Franz Kafka - O dare de seamă pentru o academie

Înalţi domni de la Academie,

Îmi faceţi cinstea de a mă invita să prezint Academiei  o  dare  de  seamă asupra  existenţei mele anterioare ca maimuţă.

Din păcate, nu pot da curs invitaţiei în acest sens. Aproape cinci ani mă separă de starea de maimuţă, un timp foarte scurt dacă-l măsurăm calendaristic,  dar  infinit  de lung  dacă  trebuie să-l parcurgi în galop, aşa cum am făcut eu, însoţit pe alocuri de oameni minunaţi, de sfaturi, de aclamaţii şi muzică de orchestră, dar în fond singur, întrucît toţi însoţitorii se menţineau — ca să   păstrez   imaginea   —   departe   de   barieră. Această performanţă ar fi fost imposibilă, daca aş fi vrut să ţin cu încăpăţînare la originea mea,  la amintirile tinereţii. Imperativul suprem pe care  mi-l impusesem era tocmai renunţarea la orice încăpăţînare;   eu,   o  maimuţă   liberă,   am  ac­ceptat   acest jug.   în   schimb,   datorită   aces­tui   fapt   amintirile    şi-au    închis    porţile   tot mai  mult în  urma  mea.  La început, dacă ar fi vrut oamenii, reîntoarcerea mi-ar fi fost posibilă prin toată lărgimea porţii pe care o alcătuieşte cerul boltit deasupra pămîntului ; dar, pe măsură ce evoluţia mea înainta, mînată cu biciul poarta devenea tot mai scundă şi mai strîmtă, mă simţeam din ce în ce mai bine şi mai ermetic închis în lumea oamenilor ; furtuna care sufla în urmă-mi din trecutul meu s-a domolit; azi  nu mai e decît o adiere care-mi răcoreşte călcîiele ; iar deschizătura din depărtare, prin care vine adierea şi prin care am venit şi eu odinioară, s-a micşorat într-atît încît, dacă aş avea destulă putere  şi  voinţă pentru  a  alerga îndărăd pînă acolo, ar trebui să-mi jupoi blana de pe trup pentru a putea trece prin ea. Sincer vorbind, oricît mi-ar place de mult să caut imagini pentru  asemenea  lucruri,  sincer  vorbind : starea dumneavoastră de maimuţă, domnilor, în măsura în care aveţi una în trecut, nu poate să fie mult mai îndepărtată decît a mea. Dar ea îl gîdilă la calcîi pe oricine trăieşte aici pe pămînt, pe micul cimpanzeu ca şi pe marele Ahile. În sensul cel mai restrîns, însă, poate că sînt în stare să vă răspund la întrebare şi o fac chiar cu mare plăcere. Primul lucru pe care l-am învăţat a fost să strîng mîna ; strîngerea mîinii înseamnă francheţe ; astăzi, cînd sînt la apogeul carierei mele, la acea primă strîngere de mînă se poate asocia şi vorbirea deschisă. Nu va aduce însă nici o noutate esenţială pentru Academie şi va fi cu mult mai prejos de ceea ce se cere de la mine şi de ceea ce, oricîtă bunăvoinţă aş avea nu pot spune — oricum, va da la iveală orientarea căii pe care o fostă maimuţă a pătruns în lumea oamenilor, stabilindu-se  acolo.  Cu toate astea,  fireşte  că n-aş  spune  neînsemnatele lucruri care urmează, dacă n-aş fi perfect sigur de mine şi dacă situaţia mea de pe scenele varieteurilor din lumea civilizată nu s-ar fi consolidat într-atît, încît să nu mai poată fi zdruncinată :

Sînt de fel de pe Coasta de Aur. în privinţa felului cum am fost prins sînt nevoit să recurg la relatări străine. O expediţie de vînătoare a firmei Hagenbeck — cu al cărei şef am golit multe sticle de vin roşu bun, de-atunci încoace — sta la pîndă în tufişurile de pe ţărm, cînd am alergat spre adăpătoare în mijlocul unei haite de congeneri. Au tras cu armele ; eu am fost singurul pe care l-au nimerit; m-am ales cu două împuşcături.

