Franz Kafka - Colonia penitenciară

„Este  un aparat deosebit", spuse ofiţerul către explorator şi îmbrăţişa cu o privire oarecum admirativă aparatul,  pe  care  îl  cunoştea, totuşi, foarte bine. Călătorul părea să fi acceptat doar din politeţe invitaţia comandantului de-a asista la execuţia unui soldat, condamnat pentru nesupunere şi pentru insultă la adresa superiorului, colonia penitenciară nu domnea, pare-se, prea mult interes pentru această execuţie.  Cel puţin în această mică vale  adîncă şi împrejmuită de jur-împrejur cu povîrnişuri golaşe, nu de faţă, în afară de ofiţer şi exploraor decît condamnatul — un om fălcos şi abrutizat cu părul şi faţa răvăşite — şi un soldat; acela ţinea în mînă un lanţ greu ce se continua lanţurile mai mici, cu care condamnatul era celtuit la glezne, de mîini şi de gît, şi care erau prinse între ele prin alte lănţuguri de legătură. De altfel,  condamnatul   manifesta o   asemenea supunere de cîine, încît aveai impresia că-l poţi lăsa să umble liber pe povîrnişurile din jur şi că, pentru a începe execuţia, n-aveai decît să fluieri ca el să vină numaidecît.        

Exploratorul se preocupa prea puţin de aparat şi umbla încolo şi încoace în spatele condamnatului cu vădită lipsă de interes, în timp ce ofiţerul se îngrijea de ultimele pregătiri aci vîrîndu-se sub aparatul îngropat adînc în pămînt, aci urcîndu-se pe o scară, pentru a cerceta părţile superioare. Era o muncă pe care ar fi putut-o lăsa în seama unui mecanic, dar ofiţerul o îndeplinea cu multă rîvnă, fie pentru că era un adept convins al acestui aparat, fie din cauză că munca aceasta nu putea fi încredin­ţată altcuiva. „Acum totul e gata !" strigă el în sfîrşit, coborînd de pe scară. Era nespus de istovit, respira greu cu gura larg deschisă 

şi-şi vîrîse două batiste fine, de damă, între gulerul uniformei şi gît. „Uniformele astea sînt totuşi prea greoaie pentru tropice", spuse exploratorul în loc să se intereseze de aparat, aşa cum s-ar fi aşteptat ofiţerul. „Desigur, răspunse ofiţerul, şi-şi spălă mîinile murdare de ulei şi unsoare într-un hîrdău cu apă ce sta la îndemînă, dar ele reprezintă patria ; nu vrem să ne pierdem patria. Acum priviţi la acest aparat, adăugă el numaidecît, ştergîcidu-şi mîinile cu o cîrpă şi arătînd totodată spre aparat. Pînă nu de mult mai   era  nevoie  să facem  totul   cu mîna,  dar acum lucrează   aparatul   singur."   Exploratorul dădu din cap, urmărind vorbele ofiţerului. Acesta încercă să prevină eventualitatea oricărui incident neprevăzut şi spuse în continuare : „Se întîmplă fireşte,  şi  deranjamente ; sper, însă,  că azi nu va interveni nici unul, totuşi, e bine să le prevedem şi pe acestea. Aparatul trebuie să funcţioneze  douăsprezece   ore   fără   întrerupere. Dar chiar   dacă  intervin   unele   deranjamente, ele sînt foarte neînsemnate şi vor fi înlăturate numaidecît.”

„ Dacă vreţi să vă aşezaţi ?"  întrebă el în cele din urmă şi scoase, dintr-un morman de scaune trestie,  unul pe care-l oferi  exploratorului ; acesta nu putu refuza. Şedea acum la marginea unei gropi,  în  care  aruncă  o  privire  fugitivă, nu era adîncă ; pe una din laturile ei, pămîntul săpat  fusese grămădit într-un  fel de val pe cealaltă se afla aparatul. „Nu ştiu, reluă ofiţerul,  dacă domnul  comandant  v-a  explicat deja aparatul."  Exploratorul făcu din mînă un gest imprecis ; ofiţerul nu aştepta decît atît, pentru aputea începe să explice el însuşi aparatul, aparat, spuse el şi prinse cu mîna o manivelă de care se sprijini, este o invenţie a fostului nostru   comandant.   Am   colaborat   cu   el de la primele experienţe şi am luat parte parte la toate lucrările, pînă cînd aparatul a fost desăvîrşit.   Meritul   invenţiei   îi   aparţine, numai lui. Aţi auzit de fostul nostru comandant?  Nu ? Ei bine, cred că nu afirm prea mult, dacă spun că organizarea acestei colonii penitenciare este opera sa. Noi, prietenii lui, am ştiut chiar în olipa cînd a murit, că organizarea acestei  colonii este atît de desăvîrşită în sine, încît — cel puţin vreme de mai mulţi ani — succesorul nu va putea modifica nimic, chiar dacă ar avea în cap mii de planuri noi. Previziunea noastră s-a şi îndeplinit; noul comandant a fost nevoit să-şi dea seama de asta. Păcat că nu l-aţi cunoscut pe fostul comandant ! Dar, se întrerupse singur ofiţerul, eu pălăvrăgesc, iar aparatul lui se află aici, în faţa noastră. După cum vedeţi, se com­pune din trei părţi. In decursul vremii s-au stabilit, pentru fiecare din ele, denumiri întru-cîtva populare. Partea de jos se numeşte patul, cea de sus desenatorul, iar aceasta suspendată, de-aici de la mijloc, se numeşte grapa. „Grapa ?* întrebă exploratorul. Nici măcar nu ascultase cu atenţie, întrucît soarele dogorea nespus de pu­ternic în această vale lipsită de umbră şi era greu să-şi adune gîndurile. îmbrăcat cu o tu­nică strînsă pe trup, ca de paradă, încărcată cu epoleţi grei şi cu fireturi, ofiţerul îi apăru cu atît mai demn de admiraţie, cu cît explica totul atît de entuziast şi, în timp ce vorbea, meşterea cu şurubelniţa, ici-colo, la cîte un şurub. Soldatul fie, şi el, în aceeaşi dispoziţie ca exploratorul ­işi  înfăşurase  lanţul  condamnatului încheieturii ambelor mîini, sta cu o mînă pe armă, lăsase capul pe spate şi nu se sinchisea de nimic. Exploratorul nu se miră de asta întrucît ofiţerul vorbea franţuzeşte şi nici soldatul nici condamnatul nu înţelegeau limba franceză. Cu atît mai surprinzător părea, desigur, faptul că osînditul se străduia totuşi să urmărească explicaţiile ofiţerului. îşi îndrepta neîncetat privirile,  cu un fel  de stăruinţă somnolentă, spre locul către care tocmai arăta ofiţerul iar cînd exploratorul îl întrerupea cu cîte o întrebare,  se  uita, ca  şi   ofiţerul,  la  acesta. Da grapa,   întări   ofiţerul,   denumirea   i   se potriveşte. Acele ei sînt dispuse ca la o grapă mînuită la fel ca aceasta, dar pe un singur loc şi cu mai multă măiestrie. De altfel, veţi înţelege totul mimaidecît. Aici, pe pat, este aşezat condamnatul. Vreau să vă descriu mai întîi aparatul, şi numai după aceea vă voi arăta cum stipulează. în felul ăsta, veţi putea urmări totul mai bine. Mai ales că o roată dinţată a desenatorului s-a tocit cam tare şi scîrţîie rău cînd funcţionează aparatul, astfel încît aproape nu te mai poţi înţelege ; din păcate, piesele de schimb nu se pot procura aici decît cu

multă greutate. Aşadar, acesta e patul, cum mai spus. Este acoperit complet cu un strat vată, al cărui rost îl veţi afla mai tîrziu.Pe această vată este aşezat cu burta în jos condamnatul, fireşte în pielea goală ; aici sînt curelele pentru mîini, aici cele pentru picioare, aici cele pentru gît ; cu acestea este ferecat bine. Aici,  la capătul patului unde vine faţa omului, după cum am mai spus, se află acest căluş de pîslă care poate fi reglat cu uşurinţă, în aşa fel încît să-i intre omului tocmai bine în gură. Rostul lui e să-l împiedice să strige sau să-şi muşte limba Fireşte că omul trebuie să accepte căluşul de pîslă, întrucît altfel cureaua de la gît îi frînge grumazul." „Asta e vată ?" întrebă exploratorul, aplecîndu-se înainte. „Da, desigur, răspunse ofi­ţerul zîmbind, pipăiţi-o singur." Şi apucînd mina exploratorului, o trecu pe deasupra patului. „Este o vată preparată special, de aceea e greu s-o recunoaşteţi ; voi mai avea prilejul să vor­besc despre rostul ei." Exploratorul începu să prindă interes pentru aparat; ducîndu-şi mîna la ochi pentru a-i feri de soare, se uită în sus la aparat. Era o construcţie impunătoare. Patul şi desenatorul aveau acelaşi contur şi semănau cu două lăzi întunecoase. Desenatorul se afla cam  la doi metri  deasupra patului ;  amîndouă erau legate la colţuri prin patru bare de alamă, că sclipeau în lumina soarelui. Intre lăzi oscila grapa, atîrnată de o bandă de oţel. 

Dacă ofiţerul   abia observase  indiferenţa  de mai înainte a exploratorului, în  schimb luă act numaidecît de interesul care se trezea acum în el, îşi întrerupse  de  aceea explicaţiile,  pentru ai da răgaz  să examineze în linişte aparatul. Osînditul îl imită pe explorator ; deoarece nu-şi putea duce mîna deasupra frunţii, privi în sus clipind din ochii neumbriţi.

„Aşadar omul este aşezat aici", spuse exploratorul, lăsîndu-se pe spate în fotoliu şi punînd picior peste picior.

Da întări ofiţerul, apoi îşi împinse şapca pe ceafă şi-şi trecu mîna peste faţa încinsă ; acum mai departe : Atît patul cît şi desenatorul au propria lor baterie electrică ; patul are nevoie de ea pentru mişcările proprii, iar desenatorul pentru grapă. De-ndată ce omul este legat bine în curele, patul este pus în mişcare. El vibrează cu trepidaţii infime, dar foarte rapide, mişcîndu-se în acelaşi timp atît lateral, cît şi în jos. Aţi văzut, probabil, asemenea aparate în sanatorii ; numai că, la patul nostru, toate mişcărîle sînt calculate cu precizie ; ele trebuie să

fie perfect acordate cu mişcările grapei. Executarea propriu-zisă a sentinţei revine, de fapt grapei.

„Care   este   sentinţa ?"   întrebă   exploratorul. „Nici asta n-o ştiţi ? spuse ofiţerul uimit, şi-şi muşcă buzele.  Să mă  scuzaţi,  dacă  explicaţiile mele n-au, poate, nici un şir ; vă cer iertare.Înainte vreme, explicaţiile obişnuia să le dea comandantul ; dar noul comandant se sustrage de la această  îndatorire   de   onoare ;   faptul   că nici măcar nu  l-a  informat  pe  un  asemenea înalt oaspete — exploratorul încercă să respingă, cu amîndouă  mîinile,  această onoare,  dar ofiţerul insistă  asupra  expresiei —  un  asemenea înalt oaspete,  cu privire  la forma  sentinţei  noastre este iarăşi o inovaţie, care... pe buze i se con­tura o înjurătură, dar se stăpîni şi preciza doar: eu n-am fost informat despre asta, nu este vina mea. De altfel, sînt cel mai în măsură să explic tipurile noastre de sentinţe, întrucît am aici — se bătu cu mîna peste buzunarul de la piept — respectivele schiţe făcute chiar de mîna fostului comandant."

„Schiţele făcute de mîna comandantului în­suşi ? întrebă exploratorul : Dar întrunea toate calităţile astea ? Era soldat, judecător, construc­tor, chimist, desenator ?"

Sigur că da", aprobă ofiţerul dînd din cap, cu privirea fixă şi pierdut pe gînduri. Apoi îşi examină din nou mîinile ; i se păru că nu sînt destul de curate pentru a apuca planurile cu ele, de vaccea se duse la hîrdău  şi se mai  spălă o dată. După  aceea scoase la iveală o mică taşcă şi spuse : „Sentinţa noastră nu e aspră. Condamnatului i se scrie cu grapa pe trup porunca pe care a încălcat-o. Acestui condamnat, —  ofiţerul arătă  spre omul  de lîngă el - se va scrie pe trup : Cinsteşte-l pe supe­riorul tău !"

