey Wood, prin care mă
informau că mi se atribuise subvenţia de o mie de dolari; doamnele mă presau să
iau primul autocar Greyhound spre New York, unde avea loc întreaga acţiune pe
atunci, şi poate că şi azi. Vestea a fost primită mai întâi de mama mea,
neînduplecata doamnă Edwina (Cornelius C.) Williams, care, practic,
a leşinat. Cred că a fost prima dată în viaţa mea când am văzut-o pe mama
cu lacrimi în ochi, o privelişte răscolitoare, care mă impresionează până în
ziua de azi; lacrimile şi strigătul ei: „Tom, sunt atât de fericită!” Fireşte,
şi eu eram la fel de fericit, dar nu ştiu de ce pe mine o bucurie nu mă mişcă
niciodată până la lacrimi; şi nici o nefericire, de altfel. Eu plâng numai la
filmele sentimentale, care de obicei sunt tâmpite.”