Una în obraz ; asta era uşoară; dar mi-a lăsat o cicatrice roşie, lipsită de păr, care mi-a adus dezgustătorul, cu totul şi cu totul nepotri­vitul nume de Peter cel roşu, pe care l-a inven­tat de fapt o maimuţă, de parcă numai pata roşie de pe , obraz m-ar fi deosebit de maimuţoiul dresat Peter, care era cunoscut pe ici, pe colo şi a crăpat nu de mult. Asta fie spus doar în treacăt.

A doua împuşcătură m-a nimerit mai jos de şold. A fost grea, ea e de vină dacă mai şchiopătez şi astăzi puţin.  De  curînd am citit un articol al unuia dintre cei zece mii de fluşturatici, caere-şi dau cu părerea despre mine prin ziare: pretindea că firea mea de maimuţă încă nu este înăbuşită  cu  totul ; dovadă  că   atunci cînd vin vizitatori, îmi place să-mi scot pantalonii pentru a arăta locul pe unde a intrat glonţul. Ticălosului ăstuia ar trebui să i se sfîrtece cu cîte un glonţ fiecare degeţel în parte, de la mîna cu care scrie.  Eu,  eu  am  dreptul  să-mi scot pantalonii în faţa cui vreau ; nu se va vedea decît o blană bine îngrijită şi cicatricea lăsată de — să alegem aici, cu un anumit scop, un anumit cuvînt, care nu trebuie să fie, însă, greşit — cicatricea lăsată de o împuşcătură nelegiuită. Totul e clar ca lumina zilei ; nu e nimic de ascuns cînd e vorba de adevăr, orice suflet mare leapădă manierele  cele  mai  alese.  Dacă, dimpotrivă, şi-ar scoate pantalonii scribul acela cînd are o vizită, atunci gestul lui ar avea alt aspect şi  vreau să consider drept o dovadă de raţiune faptul  că n-o face.  Dar, atunci să mă scutească cu sensibilitatea lui !                   

După acele împuşcături m-am trezit — şi aici încep treptat propriile mele amintiri — m-am trezit într-o cuşcă de pe puntea intermediară a vaporului firmei Hagenbeck. Nu era o cuşcă cu patru pereţi de gratii ; mai curînd era o ladă la care se fixaseră trei pereţi de gratii ; lada forma, deci, peretele al patrulea. Totul era prea scund pentru a sta în picioare şi prea îngust pentru a şedea jos. De aceea am stat ciucit, cu genunchii strînşi şi tremurîndu-mi într-una, şi anume cu faţa spre ladă, deoarece la început probabil, nu voiam să văd pe nimeni, ci să adast mereu numai în întuneric, în timp ce gratiile mi se adînceau în carne, la spate. Oamenii con­sideră că este avantajos să ţii animale sălbatice astfel, mai ales în primele momente, iar astăzi, judecind după propria-mi experienţă, nu pot spune că nu este de fapt aşa, dacă iei lucrurile în felul cum le înţeleg oamenii.

Pe atunci, însă, nu mă gîndeam la asta. Mă vedeam, pentru prima oară în viaţa mea, fără scăpare ; cel puţin în faţa mea nu exista nici una ; în faţa mea era lada, scîndură lîngă scîndură, bine îmbinate. De fapt exista între scînduri un gol continuu pe care l-am salutat cu ur­letul fericit al nepriceperii, în clipa cînd l-am

descoperit; dar golul acela nu ajungea nici măcar să-mi strecor coada prin el şi, cu toată forţa mea de maimuţă, nu putea fi lărgit, e, după cîte mi s-a spus mai tîrziu, că am făcut neobişnuit de puţină gălăgie, de unde s-a tras concluzia că sau urma să-mi dau duhul sau voi fi foarte apt pentru dresaj, dacă voi supravieţui primei perioade critice. Am supravieţuit acestei perioade. Să gem înfundat, să mă puric pricinuindu-mi dureri, să ling obosită o nucă de cocos, să ciocănesc peretele lăzii cu ţeasta, să scot limba cînd se apropia cineva de mine —  astea  au  fost primele îndeletniciri în noua viaţă. În toate acestea, însă,  doar un singur sentiment totuşi : nici o scăpare. Fireşte, că toate simţămintele mele de maimuţă de-atunci nu le pot reproduce azi decît cu cuvinte omeneşti şi aşa le şi consemnez, dar, chiar dacă nu mai pot atinge vechiul adevăr al maimuţei, cel puţin el există în sensul descrierii mele, în privinţa asta nu încape nici o îndoială.