Exploratorul aruncă o privire furişă spre condamnat; cînd ofiţerul arătă spre el, acesta lăsă capul în jos şi păru să-şi încordeze auzul, pentru a prinde cîte ceva.  Dar  mişcările buzelor sale pe care le strîngea convulsiv, trădau că nu izbutea să înţeleagă nimic. Exploratorul ar fi vrut să întrebe încă multe lucruri, dar în prezenţa osînditului nu mai întrebă decît: îşi cunoaşte  sentinţa ?"   „Nu",  răspunse ofiţerul şi vru să continue numaidecît cu explicaţiile, dar exploratorul îl întrerupse :  „Nu-şi cunoaşte sentinţă?" „Nu,  spuse ofiţerul din nou, apoi se opri o clipă, ca şi cum ar fi cerut exploratorului să-şi motiveze  mai pe larg întrebarea, şi spuse  într-un tîrziu : Ar fi inutil să i se spună, afle pe propria-i piele." Exploratorul era pe punctul de-a tăcea, dar îl simţi pe condamnat 

fixîndu-l cu privirea ; părea să-l întrebe dacă poate fi de acord cu procedeul descris.De aceea, deşi se rezemase comod de spătar se aplecă din nou înainte şi întrebă mai departe: „Dar ştie măcar că a fost, de fapt, condamnat ? „Nici asta", spuse ofiţerul şi-i zîmbi exploratorului, părînd să mai aştepte şi alte întrebări ciudate. „Nu se poate, reluă exploratorul, trecîndu-şi mîna peste frunte, atunci omul ăsta nu ştie  nici măcar acum ce ecou a avut apărarea lui ? „N-a avut ocazia să se apere", ripostă ofiţerul privind într-o parte, ca şi cum ar fi vorbît pentru sine, nevrînd să-l jignească pe explorator prin relatarea unor lucruri de la sine înţelese. „Dar trebuia să i se ofere prilejul să se apere", insistă exploratorul ridicîndu-se din fotoliu.

Ofiţerul îşi dădu seama că risca să fie împie­dicat, pentru multă vreme, de a mai explica apa­ratul ; de aceea se duse lîngă explorator, se atîrnă de braţul lui şi arătă cu mîna spre con­damnat care, văzînd că atenţia este vădit în­dreptată asupra lui, luă poziţia de drepţi — de altfel şi soldatul întinse de lanţ — apoi ofiţerul începu: „Lucrurile stau altfel. Aici, în colonia penitenciară, am fost desemnat judecător, în ciuda faptului că sînt atît de tlnăr, şi anume, pentru motivul că îl asistam şi pe fostul comandant în toate chestiunile  penale  şi   că,  dintre toţi cunosc   cel  mai   bine   aparatul.   Principiul după care iau hotărîrile este următorul : vina e întotdeauna mai presus de orice îndoială. Alte tribunale nu pot urma acest principiu, întrucît sunt alcătuite din mai multe capete şi mai au şi alte instanţe superioare. La noi, însă, nu e aşa, sau cel puţin nu era pe vremea vechiului co­mandant. Cel nou, fireşte că a şi manifestat dorinţa de a  se  amesteca în judecata mea,  dar am izbutit să-l ţin deoparte, şi voi izbuti şi pe viitor. — Doriţi să vă explic cazul , ? Este la fel de simplu ca şi celelalte, Un căpittan  a  reclamat azi-dimineaţă că acest om care i-a fost repartizat ca servitor şi care în faţa uşii lui, a aţipit în timpul serviciului. Datoria lui este, de fapt, să se scoale la fiecare oră, cînd bate ceasul, şi să salute în faţa uşii  căpitanului. Desigur,  îndatorirea  asta nu e grea, dar este necesară, întrucît omul trebuie să rămînă treaz atît pentru a face de pază, cît şi pentru a putea sluji la nevoie. Noaptea trecută, căpitanul a vrut să vadă dacă servitorul îşi îndeplineşte datoria. A deschis uşa cînd ceasul bătea ora două şi l-a găsit dormind încovrigat. Şi-a luat cravaşa şi l-a plesnit peste faţă. să se scoale şi să ceară iertare, omul l-a apucat pe stăpîn de picioare, l-a scuturat bine şi i-a strigat: «Aruncă-ţi cravaşa, că de nu te  mănînc de viu !» — Acestea sînt faptele. Căpitanul a venit la mine acum o oră, eu arn scris declaraţiile lui şi, imediat după aceea, sentinţa. Apoi am poruncit ca omul să fie pus în lanţuri. Totul a mers foarte simplu. Dacă l-aş fi chemat mai întîi pe omul acesta înaintea mea şi l-aş fi interogat, s-ar fi născut tot felul de încurcături. M-ar fi minţit şi, dacă aş fi izbutit să dovedesc că e mincinos, ar fi venit cu alte minciuni şi aşa mai departe. Astfel, însă, îl am în mînă şi nu-i dau drumul. — Acum e totul limpede ? Dar timpul trece, execuţia ar fi trebuit să înceapă de mult şi eu nici n-am terminat cu explicarea aparatului." îl sili pe explorator să se aşeze din nou în fotoliu, trecu îndărăt lîngă aparat şi reluă : „După cum vedeţi, grapa corespunde con­formaţiei omului ; aici e grapa pentru partea su­perioară a trupului, acestea sînt grapele pentru picioare. Pentru cap nu e destinat decît acest piron. Vă e totul limpede ?" Se plecă prietenos către explorator, părînd dispus să dea explicaţii cît mai amănunţite.

Exploratorul privi grapa, încreţindu-şi frun­tea. Relatările referitoare la procedura judecă­torească nu-l satisfăcuseră. Dar oricum — fu el nevoit să admită — aici era vorba de o colonie penitenciară,   unde   erau   necesare   măsuri   speciale şi 

, pînă la urmă, trebuia procedat milităreşte. În afară de aceasta, îşi punea speranţele în noul comandant, care — după cît se părea — intenţiona  să  introducă,   fireşte, încetul   cu  încetul noi  măsuri  ce  nu  puteau  fi  înţelese  de mintea mărginită a acestui ofiţer. Furat de asemenea gînduri,   exploratorul  se   pomeni întrebînd:   Va asista şi comandantul la execuţie ?" sigur, răspunse  ofiţerul,  penibil  impresionat de întrebarea neaşteptată, apoi mutra lui prietenoasă se crispa deodată : Tocmai de aceea trebuie să ne grăbim. Ba chiar va trebui să-mi scurtez explicaţiile, oricît îmi va părea de rău. Dar aş putea  să  le   completez mai  amănunţit mîinr cînd  aparatul  va fi  din nou  curăţit — singurul   lui cusur  este   că  se  murdăreşte foarte tare. Aşadar, acum doar strictul necesar. Cînd omul se află lungit pe pat, iar acesta începe să vibreze, se lasă şi grapa în jos, pe corpul lui. Ea se reglează automat, aşa fel încît abia să atingă corpul omului cu vîrfurile acelor ; de îndată ce reglarea s-a făcut, această bandă de  oţel se întinde  şi devine  rigidă ca o bară.  Şi acum începe jocul.  Un neiniţiat  nu poate  observa nici o deosebire exterioară între diferitele pedepse. Grapa pare să acţioneze uniform. Vibrînd continuu,  ea îşi înfige vîrfurile în corp, care vibrează şi  el  o  dată cu patul.  Pentru  a da oricui   posibilitatea să  urmărească  execuţia grapa a fost confecţionată din sticlă. Ne-am izbit de multe dificultăţi tehnice la fixarea acelor în ea, dar, după multe încercări, totul a reuşit perfect. N-am cruţat nici o osteneală. Şi acum, ori cine poate vedea prin sticlă cum se execută inscripţia pe trup. Nu vreţi să vă apropiaţi şi să priviţi acele ?"

Exploratorul se ridică încet, se apropie şi se aplecă deasupra grapei. „Vedeţi aici, continuă ofiţerul, două feluri de ace, rînduite în diferite moduri. Lîngă fiecare ac lung este unul scurt Cel lung scrie, iar cel scurt stropeşte apă, pentru a spăla sîngele şi a menţine scrisul vizibil în permanenţă. Apa amestecată cu sînge este con­dusă în mici jgheaburi şi din ele curge într-un jgheab principal, a cărui ţeava de scurgere se termină în groapă." Ofiţerul arătă cu degetul drumul exact, pe care trebuia să-l parcurgă apa cu sîngele. Căutînd să reprezinte cît mai concret procesul, ţinu mîinile căuş la gura ţevii de scur­gere ca şi cum ar fi adunat în ele un sînge ipo­tetic, şi atunci exploratorul îşi ridică în sus capul şi vru să se tragă de-a-ndaratelea spre fotoliu, căutînd sprijin cu mîna în spate. Deodată văzu, cu nespusă groază, că şi condamnatul urmase drumul ofiţerului de a privi grapa mai de-aproa-pe. Îl trăsese puţin după el, de lanţ, şi pe soldatul adormit şi stătea aplecat deasupra grapei de sticlă. Se vedea cum căuta şi el să desluşească, cu ochi nesiguri, ceea ce priveau cei doi domni nu izbutea să înţeleagă nimic, întrucît îi lipseau explicaţiile. Se apleca ba într-o parte, ba ba cealaltă. Şi cerceta sticla necontenit, cu privirea, de la un capăt la altul. Exploratorul schiţă gestul să-l gonească de acolo, întrucît ceea ce făcea osînditul era probabil interzis sub pedeapsă. Dar ofiţerul îl opri pe explorator, apucîndu-l cu o mînă, în timp ce cu cealaltă luă un bulgăre de pămînt din valul de lîngă groapă şi-l aruncă în soldat. Acesta deschise ochii speriat, văzu îndrăzneala condamnatului, dădu drumul armei să cadă şi se propti cu călcîiele în pămînt, smucind de lanţ astfel încît osînditul căzu numaidecît grămadă; apoi privi la el cum se zvîrcolea pe jos zornăindu-şi  lanţurile.   „Ridică-l   în   picioare!" strigă ofiţerul, văzînd că osînditul abătuse prea mult atenţia exploratorului. Acesta se aplecase chiar deasupra gropii, fără să ţină seamă de ea, vrînd să constate ce se întîmplă cu condamnatul. Umblă cu el mai cu grijă !" strigă ofiţerul din nou. Apoi ocoli aparatul, îl prinse pe condamnat de subsuori şi, în timp ce acestuia îi fugiră de mai multe ori picioarele de sub el, îl ridică în sus cu ajutorul soldatului.

„Acum  ştiu  totul",  spuse exploratorul cînd ofiţerul reveni lîngă el. „în afară de ceea ce e mai important, ripostă acesta, prinzîndu-l pe explorator de braţ şi arătîndu-i în sus : Colo în  desenator, se află angrenajul de roţi care imprimă mişcarea  grapei,  şi  acest  angrenaj   se  reglează după schiţa făcută pentru pedeapsa respectivă. Folosesc încă schiţele fostului comandant. Iata-le — scoase cîteva foi din taşca de piele — dar nu pot să vi le dau în mînă, sînt tot ce am niai scump. Luaţi loc, am să vi le arăt de la distantă şi veţi   putea vedea   totul   foarte  bine."   Arătă prima foaie. Exploratorul ar fi vrut să-şi exprime într-un fel admiraţia, dar nu văzu decît nişte linii ce se încrucişau în toate felurile, ca un labirint  ele erau atît de dese, încît acopereau toată hîrtia şi nu mai puteai deosebi decît anevoie spaţiile albe dintre ele. „Citiţi!" spuse ofiţerul. „Nu pot", răspunse exploratorul.  „Dar e foarte limpede", ripostă  ofiţerul.   „Este   foarte artistic,   continuă exploratorul  evaziv,  dar  nu  pot  să  descifrez." „Da, vorbi ofiţerul rîzînd şi vîrî taşca de piele la loc, ăsta nu e un scris caligrafic pentru copii de şcoală.   Trebuie  să-l  studiezi  îndelung.   Dar şi dumneavoastră v-aţi descurca în el, pînă la urmă. Fireşte, nu poate să fie un scris simplu ; nu tre­buie să ucidă imediat, ci — în medie — abia după un interval de douăsprezece ore ; ora a şasea este calculată să fie momentul culminant. De aceea scrisul propriu-zis trebuie să fie înconjurat  de multe, multe ornamente ; el trebuie să acopere trupul numai ca un brîu îngust ; restul corpului este rezervat pentru înflorituri. Puteţi să apreciaţi acum felul în care lucrează grapa şi întregul aparat? — Ia uitaţi-vă !" Ofiţerul sări pe scară, învîrti o roată şi strigă de sus : „Atenţie, daţi-vă la o 

parte !", după care totul se puse în mişcare. Dacă n-ar fi scîrţîit roata, ar fi fost minunat. Ca şi cum: ar fi fost surprins de zgomotul stînjenitor al roţii, ofiţerul o ameninţă cu pumnul, apoi făcu un gest de neputinţă cu mîinile, în chip de scuză faţă de explorator, şi coborî iute pentru a supraveghea de jos mersul aparatului. Mai era încă ceva în neregulă, pe care-l observă numai el; se căţără din nou pe scară, apucă apoi cu amîndouă mîinile ceva dinăuntrul desenatorului după care, : pentru a ajunge mai repede jos, nu se mai folosi de scară ci alunecă de-a lungul uneia din bare şi strigă, cît putu de tare, la urechea exploratorului pentru a se face înţeles :  „Pricepeţi cum funcţionează ? Grapa începe să scrie ; cînd este gata prima serie de scris pe spinarea omului, stratul de vată se răsuceşte şi rostogoleşte încet corpul pe-o parte, pentru a oferi grapei o suprafaţă nouă pentru scris. între timp, părţile rănite prin scriere  ajung în  contact  cu vata —  care opreşte sîngerarea datorită preparaţiei ei speciale — şi sînt pregătite pentru adîncirea în continuare a scrisului. Aceşti dinţi de aici, de la marginea grapei, smulg vata de pe răni, cînd corpul este răsucit mai departe, şi o aruncă în groapă; iar grapa are apoi din nou pe ce lucra. Şi astfel scrie din ce în ce mai adînc vreme de douăsprezece ore. Primele şase ore, condamnatul trăieşte aproape la fel ca înainte, numai că simte dureri. După două ore i se scoate căluşul de pîslă din gură, întrucît osînditul nu mai are putere să strige. Aici, în acest castron încălzit electric, aşe­zat la marginea unde se află capul condamnatu­lui, se pune orez fiert, iar omul, dacă are poftă, poate lua din el, atît cît prinde cu limba. Nici unul nu pierde prilejul. Cel puţin eu nu ştiu vreunul, şi doar experienţa mea e vastă. Abia după ceasul al şaselea îşi pierde pofta de a mai mînca. De obicei, în momentul acela îngenunchez aici şi observ fenomenul. Rareori mai înghite ultima îmbucătură, o tnvîrte în gură, de colo pînă colo, şi o scuipă apoi în groapă. Atunci trebuie să mă aplec, altfel mi-o aruncă în faţă. Cît de li­niştit devine omul după ceasul al şaselea! în cel mai idiot dintre ei se trezeşte inteligenţa. Începe de la ochi. De la ei cuprinde apoi totul. O privelişte care 

mai-mai că te ispiteşte să te aşezi singur sub grapă. În rest nu se întîmplă, de

fapt nimic deosebit, doar atît că omul începe să descifreze scrisul şi-şi ţuguie buzele de parcă ar asculta ceva atent. Aţi văzut, nu e uşor să descifrezi scrisul cu ochii ; omul nostru îl descifrează însă cu rănile sale. Fireşte că trebuie o muncă imensă pentru aceasta ; este nevoie de şase ceasuri pentru desăvîrşirea ei. Apoi, grapa îl străpunge complet şi-l aruncă în groapă, unde cade plescăind în apa  amestecată cu sînge şi cu vată. În clipa aceasta judecata s-a sfîrşit, iar noi — eu şi soldatul - îl îngropăm."

