Pablo Neruda - Absenţa

Abia te-am părăsit
şi umbli în mine, cristalină
sau tremurând,
neliniştită
rănită de mine însumi
sau copleşită de dragoste,
ca atunci când ochii tăi se închid
peste harul vieţii
pe care ţi-l dărui fără încetare.

Dragostea mea,
ne-am întâlnit
îsetoşaţi
şi ne-am băut toată apa
şi tot sângele;
ne-am întâlnit înfometaţi
şi ne-am muşcat
aşa cum muşcă focul,
lăsându-ne unul pe altul răniţi.

Dar aşteaptă-mă,
Păstrează pentru mine dulceaţa ta…
Eu îţi voi dărui, de asemenea,
Un trandafir frumos.

Pablo Neruda - Degete arse

românie străveche bucureşti aurit
aşa apăreai
infernalelor şi cereştilor noastre republici
ale americii
pastorală erai şi întunecată
spini şi torturi îţi străjuiau
mizeria groaznică
în timp ce madame charmante
divagă prin saloane pe franţuzeşte
biciul cădea
pe rănile poporului tău
în timp ce literaţi eleganţi
-în revistele lor-
îl studiau pe lawrence spionul
pe heidegger sau pe "notre petit dieu"
"tout allait bien a bucarest"
petrolul
lăsa pe degete arsuri
şi-nnegrea chipul
multor români
că să se schimbe-n mormane
de lire sterline
la new york şi londra
de aceea
era atât de elegant bucureştiul
atât de suave cucuanele
"ah quel charme monsieur!"
în timp ce foamea
dădea târcoale înălţând
furculiţa ei goală
prin mahalalele negre
şi prin trista câmpie
ah da domnilor era
întocmai ca buenos aires
ca santiago sau lima
bogota şi sao paolo
unii puţini dansau în salon
schimbând suspine între ei
clubul şi revistele literare
erau foarte europene
foamea era românească
frigul era românesc
jalea săracilor
în teascul comun era românească
şi aşa mergea viaţa
din floare în floare ca şi-n continentul meu
cu închisorile pline
şi valsu-n grădini
oui madame ce lume
a fost ce ireparabilă
pierdere pentru întreagasuflare distinsă!
cu bucureştiul s-a isprăvit
acel gust aceea linie
acel delicios amestec
de putregai şi "patiserie"!
groaznic îmi pare
eu spun
că până şi culoarea locală
pitoreştile zdrenţuitele straie
cerşetorii încolăciţi ca rădăcinile
fetele care tremurând
aşteptau noaptea
la porţile balului
toate acestea vai ce oroare au dispărut
ce ne vom face chere madame
vom scoate pe alte meleaguri
vreo revistă a negustorilor de vite
profund preocupaţi de "metaphisique"

Pablo Neruda - Fiară de lumină

În nesfîrşirea mea nesigură, eu sînt
o fiară de lumină, încolţită
de frunzele şi de greşeala sa:
pădurea-i deasă; semenii mei trec
pe-aici, foind, se-ntorc sau rătăcesc;
eu mă retrag în vreme-aceasta însoţit
de garda mie azi de timp impusă:
tălăzuiri de mări şi aştrii nopţii.

E larg; puţin e, rar şi este totul.
De ochii mulţi văzuţi de ochii mei,
de-atîtea sărutări pe gura mea,
de-atîta fum ce mi-a-necat gîtlejul
din trenurile de odinioară:
atîtea gări bătrîne, fără milă,
şi colb din librării fără de număr,
eu omul, muritor, am obosit
de ochi, de sărutări, de fum, de drumuri,
de cărţi mai îndesate ca pămîntul.
Acum, în miez de codru rătăcit,
vuiet duşman aud şi mă-nspăimînt
nu de ceilalţi, ci chiar de mine însumi,
de convorbirea fără de sfîrşit,
de corul ce cînta mereu cu noi
şi tîlcurile sure ale vieţii.