Avusesem pînă în  clipa  aceea atîtea  căi  de scăpare, şi acum nu mai aveam nici una. Mi se înfundase. Dacă m-ar fi bătut în cuie, libertatea mea de deplasare n-ar fi fost mai limitată. De ce oare? N-ai  decît   să-ţi   scarpini   carnea  dintre degetele de la picior, dar cauza n-o afli. Poţi să te apeşi cu spatele pe vergeaua  gratiei,   pînă cînd e pe punctul de-a te spinteca în două, dar cauza tot n-o afli... N-aveam nici o scăpare şi totuşi  trebuia să  găsesc  una, căci  fără  ea nu puteam trăi. Stînd într-una cu faţa spre peretele acela al lăzii — aş fi pierit fără putinţă de împotrivire. Dar la Hagenbeck, maimuţele trebuie să stea cu faţa spre peretele lăzii — ei, şi astfel, am încetat de-a mai fi o maimuţă. Un raţionament clar, frumos, pe care trebuie să-l fi scos cumva,  din burtă, dat fiind că maimuţele gîndesc cu burta.

 Mi-e teamă că lumea nu va înţelege exact ceea ce înţeleg eu prin scăpare. Folosesc cuvîntul în sensul lui cel mai obişnuit şi mai deplin. În mod intenţionat nu spun libertate. Nu vorbesc despre acel mare sentiment al libertăţii în toate privinţele. Ca maimuţă, l-am cunoscut probabil şi am făcut cunoştinţa unor oameni care aveau nostalgia lui. În ceea ce mă priveşte, însă, n-am cerut libertate nici atunci, nici azi. în treacăt fie spus : prea se înşală oamenii des unii pe alţii cu libertatea. Şi aşa cum libertatea contează prin­tre cele mai sublime sentimente, tot aşa este con­siderată şi iluzia corespunzătoare drept cea mai sublimă. Adeseori prin varieteuri, aşteptînd să întru în scenă, am văzut cîte o pereche de ar­tişti lucrînd la trapez sus, aproape de tavan.; Se avîntau, se balansau, săreau, se prindeau de mîini din zbor, unul îl ţinea de păr pe celălalt cu dinţii. Şi asta este libertate omenească, gîndeam eu mişcare suverană." Batjocorire a sfintei naturi. Nici o construcţie n-ar rezista hohotelor de rîs dezlănţuite printre maimuţe de asemenea privelişte.

Nu, nu voiam libertate.  Doar o scăpare ; la dreapta, la stînga,  oriunde ;  n-am  ridicat  nici alte pretenţii ; scăparea putea să fie chiar şi numai o simplă iluzie ; pretenţia mea era modestă, iluzia nu putea fi nici ea mai mare. Să merg înainte, tot înainte ! Numai să nu stau locului cu braţele ridicate,  strivit de  un perete

De ladă.

Astăzi văd limpede : n-aş fi putut scăpa fără cel mai deplin calm interior. Şi întradevăr, tot ceea ce am devenit astăzi datorez, probabil, calmului care s-a înstăpînit în mine, după primele zile, acolo, pe vapor. Iar calmul, la rîndul său, l-am datorat de bună seamă oamenilor de pe vapor.

Sunt oameni buni, în ciuda celor petrecute. îmi amintesc încă şi azi cu plăcere de sunetul paşilor lor grei, care răsuna atunci în somnolenţa mea. Aveau obiceiul să facă toate lucrurile cît mai pe îndelete. Dacă unul voia să se frece la ochi, ridica mîna în sus de parcă atîrna o greutate de ea.  Glumele lor erau grosoloane,  dar

