George Gordon Byron - Azi împlinesc 36 de ani

Vreau nemişcării inima să-mi dau
Căci alte inimi nu mai pot mişca,
Dar chiar de pentru mine doruri n-au,
Iubesc şi-aşa.

Mi-s zilele ca galbenele foi
Şi duse-s flori şi poame de amor,
Azi numai suferinţe şi nevoi
Mă împresor.

Iar focul ce mă arde aici, în piept,
E ca vulcanul, de cenuşă greu,
Nu torţe să aprindă mai aştept
Ci rugul meu.

Speranţe, grijă, teamă, gelozii,
Extazul şi puterea dragostei,
Nimic din ele nu mai pot simţi,
Doar lanţul ei.

Nu se cuvine însă, nici nu voi
Cu-asemeni gânduri azi să mă frământ,
Când laurii-s pe frunte de eroi
Ori pe mormânt.

Văd spade, flamuri, neamul renăscut
Și-n lupte gloria mânând pe greci,
N-a fost mai liber ca purtat pe scut,
Spartanu-n veci.

Deşteaptă-se! (nu grecul, el e treaz,
Ci sufletu-mi!) e timpul spre izvor,
Spre sângele străbunilor viteaz
Să plece în zbor.

În patimi vechi nu-i slobod să recazi,
Căci eşti bărbat! – Şi fie rânjet crunt
Ori zâmbet dulce, frumuseţi, de azi
Totuna-ţi sunt.

Juneţea de ajungi a-ţi regreta
În lume pentru ce ai mai trăi?
Mai bine câmp de luptă-n ţărna sa
De te-ar primi…

O să-mi cat deci o groapă de soldat,
(Mai sunt puține, mulţi sunt îngropaţi)
Şi am să mă culc în ea ca un bărbat
Între bărbaţi!


(traducere din engleză de Paul ARICEAN)

Victor Hugo - Şase mii de ani de război

Pe nimeni nu condamn, istorie
Întunecată! De a lui victorie
Învingătorul e târât umil
Spre doliu negru sau război civil!
Plăteşte cu triumful apa neagră
Care-i înghite gloria întreagă.

De aceea învingători şi învinşi deplâng
La fel, că-n urma lor orfani se strâng,
Vai lor, vai lor, că văduve vor plânge,
Vai lor, vai lor, se scaldă-n râu de sânge,
Iar când în taberi se întind pe pat
Le plouă-n cort cu sânge de soldat!

Măcel, victorii, iată ce ne place,
Litanii negre s-auzim, posace,
Tobe bătând tambur lângă tambur,
Paşi cadenţaţi să sune împrejur!
Iar gloria cu întregul ei alai
În carul ei cel triumfal, cu strai
De vise de mărire şi izbânzi
O privesc mame şi copii plăpânzi!

Plăcerea noastră-i înspăimântătoare,
“La luptă vrem!”, “La moarte!” în gura mare
Strigăm şi săbiile taie-n carne,
Avem în guri scuipatul de pe goarne,
Fulgeră fierul, fumul se întinde,
Focul din tunuri sufletul ne aprinde!

Şi toate astea sunt pentru ca regii
Să îşi împartă ţări prin forţa legii
Războiului, miniştri şi alteţe
Să-şi facă plecăciuni cu politeţe
În timp ce-n câmpul înmuiat de ploi
Noi putrezim uitaţi şi morţi şi goi,
Şacali şi corbi sub cer pustiu, noros
Ne-or curăţi de carne pân’ la os…

traducere din limba franceză de Ioan POPA

Victor Hugo - Frigul iernii

E iarnă, drumu-i troienit
Și-i viscol și ești întristată
Că oamenii s-au înrăit,
Ce rece vânt porni să bată!

Câmpia doarme sub zăpezi,
Cețoase zile-s, nopți de smoală,
Închide geam și ușă! Vezi
Că frigul iernii dă năvală.

Deschisă inima s-o ții,
Lumina zilelor de scade
Las’ dragostea cu raze vii
Să fie soare-n geam ce arde.

