Franz Kafka - Verdictul

Era într-o duminică dimineaţă a celei mai frumoase primăveri. Georg Bendemann, un tînăr negustor, şedea în camera sa de la etajul întîi al uneia din casele scunde şi şubrede ce se înşirau la nesfîrşit de-a lungul rîului, deosebindu-se aproape numai prin înălţime şi cu­loare. Tocmai terminase o scrisoare către un prieten din tinereţe care se afla în străinătate, o închisese cu o încetineală ce semăna mai curînd a joacă şi, sprijinindu-se cu coatele de bi­rou, se uita pe fereastră la rîul, podul şi colinele de pe malul celălalt, cu verdele lor abia mijit. Cugeta la faptul că prietenul acesta, nemul­ţumit de felul cum îi mergea acasă, fugise pur şi simplu în Rusia, cu ani în urmă. Acum se ocupa, la Petersburg, de o afacere, care la început se arătase promiţătoare, dar care părea să stagneze de multă vreme, judecind după felul cum se văi­cărea prietenul cu prilejul vizitelor sale, ce se răreau tot mai mult. Trudea astfel fără folos printre străini, barba exotică neizbutind să-i acopere chipul binecunoscut din anii copilăriei, chip a cărui piele gălbejită părea sa trădeze o boală în plină evoluţie. Din cîte povestea, n-avea nici un fel de legaturi propnu-zise cu colonia compatrioţilor săi de acolo dar totodată aproape ca nu , era în relaţii de societate nici cu familiile autohtone întocmindu-şi astfel viaţa pentru o burlăcie definitivă. Ce sa-i scrii unui asemenea om care eşuase în mod evident, şi căruia puteai să-i arăţi compătimire, dar nu şi să-i vii în ajutor ! Să-l sfătuieşti oare să se reîntoarcă acasă, să-şi mute existenţa, aici, să reia toate vechile legături de prietenie - încercare in calea căreia nu sta nici un fel de piedica - iar in rest sa aibă încredere în ajutorul amicilor ? Dar asta nu însemna nimic altceva decît să-i spună implicit - cu cît mai pe ocolite cu atît mai jignitor — că toate încercările lui de pînă acum au dat greş, că trebuia să renunţe, în sfîrşit, la ele, că trebuia să revină acasă şi să se lase privit de toţi cu uimire, ca unul reîntors pentru totdeauna, ca doar prietenii erau pricepuţi şi ca el era un copil bătrîn care trebuia pur şi simplu să asculte de prietenii rămaşi în ţară. Şi atunci, oare mai era sigur ca aveau vreun rost toate cninunle la care trebuia supus ? Poate că măcar nu izbutea sa-l readucă acasă — doar spunea el singur ca nu mai înţelegea stările de lucruri din patrie ; şi atunci ar fi rămas oricum În străinătatea lui amărît de sfaturile primite, înstrăinat şi mai mult de prieteni. Dacă ar fi urmat cu adevărat sfatul şi aici, ar fi fost strivit – fireşte nu cu intenţie, ci datorită împrejurărilor - dacă nu s-ar mai fi simţit bine nici cu prietenii şi nici fără ei, dacă ar fi suferit de sentimentul umilirii, dacă în cazul acesta n-ar mai fi avut cu adevărat nici patrie şi nici prieteni, atunci n-ar fi oare mai bine pentru el să fi rămas printre străini, acolo, aşa cum era? După cum stau lucrurile îţi poţi oare imagina că aici ar izbuti cu adevărat să dea înainte ? Pentru aceste motive, facă voiai să mai rămîi oricum în corespondenţăcu el, nu-i puteai spune lucruri pe care, de fapt, le-ai fi spus fără sfială chiar şi unui simplu cunoscut, oricît de îndepărtat. Prietenul nu mai fusese în ţară de mai bine de trei ani şi explica foarte puţin plauzibil acest lucru prin nesiguranţa condiţiilor politice din Rusia care nu-i îngăduiau, chipurile, nici