prietenoase. Rîsul lor era însoţit totdeauna de o tuse care suna a primejdie, dar care nu însemna nimic. Totdeauna aveau în gură ceva de scuipat şi le era perfect egal unde scuipau. Mereu se plîngeau că purecii mei săreau pe ei ; cu toate astea, însă, niciodată nu erau cu adevărat supăraţi pe mine ; ştiau, vezi bine, că în blana mea prosperă purecii şi că purecii sînt animale care sar ; cu asta se resemnau. Cînd nu erau de serviciu,  se  aşezau  uneori, cîţiva,  în semicerc în jurul meu ; aproape că nu vorbeau, ci doar îşi guruiau unul altuia ; fumau din lulea, întinşi pe  lăzi ; se plesneau cu palmele pe genunchi de-ndată ce făceam cea mai mică mişcare ; iar din cînd  în  cînd unul  apuca un băţ  şi mă gîdila acolo unde-mi plăcea. Dacă m-ar invita astăzi să iau parte la o călătorie cu vaporul ăsta, sînt sigur că aş refuza invitaţia, dar tot atît de sigur e şi faptul că m-ar năpădi amintiri nu numai neplăcute de acolo, de pe puntea intermediară. Calmul pe care l-am dobîndit în cercul acestor oameni m-a împiedicat mai ales de la orice ten­tativă de evadare.  Privind lucrurile din pers­pectiva de  azi, am  impresia că măcar intuiam necesitatea de-a găsi o scăpare, dacă voiam să trăiesc, dar că această scăpare nu putea fi rea­lizată prin evadare. Nu mai ştiu dacă evadarea era posibilă ; dar cred că da ; se pare că evadarea este oricînd  la îndemîna  unei  maimuţe, Cu dinţii mei de azi trebuie să fiu prevăzător chiar şi la simplul spart al nucilor, dar pe-atunci, desigur că aş fi izbutit cu timpul să rod încuietoarea uşii. Totuşi

n-am făcut-o. La urma urmei ce-aş fi cîştigat cu asta ? De cum aş fi scos capul afară, m-ar fi prins din nou şi m-ar fi închis într-o cuşcă şi mai rea ; sau aş fi putut să mă strecor neobservat pînă la celelalte animale, de pildă la şerpii uriaşi din faţa mea şi mi-aş fi dat duhul în strînsoarea lor ; sau aş fi izbutit să mă furişez pînă pe punte şi să săr peste bord,  apoi m-aş  fi legănat o  clipită pe apele oceanului şi m-aş fi înecat. Gesturi disperate. Nu calculam atît de omeneşte, dar, sub influenţa mediului înconjurător, mă comportam ca şi cum aş fi calculat.

Nu calculam, dar de bună seamă că observam totul cu calm.  Vedeam oamenii  aceia mergînd în sus şi în jos, mereu aceleaşi chipuri, aceleaşi gesturi, adesea aveam impresia că nu era decît unul singur. Omul sau oamenii  aceia umblau, aşadar, nestînjeniţi. În mine a început să mijească un ţel măreţ. Nimeni nu-mi promitea că, dacă aş fi devenit ca ei, mi-ar fi fost înlăturate gratiile. Asemenea promisiuni de împliniri, aparent irealizabile, nu se fac. Dar dacă împlinirile se realizează,  atunci  apar ulterior şi  promisiunile, exact acolo unde le-ai căutat zadarnic mai înainte. De fapt, oamenii aceia nu aveau nimic care să mă fi atras. Dacă aş fi fost un adept  al acelei libertăţi mai sus-amintite, aş fi preferat, desigur, oceanul în locul scăpării ce-mi apărea în  privirea   tulbure  a  acelor  oameni. În orice caz,  i-am  studiat cu mult înainte de-a mă fi gîndit la asemenea lucruri, ba chiar pot spune că abia observaţiile adunate m-au împins în direcţia precizată.

Era atît de uşor să-i imiţi pe oameni. Încă din primele zile puteam să scuip. Apoi ne-am scuipat în faţă reciproc ; deosebirea era doar că după aceea eu îmi lingeam chipul, iar ei nu. Curînd fumam din lulea ca un bătrîn ; dacă mai şi îndopam cu degetul tutunul în pipă, întreaga punte intermediară răsuna de chiote ; doar deo­sebirea dintre pipa goală şi cea umplută n-am înţeles-o multă vreme.