Pentru c-odată, pentru că un glas,
doar o silabă, clipa de tăcere,
ori zvonul ne-ngropat al unui val
m-aşază faţă-n faţă cu-adevărul,
şi nu mai e nimic de tălmăcit,
nici de vorbit, căci asta era totul:
şi porţile pădurii s-au închis,
colindă soare deschizînd frunzişuri,
se-nalţă luna precum rodul alb,
şi omul împăcat acceptă soarta.

Biografie John Berryman

John Berryman (1914-1972) a fost, alături de Lowell, unul dintre poeții cei mai de seamă ai Americii deceniilor \'50 și \'60. După un debut care a atras atenția - lungul poem narativ Omagiu pentru Doamna Brodstreet - evocare într-un limbaj de mare concizie și originalitate a uneia din primele poete puritane ale Statelor Unite, Berryman a evoluat spre un stil tot mai personal, care l-a impus ca una din personalitățile influente ale literaturii țării sale. Cântece de vis este opera sa majoră, care l-a preocupat în ultimii ani de viață (înainte de sinuciderea sa, de asemenea înfăptuită prin aruncarea de pe un pod). E vorba de un lung poem narativ, suită de aproape 400 de piese scurte în trei stanțe a câte șase versuri, în care eroul, uneori povestind la persoana întâi alteori, chiar în cuprinsul aceleiași poezii, acceptând să fie văzut din afară, ca simplu personaj, uneori dialogând cu sine însuși, alteori cu un interlocutor căruia i se adresează cu apelativul folosit in blues, „Domnule Schelete” - aceasta fiind poate o personificare a morții - își povestește viața și discută împrejurări și momente din propria biografie și din istoria prietenilor săi, printre care mulți poeți de seamă ai momentului.

(extras din Poezie americană modernă și contemporană, selecție, traducere, note și comentarii de Mircea Ivănescu, prefață de Ștefan Stoenescu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 346)

John Berryman - Sonetul 27

Într-un poem făcut de cummings de demult era
iubita lui ploaia, însă, iubito, tu ești lumina de soare
prin aerul albastru fluturând, trezind cu o boare
suspine să te urmărească plânse cu irișii asemenea,
părul tău strălucitor-din-umbră îmi lipsește mult prea
mult - de două săptămâni și astăzi. Ce chemi tu la o viață e o mare
făptură a ta însăți, tu ești eu, parazitul care
dintru lumină soarbe asupra... noastră. Dacă această a mea
contorsionată spunere te supără, mai scurtă ca a lui Properțiu
parafrazat de Pound - căruia îi sunt dator
cu trei scrisori - atunci treci tu prin mine ca un pieptene.
Și iată-mă netezit; - sub disciplina ta eu știu
și să mor - chiar dacă alții ar fi neîncrezători,
și cerul larg, amuțit de stele, către casă mă umbrește alene.


 din Poezie americană modernă și contemporană (1986)
(traducere de Mircea Ivănescu)

John Berryman - 384

Placa se lasă-ntr-o parte, fără flori, ziua-i aproape dusă,

stau pe mormântul tatălui meu cu mânie,

deseori, deseori şi înainte

am mai făcut pelerinajul ăsta crâncen la unul

care nu mă poate vizita, care şi-a rupt pagina

cu totul: mă întorc pentru mai mult,

scuip pe mormântul bancherului ăstuia groaznic

care şi-a făcut inima ferfeniţă în zori de zi în Florida

O ho uf uf

Când va veni indiferenţa, gem & delirez

aş vrea să râcâi până ajung dedesubt

departe dedesubt sub iarbă

şi să deschid sicriul cu toporul ha să văd

doar cum se descurcă cu ce a căutat aşa de tare

o să sfâşiem

hainele putrede de îngropăciune ha & atunci Henry

o să ridice toporul încă o dată, ultima lui carte,

şi o să-l lase să cadă peste cauză.


traducere de Radu Vancu
 

John Berryman - 373

Ochii cu care văd atât de uşor

or să se închidă. Inima prietenoasă mi se va opri.

N-o să mai stau în picioare.

Adulmecaţi-mă, curând n-o să vă mai placă – bleah –

mai rău decât spitalul de ciumaţi; şi gândirea mea dusă toată

& dispariţia soarelui.

