Serghei Esenin - Ne ducem toţi

Ne ducem toţi câte puţin, mereu, 
Către-un liman de tihnă şi-mpăcare, 
Poate curând va trebui şi eu
Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.

O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!
Şi tu, pământ! Şi voi, câmpii ca marea!
În  preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.

Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiţi în apa purpurie.

Atât de multe gânduri am urzit, 
Am scris atâtea cântece visate
Si pe pământul trist sunt fericit
C-am respirat si c-am trăit de toate. 

Sunt fericit c-am sărutat femei
Si-am lenevit pe iarba parfumata, 
Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei, 
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.

Acolo ştiu ca nu foşneşte-n zări
Cu gâturi lungi de lebădă, secara...
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior şi-mi simt adânc povara.

Acolo ştiu ca nu vor mai fi fagi
Nici holdele cu aur viu pe nume...
De asta poate mi-s aşa de dragi
Toţi oamenii cu care sunt pe lume.

 

Kahlil Gibran - Despre iubire

Atunci Almitra zise: „Vorbeşte‑ne despre Iubire.”
Iar el îşi înălţă capul privind mulţimea şi o tăcere adâncă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu:
„Când Iubirea vă face semn, urmaţi‑i îndemnul,
Chiar dacă drumurile‑i sunt grele şi prăpăstioase,
Şi când aripile‑i vă cuprind, supuneţi‑vă ei,
Chiar dacă sabia ascunsă‑n penaju‑i v‑ar putea răni,
Iar dacă vocea‑i vă vorbeşte, daţi‑i crezare,
Chiar dacă vocea‑i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându‑vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina Soarelui,
Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii.
Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pâinea sfântă la ospăţul divin.
Toate acestea vi le va da Iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.
Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul Iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.
Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită,
Fiindcă Iubirii îi este de ajuns Iubirea.
Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi: „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă: „Eu sunt în inima Creatorului”,
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul Iubirii, fiindcă Iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.
Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:
Să te topeşti şi să devii izvor ce sursurul în noapte‑şi cântă,
Să cunoşti durerea prea marii duioşii,
Să fii rănit de înţelegerea Iubirii,
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându‑te,
Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de Iubire,
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul Iubirii,
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,
Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cântec de laudă.

Giuseppe Ungaretti - Fluviile

Mă aţin lângă acest arbore mutilat
singur pe-această dolină
ce-prăştie o lâncezeală
ca de circ
nainte sau după spectacol
şi privesc
liniştitul cutreier
al norilor pe faţa lunii

Azi dimineaţă m-am întins
într-o urnă de apă
şi ca o relicvă
m-am odihnit

Isonzo curgând
mă şlefuia
ca pe o piatră a lui

Oscioarele
mi le-am urnit
şi am purces
asemeni unui acrobat
pe apă


M-am ghemuit în preajma
rufelor mele de război
murdare
şi ca un beduin
m-am închinat pentru primirea
soarelui

Acesta e Isonzo
şi aici mai bine ca oriunde
m-am cunoscut din nou
o fibră docilă
a universului

Supliciul meu
e atunci
când nu mă socotesc
în armonie

Dar mâinile acelea
tainice
tot frământându-mă
îmi dăruiesc
o rară
fericire

Am revăzut
epocile
vieţii mele

Acestea sunt
fluviile mele

Acesta e Serchio
din care poate
două mii de ani s-a adăpat
viţa mea de ţărani
şi tatăl meu şi mama

Acesta e Nilul
ce m-a văzut
cum m-am născut, cum am crescut
şi cum am ars de neştiinţă
pe-ntinderi fără margini

Aceasta e Sena
şi-n acea tulbureală a ei
din nou m-am răscolit
şi m-am cunoscut

Acestea sunt fluviile mele
socotite-n Isonzo

Aceasta e nostalgia mea
ce-n fiecare
se străvede
acuma că e noapte
şi viaţa mi se pare
o corolă
de-ntunecimi.




