William Shakespeare - Sonet XL

Iubire, ia-mi iubirile, pe toate;
Ce ai avea în plus de ce-ai avut?
N-ai să le poţi numi adevărate;
Tu aveai tot, apoi să ai mai mult?
De m-ai primit, simţindu-te dorită,
Nu-ţi pot blama iubirea folosită,
Te-aş condamna doar dacă, amăgită,
Răsfăţul să-mi refuzi eşti îndoită.
Îţi iert hoţia, graţios pungaş,
Deşi astfel mi-ai luat întreg avutul:
Iubirea-şi este singurul vrăjmaş,
Greşindu-şi, e mai grav decât urâtul.
Amor lasciv, eşti răul ce-l privim,
Ucide-mă, dar nu ne învrăjbim.

Take all my loves, my love, yea take them all;
What hast thou then more than thou hadst before?
No love, my love, that thou mayst true love call;
All mine was thine, before thou hadst this more.
Then, if for my love, thou my love receivest,
I cannot blame thee, for my love thou usest;
But yet be blam'd, if thou thy self deceivest
By wilful taste of what thyself refusest.
I do forgive thy robbery, gentle thief,
Although thou steal thee all my poverty:
And yet, love knows it is a greater grief
To bear love's wrong, than hate's known injury.

  Lascivious grace, in whom all ill well shows,
   Kill me with spites yet we must not be foes.

Traducere: Laurean Mihai Gherman

Jorge Luis Borges - Artă poetică

Privind la râul cel făcut din timp şi apă
să-ţi aminteşti că timpul este tot un râu,
să ştii c-aşa ne ducem, ca un râu
şi feţele dispar ca finii stropi de apă.

Să simţi că veghea e un somn, alt somn
visând că nu visează, şi că moartea
de care ni se teme carnea este moartea
din fiecare noapte, ce se cheamă somn.

Să vezi în ziuă şi în an un semn
de ani şi zile ce avem în viaţă,
şi paguba ce-o fac să o preschimbi în viaţă
într-o cântare, o rumoare şi un semn.

Să vezi în moarte somnul, şi-n apus
un aur trist, aşa e poezia
care-i nemuritoare şi săracă. Poezia
aşa se-ntoarnă, ca o auroră şi-un apus.

Spre înserat vedem ades o faţă
privindu-ne din funduri de oglindă;
şi arta e menită ca oglindă
ce ne revelă chiar a noastră faţă.

Ulise, zice-se, sătul fiind de minuni,
de bucurie plâns-a revăzând Itaca,
cea verde şi umilă. Şi precum Itaca
şi arta e, de veşnică verdeaţă, nu minuni.

Asemeni e ca râul infinit
ce trece şi rămâne şi-i cristal, acelaşi
şi altul iar, ca Heraclit, acelaşi
şi mereu altul, tot ca râul infinit.


traducere Paul Abucean

 

Miguel de Unamuno - Secretul nostru

Nu mă-ntreba mai mult, este secretul meu,
secretul pentru mine adânc şi sfânt;
în faţa lui mă văd negru pământ,
nu rupe taina, ce cu greu, mereu,

închide cercul; de mă supun prea liniştit
misterului vieţii, descântecul de-ntors
fuge de-a şti; lui Dumnezeu duios
înalţ cu ochii mei, pieptu-mi neliniştit.

Şi în abis de suflet poate să fie-o culme
ce-ncape-n el chiar un fatidic gest,
eliberarea; acolo sus, sus pe înălţime,

praful din glod făcut de soarele celest;
ridică-ţi ochii, pieptul tău să se-anime;
cunoaşte-te total, dar mai lasă un rest.