Exploratorul   plecase urechea   către  ofiţer  şi privea cu mîinile vîrîte în buzunarele vestonului, cum lucra maşina.  Condamnatul se uita şi el, fără să priceapă însă ceva. Tocmai se aplecase puţin înainte, urmărind trepidaţiile acelor cînd, deodată, la un semn  al  ofiţerului,  soldatul  îi tăie pe la spate cămaşa şi pantalonii, cu un cuţit, aşa fel încît căzură jos ; osînditul schiţă gestul de a apuca straiele ce cădeau, vrînd să-şi acopere golidunea, dar soldatul îl ridică în sus şi scutură de pe el ultimele zdrenţe. Ofiţerul opri maşina şi, în liniştea care se lăsă, osînditul fu aşezat sub grapă. I se desfăcură cătuşele şi în locul lor fură prinse strîns curelele ; în primul moment, condamnatul păru să resimtă schimbarea aproape ca o uşurare. Apoi grapa fu lăsată mai jos îtrucît omul era cam costeliv. Cînd îl atinseră vîrfurile acelor, i se înfiora pielea pe trup în timp ce soldatul era ocupat cu mîna dreaptă a omului, acesta o întinse pe cea stîngă fără să ştie însă încotro s-o ducă ; dar o întinse chiar în direcţia unde se afla exploratorul. Ofiţerul privea necontenit pieziş spre explorator, de parcă ar fi vrut să-i citească pe faţă impresia ce i-o făcea această execuţie, despre care pînă acum îi dăduse măcar unele explicaţii superficiale.

Cureaua destinată încheieturii mîinii se rupse ; poate că soldatul întinsese prea tare de ea. Era nevoie să intervină ofiţerul ; soldatul îi arătă bu­cata de curea ruptă. într-adevăr, ofiţerul se şi duse lîngă el şi explică, întorcînd faţa spre explorator : „Maşina este tare cîrpăcită, din cînd în cînd nu se poate să nu se rupă sau să nu se frîngă cîte ceva ; dar asta nu trebuie să influenţeze în rău impresia generală. De altfel, vom face rost numaidecît de ceva, ca să înlo­cuim cureaua ; am să folosesc lanţul ; fireşte că acesta va reduce din delicateţea vibraţiilor în ceea ce priveşte braţul drept." în timp ce fixa lanţul, mai adăugă : „Mijloacele de întreţinere a maşinii sînt acum foarte restrînse. Pe vremea vechiului comandant exista un fond alocat numai în acest scop şi puteam dispune şi eu de el. Exista aici o magazie, în care se păstrau tot felul de piese de schimb.  Mărturisesc  că  aproape  făceam  risipă, dar numai înainte vreme, nu şi acum, după cum pretinde noul comandant, care se slujeşte de orice pretext, pentru a combate vechile instituţii. Acum administrează personal fondul pentru maşină şi, cînd cer o curea nouă, îmi pretinde s-o aduc pe cea veche drept  dovadă ; iar cea nouă soseşte abia după zece zile şi, pe deasupra, e de cea mai proastă calitate, nu-i bună de nimic. Nimeni nu se sinchiseşte,  cum  aş putea utiliza maşina între timp."

Exploratorul chibzui : nu face niciodată impresie, dacă te amesteci cu hotărîre în probleme străine. El nu era nici cetăţean al coloniei penitenciare,  nici  cetăţean  al statului  căruia îi aparţinea aceasta. Dacă ar fi încercat să dezaprobe chiar să zădărnicească execuţia, i s-ar fi putut spune : eşti străin, astîmpără-te. La una ca asta n-ar fi putut să replice nimic, ci doar să adauge că, în acest caz, nu se mai înţelege nici el singur, întrucît călătoreşte doar cu intenţia de a vedea şi nicidecum de-a modifica legile de organiz­are a tribunalelor unor ţări străine. Dar, în cazul în speţă, lucrurile erau ispititoare. Injusteţea procedurii şi caracterul inuman al execuţiei erau neîndoioase.  Nimeni  n-ar  fi putut presupune un interes egoist din partea exploratorului, întrucît  condamnatul  îi  era  străin,  nu  era  un compatriot şi nici un om să suscite compătimirea.

Exploratorul   dispunea   de   recomandaţia unor înalte foruri şi fusese primit aici cu cea mai mare politeţe ;  iar  faptul că  fusese  invitat  să asist la această execuţie părea chiar să însemne că i se cerea părerea cu privire la asemenea judecată Acest lucru era cu atît mai verosimil, cu cît comandantul — după cum aflase mai mult decît limpede, acum — nu era un partizan al acestui procedeu şi avea o atitudine aproape ostilă faţă de ofiţer.

Deodată, exploratorul îl auzi pe ofiţer strigînd de furie. Tocmai izbutise să vîre, cu destulă trudă, căluşul de pîslă în gura condamnatului, cînd acesta închise ochii, cuprins de o greaţă im­posibil de. stăpînit, şi începu să vomeze. Ofiţerul îl smuci degrabă în sus, scoţîndu-i căluşul şi vru să-l întoarcă repede cu faţa spre groapă ; dar prea tîrziu — murdăria curse pe maşină în jos. „Totul e numai din vina comandantului, strigă ofiţerul, zguduind barele de alamă ca scos din minţi, îmi murdăreşte maşina şi mi-o face ca o cocină !" Şi arătă exploratorului, cu mîini tre­murătoare, ce se întîmplase. „Ore întregi m-am străduit să-l fac pe comandant să înţeleagă, că nu trebuie să li se mai dea de mîncare în ziua dinaintea execuţiei. Dar noua direcţie, mai blîndă, este de altă părere. Cucoanele comandan­tului îl îndoapă pe osîndit cu tot felul de zaharicale înaint de-a fi dus la locul execuţiei. Toată viaţa lui n-a mîncat decît peşte împuţit şi acu să mănînce dulciuri ! Dar şi asta ar mai fi cum ar mai fi, n-aş avea nimic de zis, însă de ce nu se procură un nou căluş de pîslă, aşa cum de mai bine de trei luni. Cum să nu ţi se facă greaţă cînd iei în gură acest căluş, pe care l-au supt şi l-au ros mai bine de o sută de oameni, în timp ce-şi dădeau duhul ?" Osînditul revenise cu capul la loc şi părea să se fi liniştit, în timp ce soldatul era ocupat să şteargă maşina cu cămaşa de care-l dezbrăcase.  Ofiţerul veni lîngă explorator ; presimţind  ceva,  acesta făcu un pas îndărăt, dar ofiţerul îl apucă de mînă şi-l trase de-o parte. „Vreau să vă spun cîteva confidenţial, vorbi el, îmi daţi voie ?" Desigur", răspunse exploratorul, şi-l ascultă cu ochii plecaţi în jos.

Această procedură şi acest fel de execuţie, pe care aveţi prilejul să le admiraţi acum, nu mai au în prezent nici un partizan făţiş în colonia noastră. Eu sînt singurul susţinător şi în acelaşi timp şi singurul reprezentant al moştenirii vechiului comandant. De gîndit la o perfecţio­nare departe a procedeului, nici vorbă, toate eforturile mele se îndreaptă către păstrarea a ceea ce există. Cînd trăia fostul comandant, colonia era plină de partizanii săi ; şi eu am în parte forţa de convingere a fostului comandant dar îmi lipseşte cu totul puterea de care dispunea el ; în consecinţă, adepţii lui s-au dat la fund — există încă foarte mulţi, dar nici unul,  nu o mărturiseşte deschis. Dacă v-aţi duce astăzi în ziua execuţiei, la o ceainărie şi aţi trage urechea, aţi putea auzi cel mult aluzii cu donuă înţelesuri. Toţi aceştia sînt adepţi ai procedeului, dar nu-mi folosesc la nimic, sub actualul co­mandant, date fiind concepţiile actuale ale aces­tuia. Şi acum vă întreb : Oare, din cauza acestui comandant şi a cucoanelor lui, care-l influen­ţează, trebuie să se ducă de rîpă asemenea operă a unei vieţi întregi ? spuse el arătînd cu mîna spre maşină. Puteţi îngădui una ca asta ? Chiar dacă nu sunteţi decît un străin care petrece doar cîteva zile pe insula noastră ? Dar nu mai e timp de pierdut, se pregăteşte ceva împotriva jurisdic­ţiei mele ; se şi ţin consfătuiri la comandament, la care nu sînt chemat să iau parte ; pînă şi vi­zita dumneavoastră de astăzi este semnificativă pentru întreaga situaţie ; sînt laşi şi vă trimit pe dumneavoastră, un străin, ca avangardă. Ehei, pe vremuri, erau cu totul altfel execuţiile ! încă înainte de ziua execuţiei, valea se umplea de oa­meni pînă la refuz ; toţi veneau numai pentru a privi; dimineaţa, în zori, îşi făcea apariţia co­mandantul  cu doamnele lui; fanfarele trezeau întreaga tabără ; eu dădeam raportul, arătînd că totul e gata ; asistenţa — din care nu era permis să lipsească nici un funcţionar superior — se rînduia în jurul maşinii ; această grămadă de scaune de trestie este o mizeră rămăşiţă a acelor vremuri, strălucea,   proaspăt    curăţită;    aproape fiecare  execuţie  luam  piese  de schimb nou-nouţe. Privitorii stăteau în vîrful picioarelor pînă acolo, sus, pe înălţimi şi, în faţa sutelor de ochi condamnatul era aşezat sub grapă de către însuşi comandantul. Ceea ce îi este îngăduit astăzi unui soldat de rînd, era pe atunci sarcina mea, a preşedintelui  tribunalului,  şi  munca asta mă onora. Apoi începea execuţia ! Nici un zgomot nepermis nu tulbura funcţionarea maşinii. Mulţi nici nu mai priveau spre ea, ci şedeau pe nisip, cu ochii închişi ; toţi ştiau că acum se face dreptate. în tăcerea ce domnea se auzea doar oftatul condamnatului — înăbuşit de pîslă. Astăzi maşina nu mai e în stare să-i smulgă condamnatului nici măcar un geamăt mai sonor pe care să nu-l poată înăbuşi pîsla ; pe-atunci acele care scriau picurau o  soluţie caustică, pe care azi nu mai avem voie s-o folosim. Ei, şi-apoi venea ceasul al şaselea ! Era cu neputinţă să împlineşti rugăminţile tuturor celor ce voiau să privească de-aproape. În  înţelepciunea  lui,  comandantul  dispunea ca, în primul rînd, să se dea preferinţă copiilor ;  eu puteam  sta  totdeauna în  fată, fireşte, avînd în vedere funcţia mea ; de multe ori  şedeam acolo cinchit, cu   doi   copii   mici  de-a dreapta şi de-a stînga, pe braţe. Cum mai sor­beam  cu  toţii  expresia de  transfigurare de pe chipul martirizat, cum ne mai scăldam obrazul în razele acestei dreptăţi abia realizate şi pe cale să dispară ! Ce mai vremuri, camarade !" Ofi­ţerul uitase, pesemne, pe cine avea în faţă ; îl îmbrăţişa pe explorator şi-şi lăsă capul pe umă­rul  lui.  Exploratorul era nespus de încurcat şi privea, nerăbdător, pe deasupra ofiţerului. Sol­datul terminase curăţatul maşinii şi acum turna orez dintr-o cutie de tablă în castron. De-abia observă aceasta condamnatul, care-şi revenise cu totul,  că  şi  începu să  întindă  limba  pentru a hălpăi din orez. Soldatul îl tot împingea îndărăt, întrucît orezul era sortit pentru un moment ulte­rior ; în orice caz, era un lucru revoltător, să ia cu mîinile murdare orez din castron şi să mănînce în faţa condamnatului, care poftea şi el.