Gotici la 16 august 1916


Trad: Ştefan Augustin Doinaş




I fiumi


Mi tengo a quest'albero mutilato
Abbandonato in questa dolina
Che ha il languore
Di un circo
Prima o dopo lo spettacolo
E guardo
Il passaggio quieto
Delle nuvole sulla luna

Stamani mi sono disteso
In un'urna d'acqua
E come una reliquia
Ho riposato

L'Isonzo scorrendo
Mi levigava
Come un suo sasso
Ho tirato su
Le mie quattro ossa
E me ne sono andato
Come un acrobata
Sull'acqua

Mi sono accoccolato
Vicino ai miei panni
Sudici di guerra
E come un beduino
Mi sono chinato a ricevere
Il sole

Questo è l'Isonzo
E qui meglio
Mi sono riconosciuto
Una docile fibra
Dell'universo

Il mio supplizio
È quando
Non mi credo
In armonia

Ma quelle occulte
Mani
Che m'intridono
Mi regalano
La rara
Felicità

Ho ripassato
Le epoche
Della mia vita

Questi sono
I miei fiumi

Questo è il Serchio
Al quale hanno attinto
Duemil'anni forse
Di gente mia campagnola
E mio padre e mia madre

Questo è il Nilo
Che mi ha visto
Nascere e crescere
E ardere d'inconsapevolezza
Nelle distese pianure

Questa è la Senna
E in quel suo torbido
Mi sono rimescolato
E mi sono conosciuto

Questi sono i miei fiumi
Contati nell'Isonzo

Questa è la mia nostalgia
Che in ognuno
Mi traspare
Ora ch'è notte
Che la mia vita mi pare
Una corolla
Di tenebre

Rainer Maria Rilke - Elegia a şaptea

Să nu mai fie nici o implorare; nu implorare, ci glas matur
să fie natura strigătului tău; în adevăr, tu ai striga preacurat
ca o pasăre, când suitorul anotimp o înalţă, aproape uitând
că este o vietate mâhnită şi nu numai o inimă singuratică -,
pe care-o aruncă-n seninul azurului,
în inima cerului. Ca şi pasărea
şi tu ai implora, aşa încât, nevăzută încă,
să te afle prietena, tăcută, în care se trezeşte pe-ncetul un răspuns
ce se înflăcărează ascultându-te, -
- cutezătoarei tale simţiri, simţirea ei arzătoare.

O, şi primăvara ar înţelege -, că nu există vreun loc
care să nu poarte sunetul Bunei-Vestiri. Mai întâi
acea firavă izbucnire întrebătoare, în jurul căreia, cu larguri
de linişti crescânde o domoleşte o zi pură ce-ncuviinţează.
Apoi treptele suitoare, treptele chemării urcând până la visatul
templu al viitorului -, apoi trilurile, - fântânile
a căror pătimaşă ţâşnire revărsarea o prevesteşte
într-un joc plin de făgăduinţi... Şi în faţa sa vara.
Nu doar numai dimineţile toate-ale verii -, nici numai
cum ele se preschimbă în zi strălucind în fecioria-nceputului.
Nu numai zilele, atât de duioase cu florile,
şi sus, puternice şi măreţe cu falnicii arbori.
Nu doar evlavia acestor învoalte puteri,
nici numai cărările, nu numai pajiştile în soare-apune,
nu numai, după o furtună târzie, acel suflu curat al limpezirii,
nu numai apropiatul somn şi acea presimţire, seara ...
ci nopţile! Înaltele nopţi ale verii,
ci stelele, stelele acestui pământ.
O, într-o zi să nu mai exişti şi infinit să ştii
stelele toate: cum, o, cum le-am putut uita!

Iată, atunci mi-aş chema iubita. Dar nu numai ea
ar veni... - Ar veni din şubredele lor morminte
copile, care s-ar trezi şi-ar sta aici, lângă mine... Căci cum aş putea
să pun hotare chemării odată strigate? Cei scufundaţi năzuiesc
mereu să ajungă iar pe pământ. - Voi, copii,
un lucru odată-nsuşit, preţuieşte cât multe.
Să nu credeţi că Soarta-i mai mult decât condensarea Copilăriei;
de câte ori nu l-aţi întrecut pe cel drag, respirând,
gâfâind în goana preafericită după nimic, în libertatea pură.

Să fii aici, pe pământ, e minunat! Voi aţi ştiut aceasta, şi voi, fetelor
cele prăbuşite şi aparent nimic nemaiavând -, voi rătăcind pe cele mai
duşmănoase uliţi ale oraşelor, voi - putreziciunii sau căderii
sortite. Căci a existat un ceas pentru fiecare, poate că nu
o oră întreagă, - ceva între două clipe, un răstimp
scăpând măsurilor timpului -, când ele-au avut o existenţă.
Au avut totul. Vinele pline de viaţă.
Ci noi uităm aşa de uşor ceea ce vecinul zeflemitor, râzând,
nu ni-l încuviinţează sau nu ni-l râvneşte. Desigur,
am voi s-o arătăm, deşi fericirea cea mai vădită
numai atunci ni se dezvăluie, când o preschimbăm în noi înşine.

