Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Saint John Perse - Secetă




Când seceta pe pământ va fi întins pielea ei de măgăriţă şi întărit lutul alb în jurul izvorului, sarea trandafirie a salinelor va vesti rosurile de sfârşit de imperii şi femela ameţită a tăunului, spectru cu ochi de fosfor, s-o năpusti, nimfomană, asupra corpurilor bărbaţilor dezbrăcaţi de pe plaje... Mocirlă a graiului, stacojie, destul cu-ngâmfarea ta!

Când seceta pe pământ îşi va fi pus temeliile, vom cunoaşte un timp mai bun la înfruntările omului: timp de veselie şi de trufie pentru marile ofensive ale spiritului. Pământul şi-a despuiat osânza şi ne lasă moştenire concizia sa. Să preluăm noi ştafeta. Recurgere la om şi mers liber! Secetă, o, favoare! cinstire şi lux pentru o elită! Zi-ne alegerea aleşilor tăi... Sistru-al lui Dumnezeu, ne fii părtaş. Carnea ne fu aici mai aproape de os: carne de lăcustă sau de peşte zburător! Marea însăşi ne azvârle suveicile-i din os de sepie şi panglicile-i de alge ofilite: eclipsă şi lipsă în orice carne, o timp al marilor erezii!

Când seceta pe pământ îşi va fi-ntins arcul, îi vom fi struna scurtă şi vibrarea îndepărtată. Secetă, chemarea noastră şi prescurtarea noastră... «Şi eu, spune Chematul, am apucat în mâini armele: torţe ridicate la toate grotele, şi lumineze-se-n mine toată aria posibilului! Eu iau drept acord de bază acest strigăt îndepărtat al naşterii mele».Şi pământul foarte slăbit îşi striga foarte marele strigăt de văduvă batjocorită. Şi acesta a fost un lung strigăt de măcinare şi încordare. Iar pentru noi, timp de-a creşte şi de-a crea... Pe pământul ciudat, cu hotare de pustiu, unde fulgerul bate-n negru, duhul lui Dumnezeu şi-avea dogoarea de limpezime, şi pământul veninos se-nfierbânta ca un masiv de coral de tropice... Nu mai era culoare în lume decât acest galben de orpiment?

«Ienuperi de Fenicia», mai creţi ca un cap de Maur sau de femeie din Nubia, şi voi If- uri incoruptibile, paznici de forturi şi de insule întărite pentru prizonieri de Stat, mascaţi cu fier, veţi fi singurii, în tot acest timp, să consumaţi aici sarea neagră a pământului? Plante cu ghimpi şi gheare se-ntorc în mărăciniş; verigarul şi şistul sunt pelerinii hăţişului... Ah! ni se lase doar acest fir de pai între dinţi!

 Oh, Maïa, dulce şi înţeleaptă şi Mumă a orice vis, sfătuitoare şi mijlocitoare-ntre toate taberele pământului, nu te teme de anatemă şi de blestem pe pământ. Veni-vor timpurile, din nou, ce vor readuce ritmul anotimpurilor; nopţile vor readuce apa vie la ugerele pământului. Orele drumeţesc în faţa noastră ca espadrile, şi, îndărătnică, viaţa va urca iar din adăposturile-i subterane cu-ntreaga-i oaste de fideli:«Luciliile»-i, sau muştele aurii de pe carne, păduchii-i şi moliile-i şi ploşniţele-i din praf; şi «Talitrele»-i, sau purecii de mare, sub iarba de mare a plajelor cu mirosuri de spiţerie. Albiliţa vineţie şi cantarida verde ne vor readuce accentul şi culoarea; şi pământul tatuat cu roşu va îmbrăca iarăşi marii-i trandafiri necredincioşi, precum pânzeturi pictate pentru femei din Senegambia. Pecinginile de purpuri ale şopârlei sub glii bat de acum spre negru de opiu şi de sepia... Ne vor veni din nou frumoasele năpârci, de asemenea, în vizită, care par să coboare din litiere cu mlădierile lor de şolduri à la Sanseverina. Prigorii deAfrica şi Viespari apivori vor face inspecţii viespei la scorburile falezelor. Şi Pupăza vestitoare va căuta încă pe pământ umărul princiar unde să se-aşeze...


 
Zbucneşte, o, sevă neînţărcată! Iubirea sparge de peste tot, până sub os şi sub unghie. Pământul însuşi îşi schimbă scoarţa. Să vină rutul, boncăluitul! şi omul încă, numai genune, se apleacă fără păs peste noaptea inimii lui. Ascultă, o, inimă credincioasă, această zbatere subt pământ a unei aripi ne-nduplecate... Sunetul se trezeşte şi salvează roiul în zumzet al stupului: şi timpul pus în obezi ne face să auzim în depărtări ciocănirea-i de ghionoaie...