Ofiţerul se reculese numaidecît. „Să nu credeţi că am vrut să vă înduioşez, spuse el, ştiu prea bine, că e imposibil să mai faci astăzi pe cineva să înţeleagă acele timpuri. De altfel, maşina încă mai lucrează şi impresionează prin ea însăşi. Impresionează prin ea însăşi, chiar dacă stă sin­gură în această vale. Iar cadavrul cade la urmă în groapă, într-un fel de zbor inimaginabil de aerian, chiar  dacă în  jurul  gropii  nu  se  mai adună oamenii cu sutele, ca muştele, cum se întîmpla, odinioară. Pe atunci a trebuit să construim o balustradă trainică în jurul gropii, dar acum s-a distrus de mult."

Exploratorul  vru să scape  de privirile ofiţerului şi cată în jur fără ţintă. Ofiţerul îşi închipui că  străinul contemplă pustietatea  văii; de aceea îl prinse de mîini 

şi-l întoarse cu faţa spre el, pentru a-l privi în ochi, apoi întrebă : Vă daţi seama ce ruşine trăim ?" iar exploratorul tăcu. Ofiţerul îi lăsă pentru o clipă mîinile ; sta tăcut, cu picioarele depărtate, cu mîinile în şold, şi privea în pămînt. Apoi îi zîmbi  încurajator   exploratorului   şi   spuse: Ieri am fost în apropierea dumneavoastră, cînd v-a invitat comandantul. Am auzit invitaţia. Îl ştiu bine pe comandant. Am înţeles numaidecît ce urmărea cu invitaţia. Deşi are suficientă putere pentru a lua măsuri împotriva mea, totuşi încă nu îndrăzneşte ; în schimb, vrea să mă supună aprecierii   dumneavoastră, a unui   străin cu vază. A calculat totul cu multă grijă ; sînteţi abia de două zile pe insulă, nu l-aţi cunoscut pe fostul comandant şi nici lumea lui de idei, sînteţi încătuşat de concepţiile europene ; poate sînteţi din principiu chiar un adversar al pedepsei cu moartea, în general, şi al unui asemenea  mod de execuţie mecanică,  în  special ; în afară  de  asta,  veţi  vedea  execuţia  desfăşurîndu-se trist, fără participare publică, pe o maşină cam deteriorată — deci n-ar fi oare foarte probabil (aşa îşi închipuie comandantul) ca, ţinînd seama de toate astea, să consideraţi nepotrivită metoda mea ? Iar dacă o s-o consideraţi nepo­trivită, atunci nu veţi tăcea (vorbesc încă în spi­ritul comandantului), căci aveţi încredere, desi­gur,   în   convingerile   dumneavoastră   verificate. Aţi  văzut,  fără  îndoială,   multe   ciudăţenii   ale multor  popoare şi  aţi  învăţat  sa  le respectaţi, de aceea probabil că nu veţi interveni cu toată energia împotriva acestei metode, cum aţi face-o în  ţara  dumneavoastră.   Dar  comandantul  nici nu are nevoie de atîta. Un simplu cuvînt impru­dent, rostit în treacăt, este de-ajuns. Nici măcar nu e nevoie să concorde  cu convingerea dum­neavoastră, dacă în mod aparent vine în spri­jinul dorinţei lui. Sînt sigur că vă va descoase cu  toată abilitatea.  Iar  cucoanele lui  vor face cerc în jur şi-şi vor ascuţi auzul ; veţi spune cam aşa : «La noi procedura judiciară este alta», sau «La noi acuzatul este interogat înainte de-a se da sentinţa» sau «La noi nu existau torturi decît în evul mediu». Toate acestea sînt observaţii per­fect juste, care vi se par foarte fireşti, observaţii nevinovate, care nu lezează procedeul meu. Dar cum le va interpreta  comandantul ?  îl  şi  văd pe bunul comandant împingînd numaidecît scaunul;într-o  parte  şi  ieşind  grăbit în  balcon,  le văd pe cucoanele sale dînd năvală după el, îi aud glasul — cucoanele îl numesc glas tunător — spune : «Un mare explorator din Occident, desemnat să cerceteze procedurile judiciare din toate ţările, a spus că metoda noastră de modă veche este inumană. După această părere a unei asemenea personalităţi nu-mi mai este îngăduit, fireşte, să tolerez  o  astfel  de  metodă.  Aşadar, începînd de astăzi dispun — şi aşa mai departe.» Dumneavoastră  veţi  vrea  atunci  să interveniţi, cum că n-aţi fi spus ceea ce  afirmă el, că n-aţi fi calificat metoda mea  drept inumană, ci  că, dimpotrivă,   adînca  dumneavoastră  pricepere o consideră drept cea mai umană şi mai demnă de a fi aplicată  oamenilor şi  că  admiraţi  maşina aceasta — dar va fi prea tîrziu. De altfel, nici n-aţi putea răzbate pînă la balconul înţesat de cucoane ;  veţi căuta  să  atrageţi  atenţia  asupra dumneavoastră ; veţi încerca să strigaţi ; dar o mînă de cucoană vă va astupa gura — iar eu şi opera fostului comandant vom fi pierduţi." Exploratorul fu nevoit să-şi înăbuşe un zîmbet;  aşadar,  atît  de uşoară era îndatorirea pe care el o considerase nespus de grea ! Răspunse evaziv: „îmi supraapreciaţi influenţa ; coman­dantul a citit scrisoarea mea de recomandaţie  şi ştie că nu sînt un specialist în materie de proceduri judiciare. Dacă mi-aş spune părerea, ar fi doar aceea a unui particular, o părere cu nimic mai presus de a oricărui altul şi, în orice caz, mult mai fără importanţă decît părerea comandantului, care după cîte ştiu, are putere aproape nelimitată în această colonie peniten­ciară. Dacă părerea lui referitoare la această procedură este atît de precizată, aşa cum credeţi dumneavoastră, atunci mă tem că a sosit, fireşte, clipa sfîrşitului acestui procedeu, fără a mai fi nevoie de modesta mea contribuţie."

Înţelegea oare ofiţerul acest lucru ? Nu, încă nu-l înţelegea. El clătină hotărît din cap, privi în urmă spre condamnatul şi soldatul, care tresăriră încetînd să se mai preocupe de orez, apoi se apropie de explorator fără să se uite în ochii lui, ci fixînd ceva nedefinit, pe veston, şi vorbi mai încetişor decît înainte : „Nu-l cunoaşteţi pe comandant; dumneavoastră aveţi faţă de el şi faţă de noi toţi — iertaţi-mi expresia — o ati­tudine plină de rezervă ; dar influenţa dumnea­voastră, credeţi-mă, e mai puternică decît vă închipuiţi. Am fost fericit cînd am auzit că veţi asista singur la execuţie. Această dispoziţie a comandantului  trebuia  să  fie  îndreptată împotriva mea, dar acum o voi întoarce în favoarea mea. Ferit de  influenţa   şoaptelor   răuvoitoare spuse la ureche şi de privirile dispreţuitoare — ceea ce n-ar fi fost posibil în cazul unei asistenţe mai numeroase — aţi putut asculta explicaţiile mele, aţi văzut maşina şi sînteţi pe punctul de-a asista la execuţie. Părerea dumneavoastră este desigur formată ; dacă mai persistă cumva unele îndoieli, ele vor fi înlăturate de priveliştea execuţiei. Şi acum vă adresez rugămintea : ajutaţi-mă împotriva comandantului!"

Exploratorul nu-l lăsă să continue. „Cum aş putea-o face, exclamă el, e imposibil. Nu vă pot ajuta cu nimic, la fel cum nu vă pot dăuna cu nimic!

Ba puteţi, sări ofiţerul. Cu oarecare îngrijorare exploratorul îl văzu stringînd pumnii. Puteţi, repetă ofiţerul şi mai insistent. Am un plan care trebuie să izbutească. Dumneavoastră credeţi că influenţa pe care-o aveţi nu este suficientă. Eu ştiu bine, însă, că este. Dar să admitem că aveţi dreptate ! N-ar fi atunci necesar să încecăm orice, chiar şi ceea ce pare să n-aibă şanse de succes, numai să putem salva această procedură ? Ascultaţi, deci, plănui meu. Pentru punerea lui în aplicare este necesar, în primul rînd, ca dumneavoastră să fiţi astăzi foarte reţinut  în   exprimarea  părerii   ce-o   aveţi   despre metoda mea. Dacă nu veţi fi întrebat direct, nu trebuie, în nici un caz, să vă spuneţi părerea dar declaraţiile dumneavoastră trebuie să fie scurte şi neprecise ; lăsaţi să se observe că vă e greu să vorbiţi despre asta, că sînteţi re­voltat, că — dacă ar fi să vă exprimaţi deschis — ar trebui să izbucniţi în blesteme. Nu vă cer să minţiţi ; cîtuşi de puţin ; să răspundeţi doar scurt, cam aşa : «Da, am asistat la execuţie» sau, «Da, am ascultat toate explicaţiile». Doar atît, nimic altceva. Pentru amărăciunea, care tre­buie să apară vizibil pe chipul dumneavoastră, aveţi destule motive, chiar dacă nu sînt în spi­ritul comandantului. El va înţelege totul pe dos, fireşte, în spiritul lui. Pe aceasta se întemeiază planul meu. Mîine, are loc, la comandament, o mare reuniune prezidată de comandant, la care iau parte toţi funcţionarii administrativi supe­riori. Comandantului îi place, fireşte, să facă un adevărat spectacol din aceste şedinţe. A construit în sala respectivă o galerie, care este totdeauna înţesată de spectatori. Chiar şi eu sînt nevoit să iau parte la aceste consfătuiri, dar mă cuprinde dezgustul. De rîndul acesta, veţi fi invitat în orice caz la reuniune ; dacă vă comportaţi con­form planului meu, atunci invitaţia comandan­tului se va transforma într-o rugăminte insis­tentă.  Dar  dacă, din vreun motiv  neprevizibil, s-ar intîmpla totuşi să nu fiţi invitat, atunci va trebui desigur să  cereţi  dumneavoastră o  invitaţie şi nu încape nici o îndoială că o veţi căpăta. Aşadar, să zicem că mîine vă aflaţi în loja comandantului împreună  cu doamnele ;  el  priveşte deseori în sus, pentru a se asigura că sunteţi acolo. După diferite subiecte de discuţie fără importanţă, ridicole, destinate doar asistenţei — în general e vorba de construcţii portuare, mereu numai construcţii portuare !  — va veni în dezbatere procedura judiciară. Dacă el nu va aduce derstul de curînd sau chiar de loc vorba despre această procedură,  voi  avea grijă  eu.  Mă voi scula şi voi prezenta raportul cu privire la execuţia de azi. Foarte pe scurt, doar raportul acesta, De fapt nu se obişnuieşte să se prezinte un asemenea raport, dar eu totuşi am s-o fac. Comandantul îmi va mulţumi, ca totdeauna, cu un zîmbet prietenos, apoi nu se va putea abţine să nu folosească binevenitul  prilej   ivit. «Tocmai  s-a prezentat raporturi —  aşa va spune, sau ceva asemănător — despre execuţie. Aş vrea să mai adaug la raport, că la această execuţie a asistat marele explorator, despre a cărui vizită, cu care se  onorează în mod deosebit colonia, aţi aflat cu toţii. Iar şedinţa noastră de astăzi capătă o semnificaţie mai înaltă,  datorită prezenţei sale. Nu credeţi că ar fi bine să punem acestui mare explorator întrebarea, cum apreciază execuţia aceasta de modă veche şi procedura care o precedă ?» Fireşte, vor izbucni de pretutindeni aplauze, asentimentul general, iar eu voi fi cel mai entuziast. Comandantul se va înclina în faţa dumneavoastră şi va spune : «Atunci, pun în numele tuturor întrebarea». Iar dumneavoastră veţi trece în faţă, lîngă balustradă. Să aşezaţi mîinile pe ea aşa, ca să le vadă toată lumea, altfel vi le vor lua cucoanele, ca să se joace cu degetele. Şi va urma, în sfîrşit, cuvîntul dumneavoastră. Nu ştiu cum voi suporta încordarea orelor ce le mai am de aşteptat. în cuvîntarea dumneavoastră nu trebuie să vă reţineţi; faceţi gălăgie în jurul adevărului, aplecaţi-vă peste balustradă ; urlaţi, da, da, urlaţi-i comandantului în faţă părerea dumneavoastră, părerea dumneavoastră de ne­zdruncinat. Dar poate că nu vreţi acest lucru, că nu corespunde caracterului dumneavoastră, poate că în patria dumneavoastră se adoptă altă ati­tudine în asemenea situaţii — şi aşa e bine, este întru totul satisfăcător ; nu vă ridicaţi în picioare, spuneţi doar cîteva cuvinte, murmuraţi-le doar atît cît să fie auzite de funcţionarii aşezaţi de­desubt ; este destul ; dumneavoastră nici nu tre­buie să vorbiţi despre lipsa publicului la execuţie despre roata care scîrţîie, despre cureaua ruptă şi despre dezgustătorul căluş de pîslă ; nu, toate astea rămîn în seama mea, şi vă rog să mă credeţi, că dacă nu-l voi face, cu spusele mele, să fugă din sală, măcar îl voi sili pe comandant să cadă în genunchi şi să recunoască : «Mă plec în faţa ta, bătrîne comandant». Asta e planul meu; vreţi să mă ajutaţi să-l aduc la îndeplinire? Bineînţeles că vreţi ; ceva mai mult: trebuie!" Ofiţerul îl prinse pe explorator de amîndouă braţele şi-l  privi în  ochi,  respirînd greu. Ultimele fraze le urlase atît de tare, încît şi soldatul şi deţinutul deveniseră atenţi ; cu toate că nu înţelegeau nimic,  se  opriseră din mîncat şi cătau spre explorator, mestecînd din gură.

