Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Cesare Pavese - Simplitate



Omul singur – care-a stat la puşcărie – se-ntoarce-
în puşcărie
Ori de câte ori muşcă dintr-un codru de pâine.
În puşcărie visa iepuri gonind
Peste ţarina iernii. În negura iernatică
Omul trăieşte între ziduri de străzi, bând
Apă rece şi muşcând dintr-un codru de pâine.
Unii cred că după asta viaţa renaşte,
Că răsuflarea se domoleşte, că iarna se-ntoarce
Cu mireasmă de vin în cârciuma cea caldă,
Şi focul cel bun, grajdul, şi masa de seară. Unii cred, 
Cât timp sunt înăuntru cred. Într-o seara, iată, e
liber să iasă,
Dar iepurii alţii i-au prins şi-i mănâncă la căldură
Voioşi. De nevoie se uită la ei de la geam.
Omul singur cutează să intre să bea un pahar
Atunci când dă-ngheţul, şi se tot uită la vinu-i din
faţă:
Culoare fumegoasă, damful greu la stomac.
Muşcă din codrul de pâine ce mirosea a iepure
În puşcărie, dar acum nu mai miroase nici a pâine
Nici a nimic. Şi până şi vinul miroase a negură şi-
atât.
Bărbatul singur se duce cu gândul la câmpiile-alea,
mulţumit
Să le ştie arate de-acum. În încăperea pustie
Încearcă să cânte în şoaptă. Revede
De-a lungul şanţului smocul murilor despuiaţi
Care-n august a fost verde. Îşi fluieră căţeaua.
Şi-apare iepurele şi nu le mai e frig.


traducere : Geo Vasile




Semplicità

L’uomo solo – che è stato in prigione – ritorna in prigione Ogni volta che morde in un pezzo di pane In prigione sognava le lepri che fuggono Sul terriccio invernale. Nella nebbia d’inverno L’uomo vive tra muri di strade, bevendo Acqua fredda e mordendo in un pezzo di pane.
Uno crede che dopo rinasca la vita, Che il respiro si calmi, che ritorni l’inverno Con l’odire del vino nella calda osteria, E il buon fuoco, la stalla, e la cene. Uno crede, Fin che è dentro uno crede. Si esce fuori una sera, E le lepri le han prese e le mangiano al caldo Gli altri, allegri. Bisogna guardarli dai vetri.
L’uomo solo osa entrare per bere un bicchiere Quando proprio si gela, e contempla il suo vino: Il colore fumoso, il sapore pesante. Morde il pezzo di pane, che sapeva di lepre In prigione, ma adesso non sa più di pane Né di nulla. E anche il vino non sa che di nebbia.
L’uomo solo ripensa a quei campi, contento Di saperli già arati. Nella sala deserta Sottovoce si prova a cantare. Rivede Lungo l’argine il ciuffo di rovi spogliati Che in agosto fu verde. Dà un fischio alla cagna. E compare la lepre e non hanno più freddo.


Jacques Prevert - Această dragoste


Această dragoste
atât de violentă
atât de firavă
atât de tandră
atât de disperată
această dragoste
frumoasă ca ziua
şi urâtă ca vremea
când vremea e urâtă
această dragoste atât de adevărată
atât de frumoasă
atât de fericită
scăldată-n bucurie
şi-atât de derizorie
tremurând de spaimă ca un copil în beznă
şi totuşi sigură de ea
ca omul calm în miez de noapte
această dragoste ce sperie pe atâţia
şi-i face să vorbească
şi-i face să blesteme
această dragoste păzită
pentru că noi o păzim
această dragoste
hăituită, rănită, călcată
-n picioare, isprăvită,
negată, uitată
această dragoste-ntreagă
atât de vie încă
şi însorită
este dragostea ta
este dragostea mea
a celui care-a fost
acest lucru pururea
altul
şi mereu neschimbat
la fel de-adevărată ca o plantă
şi ca o pasăre vibrând
caldă şi vie ca vara
noi amândoi putem
să mergem şi să ne întoarcem
putem să uităm
pe urmă s-adormim
să ne trezim, să suferim,
să-mbătrânim
să adormim din nou
sau să visăm la moarte
să ne trezim surâs şi râs
să-ntinerim
dragostea noastră rămâne
îndărătnică asemenea unui catâr
vie ca dorinţa
şi crudă ca memoria
stupidă ca regretul
şi tandră precum amintirea
rece ca marmora
frumoasă ca ziua
fragilă ca un prunc
surăzând ne priveşte
şi ne vorbeşte fără cuvânt
şi o ascult tremurând
şi strig
şi strig pentru tine
şi strig pentru mine
rugându-mă de ea
pentru tine pentru mine pentru
toţi cei ce se iubesc
şi care s-au iubit
da îi spun dragostei
pentru tine pentru mine şi pentru toţi
ceilalţi
pe care nu-i cunosc
rămâi acolo
nu te clinti
nu pleca
noi care suntem iubiţi
noi te-am uitat
dar tu nu te uita
noi nu te-avem decât pe tine pe pământ
nu ne lăsa să îngheţăm
mereu mai departe mereu
oriunde-ai fi
dă-ne iar un semn de viaţă
mult mai târziu din marginea pădurii
din pădurea memoriei
ţâşneşte deodată
întinde-ne mâna
salvează-ne.



Serghei Esenin - Nu regret, nu mă jelesc, nu strig


Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum,
Inimă răcită prea devreme.
S-o pornesc din nou desculţ la drum
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii.
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!

În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.

Toţi suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fagii frunzele deşarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.

Trad : George Lesnea