Nicăieri, iubito, nu va fi lume decât înăuntru. Viaţa noastră
are loc în prefaceri. Şi mereu împuţinându-se,
se destramă ce se află-n afară. Unde cândva era o casă trainică,
răzbate-acum o întruchipare fantomatică,
ţinând cu totul de închipuire, ca şi cum ar sta încă toată în creier.
Spiritul timpului şi-adună puteri peste puteri,
el care este la fel de inform ca şi încordatul
avânt pe care-l soarbe din lucrurile toate.
Pentru el templu nu mai există. Această risipă a inimii
o păstrăm tăinuind-o în noi. Da, acolo unde încă mai stăruie vreun lucru
altă dată slujit, implorat în genunchi-,
se păstrează, ca atare, tinzând spre nevăzut.
Mulţi sunt cei care nu-l mai zăresc, fără să aibă totuşi norocul
de a-l zidi acum lăuntric cu pilaştri şi statui, mai măreţ încă!
Fiece-năbuşită răsucire-n adâncuri a lumii are atari desmoşteniţi,
cărora nici ce a fost, nici ce se apropie nu le aparţine.
Căci chiar şi ceea ce-i foarte aproape, departe-i de oameni.
Pe noi nu trebuie să ne tulbure asta; dimpotrivă,
să-ntărească în noi păstrarea înfăţişării aici recunoscută. -
Faptul acesta s-a înălţat odinioară printre oameni, în miezul destinului, nimicitorul,
se-nălţa în miezul lui Nu-se-ştie-ncotro, ca înzestrat cu fiinţare,
şi stele spre sine înclina din mai neîndoielnice ceruri. Îngere,
Ţie ţi-l arăt încă aici, în contemplarea ta stă,
mântuit până la urmă, şi-acum în sfârşit înălţat.
Columne, piloni, Sfinxul, muribundul avânt al susţinerii,
cenuşiu, a domului din oraşul ce piere sau îi este străin.

N-a fost aceasta o minune? O, Îngere, miră-te, căci
noi suntem aceasta, noi, o, tu, Mărite, mărturiseşte-o,
am putut împlini asemenea lucruri: suflul meu
prea firav este pentru deplina slăvire. Astfel, noi
nu am lăsat să se piardă spaţiile, dăruitoarele, aceste
spaţii ale noastre. (Cât de înfricoşător de imense par a fi ele,
că nici cu milenii de simţire n-am putut să le umplem).
Dar un turn era măreţ totuşi, nu-i aşa? O, Îngere,
fost-a el măreţ şi încă alături de tine? Chartres sublim era -,
iar muzica suia înalt, tot mai înalt, până ce ne depăşea. Şi totuşi,
chiar numai o îndrăgostită-, oh, singură la fereastră, noaptea...
nu a ajuns la genunchii tăi -?
Să nu crezi că te implor.
Îngere şi chiar de te-aş implora! Nu ai veni.
Căci chemarea mea este mereu plină de refuz. Împotriva
unui atât de puternic şuvoi tu nu poţi trece. Ca un braţ înălţat
este strigătul meu. Şi mâna lui desfăcută
sus, ca să apuce, în faţa ta
într-un gest de apărare şi prevenire,
Denecuprinsule, rămâne larg deschisă.


traducere şi note George Popa Editura Polirom, 2000

Walt Whitman - Tu eşti cea nouă?

Tu eşti cea nouă, atrasă către mine?
Ca să încep, te previn că, în mod sigur,
sînt foarte diferit de ceea ce presupui;
Oare crezi că vei găsi în mine iubitul tău?
Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?
Crezi că prietenia mea îţi va da deplină
satisfacţie?
Crezi că sînt statornic şi credincios?
Nu vezi nimic altceva decît această înfăţisare,
acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?
Crezi că te îndrepţi, pe un teren solid, către
un adevărat ecou?
O, visătoareo, nu te-ai gîndit că
aş putea fi o Fata Morgana, o iluzie?