Răspunsul ce trebuia dat îi era limpede exploratorului de la bun început; trecuse prin prea multe în viaţă, pentru a mai putea şovăi în ca­zul de faţă ; în fond era cinstit şi nu cunoştea teama. Totuşi, văzîndu-l pe soldat şi pe osîndit, şovăi atît cît respiră o dată. In cele din urmă spuse, aşa  cum  trebuia:  „Nu!"   Ofiţerul  clipi de mai multe ori, fără a-l slăbi din ochi. „Vreţi neapărat  o   declaraţie ?"   întrebă  exploratorul. Ofiţerul aprobă din cap, fără un cuvînt.  „Sînt un adversar al acestei proceduri, continuă exploratorul; încă înainte de a-mi fi făcut confidenţe — de care, fireşte, nu voi abuza, în nici un caz — am chibzuit, dacă am dreptul să intervin împotriva acestei proceduri şi dacă intervenţia mea ar putea avea vreo şansă, cît de mică, de succes. Mi-am dat seama limpede cui trebuie să mă adresez: bineînţeles comandan­tului. Dumneavoastră m-aţi ajutat să-mi lămu­resc calea de urmat, fără însă a mă fi întărit şi mai mult în hotărîrea mea ; dimpotrivă, con­vingerea dumneavoastră sinceră m-a emoţionat, chiar dacă nu m-a putut atrage pe o cale gre­şită."

Ofiţerul rămase mut, se întoarse apoi spre ma­şină, se apucă de una din barele de alamă şi privi în sus, la desenator, puţin aplecat înainte, ca şi cum ar fi verificat dacă totul este în ordine. Soldatul părea să se fi împrietenit cu osînditul; acesta din urmă îi făcu un semn, oricît îi era de greu din cauza curelelor strîns legate, şi soldatul se aplecă spre el ; condamnatul îi şopti ceva, iar soldatul dădu din cap.

Exploratorul se duse după ofiţer şi-i vorbi: „încă nu ştiţi tot ce vreau să fac. Voi spune co­mandantului părerea mea asupra procedeului, dar nu în cadrul unei şedinţe, ci între patru ochi ; de altfel, nici nu mai rămân atîta vreme aici, îneît să mai pot fi invitat   la   o   şedinţă ;   plec chiar mîine dimineaţă sau, în orice caz, mă îmbarc în zori."

Ofiţerul părea să nu-l fi auzit. „Aşadar, procedeul nu v-a convins", vorbi el ca pentru sine şi zîmbi cum zîmbeşte un bătrîn asupra neroziei unui copil,   ascunzîndu-şi îndărătul zîmbetului absent propriile sale gînduri. Atunci a sosit vremea", spuse el într-un tîrziu şi îşi  ridică  spre  explorator  ochii  limpezi, în care se desluşea un fel de invitaţie, de apel la participare.

A sosit vremea pentru ce ?" întrebă exploratorul neliniştit,  dar nu primi nici un răspuns. Eşti liber", se adresă ofiţerul condamnatului, în limba lui. Acesta nu crezu la început.   „Ei, eşti liber",  repetă  ofiţerul.  Pentru prima oară, chipul  condamnatului prinse să se însufleţească, Era oare adevărat ? Nu era doar o toană trecătoare de-a ofiţerului? Obţinuse călătorul străin îndurare   pentru   el ?   Ce   se-ntîmpla ?   Acestea erau întrebările ce se citiră pe faţa lui. Dar nu pentru multă vreme.  Fie  ce-o  fi,  condamnatul voia să fie liber, dacă i se îngăduia, şi începu să se smucească, atît cît îi permitea grapa. Îmi rupi curelele, strigă ofiţerul, stai liniştit ! Îţi dau drumul îndată !" Apoi făcu semn soldatului şi se apucară de treabă. Condamnatul rîdea singur în tăcere, întorcînd faţa cînd la stînga, spre ofiţer, cînd la dreapta, către soldat: nu-l , uită nici pe explorator.

„Scoate-l   afară!   porunci   ofiţerul  soldatului. Trebuie să fii însă cu oarecare băgare de seamă din  pricina  grapei."   Datorită  nerăbdării, condamnatul se alese cu cîteva zgîrieturi pe spinare.

Din clipa aceasta, ofiţerul nu-i mai acordă aproape nici o atenţie. Se îndreptă spre explo­rator, scoase din nou la iveală mica taşcă de piele, răsfoi în ea, găsi în cele din urmă foaia căutată şi i-o arătă. „Citiţi", zise el. „Nu pot, răspunse călătorul, am spus doar că nu pot citi aceste file." „Uitaţi-vă bine la foaia asta", ri­postă ofiţerul şi veni alături de explorator, pen­tru a citi împreună cu el. Cînd nici acest lucru nu fu de nici un folos, ofiţerul îşi trecu degetul mic la oarecare distanţă pe deasupra hîrtiei, de parcă n-ar fi trebuit atinsă cîtuşi de puţin, şi încercă să-i uşureze astfel exploratorului cititul. Exploratorul îşi dădu toată silinţa, pentru a-i fi măcar în felul acesta agreabil ofiţerului, dar nu izbuti să citească. Atunci ofiţerul începu să silabisească scrisul, apoi citi totul încă o data, curgător : „Fii drept ! aşa zice aici — vorbi ofiţerul - acum puteţi citi 

fără-ndoială." Exploratorul se aplecă atît de mult deasupra hîrtiei, încît ofiţerul o depărtă repede, de teama de-a nu fi atinsă; exploratorul nu mai spuse nimic, dar se vedea limpede că încă nu izbutise să descifreze nimic „Fii drept, aşa zice aici", repetă ofiţerul. Aşa o fi, răspunse exploratorul, cred că asta „Bine", vorbi ofiţerul satisfăcut măcar în parte apoi se urcă pe scară cu foaia în mînă ; aşeză  foaia cu multă grijă în desenator şi păru să modifice  complet  dispozitivul  angrenajului ; fu o muncă anevoioasă — probabil că era vorba de rotiţe mici de tot; uneori capul ofiţerului dispărea cu totul în desenator, atît de minuţios trebuia verificat mecanismul. 

Exploratorul  urmări   munca   aceasta  neîntrerupt, de jos, astfel încît îi înţepeni gîtul, iar ochii începură să-l doară din cauza luminii soarelui, ce se revărsa din cer.  Soldatul şi condamnatul aveau de lucru unul cu altul. Cămaşa şi pantalonii osînditului, care se şi aflau în groapă, fură pescuite de soldat cu vîrful baionetei. Cămaşa era îngrozitor de murdară şi condamnatul o spălă în hîrdău. Cînd se îmbrăcă, apoi, cu pantalonii şi cămaşa, rîseră cu poftă şi soldatul şi osînditul intrucît îmbrăcămintea fusese spintecată la spate de sus pînă jos. Probabil că osînditul se simţea obligat să-l distreze, întrucît se rotea în cerc,   cu  hainele  spintecate, în   faţa  soldatului care şedea ciucit pe pămînt şi rîdea bătîndu-se  cu  palmele pe  genunchi. Oricum,  ceva-ceva se mai stăpîneau,  ţinînd seama de prezenţa dom­nilor.

în sfîrşit, după ce termină sus, ofiţerul îm­brăţişă totul încă o dată în amănunt cu privirea zîmbind ; după aceea închise capacul desenato­rului, care fusese deschis pînă atunci, coborî, se uită în groapă, apoi la condamnat, şi constată cu mulţumire că acesta îşi luase hainele de-acolo; pe urmă se duse la hîrdău pentru a-şi spăla mîinile, observă prea tîrziu murdăria respingătoare a apei, se întristă că nu-şi poate curăţa mîinile, după care le vîrî în nisip — soluţie ce nu-l sa­tisfăcea, dar n-avea încotro ; apoi se ridică în picioare şi începu să-şi descheie nasturii de la tunică. Cu această ocazie îi căzură în mînă, mai întîi, cele două batiste de damă pe care le vîrîse sub guler. „Uite-ţi batistele", spuse el şi le aruncă osînditului. Apoi se adresă exploratorului, explicînd : „Cadouri de la femei".

In ciuda grabei cu care-şi scoase tunica şi cu care  se  dezbrăcă apoi  complet,  el  împături cu deosebită grijă fiecare obiect  de  îmbrăcăminte, ba chiar mîngîie cu degetele fireturile tunicii şi îndreptă  un   eghilet.   Fireşte, se  potrivea  prea puţin cu această grijă faptul  că, de îndată ce termina împăturitul  unui  obiect, îl  arunca numaidecît în groapă cu un gest nerăbdător. Ultimul lucru care-i rămase fu sabia scurtă, cu centironul. Scoase sabia din teacă, o frînse, adună laolaltă — frînturile săbiei, teaca şi centironul — şi le aruncă atît de violent, încît zăngăniră  jos, pe fundul gropii.

Acum era gol puşcă. Exploratorul îşi muşcă buzele, dar nu spuse nimic. De fapt ştia ce va urma, dar n-avea nici un drept să-l împiedice pe ofiţer în intenţiile sale. Dacă procedura judiciară, la care ţinea atît de mult era pe punctul de a fi  abolită — probabil ca urmare a intervenţiei, pe care exploratorul se simţea obligat s-o facă — atunci ofiţerul acţiona acum aşa cum trbuia ; nici exploratorul n-ar fi reacţionat altfel, în locul lui.

Soldatul  şi  osînditul  nu  pricepură  mai întîi nimic, de altfel  la început nici măcar nu priviră într-acolo.    Condamnatul    era   nespus  de bucuros că-şi   recăpătase batistele,   bucuria   lui însă nu fu de lungă durată, întrucît soldatul i

le înhaţă cu un gest iute, neprevăzut. Condamnatul încerca acum să şi le reia de sub centurionul unde le pusese soldatul la păstrare, dar era vigilent. Se luptară astfel, mai mult în glumă. Abia cînd ofiţerul rămase gol de tot, deveniră şi  ei atenţi. In  special  condamnatul părea pătruns de presimţirea unei mari întorsături. Ceea ce i se întîmplase lui, se petrecea acum cu ofiţerul. Călătorul străin dăduse probabil ordin în acest sens. Aceasta era aşadar răzbunarea. Fărâ să fi pătimit el însuşi pînă la capăt, era răzbu­nat, în schimb, pînă la capăt. Pe chipul lui se înfiripă un rîs tăcut, cu gura pînă la urechi, care nu se mai stinse.

Ofiţerul se îndreptă spre maşină. Dacă şi înainte de aceasta se vădise destul de limpede cît de bine se pricepe s-o mînuiască, acuma rămîneai aproape consternat de felul cum o ma­nevra şi cum ea asculta. Doar apropie mîna de grapă, şi aceasta se ridică şi se lăsă de mai multe ori, pînă cînd atinse înălţimea potrivită, pentru a-i face loc dedesubt; abia atinse mar­ginea patului, şi acesta începu numaidecît să vi­breze ; căluşul de pîslă i se apropie de gură; se văzu bine cum ofiţerul nu voia să-l accepte, dar şovăiala dură doar o clipă, după care se supuse

numaidecît şi îl prinse cu dinţii. Totul era pregătit dar curelele atîrnau în părţi, desfăcute, se părea că sînt inutile ; nu era nevoie ca ofiţerul fie legat cu ele. Deodată condamnatul văzu curele libere şi, după cum socotea el, execuţia nu putea fi  desăvîrşită  dacă  acestea  nu  erau strîns legate, aşa că-i făcu semn grăbit soldatului şi alergară într-acolo să-!l încătărămeze pe ofiţer. Acesta  apucase să întindă un picior pentru a împinge manivela ce trebuia  să pună în  mişcare desenatorul ; cînd îi văzu pe cei doi venind, îşi trase piciorul îndărăt şi se lăsă legat cu curelele, fireşte că nu mai putea ajunge pînă la manivelă;  nici  soldatul,  nici osînditul  n-ar  fi descoperit care este, iar exploratorul era decis să nu se clintească din loc. De altfel nici nu fu nevoie ; de-abia fură prinse curelele în catarame, că maşina şi începu să lucreze ; patul trepida, acele dansau pe pielea ofiţerului, grapa oscila în sus şi în jos. Exploratorul privea de o bună bucată de vreme, cînd îşi aduse deodată aminte că o roată a desenatorului ar fi trebuit să scîrţîie ; dar totul funcţiona în linişte, nu se auzea nici un zumzăit.