cea mai scurtă absenţă unui modest om de afaceri, în timp ce sute de mii de ruşi colindau liniştit prin lume. Dar în cursul acestor trei ani se schimbaseră multe tocmai pentru Geor. Prietenul mai apucase să afle, de bună seamă, de moartea mamei lui Georg — care se intimplase cu aproape doi ani în urmă şi de la care fiul făcea gospodărie comună cu bătrînul său tată — şi exprimase condoleanţe pe un ton sec, ce nu-şi putea afla explicaţia decît în faptul că, printre străini, nu-ţi poţi închipui jalea prilejuită de un asemene eveniment. Dar, din clipa aceea, Georg începuse să se ocupe cu toată energia de întreprinderea sa ca şi de toate celelalte lucruri. Poate că, pe cînd mai trăia mama, tatăl său îl împiedicase de la o adevărată activitate proprie, prin faptul că nu voia să admită decît doar concepţiile sale personale ; poate că de la moartea mamei, tatăl său devenise mai retras, deşi încă mai lucra în întreprindere ; poate că — ceea ce era foarte probabil — întîmplările fericite jucau un rol cu mult mai important; oricum, în aceşti doi ani, întreprinderea se dezvoltase neaşteptat de bine, personalul trebuise să fie dublat, deverul se încincise şi, fără îndoială, că avea să urmeze o prosperitate şi mai mare. Dar prietenul nici nu bănuia această schimbare. Mai de mult — ultima oară poate chiar în acea scrisoare de condoleanţe — încercase să-l convingă pe Georg să emigreze şi el în Rusia şi insistase pe larg asupra perspectivelor ce se deschideau la Petersburg tocmai în branşa lui Georg Cifrele date de el erau însă insignifiante prin comparaţie cu proporţiile pe care le luase acun întreprinderea lui Georg. Dar acesta din urmă nu se simţise îndemnat pe atunci să-i scrie priete­nului despre succesele sale în afaceri, iar dacă ar fi făcut-o acum, cu întîrziere, faptul ar fi părut cu adevărat ciudat. Astfel, Georg se limita să-i scrie prietenului despre evenimente fără importanţă, aşa cum se îngrămădesc în memorie, fără rînduială, cînd te gîndeşti la ele într-o duminică liniştită. Nu voia altceva decît să lase netulburată imaginea pe care şi-o făcuse, de bună seamă, prietenul despre ora­şul natal, în acest lung interval de timp şi cu care se deprinsese. Aşa s-a întîmplat că Georg i-a anunţat prietenului de trei ori, în scrisori des­tul de distanţate între ele, logodna unui om care-i era indiferent, cu o fată ce-i era la fel de indiferentă, pînă cînd fireşte că prietenul a început să se intereseze de această ciudăţenie, cu totul împotriva intenţiilor lui Georg. Dar Georg prefera să-i scrie asemenea lucruri, decît să-i mărturisească că el însuşi se logodise acum o lună cu o domnişoară Frieda Brandenfeld, o fată dintr-o familie bogată. Vorbea adesea cu logodnica sa despre acest prieten şi despre relaţiile speciale pe care le avea cu el prin cores­pondenţă. „Aşadar, nici nu va veni la nunta noastră, spuse ea, şi doar am dreptul să-ţi cunosc toţi prietenii." „Nu vreau să-l deranjez, răspunse Georg, întrucît dacă îl cunosc bine, probabil că va veni, cel puţin aşa cred, Lasă ar avea impre­sia că este constrîns şi păgubit, poate că m-ar invidia şi ar fi cu siguranţă nemulţumit şi inca­pabil să-şi învingă vreodată nemulţumirea de a pleca îndărăt singur. Singur — ştii tu ce-nseamnă asta ?" „Dar, nu poate afla şi pe altă cale de căsătoria noastră ?" „Fireşte că asta nu pot s-o împiedic, dar este puţin probabil să afle, avînd