Pablo Neruda - Poema 15

Iubescu-te cînd taci, cãci pari a fi absentã,
percepi din depãrtare, cum vocea mea se scurge.
De parcã ochii tãi ar fi orbiţi de-o razã,
iar un sãrut de parcã pe-o viatã ţi-ar ajunge.

Cum sufletu-mi, iubito, se aflã pretutindeni,
apari din mii de lucruri ce-mi aparţin doar mie.
O, fluturaş din visuri, suspinul vieţii mele,
încapi doar în cuvîntul captiv: melancolie.

Şi te iubesc cînd taci, de parcã-ai fi departe,
parcã ai fi mirajul ce în luminã piere.
Tu mã auzi din hãuri, cum vocea mea dispare.
Mã lasã sã mã mistui. Mai mult ce aş mai cere?

Şi lasã-mã, iubito, sã-ţi spun tot prin tãcerea
împlinitã ca inelul, precum lumina clarã,
cã eşti noapte cu aştri ce rãtãcesc sub boltã.
Tãcerea ta-i a stelei din lumea selenarã.

Iubescu-te cînd taci, cãci pari a fi absentã,
de parcă-ai fi departe, de-o veşnicie moartã.
Şi-atunce ne-ar ajunge o vorbã doar, un zîmbet,
povestea mea de suflet, poveste-adevãratã.





Pablo Neruda- Poemul XV

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã,
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te atinge.
Se pare cã ochii ti-ar fi zburat
Si se pare cã un sãrut si-ar pecetlui buzele.

Cum toate lucrurile sînt pline de sufletul meu
Te ridici deasupra lor, plinã de sufletul meu.
Fluture de vis, te asemeni cuvîntului melancolie.

Îmi placi cînd esti tãcutã si parcã esti îndepãrtatã
Si parcã te plîngi, fluture în soaptã.
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te ajunge.
Lasã-mã sã tac si eu cu tãcerea ta.

Lasã-mã sã-ti si vorbesc prin tãcerea ta
Luminoasã ca o lampã, simplã ca un inel.
Esti precum e noaptea, tãcutã si înstelatã
Tãcerea ta e stelarã, atît de îndepãrtatã si de simplã.

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã.
Distantã si îndureratã ca si cînd ai fi murit.
Un cuvînt atunci, un zîmbet ajung.
Si sînt bucuros cã nu e adevãrat

Pablo Neruda - POEMA 12

Pentru inima mea ajunge pieptul tău,
Pentru libertatea ta ajung aripile mele.
De pe buzele mele va ajunge pînă la cer
Ceea ce dormea în sufletul tău.

În tine e iluzia de fiecare zi.
Ajungi ca roua pe corole
Subminai orizontul cu absenţa ta.
Într-o eternă fugă precum e valul.

Am spus că-n vînt cîntai
Ca pinii şi catargele
Ca ele înaltă si tăcută eşti.
Şi te întristezi dintr-o dată ca o călătorie.
Primitoare ca un drum vechi.
Sălăşluiesc în tine ecouri şi voci nostalgice.
Eu mă trezii şi uneori emigrează şi fug
Păsări ce dormeau în sufletul tău.

Pablo Neruda - Poem III

Oh, întindere de pini, sunet de valuri sparte,
joc blajin de lumini, clopot singuratic,
amurg ce cade-n ochii tăi, păpuşă,
cochilie, în tine pamântul cântă!

În tine râurile cântă si sufletul meu se pierde în ele
dupa a ta dorinţă şi unde porunceşti.
Indreaptă-mi drumul în arcul tău de speranţă
şi în delir voi elibera stolul meu de flăcări.

În urmă îţi văd talia de ceaţă
şi tăcerea ta îmi bântuie orele de chin
eşti tu cu braţe de stâncă transparentă
unde sărutările mele ancorează şi dorinţa se cuibăreşte.

Oh, vocea ta misterioasă dă culoare şi creşte iubirea
în amurgul sonor şi muribund!
Astfel în orele adânci de peste întinderi am zărit
pini trudindu-şi acele în suflarea vântului.


Traducere Alina Maria Ivan

Pablo Neruda - Pielea Mesteacănului

Asemeni pielii de mesteacăn
eşti de argint şi-nmiresmată:
în ochii tăi găsi-voi sprijin
cînd voi descrie primăvara.

Măcar că nu ştiu cum te cheamă,
nu-i început fără femeie:
cu sărutări se scrie cartea
(iar eu vă rog frumos, tăceţi
ca ploaia să ne vie-aproape).

Vă spun că între două mări,
îmi e statura atîrnată
precum stindardul prăvălit.
Pentru iubirea-mi nevăzută
sînt gata chiar acum să mor,
chiar de s-ar pune moartea-n seama
plăpîndei mele sănătăţi
melancoliei fără sens
depozitate-n şifoniere.
Fapt cert e că-i pe fugă timpul,
cu vers de văduvă mă strigă
dinspre pădurile uitate.