Gâştele sălbatice se împrăştie, oare, înspre ţărmurile moarte ale orezăriilor, şi hambarele publice vor ceda într-o seară talazurilor mulţimii?... O, pământ alungerii şi-al minunii – pământ încă darnic pentru om până-n izvoarele-i submarine celebrate de Cezari, câte minunăţii încă suie spre noi din hăul nopţilor tale! Astfel pe timp de clociri de furtună – o ştiam cu adevărat? – caracatiţele pitice din mari adâncuri suie din nou, odată cu noaptea, spre faţa-n umflări aapelor... Nopţile vor readuce pe pământ prospeţimea şi dansul: pe pământul osificat cu aflorimente de fildeş vor răsuna iar sardane şi sacone, şi basul lor îndârjit ne şi ţine urechea în ascultare la odăile subterane. La pocnetul crotalilor şi al tocului de lemn se mai face auzită, printre veacuri, dansatoarea gadiană ce omora în Hispania urâtul Proconsulilor romani... Ploile nomade, venind din Est, vor mai zdrăngăni dindaireaua ţigănească; şi frumoasele averse de sfârşit de vară, descinse din largul mării în rochii de searălungi, îşi vor plimba încă pe pământ poala de fuste paietate...O, mişcare către Fiinţă şi renaştere-ntru Fiinţă! Nomade toate pulberile! ...şi timpul fluieră-nlungul gliei... Vântul ce schimbă pentru noi înclinaţia dunelor o să ne-arate în plină zi poate locul unde mulată în noapte fu faţa zeului care aici îşi avea sălaş...

 Da, fi-vor toate acestea. Veni-vor timpurile, da! ce ridică interdicţia de pe faţa pământului. Ci înc-o vreme e anatema şi încă ora e cu blestem: pământul sub fese, izvorul pecetluit... Încetează, o, vis, de aînvăţa, şi tu, memorie, de-a zămisli.

Avide şi muşcătoare fie orele noastre noi! şi aşijderi pierdute fie-n câmpul memoriei unde nimenin-a trăit din rămăşiţe ale culesului. Scurtă viaţa, scurt mersul, şi moartea ne dijmuieşte. Prinosul cătretimp nu mai este acelaşi. O, timp al lui Dumnezeu, ne ai în seamă.

Faptele ne preced, şi obrăznicia ne conduce: zei şi lichele sub aceeaşi ţesală, pe vecie-n aceeaşi familie. Şi căile ni-s de-o seamă şi gusturile aceleaşi – ah! tot acest foc al unui suflet fără mireasmă, ce-l poartă pe om la mai viul său: la mai lucidul, mai fermul său.Agresiuni ale minţii, piraterii ale inimii – o timp al marei râvniri. Nici o predică pe pământ nu ne-ostoieşte setea; nici o vărsare-n noi nu-nchide izvorul dorinţei.

Seceta ne stârneşte şi setea ne aţâţă. Faptele noastre-s parţiale, lucrările parcelare! O, timp al lui Dumnezeu, ne vei fi în sfârşit părtaş? Zeul se macină înfruntând omul, omul se macină înfruntând zeul. Şi cuvintele graiului îşi refuzătributul: cuvinte fără hram şi fără legătură şi care rod însăşi frunza vastă a graiului ca pe o frunză verde dedud, cu un nesaţ de insecte, de omizi... Secetă, o, favoare, zi-ne alegerea aleşilor tăi.Voi ce vorbiţi oseta pe vreun plai caucazian, în timp de mare secetă şi de erodări de roci, ştiţi câtde-aproape de sol, în firul ierbii şi-al brizei, se face simţit divinul prin respirarea lui.

Secetă, o favoare!Amiaza oarbă ne luminează: fascinaţii la sol ale semnului şi obiectului. Când seceta pe pământ îşi va fi slăbit strânsoarea, din păgubirile-i vom reţine ce-i mai de preţ:slăbire şi sete şi favoare de a fi.«Şi eu, zice Alesul, mă-nfriguram de aceste friguri. Şi ocara tăriei ne funorocul.» Secetă, o, patimă! desfătare şi hram pentru o elită.

Şi iată-ne acum pe căi de exod. În depărtări pământul îşi arde tămâile. Carnea sfârâie până la os.Ţinuturi în urma noastră se sting în plin foc al zilei. Şi pământul despuiat îşi arată claviculele galbenegravate de semne necunoscute. Unde fu sorgul, secara, fumegă lutul alb, de culoarea drojdiei arse.

Câinii coboară cu noi potecile mincinoase. Şi Amiaza Urlătoare îşi caută morţii în tranşeele înţesate de insecte în migraţie. Dar căile ni-s aiurea şi orele nebuneşti, şi, roşi de luciditate şi beţi devremuiri, iată, înaintăm într-o seară pe pământul lui Dumnezeu ca un norod de înfometaţi ce şi-a devorat seminţele...

Încălcare! încălcare! Tăios mersul nostru, neobrăzată căutarea. Şi înainte ni se înalţă-n de ele lucrările-ne de mâine, mai incisive şi scurte –corozive. Acum acrului şi asprului le cunoaştem legile. Mai mult decât fructe de Africa sau mirodenii latine, bucatele ne mustesc de acizi, iar izvoarele ni-s ascunse. O, timp al lui Dumnezeu, ne fii prielnic. Şi dintr-o arsură de usturoi se va naşte poate-ntr-o seară scânteia geniului. Unde fugea ea ieri, unde-o fugi ea mâine?Vom fi aici, şi-ntre cei dintâi, spre-a-mpresura pe pământ izbucnirea fulgerătoare. Aventura e nesfârşită şi-i vom face faţă. E-aici în această seară faptul omului.Prin cele şapte oase sudate, ale feţei şi ale frunţii, în Dumnezeu se-ndârjească omul şi se macine până la os, ah! până la troznetul osului!... Vis al lui Dumnezeu, ne fii părtaş...


„Maimuţă a lui Dumnezeu, destul cu trucurile!”

1974