în vedere felul lui de viaţă." „Dacă ai asemenea prieteni, ar fi trebuit să nu te logodeşti de fel." „Ei, e vina noastră a amîndurora ; dar nici acum n-aş vrea să fie altfel." Şi cînd ea mai îngăimă, răsuflînd precipitat sub sărutările lui : „De fapt tot mă mîhneşte", Georg consideră că e foarte firesc să-i scrie totul prietenului. «Ăsta sînt şi aşa trebuie să mă accepte, îşi spuse, nu pot face din mine un om care să fie, cumva, mai potrivit pentru prietenia cu el, decît sînt eu.» Şi într-adevăr, în lunga scrisoare pe care o scrise în această dimineaţă de duminică, îi relata prietenului în următoarele cuvinte despre logodna ce avusese loc : «Noutatea cea mai bună am lă­sat-o la urmă. M-am logodit cu o domnişoară Frieda Brandenfeld, o fată dintr-o familie bogată, care s-a stabilit aici tîrziu după plecarea ta şi pe care, deci, e aproape sigur că n-o cunoşti. Se va mai ivi prilejul să-ţi dau amănunte despre logodnica mea, pentru astăzi e destul să afli că sînt foarte fericit şi că în relaţiile dintre noi nu s-a schimbat nimic afară doar de faptul că ai acum în mine, în loc de un prieten obişnuit, un prie­ten fericit. In plus vei avea în logodnica mea — care-ţi transmite calde salutări şi care-ţi va scrie şi ea în curînd — o prietenă sinceră, ceea ce nu este cu totul lipsit de importanţă pentru un hol­tei. Ştiu că sînt multe lucruri care te împiedică să ne faci o vizită, dar oare nunta mea n-ar fi tocmai prilejul potrivit să înlături toate piedi­cile ? Orice-ar fi, însă, procedează cum crezi că e mai bine, fără a ţine seama de nimic.» Cu această scrisoare în mînă Georg şezuse multă vreme la birou, privind pe fereastră. Abia dacă răspunsese printr-un zîmbet absent unui cu­noscut care-l salutase trecînd pe străduţă. Într-un tîrziu puse scrisoarea în buzunar şi ieşi din cameră, traversînd micul coridor pînă-n ca­mera tatălui său, în care nu mai fusese de luni de zile. De altfel nici nu era nevoie de obicei, întrucît venea permanent în contact cu tatăl lui la magazin, prînzul îl luau amîndoi, în acelaşi timp, la un birt, iar seara, chiar dacă fiecare îşi punea burta la cale după propriu-i plac, mai şedeau totuşi, îndeobşte, o vreme în holul comun, fiecare cu ziarul în mînă, asta fireşte cînd Georg nu era plecat cu prietenii şi cînd nu-şi vizita logodnica, cum se întîmpla acum foarte des. Georg se miră cît de întunecoasă era camera chiar şi în această dimineaţă însorită. Atît de multă umbră făcea, aşadar, zidul înalt ce se ri­dica dincolo de curtea îngustă ! Tatăl său şedea la fereastră, într-un colţ împodobit cu tot felul de amintiri de la răposata soţie, şi citea ziarul, pe care-l ţinea într-o parte, aproape de ochi, încercînd astfel să compenseze slăbirea vederii. Pe masă erau resturile micului dejun, din care nu părea să fi mîncat mare lucru. „Aa, Georg" spuse tatăl venindu-i îndată îna­inte. Halatul său gros se deschidea în timpul mersului, poalele fluturau în jur. «Taică-meu încă mai este un adevărat uriaş», îşi zise Georg. Apoi spuse : „Aici e un întuneric insuportabil." „Da, de fapt este întuneric", răspunse tatăl. „Ai închis şi fereastra ?" „îmi place mai mult aşa." „Dar e foarte cald afară", vorbi Georg, ca un fel de adaos la cele de mai-nainte, şi se aşeză. Tatăl strînse tacîmul cu care mîncase la micul dejun şi-l puse pe un dulap. „De fapt, continuă Georg urmărind cu totul absent mişcările bătrînului, nu