Trad: Mihnea Gheorghiu

Saint John Perse - Elogii - Imagini pentru Crusoe

Clopotele
Bătrân cu mâinile goale,
reîntors printre oameni, Crusoe!
plângeai, presupun, când din turlele Mănăstirii, ca un flux, răbufnea suspin de clopote pe Oraş...
O, Prădatule!
Plângeai dus cu gândul la brizanţi sub lună; la şuierări de ţărmuri mai departate; la muzici ciudate ce se nasc şi se sting sub aripa strânsă a nopţii,
asemeni cercurilor legate care sunt undele unui ghioc, cu prelungiri de vuiri sub mare...
Peretele
Colţul de zid e în faţă, spre a frânge cercul visului tău.
Dar imaginea dă un ţipăt.
Cu capul înspre urechea unui fotoliu slinos, încerci dinţii cu limba: gustul grăsimilor şi al sosurilor îţi pătrunde-n gingii.
şi visezi la nori albi peste insula ta, când verde aurora se limpezeste-n sânul apelor nepatrunse.
...E năduşeala de seve-n exil, sucul amar al plantelor cu silicve, acra vecinatate a cărnoşilor mango şi acida fericire a unei substanţe negre de prin păstăi.
E mierea roşcată a furnicilor în scorburile copacului mort.
E un gust de fruct verde, care-năcreşte zorii ce-i sorbi: aerul ca un lapte, greu de sarea alizeelor...
Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului! Pânzele pure strălucesc, piaţa bisericii, nevăzuta, e semănată cu ierburi şi verzile desfătări ale ţărânii se piaptănă la veacul unei lungi zile...
Oraşul
Tabla le-mbracă acoperişul, sau poate ţigla unde moţăie muşchiul.
Răsuflarea li se scurge prin hornuri.
Grăsimi!
Miros de bărbaţi grăbiţi, ca de-un searbăd abator! Acre trupuri de femei sub fuste!
Oraş pe cer!
Grăsimi! răsuflări repetate, şi fumul unui neam prea suspect - căci oraşu-l încinge murdăria.
Peste lucarna magherniţei - peste pubelele ospiciului - peste izul de vin prost din cartierul marinarilor - peste fântâna ce suspină în curţile de poliţie - peste statuile sfărâmicioase şi peste câinii de pripas - peste copilul care fluieră, şi cerşetorul cu obrajii tremurând în adânciturile maxilarelor,
peste pisica bolnavă ce are trei încreţiri pe frunte,
seara cade, în fumul oamenilor...
- Oraşul prin fluviu se scurge spre mare ca un abces...
Crusoe! - astă-seară lângă Insula ta, cerul ce se apropie va aduce laudă mării, şi tăcerea va înmulţi strigarea astrelor singuratice.
Trage storurile; n-aprinde:
E seară peste Insula ta şi în necuprins, peste tot unde-n pace se rotunjeşte vasul fără cusur al mării; e seară de culoarea pleoapelor, pe drumurile ţesute cu cer şi mare.
Greu totul, vâscos şi sărat ca viaţa plasmelor.
Pasărea se leagănă în penele ei, sub un vis uleios; fructul găunos, asurzit de insecte, cade-n micile golfuri, ascultându-se.
Insula adoarme în ocol de ape vaste, spălată de curenţi calzi şi de tulburi lapţi, în dezmierdarea bogată a nămolurilor.
Sub manghierii ce-o răspândesc, peşti leneşi printre mâl au stârnit băşici cu capul lor turtit; iar alţii care sunt leneşi şi pătaţi ca nişte reptile, veghează. - Sunt mâlurile fecundate - Auzi cum clănţănesc vietăţile goale-n cochiliile lor - Zăreşti pe o fâşie de cer verde un fum grăbit care-i zborul încâlcit al ţânţarilor - Lăcuste sub frunze se cheamă blând - şi alte vietăţi blânde, atente la înserare, cântă un cânt mai pur ca veştirea ploii: e înghiţirea a doua perle ce le umfla gâtlejul galben...
Geamăt al apelor rotitoare şi luminoase!
Corole, guri de moaruri: doliul ce sparge şi înfloreşte! Sunt mari flori în mişcare şi la drum, flori în viată pe totdeauna, şi care nu vor conteni de a creşte prin lume...
O, culoarea brizelor în mers peste ape calme,
crengile palmierilor ce se clatină!
şi nici un latrat departat, trădând coliba; trădând coliba şi fumul serii şi cele trei pietre negre sub miros de ardei.
Dar liliecii destramă seara moale cu strigăte mici.
Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului!
... Crusoe! eşti aici! şi faţa ta dăruită semnelor noptii, ca o palmă întinsă.
Vineri
Râsete-n soare,
ivoriu! sfioase îngenuncheri, mâinile-n lucrurile pământului...
Vineri! cum frunza era verde şi umbra-ţi noua, atât de lungi mâinile spre pământ, când, lânga omul taciturn, îti duceai în lumină şerpuirea al­bastră a membrelor!
- Acum ţi-a fost dată în dar o zdreanţă roşie. Bei uleiul din lampi şi vânezi prin cămara; adulmeci fustele grasei bucatarese duhnind a peşte; îţi răsfrângi în arama livrelei ochii, acum făţarnici, şi râsul, vicios.
Papagalul
E un altul.
Un marinar bâlbâit îl dăduse bătrânei care-l vându. Sta acolo pe palier lângă lucarna, unde bate în negru pâcla tulbure a zilei ca mâzga uliţelor.
Cu un dublu strigăt, noaptea, el te saluta, Crusoe, când urci din gropile curţii şi împingi uşa gangului şi ridici în mâini astrul precar al lămpii. Îşi întoarce capul spre a-şi întoarce privirea. Omule cu lampa! Ce vrei de la el?... Priveşti ochiul rotund sub polenul uscat al pleoapei; priveşti cercul de-al doilea, un inel de sevă moartă. şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.
O, mizerie! Lampa suflă şi pasărea dă un ţipăt.
Umbrela de Capră
E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului. E sub o masă cu trei picioare; e-ntre ladiţa cu nisip pentru pisica şi butoiul dogit, plin cu pene.
Arcul
Dinaintea şuieraturilor vetrei, zgribulit în şuba-nflorată, priveşti unduind înotătoarele blânde ale flăcării. - Dar un pocnet despică umbra cântătoare: e arcul, din cui, ce plesneşte. şi se deschide în lungul fibrei sale secrete, ca păstaia uscată în mâinile arborelui războinic.
Grăuntele
L-ai înfipt într-o oală, grăuntele purpuriu, rămas în straiul tău de capră. N-a încolţit.
Cartea
şi ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraţ, îţi stârnea în piept naşterea obscură a graiului:
«...Dintr-un surghiun luminos - mai depărtat ca furtuna ce se roteşte - cum să păzesc, Doamne, căile tale?
...Nu-mi vei lăsa decât negurile serii - dupa ce, o atât de lungă zi, mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale zbucniri de glas?»
- Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce să te smulgă deodata, ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.