Nu crede celor ce vorbesc
De fericiri, nici celor care
Se cred cu har dumnezeiesc,
Iubirii doar să-i dai crezare.

Iubirii, care-i pe pământ
Luceafăr, luminând prin ceață
Și bezna nopții spintecând
Pe cerul pașnic când se-nalță.

Iubește! Speră ne-ncetat!
În a ta inimă curată,
Unde mi-i versu-naripat,
Păstrează tot ce-a fost odată.

Rămâi cu-același crez oricând,
Spre nobil gând mi te avântă.
Nu-i condamna pe oameni când
Gresesc din neștiință. Frântă

Nu da-napoi, nu te-ngrozi
De-al lumii rău și dușmănie,
Făclie-n noapte și în zi
Iubirea inimii să-ți fie.

Dacă ies demoni înrăiți
În calea ta nu te ascunde,
Tu, om cu sufletul de sfinți,
Cu bunătatea le răspunde.

Venin în inimă purtând
Îți va fi inima de gheață,
Tu să zâmbești, să ai oricând
Lumini de curcubeu pe față.

E aspră iarna, dar nici ea
Să stingă soarele nu poate!
Iubirea veșnică se vrea
Ca stelele din ceruri ‘nalte.

(traducere din limba franceză de Pavel DARIE)

Ady Endre - Cântecul revoluţionarului maghiar

Biată Ungarie, te-om plânge!
Ca orbii când te pipăim
Din degete ne curge sânge
Ești vie? Dar noi? Mai trăim?

Ne apasă iarăși răi neghiobi
Și sufletul ni-e chinuit.
Babel de seminții de robi,
Când te vei răzvrăti, în sfârșit?

Cum nu devin speranțe, ah,
Toate o năprasnică voință?
Cum poartă slav, maghiar, valah,
În veci aceeași suferință

Fără să scoată plâns sau sunet?
O, chinul i-a făcut rudenii
Și nu mai se-ntâlnesc cu vuiet
Ale popoarelor lor genii!

Dunăre, Olt un singur grai
Vorbesc cu glasul mortuar,
În țara noastră azi e vai
De cine nu-i domn sau tâlhar!

Cât timp de frică vom mai ști?
Cât timp pe tron mai stă balaur?
Popor maghiar, cât vei mai fi
În colivie pui de graur?

Ungarie de cerșetori,
N-avem nici pâine nici credință!
De ce n-avem? Ni-e silă ori
Nici nu îndrăznim s-avem voință?


traducere din limba maghiară de Nicolae STOICAN

Erich Kästner - Dragoste veche

Într-o zi cu ea s-a pomenit …
Şi-l găsi mai palid şi mai grav,
Apoi dânsul constată lucid
că nici ea n-arăta prea grozav.

Mîine, ea urma să plece iară
Înspre Allegau sau spre Tirol
Veselă era din cale-afară,
Mai tîrziu, i-a spus că simte-un gol.

El o mângâie atunci, tăcut.
„Plângi?”, discret de tot a întrebat.
Se gândeau la anii ce-au trecut
Şi, pe urmă, a fost ca altădat’ …

Când a doua zi se deşteptară
mai străini erau decât oricând
Mai schimbau o vorbă într-o doară
şi minţeau la fiece cuvânt.

În amurg s-au despărțit, în fine,
Şi-au făcut bezele, că pleca…
Inimile lor zăceau pe şine,
Trenul lung sub roată le călca…

Erich Kästner -Cum aşa ? De ce ?

De ce o tonă zece sute are?
De ce nu-i divizibil trei nicicând?
De ce se-nvârte globul după soare?
De ce nu-i zice Ernei Ema oare?
De ce nu-mi scrie oare nici un rând?

De ce ştiu profesorii câte ştiu?
De ce nu afli toate cum vor fi?
De ce, la frac, cravată neagră nu?
De ce nu poţi să-l vezi pe Domnul, tu?
De ce spun domnii vârstnici porcării?

De ce monede nu poți ține-n teancuri?
De ce nu te împuşti din orişice?
De ce la iarnă umblă-n blănuri granguri?
De ce la-ngropăciune nu faci bancuri?
De ce la orice fleac întrebi „de ce”?