voiam decît să-ţi spun că am anunţat, totuşi, la Petersburg logodna mea." Scoase scrisoarea puţin din buzunar şi o Jăsă să alunece îndărăt. „La Petersburg ?" întrebă tatăl. „Fireşte, prietenul meu", spuse Georg căutînd privirea părintelui său. — «La magazin arată, insă, cu totul altfel, decît cum stă aici, revărsat şi cu braţele încrucişate pe piept», gîndi el. „Da. Prietenului tău", spuse tatăl apăsat. „Ştii bine, tată, că la început voiam să-i ascund logodna mea. Din menajament, pentru că altfel n-am nici un motiv. Ştii şi tu că e un om dificil. Mi-am zis, n-are decît să afle din altă parte, chiar dacă lucrul ăsta pare puţin probabil, ţinînd seama de felul lui de viaţă singuratic — n-am cum să împiedic una ca asta — dar de la mine însumi, la urma urmei, să n-o afle." „Şi acum te-ai răzgîndit din nou?" întrebă tatăl punînd ziarul cel mare pe prichiciul feregţrei, iar pe ziar ochelarii, pe care-i acoperi cu mîna. „Da, acum m-am răzgîndit din nou. Mi-am zis că, dacă mi-e prieten bun, atunci logodna mea fericită este şi pentru el o fericire. Şi de aceea n-am mai ezitat să i-o anunţ. Am vrut să-ţi spun înainte de a pune scrisoarea la cutie." „Georg, începu tatăl său, lăţindu-şi gura ştirbă, ascultă aici ! Ai venit la mine din cauza acestei chestiuni, ca să te sfătuieşti cu mine în privinţa ei. Acest lucru îţi face cinste, fără îndoială. Dar asta e nimic, chiar mai rău decît nimic, dacă nu-mi spui acum tot adevărul. Nu vreau să răs­colesc lucruri care nu-şi au locul aici. De la moartea scumpei noastre mame, s-au petrecut anumite fapte nu tocmai frumoase. Poate că le-o veni şi lor vremea şi poate le-o veni mai curînd decît credem. La magazin îmi scapă unele amă­nunte, poate că nu-mi sînt tăinuite — nu vreau să afirm acum că-mi sînt tăinuite — nu mai sînt destul de în putere, memoria mă cam lasă, nu mai pot cuprinde toate treburile acelea multe. Ăsta este în primul rînd mersul firesc al naturii, iar în al doilea rînd, pe mine m-a doborît moar­tea măicuţei noastre mai mult decît pe tine. — Dar, fiindcă tocmai sîntem la chestiunea asta, la scrisoarea asta, te rog, Georg, nu mă amăgi. Este o nimica-toată, nu preţuieşte nici cît o răsuflare, aşa că nu mă amăgi. Există într-adevăr prietenul ăsta de la Petersburg ?" Georg se ridică încurcat. „Să-i lăsăm pe prietenii mei. 0 mie de prieteni nu fac cît tatăl meu. Ştii ce cred eu ? Că nu te cruţi destul. Vîrsta îşi cere, însă, drepturile ei. îmi eşti indispensabil la magazin, o ştii foarte bine, dar dacă magazinul ţi-ar ameninţa sănă­tatea, l-aş închide chiar mîine pentru totdeauna. Aşa nu mai merge. Trebuie să introducem un alt fel de viaţă pentru tine. Dar radical. Stai aici în întuneric, cînd în hol ai avea o lumină fru­moasă. Abia guşti din micul dejun, în loc să mănînci ca lumea, ca să te întremezi. Stai cu fe­reastra închisă şi aerul ţi-ar face atît de bine. Nu, tată ! Am să aduc doctorul şi o să-i urmăm pres-scripţiile. O să schimbăm camerele, ai să te muţi în camera din faţă, iar eu aici. N-o să fie nici o schimbare pentru tine, totul va fi cărat dincolo. Dar mai e timp pentru toate astea, acum mai suie-te puţin în pat, ai neapărată nevoie de odih­nă. Haide, am să te-ajut la dezbrăcat, o să vezi că mă pricep. Sau, dacă vrei să mergi îndată în camera din faţă, o să te culci deocamdată în pa­tul meu. Ăsta ar fi, de fapt, un lucru foarte înţelept." Georg sta chiar