1904
Trad: Aurel Rău

Walt Whitman - În curând, va fi învinsă iarna

În curând, va fi învinsă iarna;
În curând, îngheţatele ferecături vor fi desfăcute
şi topite. Încă puţin
Şi aerul, pământul, valul, totul va fi cuprins
de plăcerea reînvierii şi a înfloririi; o mie de
forme vor răsări,
Din aceste amorţite movile, din aceste îngheţate
muşuroaie de pământ, ca din adânci
morminte vor răsări.
Ochi sensibili, urechi fine – cele mai delicate
însuşiri ale tale – tot ceea ce ia cunoştinţă
de frumuseţea naturii
Se va trezi şi se va umple cu această frumuseţe.
Tu vei observa aspectele simple, delicatele
minuni ale pământului,
Păpădia, trifoiul, smaraldina iarbă,
florile timpurii, primele parfumuri,
Arbustul pe care calci, verdele-galben al
salciei, înflorirea prunilor şi a cireşilor,
Sturzul, privighetoarea, mierla făcându-şi
auzit cântecul lor, rătăcitoarea pasăre albastră...
Spectacolul din fiecare an asemenea scene prezintă.


Trad. Mihnea Gheorghiu

John Keats - Odă la o privighetoare

Inima-mi strânsă cade-n somn în chin
Ce mă apasă parcă-aş bea cucută,
Sau chiar acum un opiat închin
Care străfund în Lethe mă strămută:
Nu că aş fi cu pizmă către tine,
Ci iau la bucuria ta mult parte,
Driadă de pădure ce te-mparte
Aripa melodiei line
Printre fagi verzi umbrind la nesfârşit,
Verii îi cânţi înalt din gât răpit.
De-aş bea numai odată dintr-un vin
De ani răcit în adâncimi săpate,
Şi mirosind ca Flora printre roade,
Ca dansul provensal de soare plin!
O cupă numai din arzândul sud,
Având adevărata hippocrene
în care perle cu scântei asudă
Şi peste buze purpură aşterne;
Să beau şi părăsindu-mi lumea toată,
Să pier cu tine-n pădurea-ntunecată.

Să pier departe, dizolvat, uitând
Ceea ce nu-ţi dă ramul tău nicicând,
Grija de-aici, febră şi vlăguire,
Căci oamenii se strâng geamăt să-audă,
Paralizia pune-n păr reci fire,
Un spectru sieşi, tinereţii-i rudă
Şi e gândirea numai o mâhnire
Cu ochi de plumb în disperare
Şi Frumuseţea-i cu stinsă privire,
Şi dragostea tânjind în gheaţă pare.

Spre tine vreau avântul meu să zboare,
Nu lângă Bacchus şi-ale sale fiare,
Pe àripi poezia să mă poarte
La cer, deşi ezit şi întârziu;
Cu tine sunt. E luna-n nori departe
împărătească-n noaptea-n luciu viu,
Cu roi de zâne, stelele mult tandre;
Aici însă lumina nu răsare,
Doar cea venind de sus prin câte-o boare
Prin umbra înverzită şi meandre.