Lucrînd  atît  de  liniştit,   maşina  dispăru  din atenţiacelor trei. Exploratorul privea spre soldatul şi condamnatul care se aflau de cealaltă parte a maşinii. Condamnatul părea cel însufleţit, totul îl interesa la maşină ; aci se lăsa în jos, pe vine, aci se ridica în vîrful picioarelor, mereu cu degetul arătător întins, pentru 

a-i arăta ceva soldatului. Exploratorul fu cuprins de un sentiment penibil. Era hotărît să rămînă de faţă pînă la urmă, dar nu mai putea îndura multă vreme să-i privească pe cei doi. „Duceţi-vă acasă", le spuse el. Poate că soldatul ar fi fost gata s-o facă, dar condamnatului i se păru ordi­nul acesta ca un fel de pedeapsă. Se rugă, implorînd cu mîinile împreunate, să-l lase de faţă iar cînd exploratorul rezistă, dînd hotărît din cap, căzu chiar în genunchi. Exploratorul văzu că ordinele nu aveau nici un efect şi vru să se ducă dincolo, la cei doi, pentru a-i lua la goană. Deodată auzi un zgomot sus, în desenator. Privi într-acolo. Aşadar totuşi era deranjată o roată? Era altceva, însă. Capacul desenatorului se ridică încet, apoi se deschise de tot. Dinţii unei roţi se iviră, săltîndu-se în sus ; în curînd apăru roata întreagă, ca şi cum o forţă uriaşă contractase în­treg desenatorul şi nu mai rămăsese nici un loc pentru această roată ; roata se învîrti pînă la marginea desenatorului, căzu jos,  se duse de-a dura o porţiune pe nisip, după care rămase culcată pe lat.  Între timp  ieşise la iveală încă o roată, după care urmară multe  altele,  mari  şi mici abia deosebindu-se între ele ; cu fiecare se repeta acelaşi lucru, de fiecare dată credeai că desenatorul s-a golit complet, dar deodată apărea altă grupă de roţi, deosebit de numeroasă, care se ridicau în sus, cădeau şi se rostogoleau pe nisip, pentru a se culca apoi pe lat. Privind la ceea ce se petrecea, condamnatul uitase de-a binelea de ordinul exploratorului ; roţile îl vrăjeau cu totul şi voia, de fiecare dată, să prindă una, ba chiar îl îndemna şi pe soldat să-i ajute, dar trăgea mîna îndărăt înspăimîntat, întrucît urma numaidecît altă roată, care-l speria cînd începea să se rostogolească.

În schimb, exploratorul era îngrijorat ; se părea că maşina avea să se năruie toată ; mersul ei liniştit era o simplă iluzie ; avea sentimentul că acum trebuie să se ocupe de ofiţer, întrucît acesta nu se mai putea îngriji de el însuşi. Dar, în timp ce căderea roţilor îi acapara atenţia cu totul, uită să mai supravegheze restul maşinii ; cînd totuşi se plecă spre grapă, după ce ultima roată părăsi desenatorul, avu o surpriză nouă, supărătoare, grapa nu mai scria, ci doar înţepa, iar patul nu

răsucea corpul, ci îl împingea doar în sus şi-l înfigea în ace, vibrând. Exploratorul vru să intervină ; dacă ar fi putut, ar fi oprit totul, întrucît aceasta nu mai era o tortură, aşa cum urmărea ofiţerul, ci de-a dreptul un asasinat. Întinse mîinile înainte. Deodată grapa se deplasă lateral, cu trupul ofiţerului înfipt în ace, cum se întîmpla de obicei abia în ceasul al doisprezece­lea. Sîngele curgea în mii de şiroaie, dar nu era amestecat cu apă, întrucît de rîndul acesta ţevişoarele de apă nu funcţionaseră. Apoi dădu greş şi ultimul act; trupul ofiţerului nu se desprinse din acele lungi, ci rămase atîrnat deasupra gropii, fără să cadă în ea, lăsînd doar să i se scurgă sîngele. Grapa vru să revină la locul ei, dar, ca şi cum ar fi simţit ea însăşi că nu s-a eliberat de povară, rămase mai departe atîrnată deasupra gropii. „Puneţi mîna odată şi daţi ajutor !" strigă exploratorul soldatului şi osînditului, pe deasupra gropii, şi apucă el însuşi de picioarele ofiţeru­lui. Voia să apuce de picioare, ceilalţi doi tre­buiau să-i ia capul, pe partea cealaltă, şi astfel să desprindă trupul, încet, din ace. Dar cei doi nu se puteau hotărî; condamnatul întoarse chiar spatele ; exploratorul trebui să se ducă la ei, din­colo, şi să-i împingă cu sila pînă la capul ofiţerului. Cu accst prilej văzu, aproape fără voia lui, chipul mortului. Era aşa cum fusese şi-n viaţă ; nu se citea pe el nici un semn al izbăvirii făgăduite ; ofiţerul nu găsise în maşină ceea ce aflaseră to­ţi ceilalţi; buzele erau contractate, ochii deschişi parcă erau vii, privirea era liniştită şi plină de convingere, prin frunte îi ieşise vîrful pironului cel mare de fier.

Cînd călătorul, urmat de soldat şi de osîndit, ajunse la primele case din colonie, soldatul arătă spre una dintre ele şi spuse : „Aici e ceainăria".

La parterul casei se afla o încăpere scobită în , pămînt joasă, ca o speluncă, cu tavanul şi pereţii afumaţi. înspre stradă era deschisă pe toată lăţimea ei. Deşi ceainăria se deosebea prea puţin de restul caselor din colonie, care erau toate dărăpănate, în afară de palatul comandantului, ea făcu totuşi  asupra   exploratorului   impresia unei amintiri istorice,  evocînidu-i  forţa vremurilor trecute. Se apropie, trecu — urmat de însoţitorii săi — printre mesele neocupate, ce se înşirau pe  stradă  în  faţa  ceainăriei, şi  respiră aerul rece, îmbîcsit, care răzbătea dinăuntru. „Bătrînul este îngropat aici, spuse soldatul, preotul a refuzat să-i dea un loc în cimitir. O vreme lumea nu s-a putut hotărî unde să-l îngroape ;

în cele din urmă l-au aruncat aici. Cu siguranţă că ofiţerul nu v-a povestit nimic despre asta, căci îi era nespus de ruşine. A încercat chiar de cîteva ori, noaptea, să-l dezgroape pe bătrîn, dar a fost întotdeauna luat la goană." „Unde e mormîntul ?" întrebă exploratorul, căruia nu-i venea să-l creadă pe soldat. Alergară numaidecît amîndoi — soldatul şi osînditul — înaintea lui şi-i arătară, cu mîinile întinse, locul unde tre­buia să fie mormîntul. îl conduseră pe explorator pînă lîngă peretele din fund, unde şedeau clienţii la cîteva mese. Erau pesemne muncitori din port, bărbaţi zdraveni cu bărbi scurte, de un negru lucitor. Toţi erau fără surtucuri, aveau că­măşi zdrenţuite, erau oameni sărmani, umiliţi. Cînd se apropie exploratorul, cîţiva dintre ei se ridicară şi se lipiră de perete, privind spre el. „E un străin, se auziră şoapte în jurul explo­ratorului, vrea să vadă mormîntul." împinseră într-o parte mesele, sub care se afla într-adevăr o lespede de mormînt. Era o piatră simplă, des­tul de scundă pentru a putea fi ascunsă sub o masă. Avea o inscripţie cu litere foarte mici, aşa încît exploratorul fu nevoit să îngenunche pentru a o citi. Pe ea scria : «Aici odihneşte fos­tul comandant. Partizanii lui, care nu pot avea astăzi nici un nume, l-au aşezat în mormînt şi i-au pus o lespede. Dăinuie profeţia că, după un anumit număr de ani, comandantul va învia şi va porni din această casă, în fruntea partizanilor săi,   la   recucerirea   coloniei.   Credeţi   şi   aşteptaţi !» După ce termină de citit şi se ridică, exploratorul îi văzu pe oameni stînd în jurul lui şi hlizindu-se, de parcă ar fi citit şi ei inscripţia, ar fi găsit-o ridicolă şi l-ar fi invitat să se alăture  părerii lor.  Exploratorul  se  făcu  a nu observa, le împărţi  cîţiva bănuţi,  apoi mai aşteptă pînă ce masa fu împinsă la loc deasupra lespezii, şi ieşi din ceainărie, îndreptîndu-se spre port.

 Soldatul şi osînditul găsiră în ceainărie cunoscuţi, care-i opriră acolo. Dar probabil că se descotorosiră  repede  de ei,  întrucît  călătorul  abia ajunsese la mijlocul lungii scări ce ducea jos, la bărci, cînd cei doi porniră în fugă după el. Se vede treaba că voiau să-l silească pe explorator, în ultima clipă,  să-i  ia cu  el. În  timp  ce exploratorul se  tocmea  jos  cu  un  barcagiu  care să-l ducă pînă la vapor, cei doi veneau în goană pe scară,  în  tăcere,  întrucît  nu  îndrăzneau  să strige. Cînd ajunseră jos, exploratorul se şi afla în luntre, iar barcagiul tocmai o desprindea de mal. Ar mai fi putut încă să sară în barcă, dar exploratorul ridică de pe fundul ei un odgon greu, cu noduri, şi-i ameninţă cu el, împiedecîndu-i astfel să facă saltul.

 

Franz Kafka - În faţa legii

In fata legii sta un pazitor. La acest pazitor, vine un om de la tara si cere voie sa intre in lege. Dar pazitorul ii spune ca acum
nu-i poate permite sa intre. Omul chibzuieste si apoi intreaba daca va avea voie sa intre mai tirziu. "Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu". Intrucit poarta legii este deschisa ca intotdeauna, iar pazitorul se da intr-o parte, omul se apleaca pentru a privi pe usa in interior. Cind pazitorul observa asta, ride si spune : "Daca te ispiteste intr-atit, incearca sa intri inauntru, in ciuda interdictiei mele. Baga insa de seama : am putere. Si nu sint decit pazitorul cel mai de jos. La intrarea in fiecare sala stau, insa, alti pazitori, unul mai puternic decit altul. Pe al treilea nu mai pot nici macar eu sa-l privesc". La asemenea dificultati nu se asteptase omul de la tara; ca doar legea trebuie sa fie totdeauna si oricui la indemina, isi zice el; dar, acum, cind priveste mai bine la pazitorul imbracat cu suba, la nasul lui mare si ascutit, la barba lui tatarasca rasfirata si neagra, se hotaraste, totusi, mai bine sa astepte pina ce i se va ingadui sa intre. Pazitorul ii da un scaunel si ii spune sa sada linga usa, de-o parte. Acolo sta zile si ani in sir. Mai face multe incercari de-a fi lasat inauntru si-l oboseste pe pazitor cu insistentele sale. Adeseori pazitorul il supune la mici interogatorii, il intreaba de unde e de fel si multe altele, dar sint intrebari puse doar de forma, asa cum pun domnii cei mari; iar la urma ii spune tot mereu ca inca nu-i poate da drumul inauntru. Omul, care-si luase multe lucruri cu el la drum, foloseste totul, oricit ar fi fost de pretios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept ca primeste tot ce i se da, dar spune de fiecare data : “Primesc numai ca sa nu crezi cumva ca n-ai facut tot ce-ar fi fost cu putinta”. De-a lungul nenumaratilor ani omul il observa pe pazitor aproape fara intrerupere. Uita de ceilalti pazitori, si acesta, primul, ii apare ca singurul obstacol care-l impiedica sa intre in lege. Blestema nefericita intimplare, in primii ani cu glas tare si fara sa tina seama de nimic, mai tirziu, pe masura ce imbatrineste, doar mormaind in barba pentru sine. Da tot mai mult in mintea copiilor si, de vreme ce de-a lungul anilor a ajuns sa-i cunoasca pazitorului pina si purecii din gulerul subei, se roaga si de pureci sa-l ajute a-l indupleca. Intr-un tirziu vederea ii slabeste si nu mai stie daca in jurul lui se face cu adevarat tot mai intuneric sau daca il insala doar ochii. Dar distinge acum prin intuneric o stralucire nestinsa care razbeste pe usa legii. Numai ca nu mai apuca sa traiasca mult. In preajma mortii, toata experienta din acest rastimp se aduna intr-o intrebare pe care inca n-a apucat s-o puna pazitorului. Ii face semn sa vina mai aproape, intrucit nu-si mai poate ridica in sus trupul care a inceput sa se intepeneasca. Pazitorul trebuie sa se aplece adinc, pina la el, intrucit diferenta de inaltime s-a schimbat mult in defavoarea omului. “Acu ce mai vrei sa stii? intreaba pazitorul, nu te mai saturi o data”. “Toti se straduiesc vezi bine, sa afle ce-i legea, graieste omul, cum se face atunci ca, in atita amar de ani,
n-a mai cerut nimeni, in afara de mine, sa intre inauntru ?” Pazitorul isi da seama ca sfirsitul omului e aproape si, pentru a mai razbi pina la auzul lui care se stinge, racneste la el : “Pe aici nu putea obtine sa intre nimeni altul, intrucit intrarea asta ti-era harazita doar tie. Acum ma duc s-o inchid”.

Franz Kafka - La galerie

Dacă vreo călăreaţă oarecare de circ, firavă şi ofticoasă, ar fi silită cu plesnituri din bici de către un şef nemilos să se învîrtească neîntrerupt în manej, luni de-a rîndul, în faţa unui public nesăţios, şi să salte pe crupa unei gloabe făcînd bezele şi mlădiindu-se din mijloc, şi dacă acest joc ar continua în vuietul orchestrei şi al  ventilatoarelor înspre viitorul cenuşiu ce se deschide necontenit înainte, însoţit de aplauzele care aci se sting, aci izbucnesc iarăşi din palmele ce sînt de fapt nişte ciocane cu abur — poate că atunci un tînăr spectator de la galerie ar coborî în goană pe lunga scară dintre staluri, s-ar repezi în manej şi, în plin cîntec al fanfarei ce se adaptează mereu, ar striga : opriţi!