lîngă taică-său, care lăsase să-i atîrne în piept capul cu părul alb, ciufulit. „Georg", vorbi tatăl încetişor, fără să se clin­tească. Georg îngenunche numaidecît lîngă tatăl său şi văzu la colţul ochilor, pe chipul ostenit al bătrînului, pupilele mult mărite privindu-l fix. „N-ai nici un prieten la Petersburg. Totdeauna ai fost un mucalit şi nu te-ai abţinut nici faţă de mine. Cum o să ai un prieten tocmai acolo î Nu-mi vine să cred una ca asta." „Ia gîndeşte-te bine, tată, spuse Georg ridicîndu-l din fotoliu şi, cum sta slăbit în faţa lui, îl dezbracă de halat, în curînd se împlinesc trei ani de cînd a fost prietenul meu în vizită la noi. Îmi amintesc încă foarte bine că nu-ţi prea plăcea, Cel puţin de două ori a trebuit să tăgăduiesc că e la mine, deşi tocmai se afla în camera mea. Iţi : puteam înţelege foarte bine aversiunea faţă de el, prietenul meu are ciudăţeniile lui. Dar apoi, te-ai îl duse întreţinut totuşi foarte bine cu el. Ba eram chiar, mîndru atunci pentru că-l ascultai, aprobînd din cap şi îi puneai întrebări. Dacă te gîndeşti bine trebuie să-ţi aminteşti. Istorisea atunci poveşti de necrezut despre revoluţia rusească. De pildă, cum în timpul unei călătorii de afaceri la Kiev văzuse, într-un balcon, un preot care — cu prilejul unei agitaţii — îşi crestase pînă la sînge o cruce în podul palmei, ridicînd apoi mîna şi adresîndu-se mulţimii. Tu însuţi ai istorisit povestea asta mai departe, pe ici, pe colo." Între timp, Georg izbutise să-l aşeze pe taicăsău din nou în fotoliu şi să-i scoată cu precauţie indispensabilii de flanelă pe care-i purta peste izmenele de pînză, precum şi ciorapii. La vederea rufariei nu tocmai curate, îşi făcu reproşuri că-şi neglijase tatăl. Desigur că ar fi fost de datoria lui să vegheze la schimbarea primenelilor bătrînului. Încă n-a discutat pe larg cu logodnica sa cum are de gînd să organizeze viitorul tatălui său, în]trucît presupuseseră în mod tacit că bătrînul avea să rămînă singur în vechea locuinţă. Dar acum se hotărî, scurt şi categoric, să-l ia la el, în viitoarea lui gospodărie. Dacă priveai lucrurile mai bine, aproape se părea că îngrijirea, de care urma să aibă tatăl său parte acolo, ar putea veni prea tîrziu. Îl duse pe taică-său pe braţe pînă în pat. Avu un sentiment îngrozitor cînd, în timpul celor cîşiva paşi pînă la pat, băgă de seamă că bătrînul se. juca cu lanţul ceasului pe care, el, Georg, îl purtat la piept. Nici nu-l putu aşeza numaidecît în pat, atît de tare se încleştase de acest lanţ de ceas. De îndată ce fu aşezat în pat, totul păru să meargă strună. Se înveli singur şi trase apoi plapuma impresionant de mult peste umăr. Privi nu fără pritenie în sus la Georg. „Nu-i aşa, că-ţi aminteşti de el ?" întrebă Georg şi dădu din cap îmbărbătîndu-l. „Sînt învelit bine ?" întrebă tatăl, de parcă nu s-ar. fi putut uita dacă picioarele îi sînt destul de învelite. „Deci, îţi place în pat", spuse Georg potrivind mai bine plapuma în jurul lui. -,Sînt învelit bine ?" întrebă tatăl încă o dată şi păru să aştepte răspunsul cu deosebită atenţie. „Linişteşte-te, eşti învelit bine." „Nu ! strigă tatăl de parcă răspunsul s-ar fi ciocnit de întrebare, apoi aruncă plapuma cît colo, cu o forţă care o făcu să se desfăşoare în zbor vreme de-o clipă, şi se sculă în picioare în pat. Doar o mînă o ţinea uşor sprijinită de tavan Vrei să mă îmbrobodeşti, ştiu eu, derbedeule, dar