Cînd încă lumea n-o văzusem
şi încă n-aveam ochi şi gene,
eu dispuneam de patru ochi:
ai mei şi ai iubirii mele.
Nu mă-ntrebaţi de m-am schimbat
(căci numai timpu-mbătrîneşte:
îşi schimbă tot mereu cămaşa,
în timp ce eu merg mai departe).

Şi toate buzele iubirii
veşminte fostu-mi-au pe rînd
de cînd am înţeles că-s gol:
Maria se chema iubita
(sau poate se numea Tereza?)
şi m-am obişnuit să umblu
arzînd în focul pasiunii.
Eşti tu aceea ce va fi
femeie hărăzită mie,
cea care-n gresie-i cioplită,
ori trup de pene, ce-a zburat,
femeie teritorială
cu pletele-n frunzişuri prinse,
ori eşti concentrica surpare
ca o monedă care sună
în eleşteul de topaz,
ori eşti severa păzitoare
a disciplinei incorecte
sau poate-aceea care încă
e nenăscută, şi-o aştept.
Lumina albă de mesteacăn
îi este scoarţă primăverii.


(Din volumul Jardin de invierno, 1974, în româneşte de Victor Ivanovici şi Andrei Ionescu)

Pablo Neruda - Patagonia

Focile se împreunează
în adâncul zonelor îngheţate
în grotele amurgurilor, care-s ultimele
ţărmuri ale oceanului.
Vacile Patagoniei
se desprind de ziua
asemănătoare unui tumult, asemănătoare
unui abur greu
care-şi goneşte coloanele fierbinţi
în frigul singurătăţii.

Pustie eşti tu Americă, pustie ca un clopot:
pe dinăuntru umplută cu cântece care niciodată
nu se înalţă,
Păstorul, locuitorul stepei, pescarul,
n-au ureche, nici mână şi n-au nici pianină
sau vreun obraz care să le steie aproape:
îi veghează luna,
în jurul lor creşte depărtarea, îi urmăreşte noaptea
şi se naşte o zi anevoioasă şi lungă, aidoma celorlalte.

Pablo Neruda - Odă frumoasei mele

Cu inimă pură, cu privire
limpede
te slăvesc frumuseţe,
stăvilind sângele meu,
pentru ca unduind, să ţâşnescă
linia, conturul,
pentru ca
tu să-mi pogori în cântec
ca-ntr-un tărâm de păduri sau de spume:
în miresma pământului
sau în muzica mării.

Frumoasa mea nudă,
la fel
sunt picioarele tale-arcuite
de-o pală străveche
de vânt sau de zvonuri,
precum
sunt urechile tale
scoici mititele
ale splendidei mări americane.
La fel sânii tăi
de împliniţi, doldora
de lumina vieţii,
sunt ca şi
pleoapele tale fremătătoare,
ca de grâu, ce acoperă sau dezvelesc
tărâmurile-adânci ale ochilor tăi.

Linia ce desparte
spatele tău
în pale tărâmuri,
se pierde şi reapare
în două jumătăţi,
ca de măr,
şi şerpuieşte despărţindu-ţi
frumuseţea
în două coloane
de aur aprins, de albastru gingaş,
pierzându-se la picioarele tale,
ca-n două boabe de strugure,
de unde iarăşi se-aprinde şi se înalţă
dublul copac al simetriei tale,
foc înflorit, policandru deschis,
rod plin, ridicat
deasupra legământului mării
şi al pământului.

Din ce substanţă,
cuarţ, agată sau grâu,
a fost trupul tău plăsmuit şi s-a-nălţat
ca pâinea dospind
în dogoare,
şi-a-nvederat
coline de-argint
văi de catifea,
până ce-a rămas întipărită
forma ta de femeie puternică, gingaşă?

Pablo Neruda - Numai moartea

Există cimitire singure,
morminte pline cu oase fără sunet,
inimi trecând printr-un tunel
întunecat, întunecat, întunecat ;
murim ca într-un naufragiu ce se petrece-n noi,
ca şi când ne-am îneca în propria inimă,
ca şi când ne-am duce căzând dinspre piele
înspre suflet.

Există cadavre,
există tălpi lipite pe lespedea rece,
există moarte în oase,
ca un sunet pur,
ca un lătrat fără de câine,
moarte ce iese din anumite clopote,
din anumite morminte,
crescând în umezeală ca ploaia ori ca plânsul.

Eu singur am văzut uneori
sicrie cu lumânări desprinzându-se din oră,
cu defuncţi palizi, cu femei cu pletele moarte,
cu brutari albi ca îngerii,
cu fete visătoare căsătorite cu notari,
sicrie urcând râul vertical al celor morţi,
râul cenuşiu,
în sus, cu lumânări umflate de sunetul morţii,
umflate de sunetul tăcut al morţii.

Sunetul este cel în care soseşte moartea,
ca un pantof fără picior, ca o haină fără om,
vine şi ciocăneşte cu un inel fără piatră, fără deget,
vine şi strigă fără gură, fără limbă, fără gâtlej.

Şi totuşi, paşii ei s-aud,
veşmintele ei sună tăcut, ca un copac.