Cel mai mult mi-a dat de furcă sticla de ra­chiu. Mirosul ei mă chinuia ; mă sileam din răs­puteri ; dar au trecut săptămîni în şir pînă să mă pot stăpîni. în mod ciudat, oamenii au luat această luptă interioară mai în serios decît orice altă manifestare a mea. Nici în amintire nu-i deosebesc pe acei oameni, dar era unul care re­venea  tot  mereu,   singur  sau  cu  alţii,   ziua şi noaptea la  cele mai   diferite ore ;  îmi  punea sticla dinainte şi-mi dădea lecţii: Nu mă înţelegea, voia ­să  dezlege enigma  existenţei  mele. Scotea încet dopul sticlei, apoi mă privea pentru a verifica dacă înţelesesem ; mărturisesc că mă uitam la el cu o atenţie tot mai sălbatică, tot mai nerăbdătoare ; nici un profesor — om nu mai găseşte, pe tot globul, un asemenea elev — om; după ce destupă sticla, o ridică spre gură ; eu îl scrutez cu privirea pînă în adîncul gîtlejului; dă din cap, mulţumit de mine,  şi  duce sticla la buze ; eu, încîntat de cunoştinţele treptate, mă scarpin hîrşcîind, în lung şi-n lat, pe unde se  nimereşte;   el   se  bucură,   saltă  sticla şi trage o duşcă ; eu, nerăbdător şi disperând de a-l putea imita, mă scap pe mine, în cuşcă ceea ce îi produce o mare satisfacţie ; şi, ducînd din nou sticla la gură de departe, cu un gest larg, o bea, cu capul lăsat pe spate exagerat de didactic, o goleşte   dintr-o  răsuflare.  Eu,  sleit  de  prea multă poftă, nu-l mai pot urmări şi rămîn agăţat de gratii, moale în timp ce el încheie lecţia teoretică nîngîindu-şi burta şi rînjiind.

Abia acum   începe  lecţia  practică.   Nu   sînt oare istovit   de  latura  teoretică? Fireşte, prea istovit.   Asta  face  parte  din soarta  mea. Totuşi întind mîna, cum pot, spre sticla pe care mi-o oferă şi, tremurînd, îi scot dopul ; o dată cu reuşita îmi renasc şi forţele ; ridic sticla în aşa fel, încît aproape nici nu mă mai deosebesc de modelul meu ; o duc la gură şi — şi o arunc cu scîrbă,  cu scîrbă,  deşi  e goală şi în ea nu mai e decît izul, o arunc cu scîrbă cît colo. Spre mîhnirea profesorului  meu,  spre  şi mai marea mîhnire a mea ; nici pe el, nici pe mine nu ne împacă   faptul   că,   după   aruncarea   sticlei, nu uit să-mi mîngîi perfect burta şi, totodată, să şi rînjesc.

Din păcate, de cele mai multe ori astfel se desfăşurau lecţiile. Şi, spre cinstea profesorului meu : nu era supărat pe mine ; e drept că de multe ori îmi ţinea pe blană pipa aprinsă, pînă cînd începea să mă pîrlească undeva unde nu ajungeam cu mîna decît cu greu ; dar el însuşi stingea apoi focul cu mîna lui uriaşă şi bună; nu era supărat pe mine, îşi dădea seama că lup­tam amîndoi, de aceeaşi parte, împotriva firii mele de maimuţă şi că mie îmi venea cel mai greu.

Ce victorie a fost apoi, fireşte, pentru el ca şi pentru mine, într-o seară, în faţa unui cerc mare de privitori — probabil că era o serbare, cînta un gramofon, un ofiţer se plimba printre oa­meni — în seara aceea, cînd tocmai nu mă bă­gau în seamă, am apucat o sticlă de rachiu lăsată din greşeală în faţa cuştii mele, am destupat-o ca ­la lecţie, în  atenţia  tot  mai  mare  a celor de faţă, am dus-o la gură şi, fără şovăială, fără să mă strîmb, am băut-o cu adevărat şi într-adevăr  pînă  la  fund, ca  un băutor  de meserie, dînd ochii peste cap şi gîlgîind ; sticla  am aruncacat-o cît colo, nu ca un disperat, ci ca un artist; de fapt am uitat să-mî mîngîi burta ; în schimb, însă, pentru că nu puteam altfel, pentru că simţeam un impuls, pentru că mă ameţisem am exclamat  pur  şi simplu   „Hei !",   am scos un sunet omenesc, sărind cu acest strigăt, dintr-o dată, în comunitatea oamenilor şi simţind ecoul acesteia — „Auziţi, vorbeşte !" — ca o sărutare pe tot trupul meu scăldat de sudoare.