încă nu sînt îmbrobodit. Şi chiar de-ar fi ultimele mele puteri, e destul pentru tine, e prea mult pentru tine. De bună seamă că-ţi cunosc prietenul. Ar fi fost un fiu pe placul inimii mele. De-asta l-ai şi amăgit în toţi anii aceştia. Pentru ce altceva ? Crezi că eu n-am plîns după el ? De aia te încui în birou să nu te deranjeze nimeni, şeful e ocupat ca să-ţi poţi scrie scrisorelele prefăcute, pentru Rusia. Dar, din fericire, unui tată nu e nevoie să-i arate nimeni cum să ghicească intenţiile fiului său. Şi de îndată ce ţi-ai închipuit că i-ai venit de hac, şi anume că i-ai venit de hac în aşa fel încît să te poţi aşeza cu fundul pe el şi tatăl nici să nu crîcnească, iată că domnişorul de fiu-meu s-a hotărît să se însoare ! Georg privi în sus la chipul spectral al tatălui său. Prietenul din Petersburg, pe care tatăl său îl cunoştea deodată atît de bine îl înduioşa mai mult ca oricînd. Îl vedea pierdut în întinsa Rusie. Îl vedea în uşa magazinului gol, prădat. Abia mai stătea printre rafturile sfărîmate, printre mărfurile rupte bucăţele, printre lămpile de gaz aerian, gata să se prăbuşească. De ce a trebuit să se ducă atît de departe ! ^Ci uită-te o dată la mine!" strigă tatăl şi Georg alergă, aproape absent, spre pat ca să nu-i scape nimic, dar se opri la mijlocul drumului. Fiindcă şi-a ridicat fustele, începu tatăl cu glas mieros, fiindcă şi-a ridicat fustele aşa, gîsca aia dezgustătoare — şi, pentru a reprezenta concret faptele, îşi săltă cămaşa atît de sus, încit i se văzu partea de sus a coapsei cicatricea din anii războiului — fiindcă şi-a ridicat fustele aşa, şi aşa, şi aşa, te-ai dat la ea şi, pentru a-ţi face poftele cu ea nestingherit, ai profanat amintirea mamei noastre ţi-ai trădat prietenul şi l-ai vîrît pe taică-tău în pat, ca să nu se mai poată mişca. Dar poate să se mişte ori ba ? Şi sta complet dezvelit, aruncînd din picioare. Radia de bucurie, convins că pricepuse totul. Georg sta într-un colţ, cît putea mai departe de taică-său. Trecuse cîtva timp de cînd se hotărîse ferm să observe totul cît poate de atent, pentru ca nu cumva să fie luat prin surprindere, pe ocolite, pe la spate sau de sus. Acum îşi aminti din nou de hotărîrea uitată de mult şi o uită din nou, aşa cum treci un firicel scurt prin urechea acului. „Dar prietenul tău, totuşi, nu este trădat! striga tatăl, şi mişcîndu-şi degetul arătător încolo şi-n coace, întări spusele. Eu am fost reprezentantul lui aici, la faţa locului." „Măscăriciule !" nu se putu abţine Georg să-i strige, dîndu-şi însă îndată seama de răul făcut şi muşcîndu-şi prea tîrziu — cu ochii holbaţi - limba, încît se chirci de durere. „Da, fireşte că a fost o mascaradă ! Macaradă ! Bun cuvînt! Ce altă mîngîiere i-a mai rămas bătrînului tată văduv. Spune — şi, pentru clipa răspunsului, mai fii o dată fiul meu în viaţă — spune ce altceva îmi rămînea de făcut, în cămăruţa mea dosnică, persecutat de personalul necredincios, bătrîn pînă-n măduva oaselor? Iar fiu-meu umbla triumfător prin lume, încheia afaceri pe care eu le pregătisem, se desfăta în plăceri şi, înaintea lui taică-său, ieşea la socoteală cu o faţă ermetică de om de onoare ! Crezi că eu nu te-am iubit, eu, cel de la care ai purces ?" «Acum se va apleca înainte, gîndi Georg, de-ar cădea şi de s-ar zdrobi !» Cuvîntul acesta îi şuieră prin minte. Tatăl se aplecă înainte, însă nu căzu. Dar cum Georg nu se apropie, aşa cum se aşteptase, se îndreptă din nou. „Rămîi acolo unde eşti, n-am nevoie de tine!