Eu nu ştiu, cunosc prea puţine, abia văd,
dar cântecul ei cred că are culoarea violetelor umede,
violetelor obişnuite cu ţărâna,
pentru că faţa morţii e verde,
pentru că privirea ei e verde,
ca ascuţita umezeală a unei frunze de violetă
în sobra ei culoare de iarnă exasperantă.

Uneori moartea trece prin lume
ca o mătură,
linge ţărâna căutând defuncţii,
e chiar în mătură,
în limba morţii căutând morţii,
în acul morţii căutând firul.
Moartea-i pe laviţă :
în saltea, în pernele cernite ;
trăieşte întinsă şi deodată suflă :
suflă un sunet întunecat care umflă cearşafurile.
Există paturi care plutesc spre portul
unde-i aşteaptă moartea îmbrăcată în amiral

Biografie - Pablo Neruda

Pablo Neruda, pseudonimul scriitorului Chilean Ricardo Eliecer Neftalí Reyes Basualto, s-a născut în Parral, un oraş aflat la 300 km la sud de Santiago, la data de 12 iulie 1904. Tatăl său a lucrat în domeniul căilor ferate, iar ama sa, Rosa Neftalí Basoalto Opazo, a fost învăţătoare murind la două luni după ce l-a născut. Prima lucrare a sa publicată a fost un eseu pe care l-a scris la vârsta de treisprezece ani, “Entusiasmo y perseverancia”, pentru un ziar local.
În 1920, când el a adoptat pseudonimul de Pablo Neruda, a început să publice de poezii, proză şi articole în ziare. Anul următor, el s-a mutat în Santiago pentru a studia franceza devenind profesor. Curând abandonează catedra dedicându-şi întregul timp poeziei.
În 1923, primul său volum de poezie, “Crepusculario”, a fost publicat. În anul următor publică “Veinte de poemas de amor” şi “Canción desesperada”, o colecţie de poezii de dragoste care au fost controversate pentru erotismul lor. Ambele lucrări au avut o critică favorabilă peste hotare şi au fost traduse în mai multe limbi. Peste decenii, “Veinte poemas”, se va vinde în milioane de exemplare şi va deveni una dintre cele mai cunoscute creaţii ale sale. Marele romancier colombian Gabriel García Márquez îl considera "cel mai mare poet al secolului 20 în oricare limbă". El a fost un scriitor prolific, scriind poezii de dragoste, poezii suprarealiste, poeme epice cu caracter istoric, poezii politice, poezii despre lucrurile comune şi nu în ultimul rând poezii despre natură şi mare.Deşi avea o reputaţie recunoscută, atât în ţară cât şi peste hotare, Pablo Neruda, a trăit în mizerie.
În timpul vieţii sale, Neruda a fost celebru pentru convingerile sale politice. Un comunist sincer, el a fost o scurtă perioadă de timp senator al partidului comunist, înaintea exilului forţat. În 1970, Neruda, întors din exil, a candidat pentru preşedinţie, dar a sfârşit dând sprijinul său lui Salvador Allende.
În 1971, lui Pablo Neruda i-a fost a acordat premiul Nobel pentru literature.
În 1973, la 23 septembrie, moare răpus de boală….
 

Pablo Neruda - Albină(VIII)

Albină, ţi-ai aruncat zumzetul în sufletul meu,
îmbătată de miere, şi zborul ţi-l purtai în dulci spirale de fum.
Eu sunt cel fără speranţă, cuvântul fără ecou,
şi cel care a avut totul, pierzând totul.
Ultima legătură, în tine scârţâie ultima-mi năzuinţă.
În ţinutul meu searbăd tu eşti ultima roză.
O, tu care eşti tăcută!
Lasă-ţi privirea adâncă să se închidă. Acolo noaptea se zbate.
O, trupul tău dezgolit, o statuie temătoare.
Tu ai privirea adâncă, în care noaptea loveşte.
Liniştite braţe de flori şi veşmânt de roză
Sânii tăi aduc a melci albi.
Un fluture de umbră s-a aplecat în pântecele tău
să se odihnească.
O, tu care eşti tăcută!
În mine răsare singurătatea, cuprinsă de absenţa ta.
Plouă. Briza mării chinuie pescăruşi rătăcitori.
Apa păşeşte, desculţă, pe străzile deja străbătute.
Din acel copac, frunzele se plâng ca şi când ar fi bolnave.
Albină, chiar şi când nu eşti aici îţi arunci zumzetul în sufletul
meu.
Din nou, exişti în timp, zveltă şi tăcută.
O, tu care eşti tăcută!

Pablo Neruda - Adunare sub noile steaguri

Cine-a minţit ? Lujerul crinului
e rupt, întunecat, de ne-nţeles ; totul
e plin de răni şi strălucire moartă.
Totul, creasta valului din val în val,
imprecisul tumult al chihlimbarului,
până şi întunecatele dangăte de clopote.

Mi-am construit sufletul astfel, am ascultat
toate duhurile funeste, iar noaptea
am ieşit să-mi sădesc rădăcinile :
am descoperit amărăciunea ţărânii :
totul a fost pentru mine noapte sau fulger :
port ceară tainică sub frunte
şi risipesc cenuşă înapoia mea.