Erich Kästner - Orbul

Fără jale, nici nădejde
capu-şi ţine aplecat.
Obosit stă şi gândeşte,
obosit şi dezgustat.
Un miracol nu-i posibil,
Cată singur să te-ajuţi,
De nu vezi eşti invizibil
Cei ce nu văd, nu-s văzuţi.

Se pierd paşii în mulţime
Merg cu toţii fără ţel.
De ce nu se-opreşte nime?
Eu sunt orb şi ei la fel.
Nu au suflet şi nu-i doare,
Asta e problemă tristă.
Dacă n-ar avea picioare
nici n-aş şti că mai există.

Mai atenţi de-aţi fi la toate!
Ochii-nchideţi-i puţin
şi veţi înţelege, poate
ce-i acest tărîm străin.
Şi-acum, mergeţi înainte!
N-aveţi vreme de pierdut.
Dar un lucru tineţi minte:
de nu vezi, nu eşti văzut!

Konstantin Dimitrievici Balmont - Lângă Marea Neagră

Lângă Marea Neagră de nu-s nori
Stâlpi se văd. Sunt opt. Și toți de piatră.
Vin pe aicea robii deseori,
Vin și tineri cu sicrie, flori,
Iernile pălesc și toamna latră.

Uneori și fiare poposesc,
Vin în zbor și păsări călătoare.
”Ce vom face aici?” se tânguiesc,
Pleacă, rătăcesc și se sfârșesc
Când puterea de-a zbura dispare.

Lângă Marea Neagră stâlpi lucesc
Și-s acolo de când lumea-i lume,
Număru-i fatidic, nefiresc
Și-i răspuns la strigătul ceresc:
Vrajbă, liniște. Târziu acum e…



(traducere din lb. rusă de Ștefan Tcaciuc)

Konstantin Dimitrievici Balmont- Alergam să prind umbra clipei fugare

Alergam să prind umbra clipei fugare,
Umbra clipei fugare cu zilele stinse,
La castel tot suiam trepte înalte, solare
Și încet tremurau albe treptele atinse.

Și cu cât mă-nălțam tot mai sus, mai departe,
Tot mai sus mă chemau străluciri de lumină
Și cântau imnuri dulci glasuri vii, glasuri moarte
Ce veneau din pământ și din slava divină.

Și cu cât mă-nălțam către piscuri de munte
Piscuri albe sclipeau presărate cu stele
Ce cu ultima rază mângâiau alba-mi frunte
Sărutând ochii mei cu sclipiri de oțele.

Iară jos, la picioare, ducând jarul în pliscuri,
Pogorau spre pământ negri corbi de-nserare,
Pentru mine ardeau pe înaltele piscuri,
Pentru mine ardea enigmaticul soare.

Învățam cum să prind umbra clipei fugare,
Umbre negre și albe ale zilelor stinse,
Suiam tot mai sus peste trepte solare
Și încet tremurau în cer treptele atinse.


(traducere din lb rusă de Ion Buzdugan)

Paul Valery - Odă secretă

Spectaculoasă încheiere
A dansului, şi-erou de-acuma,
Uitând de luptă (ce plăcere!)
S-a-ntins, cu trup lucios ca spuma.

Nicicând o astfel de licoare
cu mirodenie de vise
Pe-o frunte-n stele de sudoare
Triumful nu-şi sărbătorise!

Dar în amurg, atins de facle,
Acest trup mare fără poze,
Ce-l dovedise pe Heracle,
Nu e decât un stog de roze!

Sub zariştea incandescentă
Dormi dar, cum doarme-nvingătorul,
Căci Hidra, ţi-este inerentă,
Spre infinit luându-şi zborul…

O, care Taur, care Ursă
Şi care rod al voiniciei,
Când vremea-i lipsă de resursă,
Impune inima tăriei?

Suprem sfârşit, incandescenţă
În chip de monştri şi misteruri
Proclamă faptă în esenţă
Ce ţine, falnică, de Ceruri!




(traducere de Paul Mihnea)