Îţi închipui că mai ai putere să vii pîn-aici şi că te abţii numai fiindcă aşa vrei. Să nu te-nşeli! Încă mai sînt cel cu mult mai puternic ! Singur, poate că ar fi trebuit să mă retrag, dar mama m-a dat forţa ei, cu prietenul tău m-am aliat în chip minunat, clientela ta o am aici în buzunar.” Chiar şi la cămaşă are buzunare !» îşi spuse Georg şi crezu că putea să-l discrediteze în faţa întregiî lumi cu remarca asta. Gîndi asta doar o clipă, întrucît uita totul necontenit. „Ia-ţi logodnica la braţ şi încearcă să-mi ieşi înainte! O să ţi-o mătur de lîngă tine, nici nu ştii cum!" Georg făcu o mutră de parcă n-ar fi crezut una ca asta. Tatăl dădu din cap înspre colţul unde se afla Georg, întărind cele spuse. Georg făcu o mutră de parcă n-ar fi crezut ai întrebat, dacă să-i scrii prietenului tău despre logodnă! Da' ştie totul, prostule, ştie totul ! Doar i-am scris eu, fiindcă ai uitat să-mi iei condeiul şi mapa de scrisori. De asta nu mai vine de atîţa ani pe-aici, ştie totul de-o sută de ori mai bine decît tine însuţi, scrisorile tale le mototoleşte cu mîna stîngă, necitite, în timp ce cu dreapta ţine scrisoarea mea ca s-o citească !" De entuziasm, îşi roti braţul pe deasupra capului. „Ştie totul de-o mie de ori mai bine!" strigă el. „De zece mii de ori !" spuse Georg spre a-şi ironiza părintele, dar cuvîntul răsună cu gravitate incă din clipa cînd u rosti. „De ani de zile tot aştept să vii cu întrebarea asta ! Crezi tu că mă mai interesează altceva? Crezi că mai citesc ziarele? Na!" şi-i aruncă fiului său un ziar, care cine ştie cum ajunsese în pat. Era un ziar vechi, purtînd o denumire complet necunoscută lui Georg. „Cît ai mai şovăit pînă să ajungi matur ! A trebuit să moară mama, nu i-a mai fost dat să apuce ziua bucuriei ; prietenul tău se prăpădeşte în Rusia lui, încă de acum trei ani se ofilise destul pentru a fi aruncat la gunoi, iar eu, vezi binecum am ajuns. Că doar pentru asta ai ochi! " „Aşadar, m-ai pîndit !" strigă Georg. Tatăl zise într-o doară cu compătimire : „Probabil că asta ai vrut s-o spui mai de mult. Acum nici nu se mai potriveşte. Apoi mai tare: Acum ştii deci ce mai există în afară de tine, pînă acum nu ştiai decît doar de tine ! Propriu-zis erai un copil nevinovat, dar şi mai propriu-zis erai un om diabolic ! — De aceea află : te osîndesc acum la moarte prin înec !" Georg se simţi alungat din cameră, bufnitura cu care tiacă-sau se prăbuşise pe pat în urma lui îi mai stăruia încă în urechi. Pe scara, pe ale cărei trepte gonea ca pe un plan înclinat, o trînti grămîdă pe servitoarea care tocmai se pregătea să urce pentru a deretica prin apartament şi a înlătura urmele nopţii. „Sfinte Isuse !" striga ea şi-şi acoperi faţa cu şorţul, dar el dispăruse. Ţîşni pe poartă, peste caldarîm, simţindu-se atras de apă. Apucase strîns parapetul întocmai cum apucă un înfometat hrana. Se avîntă pe deasupra, ca un gimnast perfect, cum fusese în anii tinereţii, spre mîndria părinţilor săi. Încă se mai ţinea bine cu mîinile ce slăbeau tot mai mult, pîndi printre gratiile parapetului trecerea unui autobuz, care să acopere cu uşurinţă zgomotul căderii lui, şi strigă încetişor : „Dragi părinţi, v-am iubit totuşi mereu", şi-şi dădu drumul să cadă. În clipa asta era pe pod o circulaţie cu adevărat interminabilă.