Dispariţia lunii, pe care Henry o iubea

în nopţi fermecătoare când tânărul Henry era mişcat

de domnişoare delicate

cu chiloţei sfâşiaţi, guri deschise pentru sărutat.

Se spune despre coşciug că se închide cu un zgomot

& e coborât sub pământ!

Acum deci gândirea lui e dusă, îngropat corpul lui mort,

ce-o să fie acum cu adorabila Micuţa Twiss

& doamna lui,

vor organiza ele un festival cu tam-tam întru lauda lui

vor deveni lectorii conferenţiari

muncind pe operele lui?

traducere de Radu Vancu

Omar Khayyam - Singurătatea omului

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, 'nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, - ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă sus sau jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărână.
Bea - şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
-Dar timpul, fără milă - şi roza desfrunzeşte…

Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Allah otrava.

Omar Khayyam - Prefacerea eternă

Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
Făptură plămădită din rouă şi eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

Aceste ornamente pe cupa delicată
Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat - de cine?

Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
El modelează şolduri şi ulcioare.
El cranii mândre de sultani frământă
Şi ofilite mâini de cerşetoare.

S-aspiri aici la tihnă - ce tristă nebunie!
Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
Din sângele fierbinte al unui împărat.
lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
Pe care-o sfarmi - alt'dată era doi ochi albaştri.

Priveam uimit olarul cum harnic modela.
Deodată auzit-am bucata de argilă:
Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
La despărţire trupul. lar craniul care geme
De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
”Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

O mie de ulcioare, acasă la olar,
Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
Dar timpu', - acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

„Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

Mă întristează pururi a Roţii învârtire
Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
Nu am însă puterea să mă despart de lume
Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
lar inima mi-e plină - ca un ulcior, - de sânge.

S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
„Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

Biografie Omar Khayam

- conform unor date recente, s-a nascut la 18 Mai 1048, in orasul Neishabur, din privincia Khorasan, aflata in nordul Iranului
- numele sau adevarat era Omar Ghiyat at-Din Abu I-Ftah Ibrahim al-Khayyam
- Khayyami = pseudonym pentru “fabricant de corturi” – pe care poetul il adopta in amintirea tatalui sau care avea aceasta indeletnicire
- Isi face studiile in celebrul medreseh, colegiul din orasul sau natal.
- A fost directorul observatorului din Marv si a prezidat grupul celor opt astronomi care, in anul 1074, a efectuat reforma calendarului musulman, calendar care este mai exact decat cel Gregorian, intreprins cinci secole mai tarziu.
- Moare in jurul anului 1131
- Medic si astronom official al curtii regale, Omar Khayyam a fost cunoscut de-a lungul Evului Mediu pentru studiile sale in domeniile matematicii si fizicii.
- Din 14 tratate ce i-au fost atribuite, lucrarea cea mai importanta este un tratat de algebra. Al-Djabra-val Mogha-bela, trades in limbile europene inca din secolul trecut.
- O alta lucrare care s-a pastrat este un tratat asupra unor dificultati ale definitiilor lui Euclid.
- Celelalte scrieri din domeniul stiintelor sau filozofie s-au pierdut.
- In afara de Robayate, s-a mai pastrat o opera beletristica foarte pretuita in Iran, Nawruz-Nameth (Cartea Anului Nou), consacrat traditiilor la sarbatorirea Anului Nou la musulmani.
- A fost unul din marii umanisti ai vremii, cu vaste cunostinte in domeniul matematicii, fizicii, astronomiei, avand insa si largi cunostinte de filozofie mai ales din gandirea Greciei antice
- Robayatul (sau rubayat) este denumirea catrenului persan. Cuvantul este de origine araba si inseamna “patru”. Robayatul are o forma deosebita, in sensul ca versurile 1,2 si 4 rimeaza intre ele, iar versul 3 ramane alb, acesta avand rolul de a exprima idea esentiala a catrenului. Robayatul a avut la inceputul sec IX d.H. o nuanta erotica, mai apoi mistica, pentru a deveni filozofica in lirica lui Omar Khayyam