Dar întrucît nu astfel se petrec lucrurile, ci o femeie frumoasă, îmbrăcată în alb şi roşu, ţîşneşte în arenă zburînd printre draperiile pe care lachei maiestuoşi le trag în lături dinaintea ei, întrucît directorul, căutîndu-i privirile, îi răsuflă în faţă ca un animal devotat, o saltă grijuliu pe calul vînăt-rotat, de parcă nepoata lui cea mai dragă ar porni într-o călătorie primejdioasă, nu se poate hotărî să dea semnalul pocnind din bici, apoi printr-un efort de stăpînire de sine, îl dă în fine, după care aleargă pe lîngă cal cu gura căscată, urmăreşte cu ochi ageri salturile călăreţei, abia putînd înţelege măestria ei, încearcă s-o avertizeze cu strigăte în englezeşte, îndeamnă la atenţie încordată pe rîndaşii care ţin cercurile, iar înainte de marele salto mortale, imploră, cu braţele ridicate, orchestra să tacă şi în cele din urmă o ridică pe micuţă de pe calul tremurînd o sărută pe amîndoi obrajii şi nici o omagiere din partea publicului nu i se pare îndestulătoare, în timp ce ea, săltîndu-se în vîrful pi­cioarelor şi sprijinindu-se de el, în norul de praf care încă îi înconjoară, întinde braţele în lături şi-şi lasă căpşorul pe spate, vrînd să împartă cu tot circul fericirea ei — întrucît astfel se petrec lucrurile, spectatorul de la galerie îşi  reazimă faţa de balustradă şi, lăsîndu-se furat de marşul final ca de un vis greu, plînge fără voie.

 

Franz Kafka - O dare de seamă pentru o academie

Înalţi domni de la Academie,

Îmi faceţi cinstea de a mă invita să prezint Academiei  o  dare  de  seamă asupra  existenţei mele anterioare ca maimuţă.

Din păcate, nu pot da curs invitaţiei în acest sens. Aproape cinci ani mă separă de starea de maimuţă, un timp foarte scurt dacă-l măsurăm calendaristic,  dar  infinit  de lung  dacă  trebuie să-l parcurgi în galop, aşa cum am făcut eu, însoţit pe alocuri de oameni minunaţi, de sfaturi, de aclamaţii şi muzică de orchestră, dar în fond singur, întrucît toţi însoţitorii se menţineau — ca să   păstrez   imaginea   —   departe   de   barieră. Această performanţă ar fi fost imposibilă, daca aş fi vrut să ţin cu încăpăţînare la originea mea,  la amintirile tinereţii. Imperativul suprem pe care  mi-l impusesem era tocmai renunţarea la orice încăpăţînare;   eu,   o  maimuţă   liberă,   am  ac­ceptat   acest jug.   în   schimb,   datorită   aces­tui   fapt   amintirile    şi-au    închis    porţile   tot mai  mult în  urma  mea.  La început, dacă ar fi vrut oamenii, reîntoarcerea mi-ar fi fost posibilă prin toată lărgimea porţii pe care o alcătuieşte cerul boltit deasupra pămîntului ; dar, pe măsură ce evoluţia mea înainta, mînată cu biciul poarta devenea tot mai scundă şi mai strîmtă, mă simţeam din ce în ce mai bine şi mai ermetic închis în lumea oamenilor ; furtuna care sufla în urmă-mi din trecutul meu s-a domolit; azi  nu mai e decît o adiere care-mi răcoreşte călcîiele ; iar deschizătura din depărtare, prin care vine adierea şi prin care am venit şi eu odinioară, s-a micşorat într-atît încît, dacă aş avea destulă putere  şi  voinţă pentru  a  alerga îndărăd pînă acolo, ar trebui să-mi jupoi blana de pe trup pentru a putea trece prin ea. Sincer vorbind, oricît mi-ar place de mult să caut imagini pentru  asemenea  lucruri,  sincer  vorbind : starea dumneavoastră de maimuţă, domnilor, în măsura în care aveţi una în trecut, nu poate să fie mult mai îndepărtată decît a mea. Dar ea îl gîdilă la calcîi pe oricine trăieşte aici pe pămînt, pe micul cimpanzeu ca şi pe marele Ahile. În sensul cel mai restrîns, însă, poate că sînt în stare să vă răspund la întrebare şi o fac chiar cu mare plăcere. Primul lucru pe care l-am învăţat a fost să strîng mîna ; strîngerea mîinii înseamnă francheţe ; astăzi, cînd sînt la apogeul carierei mele, la acea primă strîngere de mînă se poate asocia şi vorbirea deschisă. Nu va aduce însă nici o noutate esenţială pentru Academie şi va fi cu mult mai prejos de ceea ce se cere de la mine şi de ceea ce, oricîtă bunăvoinţă aş avea nu pot spune — oricum, va da la iveală orientarea căii pe care o fostă maimuţă a pătruns în lumea oamenilor, stabilindu-se  acolo.  Cu toate astea,  fireşte  că n-aş  spune  neînsemnatele lucruri care urmează, dacă n-aş fi perfect sigur de mine şi dacă situaţia mea de pe scenele varieteurilor din lumea civilizată nu s-ar fi consolidat într-atît, încît să nu mai poată fi zdruncinată :

Sînt de fel de pe Coasta de Aur. în privinţa felului cum am fost prins sînt nevoit să recurg la relatări străine. O expediţie de vînătoare a firmei Hagenbeck — cu al cărei şef am golit multe sticle de vin roşu bun, de-atunci încoace — sta la pîndă în tufişurile de pe ţărm, cînd am alergat spre adăpătoare în mijlocul unei haite de congeneri. Au tras cu armele ; eu am fost singurul pe care l-au nimerit; m-am ales cu două împuşcături.

Una în obraz ; asta era uşoară; dar mi-a lăsat o cicatrice roşie, lipsită de păr, care mi-a adus dezgustătorul, cu totul şi cu totul nepotri­vitul nume de Peter cel roşu, pe care l-a inven­tat de fapt o maimuţă, de parcă numai pata roşie de pe , obraz m-ar fi deosebit de maimuţoiul dresat Peter, care era cunoscut pe ici, pe colo şi a crăpat nu de mult. Asta fie spus doar în treacăt.

A doua împuşcătură m-a nimerit mai jos de şold. A fost grea, ea e de vină dacă mai şchiopătez şi astăzi puţin.  De  curînd am citit un articol al unuia dintre cei zece mii de fluşturatici, caere-şi dau cu părerea despre mine prin ziare: pretindea că firea mea de maimuţă încă nu este înăbuşită  cu  totul ; dovadă  că   atunci cînd vin vizitatori, îmi place să-mi scot pantalonii pentru a arăta locul pe unde a intrat glonţul. Ticălosului ăstuia ar trebui să i se sfîrtece cu cîte un glonţ fiecare degeţel în parte, de la mîna cu care scrie.  Eu,  eu  am  dreptul  să-mi scot pantalonii în faţa cui vreau ; nu se va vedea decît o blană bine îngrijită şi cicatricea lăsată de — să alegem aici, cu un anumit scop, un anumit cuvînt, care nu trebuie să fie, însă, greşit — cicatricea lăsată de o împuşcătură nelegiuită. Totul e clar ca lumina zilei ; nu e nimic de ascuns cînd e vorba de adevăr, orice suflet mare leapădă manierele  cele  mai  alese.  Dacă, dimpotrivă, şi-ar scoate pantalonii scribul acela cînd are o vizită, atunci gestul lui ar avea alt aspect şi  vreau să consider drept o dovadă de raţiune faptul  că n-o face.  Dar, atunci să mă scutească cu sensibilitatea lui !                   

După acele împuşcături m-am trezit — şi aici încep treptat propriile mele amintiri — m-am trezit într-o cuşcă de pe puntea intermediară a vaporului firmei Hagenbeck. Nu era o cuşcă cu patru pereţi de gratii ; mai curînd era o ladă la care se fixaseră trei pereţi de gratii ; lada forma, deci, peretele al patrulea. Totul era prea scund pentru a sta în picioare şi prea îngust pentru a şedea jos. De aceea am stat ciucit, cu genunchii strînşi şi tremurîndu-mi într-una, şi anume cu faţa spre ladă, deoarece la început probabil, nu voiam să văd pe nimeni, ci să adast mereu numai în întuneric, în timp ce gratiile mi se adînceau în carne, la spate. Oamenii con­sideră că este avantajos să ţii animale sălbatice astfel, mai ales în primele momente, iar astăzi, judecind după propria-mi experienţă, nu pot spune că nu este de fapt aşa, dacă iei lucrurile în felul cum le înţeleg oamenii.

Pe atunci, însă, nu mă gîndeam la asta. Mă vedeam, pentru prima oară în viaţa mea, fără scăpare ; cel puţin în faţa mea nu exista nici una ; în faţa mea era lada, scîndură lîngă scîndură, bine îmbinate. De fapt exista între scînduri un gol continuu pe care l-am salutat cu ur­letul fericit al nepriceperii, în clipa cînd l-am

descoperit; dar golul acela nu ajungea nici măcar să-mi strecor coada prin el şi, cu toată forţa mea de maimuţă, nu putea fi lărgit, e, după cîte mi s-a spus mai tîrziu, că am făcut neobişnuit de puţină gălăgie, de unde s-a tras concluzia că sau urma să-mi dau duhul sau voi fi foarte apt pentru dresaj, dacă voi supravieţui primei perioade critice. Am supravieţuit acestei perioade. Să gem înfundat, să mă puric pricinuindu-mi dureri, să ling obosită o nucă de cocos, să ciocănesc peretele lăzii cu ţeasta, să scot limba cînd se apropia cineva de mine —  astea  au  fost primele îndeletniciri în noua viaţă. În toate acestea, însă,  doar un singur sentiment totuşi : nici o scăpare. Fireşte, că toate simţămintele mele de maimuţă de-atunci nu le pot reproduce azi decît cu cuvinte omeneşti şi aşa le şi consemnez, dar, chiar dacă nu mai pot atinge vechiul adevăr al maimuţei, cel puţin el există în sensul descrierii mele, în privinţa asta nu încape nici o îndoială.

Avusesem pînă în  clipa  aceea atîtea  căi  de scăpare, şi acum nu mai aveam nici una. Mi se înfundase. Dacă m-ar fi bătut în cuie, libertatea mea de deplasare n-ar fi fost mai limitată. De ce oare? N-ai  decît   să-ţi   scarpini   carnea  dintre degetele de la picior, dar cauza n-o afli. Poţi să te apeşi cu spatele pe vergeaua  gratiei,   pînă cînd e pe punctul de-a te spinteca în două, dar cauza tot n-o afli... N-aveam nici o scăpare şi totuşi  trebuia să  găsesc  una, căci  fără  ea nu puteam trăi. Stînd într-una cu faţa spre peretele acela al lăzii — aş fi pierit fără putinţă de împotrivire. Dar la Hagenbeck, maimuţele trebuie să stea cu faţa spre peretele lăzii — ei, şi astfel, am încetat de-a mai fi o maimuţă. Un raţionament clar, frumos, pe care trebuie să-l fi scos cumva,  din burtă, dat fiind că maimuţele gîndesc cu burta.

 Mi-e teamă că lumea nu va înţelege exact ceea ce înţeleg eu prin scăpare. Folosesc cuvîntul în sensul lui cel mai obişnuit şi mai deplin. În mod intenţionat nu spun libertate. Nu vorbesc despre acel mare sentiment al libertăţii în toate privinţele. Ca maimuţă, l-am cunoscut probabil şi am făcut cunoştinţa unor oameni care aveau nostalgia lui. În ceea ce mă priveşte, însă, n-am cerut libertate nici atunci, nici azi. în treacăt fie spus : prea se înşală oamenii des unii pe alţii cu libertatea. Şi aşa cum libertatea contează prin­tre cele mai sublime sentimente, tot aşa este con­siderată şi iluzia corespunzătoare drept cea mai sublimă. Adeseori prin varieteuri, aşteptînd să întru în scenă, am văzut cîte o pereche de ar­tişti lucrînd la trapez sus, aproape de tavan.; Se avîntau, se balansau, săreau, se prindeau de mîini din zbor, unul îl ţinea de păr pe celălalt cu dinţii. Şi asta este libertate omenească, gîndeam eu mişcare suverană." Batjocorire a sfintei naturi. Nici o construcţie n-ar rezista hohotelor de rîs dezlănţuite printre maimuţe de asemenea privelişte.

Nu, nu voiam libertate.  Doar o scăpare ; la dreapta, la stînga,  oriunde ;  n-am  ridicat  nici alte pretenţii ; scăparea putea să fie chiar şi numai o simplă iluzie ; pretenţia mea era modestă, iluzia nu putea fi nici ea mai mare. Să merg înainte, tot înainte ! Numai să nu stau locului cu braţele ridicate,  strivit de  un perete

De ladă.

Astăzi văd limpede : n-aş fi putut scăpa fără cel mai deplin calm interior. Şi întradevăr, tot ceea ce am devenit astăzi datorez, probabil, calmului care s-a înstăpînit în mine, după primele zile, acolo, pe vapor. Iar calmul, la rîndul său, l-am datorat de bună seamă oamenilor de pe vapor.