Repet: nu mă ispitea să-i imit pe oameni ; îi imitam numai întrucît căutam o scăpare, din nici un alt motiv. De altfel, cu victoria aceea realizasem încă foarte puţin. Glasul mi-a amuţit din nou numaidecît ;  mi-a  revenit  abia  după  luni de zile; repulsia pentru sticla de rachiu îmi devenise şi  mai puternică.  Dar drumul meu  era trasat o dată pentru totdeauna, am fost predat primului dresor, la Hamburg, am sesizat numaidecît cele două posibilităţi ce mi se deschideau în faţă : grădina zoologică sau   varieteul.   N-am   şovăit.   Mi-am  zis : fă-te luntre şi punte să ajungi la varieteu ; asta e scăparea ; grădina zoologică nu-i altceva decît o nouă cuşcă ; dacă ajungi acolo,  eşti pierdut.

Şi am învăţat, domnilor. Ehei, înveţi cînd trebuie ; înveţi cînd vrei să găseşti o scăpare înveţi, fără să ţii seama de nimic. Te supraveghezi singur cu biciul în mînă ; te sfîşii singur la cea mai mică rezistenţă.  Firea de maimuţă a ieşit din mine în goană,  de-a rostogolul,  şi  dusă a fost,  astfel  încît chiar  primul  meu  profesor a început, din cauza asta, să se poarte ca o mai­muţă, trebuind să renunţe curînd la lecţii şi să fie dus într-un ospiciu. Din fericire, a ieşit cu­rînd de-acolo.

Dar am avut nevoie de mulţi profesori, ba chiar de cîţiva concomitent. Cînd am devenit mai sigur de posibilităţile mele, iar publicul a început să-mi urmărească progresele, viitorul începînd să se contureze luminos, mi-am luat singur profesori, i-am pus să stea în cinci camere succesive şi am învăţat de la toţi în acelaşi timp, sărind necontenit dintr-o cameră în alta.

Progresele astea ! Pătrunderea razelor ştiin­ţei, din toate părţile, în creierul care se trezea! Nu neg : mă făceau fericit. Dar totodată tre­buie să spun : nu le-am supraestimat nici măcar atunci, cu atît mai puţin azi !  Printr-un efort, care nu s-a mai repetat pe întreg pămîntul pînă-n prezent, am dobîndit cultura medie a unui european. În fond poate că nici nu e mare lucru dar însemnează totuşi ceva, în măsura în care mi-a ajutat să scap din cuşcă şi mi-a asigurat această scăpare deosebită, această scăpare ca om. Există o expresie excelentă : a spăla putina; asta am făcut, am spălat putina. N-aveam altă cale, bineînţeles  presupunînd iarăşi  că  nu puteam alege libertatea.

Dacă privesc în urmă la evoluţia mea şi la ţelul eî de pînă acum, nici nu mă plîng şi nici nu sunt mulţumit. Cu mîinile în buzunarele pantalonilor, cu sticla de vin pe masă, stau pe jumătate aşezat, pe jumătate întins într-un fotoliu-balansoar şi privesc pe fereastră. Dacă vin vizitatori, îi primesc cum se cuvine. Impresarul meu stă în anticameră; dacă sun, vine şi ascultă ce spus... Seara e aproape totdeauna spec­tacol şi am nişte succese care au atins aproape apogeul.  Cînd mă întorc noaptea acasă de la banchete, din cercuri ştiinţifice sau de la vreo reuniune intimă,  mă aşteaptă  o cimpanzee  pe jumătate dresată şi caut să mă simt bine lîngă ea, după maniera maimuţelor. Ziua nu vreau s-o văd, pentru că are în privire acea rătăcire dementă a  animalului  dresat ;   doar  eu  îmi   dau seama de asta şi nu pot s-o îndur.

În general, am realizat ceea ce voiam să realizez.  Să nu se spună că nu merita osteneala. În rest, nu vreau să difuzez părerea vreunui om, ci doar simple cunoştinţe, nu vreau decît să fac o dare de seamă şi tot numai o dare de seamă

v-am prezentat şi domniilor-voastre, înalţi domni de la Academie.