Nu pot să văd ce flori am la picioare,
Nici vreun parfum plutind peste o creangă,
Dar în bezna balsamică mă leagă
Aromele intrate slujitoare
La pomi cu rod sălbatic de pe plai,
La spini şi la măceşul ciobănesc,
La violete ce iute veştejesc,
La pruncul vârstnic din mijlocul de mai:
Un trandafir de mosc, cu vin de rouă,
Şi peste care muşte-n zumzet plouă.

Ascult bezna ades: ajutătoare
Am privit moartea, dragoste aproape,
Şi muza-mi a ştiut rime să-i sape,
Ca-n duh să-mi piardă ultima suflare.
Să mor îmi pare voluptate azi,
în miezul nopţii fără suferinţă
Pe când în cer sufletu-ţi ia fiinţă
într-un aşa extaz!
Dar nu-ţi voi auzi înaltul cânt
De recviem, căci voi fi sub pământ.

Nu eşti a morţii, fără moarte, lege!
Lacom popor nu-ţi calcă pe mormânt.
Ca-n noaptea asta-n vremuri vechi, sunând
Vocea ta a urcat în rob şi rege.
Poate acelaşi cânt a fost o zestre
în inima lui Ruth când fără casă
în grâu străin bea lacrimi, dureroasă;
Acelaşi a vrăjit sacre ferestre
Deschise către mări, primejduit,
De pe pământuri din pierdutul mit.

Pierdutul mit! Fu clopot ăst cuvânt
Şi m-a redat smulgându-mă din tine.
Adio! Fantezia nu ne ţine
Cu amăgeala-i, cum se spune-n vânt,
înşelătoareo, imnul tău cu plâns
Trece de câmp, de râu, suie pe creastă,
Iată acum întru adânc s-a strâns
în luminişul văii ce-l adastă:
E o închipuire, vis enorm?
Cântecul a pierit: - Sunt treaz sau dorm?


Trad: Miron Kiropol

PLATON - REPUBLICA - MITUL PEŞTERII

Socrate: „Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”

Glaucon: „Văd”

- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.
- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
- Necesar.
- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
- Pe Zeus, nu cred!
- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
- E cu totul obligatoriu.

- Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri. Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv, nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?
- Ba da.
- Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea în fapt, mai sigure decât cele arătate?
- Chiar aşa!
- Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?
- N-ar putea să le vadă, cel puţin pe moment.
- Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor, apoi în sfârşit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât soarele şi lumina sa în timpul zilei.
- Cum de nu.
- În sfârşit el va privi soarele. Nu în apă, nici reflexiile sale în vreun alt loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este.
- Necesar.
- După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind într-un fel răspunzător şi pentru imaginile acelea văzute de ei în peşteră.
- E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.
- Atunci nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de "înţelepciunea" de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?
- Cu totul.

- Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce de obicei se preced, se succed sau trec laolaltă şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus "mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare",consimţind să păţească orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?
- Aşa cred şi eu.

- Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă acel om, coborând, s-ar aşeza iarăşi în acelaşi loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?
- Ba da.
- Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas întotdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?
- Ba chiar aşa.
- Iată dragă Glaucon imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea - cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie.
Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect; şi iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.
- Sunt de aceeaşi părere, în felul în care pot.
- Atunci fii de acord şi cu lucrul care urmează şi nu te mira că cei care ajung aici nu vor să se îndeletnicească cu afacerile omeneşti, ci mereu sufletele lor cată în sus, fapt firesc dacă aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfăţişate mai înainte.
- E firesc.
- Dar crezi că e de mirare, dacă cineva, sosind de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor omeneşti, se poartă cum nu trebuie şi se face de râs, având vederea încă slabă? Ţi se pare de mirare că, înainte de a se obişnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit, pe la tribunal sau pe aiurea, să se confrunte cu umbrele dreptăţii, sau cu statuile de la care provin umbrele şi să se ia la întrecere cu alţii în legătură cu acest subiect şi în felul în care sunt înţelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăşi?
- Nu este deloc de mirare.
- Dar dacă lumea ar avea minte şi-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii, provenind de la două feluri de pricini: o dată a celor ce vin de la lumină la întuneric, apoi a celor ce vin de la întuneric la lumină. Ar putea atunci gândi că acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat şi incapabil să vadă ceva; n-ar trebui să râdă necugetat, ci s-ar cădea să cerceteze dacă nu cumva, venind sufletul de la o viaţă mai luminoasă, nu e pătruns de întuneric datorită neobişnuinţei; sau dacă, dimpotrivă, sosind de la mai multă neştiinţă înspre o viaţă mai luminoasă, nu s-a umplut de o mai mare strălucire. Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru ceea ce a trăit, în timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă. Iar dacă totuşi ar voi să râdă de acesta din urmă, ar fi mai puţin ridicol să râdă de el, decât de cel care soseşte de sus, de la lumină.
- Foarte corect ceea ce spui.
- Aşa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete, dacă ideile noastre sunt adevărate. Şi să nu socotim că educaţia este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr ei susţin că pot aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se afla, ca şi când ar da vedere ochilor orbi.
- Da, ei susţin aşa ceva.
- Discuţia noastră arată însă că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca şi organul prin care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este şi la măreaţa lui strălucire. Aceasta numim Binele, nu?
- Da.
- Iată deci arta "răsucirii".Se pune problema în ce fel se va obţine transformarea cea mai rapidă şi mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi "simţul văzului", ci de a-l face să "vadă" pe cel care are deja acest simţ, dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte unde ar trebui.
- Aşa se pare.
- Celelalte aşa-zise virtuţi ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuţile trupului - de fapt ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri şi în ocupaţiile omului. Însă capacitatea de a cugeta are, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin pare-se, de ceva care face ca ea să nu-şi piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând urmare "răsucirii" ceva folositor şi util, sau nefolositor şi vătămător. Ori n-ai observat la cei socotiţi ticăloşi dar iscusiţi, că măruntul lor suflet e ager la vedere şi priveşte cu ascuţime scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu atât ar săvârşi mai multe răutăţi?
- Ba da.
- Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte rea a sufletului, i s-ar tăia atunci legăturile de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb nevrednic, legături care, înclinând spre mâncăruri şi plăceri de acest fel, spre bucuriile ospeţelor, întorc în jos privirea sufletului. Or, dacă s-ar îndepărta de ele şi s-ar întoarce către adevăr, aceeaşi putere aparţinând aceloraşi oameni, l-ar vedea atunci cu multă agerime, la fel cum vede şi lucrurile asupra cărora este acum îndreptată.
- E verosimil.
- Verosimil e şi următorul lucru: nu este necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei needucaţi şi lipsiţi de experienţa adevărului să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea, dar nici cei lăsaţi să-şi consume până la capăt viaţa în învăţătură? Primii deoarece duc lipsa unui principiu unic, pe care avându-l în vedere, să facă tot ceea ce fac, în viaţa privată şi în public; ceilalţi fiindcă de bunăvoie nu vor acţiona, socotind că au şi ajuns să vieţuiască în Insulele Fericiţilor.
- Adevărat.
- Este prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care am numit-o mai înainte "supremă", anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie.
- Ce anume?
- Să rămână pe loc şi să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănţuiţi, nici să ia parte la greutăţile şi cinstirile lor, fie că sunt mai mult sau mai puţin vrednice.
- Dar nu le vom face o nedreptate şi nu îi vom lăsa să trăiască mai rău, când lor le este cu putinţă să trăiască mai bine?
- Iarăşi ai uitat prietene că legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.
- Adevărat, am uitat.
- Cugetă deci Glaucon şi vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin ca noi filosofi, ci le vom prescrie un principiu drept, determinându-i să poarte de grijă celorlalţi şi să vegheze asupră-le. Le vom spune că filosofii apăruţi în alte cetăţi nu iau parte în chip firesc la problemele acelor cetăţi: căci ei apar acolo de la sine putere, în pofida constituţiei fiecărei cetăţi; şi este drept ca ceea ce creşte de la sine, nedatorând nimănui hrană, nici să nu aibă în vedere să o asigure vreunuia. "Noi însă - vom zice - v-am născut pe voi domni şi regi peste voi înşivă şi peste restul cetăţii, ca într-un stup. Voi sunteţi mai bine şi mai desăvârşit educaţi decât filosofii din alte cetăţi şi mai potriviţi să participaţi la ambele: şi la filosofie şi la cârmuire. Prin urmare, fiecare la rândul său, trebuie să coboare către locuinţa comună a celorlalţi şi trebuie să se obişnuiască a privi obscuritatea. Căci de îndată ce vă veţi fi obişnuit cu ea, o veţi vedea de nenumărate ori mai bine decât cei de acolo şi veţi şti ce este fiecare dintre umbre şi a cui umbră este, fiindcă voi aţi contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte şi bune. În acest caz voi (ca şi noi) veţi dura cetatea în stare de trezie iar nu de vis, aşa cum sunt durate azi majoritatea cetăţilor, de către cei ce se luptă unii cu alţii pentru nişte umbre şi se sfădesc pentru dreptul de a cârmui, ca şi când acesta ar fi ceva însemnat. Adevărul este că cetatea în care cei meniţi să conducă doresc cel mai puţin să conducă este, în chip necesar, cel mai bine şi mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cârmuitorii se poartă pe dos, arată pe dos decât prima"
- Absolut.
- Atunci, oare crezi că nu ne vor da ascultare odraslele noastre, după ce vor auzi toate acestea şi nu vor voi să poarte partea lor de povară în cetate, fiecare când îi soseşte rândul, ci vor voi doar să locuiască toată viaţa unii împreună cu ceilalţi, într-un loc al purităţii?
- E cu neputinţă. Căci le vom prescrie ceva drept unor oameni drepţi. Iar fiecare dintre ei se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând decât spre orice altceva, invers decât fac conducătorii de acum, din fiecare dintre cetăţi.
- Astfel stau lucrurile prietene. Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător, este cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională. Dacă vor veni în viaţa publică cei care acasă sunt cerşetori şi flămânzi, socotind că de aici - din domeniul public - le va fi dat să pună mâna pe bine, nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Fiindcă odată ce cârmuirea ajunge un obiect de dispută, războiul pătrunzând în casă şi în interior, el îi nimiceşte şi pe cârmuitori şi pe restul cetăţii.
- Cu adevărat.
- Dar cunoşti vreo altă viaţă, în afară de cea proprie adevăratei filosofii, care să dispreţuiască demnităţile politice?
- Nu, pe Zeus!
- Aşadar este necesar ca spre cârmuire să nu se îndrepte cei care o îndrăgesc. Căci altminteri cârmuitorii devin rivali în iubire şi se luptă unii cu alţii.
- Cum să nu?
- Pe care alţii, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetăţii, decât pe cei care, mai întâi, sunt cei mai buni cunoscători ai condiţiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită, dar care, în plus, mai au şi alte cinstiri (decât cele politice), ca şi o viaţă mai bună decât cea politică?
- Pe nimeni alţii.