(Bilbao, septembrie 1910)
Traducere Carmen Bulzan

Pablo Picasso - 1 martie 1940

Masa
cearșaful se ridică din pat și îndată roțile sale râzând
în hohote sfâșâie pielea buchetului înfipt adânc în
cântecul ce-și târșâie saboții pe sub picioarele mesei
legate de cristalul vasului cu lanțuri și vocea pe care
o repetă oglinda despuiată prin grija albastrului
întins până la urlet peste gura știrbă a ferestrei îi adresează
un salut foarte ceremonios și foarte
straniu felul I de mâncare se aduc lacrimile ca o grămadă de nisip
și sunt servite între dinții de bărbat și de femei aleși dintre cei mai frumoși

traducerea Irina Mavrodin

Pablo Picasso - 5 ianuarie 1940

un chip frumos chiar cel al femeii iubite nu-i decât
un puzzle simptomul prefigurării grămezii de fire
încâlcite ale unui sistem ce urmează a fi stabilit cu orice preț
pe planuri în perspectivă trase de păr de parfumul atât de prețios al grămezii de căcat
pe care culorile proiectoarelor îl fac să înflorească în vas
închis la temperatura rozului ce trebuie desenat cu
cenușa înghețată a unghiilor și a curbelor sale în fața hazardului
neizbutind să vestejească tăiate din rădăcini și purtând în anotimp fructul la maturitatea sa decât la geam
nu-i dă lovitura mortală în
încăierarea greu de recunoscut îndărătul perdelei de
culoarea somonului a labelor de pasăre ibis
rațiunea nebună și fără veșminte

traducerea Irina Mavrodin

Pablo Picasso - 24 martie 1926

oală
fierăstrău
a mea lady
vesel
râde nisipul

traducerea Irina Mavrodin  

 

Pablo Picasso - 22 martie 1926

fărâmă de pâine pusă atât de drăgălaș cu degetele ei
pe marginea cerului atât de albastru suspinând precum scoica
înlănțuită cântăreț din fluier bătând
din aripi la fiecare picătură înflorește primăvara agățându-i rochia fereastra care se umflă și umple
camera și o răpește fluturându-i în vânt părul lung

traducerea Irina Mavrodin

Johann Wolfgang Goethe - Der Erlkönig

Dar cine goneşte prin noapte şi vânt?
Un tată călare cu fiul plăpând.
În braţe îşi ţine copilul cuprins
Şi braţul se strânge mai cald, într-adins

- Obrazul, copile, de ce ţi-l fereşti?
- O, tată, pe-al ielelor rege-l zăreşti?
Tu nu-i vezi cununa şi coada de vrac?
- Sunt neguri copile, ce-n vânt se desfac

"O, dragă băiete, cu mine nu vii?...
În jocuri voioase juca-vom zglobii!
Flori multe, pestriţe, se-nşiră pe plaur,
Iar maică-mea are veşminte de aur!"

- O, tată, o, tată, chiar el mi-a şoptit,
Al ielelor rege mi-a făgăduit...
- Te-alină, copile, ascultă-mi cuvântul,
Prin frunze uscate doar freamătă vântul!

"Vrei, dragă băiete, cu mine să vii?
Fecioarele mele cu drag te-or sluji,
Fecioarele mele în noapte-or cânta,
În dansuri şi jocuri te vor legăna!"

- O, tată, în preajmă-ţi să vezi tu nu ştii?
Sunt iele, crăiese, pe plaiuri pustii.
- Iubite copile, privesc în zadar,
Sunt surele sălcii, cu frunzetul rar...

"Îmi placi, chipul tău mă aţâţă... Ehei!
Te-oi lua dar cu sila, chiar dacă nu vrei!"
- O, tată, acuma mă strânge-nzecit,
Al ielelor rege nespus m-a rănit!

Părintele-n tremuri se-ntrece gonind,
Mai strâns prinde-n braţe copilul gemând

Ajunge acasă de trudă învins,
În braţele sale copilul s-a stins

 trad. N. Argintescu-Amza

Jorge Luis Borges - Despărţire

Între iubita mea şi mine se vor ridica
trei sute de nopţi ca trei sute de ziduri,
iar marea va fi o taină între noi.

Nu vor mai fi decât amintiri.
O, înserări cu care m-a învrednicit durerea,
nopţi pline de speranţa de a te privi,
câmpii pe care-mi deschid drum, cer înstelat
pe care-l prind cu privirea şi îl pierd ...
Definitivă ca marmura,
absenţa ta va întrista alte înserări.

Franz Kafka - Lasă viitorul să doarmă

Lasă viitorul să doarmă
Fiindcă dacă îl trezeşti prea devreme
Vei avea un prezent somnoros.

traducere Dan Dănilă