Sunt oameni buni, în ciuda celor petrecute. îmi amintesc încă şi azi cu plăcere de sunetul paşilor lor grei, care răsuna atunci în somnolenţa mea. Aveau obiceiul să facă toate lucrurile cît mai pe îndelete. Dacă unul voia să se frece la ochi, ridica mîna în sus de parcă atîrna o greutate de ea.  Glumele lor erau grosoloane,  dar

prietenoase. Rîsul lor era însoţit totdeauna de o tuse care suna a primejdie, dar care nu însemna nimic. Totdeauna aveau în gură ceva de scuipat şi le era perfect egal unde scuipau. Mereu se plîngeau că purecii mei săreau pe ei ; cu toate astea, însă, niciodată nu erau cu adevărat supăraţi pe mine ; ştiau, vezi bine, că în blana mea prosperă purecii şi că purecii sînt animale care sar ; cu asta se resemnau. Cînd nu erau de serviciu,  se  aşezau  uneori, cîţiva,  în semicerc în jurul meu ; aproape că nu vorbeau, ci doar îşi guruiau unul altuia ; fumau din lulea, întinşi pe  lăzi ; se plesneau cu palmele pe genunchi de-ndată ce făceam cea mai mică mişcare ; iar din cînd  în  cînd unul  apuca un băţ  şi mă gîdila acolo unde-mi plăcea. Dacă m-ar invita astăzi să iau parte la o călătorie cu vaporul ăsta, sînt sigur că aş refuza invitaţia, dar tot atît de sigur e şi faptul că m-ar năpădi amintiri nu numai neplăcute de acolo, de pe puntea intermediară. Calmul pe care l-am dobîndit în cercul acestor oameni m-a împiedicat mai ales de la orice ten­tativă de evadare.  Privind lucrurile din pers­pectiva de  azi, am  impresia că măcar intuiam necesitatea de-a găsi o scăpare, dacă voiam să trăiesc, dar că această scăpare nu putea fi rea­lizată prin evadare. Nu mai ştiu dacă evadarea era posibilă ; dar cred că da ; se pare că evadarea este oricînd  la îndemîna  unei  maimuţe, Cu dinţii mei de azi trebuie să fiu prevăzător chiar şi la simplul spart al nucilor, dar pe-atunci, desigur că aş fi izbutit cu timpul să rod încuietoarea uşii. Totuşi

n-am făcut-o. La urma urmei ce-aş fi cîştigat cu asta ? De cum aş fi scos capul afară, m-ar fi prins din nou şi m-ar fi închis într-o cuşcă şi mai rea ; sau aş fi putut să mă strecor neobservat pînă la celelalte animale, de pildă la şerpii uriaşi din faţa mea şi mi-aş fi dat duhul în strînsoarea lor ; sau aş fi izbutit să mă furişez pînă pe punte şi să săr peste bord,  apoi m-aş  fi legănat o  clipită pe apele oceanului şi m-aş fi înecat. Gesturi disperate. Nu calculam atît de omeneşte, dar, sub influenţa mediului înconjurător, mă comportam ca şi cum aş fi calculat.

Nu calculam, dar de bună seamă că observam totul cu calm.  Vedeam oamenii  aceia mergînd în sus şi în jos, mereu aceleaşi chipuri, aceleaşi gesturi, adesea aveam impresia că nu era decît unul singur. Omul sau oamenii  aceia umblau, aşadar, nestînjeniţi. În mine a început să mijească un ţel măreţ. Nimeni nu-mi promitea că, dacă aş fi devenit ca ei, mi-ar fi fost înlăturate gratiile. Asemenea promisiuni de împliniri, aparent irealizabile, nu se fac. Dar dacă împlinirile se realizează,  atunci  apar ulterior şi  promisiunile, exact acolo unde le-ai căutat zadarnic mai înainte. De fapt, oamenii aceia nu aveau nimic care să mă fi atras. Dacă aş fi fost un adept  al acelei libertăţi mai sus-amintite, aş fi preferat, desigur, oceanul în locul scăpării ce-mi apărea în  privirea   tulbure  a  acelor  oameni. În orice caz,  i-am  studiat cu mult înainte de-a mă fi gîndit la asemenea lucruri, ba chiar pot spune că abia observaţiile adunate m-au împins în direcţia precizată.

Era atît de uşor să-i imiţi pe oameni. Încă din primele zile puteam să scuip. Apoi ne-am scuipat în faţă reciproc ; deosebirea era doar că după aceea eu îmi lingeam chipul, iar ei nu. Curînd fumam din lulea ca un bătrîn ; dacă mai şi îndopam cu degetul tutunul în pipă, întreaga punte intermediară răsuna de chiote ; doar deo­sebirea dintre pipa goală şi cea umplută n-am înţeles-o multă vreme.

Cel mai mult mi-a dat de furcă sticla de ra­chiu. Mirosul ei mă chinuia ; mă sileam din răs­puteri ; dar au trecut săptămîni în şir pînă să mă pot stăpîni. în mod ciudat, oamenii au luat această luptă interioară mai în serios decît orice altă manifestare a mea. Nici în amintire nu-i deosebesc pe acei oameni, dar era unul care re­venea  tot  mereu,   singur  sau  cu  alţii,   ziua şi noaptea la  cele mai   diferite ore ;  îmi  punea sticla dinainte şi-mi dădea lecţii: Nu mă înţelegea, voia ­să  dezlege enigma  existenţei  mele. Scotea încet dopul sticlei, apoi mă privea pentru a verifica dacă înţelesesem ; mărturisesc că mă uitam la el cu o atenţie tot mai sălbatică, tot mai nerăbdătoare ; nici un profesor — om nu mai găseşte, pe tot globul, un asemenea elev — om; după ce destupă sticla, o ridică spre gură ; eu îl scrutez cu privirea pînă în adîncul gîtlejului; dă din cap, mulţumit de mine,  şi  duce sticla la buze ; eu, încîntat de cunoştinţele treptate, mă scarpin hîrşcîind, în lung şi-n lat, pe unde se  nimereşte;   el   se  bucură,   saltă  sticla şi trage o duşcă ; eu, nerăbdător şi disperând de a-l putea imita, mă scap pe mine, în cuşcă ceea ce îi produce o mare satisfacţie ; şi, ducînd din nou sticla la gură de departe, cu un gest larg, o bea, cu capul lăsat pe spate exagerat de didactic, o goleşte   dintr-o  răsuflare.  Eu,  sleit  de  prea multă poftă, nu-l mai pot urmări şi rămîn agăţat de gratii, moale în timp ce el încheie lecţia teoretică nîngîindu-şi burta şi rînjiind.

Abia acum   începe  lecţia  practică.   Nu   sînt oare istovit   de  latura  teoretică? Fireşte, prea istovit.   Asta  face  parte  din soarta  mea. Totuşi întind mîna, cum pot, spre sticla pe care mi-o oferă şi, tremurînd, îi scot dopul ; o dată cu reuşita îmi renasc şi forţele ; ridic sticla în aşa fel, încît aproape nici nu mă mai deosebesc de modelul meu ; o duc la gură şi — şi o arunc cu scîrbă,  cu scîrbă,  deşi  e goală şi în ea nu mai e decît izul, o arunc cu scîrbă cît colo. Spre mîhnirea profesorului  meu,  spre  şi mai marea mîhnire a mea ; nici pe el, nici pe mine nu ne împacă   faptul   că,   după   aruncarea   sticlei, nu uit să-mi mîngîi perfect burta şi, totodată, să şi rînjesc.

Din păcate, de cele mai multe ori astfel se desfăşurau lecţiile. Şi, spre cinstea profesorului meu : nu era supărat pe mine ; e drept că de multe ori îmi ţinea pe blană pipa aprinsă, pînă cînd începea să mă pîrlească undeva unde nu ajungeam cu mîna decît cu greu ; dar el însuşi stingea apoi focul cu mîna lui uriaşă şi bună; nu era supărat pe mine, îşi dădea seama că lup­tam amîndoi, de aceeaşi parte, împotriva firii mele de maimuţă şi că mie îmi venea cel mai greu.

Ce victorie a fost apoi, fireşte, pentru el ca şi pentru mine, într-o seară, în faţa unui cerc mare de privitori — probabil că era o serbare, cînta un gramofon, un ofiţer se plimba printre oa­meni — în seara aceea, cînd tocmai nu mă bă­gau în seamă, am apucat o sticlă de rachiu lăsată din greşeală în faţa cuştii mele, am destupat-o ca ­la lecţie, în  atenţia  tot  mai  mare  a celor de faţă, am dus-o la gură şi, fără şovăială, fără să mă strîmb, am băut-o cu adevărat şi într-adevăr  pînă  la  fund, ca  un băutor  de meserie, dînd ochii peste cap şi gîlgîind ; sticla  am aruncacat-o cît colo, nu ca un disperat, ci ca un artist; de fapt am uitat să-mî mîngîi burta ; în schimb, însă, pentru că nu puteam altfel, pentru că simţeam un impuls, pentru că mă ameţisem am exclamat  pur  şi simplu   „Hei !",   am scos un sunet omenesc, sărind cu acest strigăt, dintr-o dată, în comunitatea oamenilor şi simţind ecoul acesteia — „Auziţi, vorbeşte !" — ca o sărutare pe tot trupul meu scăldat de sudoare.

Repet: nu mă ispitea să-i imit pe oameni ; îi imitam numai întrucît căutam o scăpare, din nici un alt motiv. De altfel, cu victoria aceea realizasem încă foarte puţin. Glasul mi-a amuţit din nou numaidecît ;  mi-a  revenit  abia  după  luni de zile; repulsia pentru sticla de rachiu îmi devenise şi  mai puternică.  Dar drumul meu  era trasat o dată pentru totdeauna, am fost predat primului dresor, la Hamburg, am sesizat numaidecît cele două posibilităţi ce mi se deschideau în faţă : grădina zoologică sau   varieteul.   N-am   şovăit.   Mi-am  zis : fă-te luntre şi punte să ajungi la varieteu ; asta e scăparea ; grădina zoologică nu-i altceva decît o nouă cuşcă ; dacă ajungi acolo,  eşti pierdut.

Şi am învăţat, domnilor. Ehei, înveţi cînd trebuie ; înveţi cînd vrei să găseşti o scăpare înveţi, fără să ţii seama de nimic. Te supraveghezi singur cu biciul în mînă ; te sfîşii singur la cea mai mică rezistenţă.  Firea de maimuţă a ieşit din mine în goană,  de-a rostogolul,  şi  dusă a fost,  astfel  încît chiar  primul  meu  profesor a început, din cauza asta, să se poarte ca o mai­muţă, trebuind să renunţe curînd la lecţii şi să fie dus într-un ospiciu. Din fericire, a ieşit cu­rînd de-acolo.

Dar am avut nevoie de mulţi profesori, ba chiar de cîţiva concomitent. Cînd am devenit mai sigur de posibilităţile mele, iar publicul a început să-mi urmărească progresele, viitorul începînd să se contureze luminos, mi-am luat singur profesori, i-am pus să stea în cinci camere succesive şi am învăţat de la toţi în acelaşi timp, sărind necontenit dintr-o cameră în alta.

Progresele astea ! Pătrunderea razelor ştiin­ţei, din toate părţile, în creierul care se trezea! Nu neg : mă făceau fericit. Dar totodată tre­buie să spun : nu le-am supraestimat nici măcar atunci, cu atît mai puţin azi !  Printr-un efort, care nu s-a mai repetat pe întreg pămîntul pînă-n prezent, am dobîndit cultura medie a unui european. În fond poate că nici nu e mare lucru dar însemnează totuşi ceva, în măsura în care mi-a ajutat să scap din cuşcă şi mi-a asigurat această scăpare deosebită, această scăpare ca om. Există o expresie excelentă : a spăla putina; asta am făcut, am spălat putina. N-aveam altă cale, bineînţeles  presupunînd iarăşi  că  nu puteam alege libertatea.

Dacă privesc în urmă la evoluţia mea şi la ţelul eî de pînă acum, nici nu mă plîng şi nici nu sunt mulţumit. Cu mîinile în buzunarele pantalonilor, cu sticla de vin pe masă, stau pe jumătate aşezat, pe jumătate întins într-un fotoliu-balansoar şi privesc pe fereastră. Dacă vin vizitatori, îi primesc cum se cuvine. Impresarul meu stă în anticameră; dacă sun, vine şi ascultă ce spus... Seara e aproape totdeauna spec­tacol şi am nişte succese care au atins aproape apogeul.  Cînd mă întorc noaptea acasă de la banchete, din cercuri ştiinţifice sau de la vreo reuniune intimă,  mă aşteaptă  o cimpanzee  pe jumătate dresată şi caut să mă simt bine lîngă ea, după maniera maimuţelor. Ziua nu vreau s-o văd, pentru că are în privire acea rătăcire dementă a  animalului  dresat ;   doar  eu  îmi   dau seama de asta şi nu pot s-o îndur.

În general, am realizat ceea ce voiam să realizez.  Să nu se spună că nu merita osteneala. În rest, nu vreau să difuzez părerea vreunui om, ci doar simple cunoştinţe, nu vreau decît să fac o dare de seamă şi tot numai o dare de seamă

v-am prezentat şi domniilor-voastre, înalţi domni de la Academie.