Hegel - Fenomenologia Spiritului

Raţiunea este spirit,întrucât certitudinea de a fi orice realitate s-a ridicat la adevăr şi ea îşi este conştientă de ea însăşi ca fiind lumea ei,şi este conştientă de lume ca fiind ea înşăşi.
  Absolutul nu trebuie conceput,ci simţit şi intuit,nu conceptul său,ci sentimentul său şi intuiţia sa trebuie să aibă cuvântul şi să fie exprimate.
  Forţa spiritului este numai atât de mare pe cât este exteriorizarea ei,adâncimea lui numai atât de adâncă pe cât el se încumetă să se răspândească şi să se piardă în explicitarea lui. - Totodată,când această cunoaştere substanţială,lipsită de concept,pretinde că a cufundat în esenţă ce este propriu Sinelui şi pretinde că filozofează cu adevărat şi în mod divin,ea îşi ascunde faptul că în loc să fi dat lui Dumnezeu,prin dispreţul faţă de măsură şi de determinare,ea lasă mai degrabă să dăinuiască,când,în ea însăşi,caracterul întâplător al conţinutului,când,în el, propriul ei bun plac. - Întrucât ei se lasă duşi de fermenterea nezăgăzuită a substanţei,ei cred că prin învăluirea conştiinţei-de-sine şi prin renunţarea la intelect ei sunt aleşii lui Dumnezeu,cărora acesta le dă înţelepţiunea în somn;ceea ce ei însă primesc şi produc în somn,nu sunt de aceea decât visuri.
  În adevărul lui simplu,Spiritul este conştiinţă,şi el îşi separă momentele sale unele de altele.Fapta îl separă în substanţă şi în conştiinţa acesteia;şi separă atât substanţa,cât şi conştiinţa.Substanţa apare ca esenţă universală şi scop,stând în contrast cu sine ca realitate singuralizată;termenul mediu infinit este conştiinţa-de-sine,care - în sine unitate a ei şi a substanţei - devine acum pentru sine,uneşte esenţa universală şi realitatea ei singularizată,o ridică pe aceasta la aceea şi acţionează etic,o coboară pe aceea la aceasta şi înfăptuieşte scopul,substanţa numai gândită.Ea aduce la lumină unitatea sinelui ei şi a substanţei ca fiind opera sa,şi deci ca o relitate efectivă.
  Dacă embrionul este desigur în sine om,el nu este încă aceasta pentru sine.