Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Heinrich Heine - Necredinciosul


O, da! Te voi cuprinde-n braţe!
De-atât noroc nemăsurat
Tresare inima-mi şi creşte
La gândul ăsta minunat.

O, da! Te voi cuprinde-n braţe!
Mă joc cu părul tău bălai,
Căpşorul drag mi-l laşi pe umăr
Şi ore-ntregi cuminte stai.

O, da! Te voi cuprinde-n braţe!
În adevăr se schimbă visul
Şi pe pământ mă-mbie soarta
Să gust aievea paradisul.

O, sfinte Toma! Nu pot crede
Şi mă-ndoiesc de toate cele,
Atât cât degetul n-oi pune
În rana fericirii mele.

William Shakespeare - Sonet CXVI (116)


Nu-i între inimi vreun zăgaz înalt
Spre-a le opri. Iubirea nu-i iubire
De-şi schimbă focul după celălalt,
Fugară ca fugarul în neştire;
O,nu ! iubirea-i far nezguduit
Ce străjuieşte-n pîclă şi-n furtună,
O stea ce-ndrumă năvi necontenit
Şi care nu se-ntîmplă să apună.
Iubirea nu-i paiaţa Vremii . Ci
O floare dată coasei ei ce-o curmă.
Dar nu păleşte-abia ce-mboboci,
Ea neschimbată şade pîn’ la urmă.
Şi dacă versu-mi minte şi-i greşit
Nimic n-am scris, şi nimeni n-a iubit

(trad. Nicolae Pintilie) 

Dante Alighieri - din Vita Nuova


Aşa gentilă şi onestă-mi pare
stăpîna mea pe alţii cînd salută,
că limba, tremurînd, rămîne mută
şi nu cutează ochii s-o măsoare.

De-i lăudată, trece gînditoare,
smerit purtîndu-şi graţia-nnăscută;
şi pare că, din ceruri scoborîtă,
e pe pămînt minunii-ntruchipare.

Aşa desfată-a ochilor lumină,
că iscă-n piept o dulce fericire,
de ne-nţeles cuiva ce n-o încearcă;

iar de pe buze îi adie parcă
zefir suav, cu izuri de iubire,
ce lin şopteşte inimii: “Suspină!”.

Rabindranath TAGORE - Doar tu îmi trebuieşti


Doar tu îmi trebuieşti, doar tu! - repete
acestea inima-mi de-a pururi, pe-ndelete.
Dorinţi ce zi şi noapte-mi dau târcoale –
sunt calpe toate, până-n sâmburi goale.
Cum noaptea ascunde-n întunericul din sine
nestăvilita ei cerinţă de lumină -
chiar astfel din adâncul meu, din mine,
răsună cântecul:
"De tine am nevoie, doar de tine!"
Şi cum furtuna-şi vrea sfârşitul în tăcere,
chiar când tăcerea o loveşte cu putere -
revolta mea loveşte-n dragostea de tine,
şi totuşi strigă:
Pe tine doar te vrea, pe tine!


Rabindranath Tagore - Fii gata, inima mea



fii gata, inima mea
şi-avăntă-te-nainte
lasă-i să întârzie pe cei ce vor
numele tău a fost strigat
în cerul dimineţii.
bobocului de noapte-i este dor de rouă
dar floarea înflorită strigă
după libertatea luminii.
sparge-ţi învelişul, inima mea
şi-avăntă-te-nainte !

Byron - Elizei (To Eliza)


Ce tâmpă e, Elizo, cea sectă musulmană!
Că-n rai muieri nu intră, afirmă aceşti inşi!
De te-ar vedea pe tine, Elizo, în persoană,
Eroarea şi-ar admite, şi-n lume-ar fi respinşi.

Să fi avut Profetul idei mai răsărite,
Nicicând din rai muierea el n-ar fi alungat;
Şi-n locul celor târfe virgine ce promite,
Rai exclusiv de eve ar fi întemeiat.

Dar stai, că vă rezervă şi alte boroboaţe!
Întâi vă neagă duhul, prin acel crud complot,
Şi-apoi pe soţ îl lasă să ţină patru soaţe!
De suflet v-aţi lipsi voi, dar asta-i prea de tot!

Preceptele acestea, din cât am cunoştinţă,
În mod egal din sexe o băşcălie fac:
Pe soţ sunt o povară, pe soaţă umilinţă,
Că "femina e înger, dar căsnicia-i drac".
 

Byron - Unei doamne


O, dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseşi, mi se pare,
N-aş mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare!

De vină tu eşti, deci, deşi
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde şti
Că tu ai rupt logodna, poate.

Mi-era, ca şi al tău, curat
Pe-atuncea sufletul, de-aceea
Putea curma orice păcat. -
Azi, altuia îi eşti femeia!

Aş fi în stare să-i zdrobesc
Şi liniştea şi fericirea,
Dar pentru că te mai iubesc,
Nu-l pot urî - aşa mi-e firea!

De când plecat-ai, în zadar
Îmi caut tihna, chip de înger!
Tot ce găseam la tine, doar
La multe caut azi, şi sânger!

Adio, deci, nu te regret,
Nădejdea-n ajutor nu-mi vine;
Mândria însă-ncet, încet,
M-o face să te-alung din mine!

Azi, caut alte bucurii:
În câte o ceaţă zgomotoasă
(Pe gânduri, aş înnebuni!)
Încerc să uit tot ce m-apasă.

Dar chiar aşa, câte un gând
Se mai strecoară prin beţie, -
Şi diavolii m-ar plânge - aflând
Că te-am pierdut pentru vecie!

Omar Khayyam – Singurătatea omului


Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
- Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte…

Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

Pablo Neruda – Poemul XVIII


Aici te iubesc!
Vântul se desprinde din pinii întunecaţi.
Luna străluceşte ca fosforul în apa nestatornică.
Zilele, de acelaşi soi, se urmăresc unele pe altele.
Zăpada se dezvăluie în forme care dansează.
Un pescăruş argintiu alunecă din vest.
Uneori o corabie. Stele înalte, înalte.
O, catargul unei corăbii.
Singur.
Uneori mă trezesc devreme şi sufletul mi-e ud.
În depărtare, marea sună şi răsună.
Acesta este un port.
Aici te iubesc.
Aici te iubesc şi orizontul te ascunde în zadar.
Te iubesc şi printre aceste lucruri reci.
Uneori, săruturile mele se urcă pe acele corabii grele
ce străbat marea fără destinaţie.
Mă regăsesc uitat ca ancorele vechi.
Porturile devin triste când după-amiaza acostează.
Viaţa mea oboseşte, înfometată, fără niciun scop.
Iubesc ce nu am. Tu eşti atât de departe.
Dezgustul meu se luptă cu amurgul înăbuşit.
Dar noaptea revine şi începe să-mi cânte.
Luna îşi răsfrânge visul neîntârziat.
Cea mai mare stea mă priveşte prin ochii tăi.
Şi, când te iubesc, pinii îţi cântă numele în vânt
cu frunzele lor ca de coarde.


(traducere de Ionuţ Popa)

Heinrich Heine – Am plâns prin somn


Am plâns prin somn. Visasem
Că tu ai fi murit.
Şi m-am trezit, şi iară
Am plans şi m-am mâhnit.

Am plâns prin somn. Visasem
Din viaţa-mi că dispari,
Şi m-am trezit în noapte,
Şi-am plâns cu lacrimi mari.

Am plâns prin somn. Visasem
Că iar la piept îmi cazi,
Şi m-am trezit în bocet,
Şi zău că plâng şi azi…


(traducere Petru Cărare) 

Alphonse de Lamartine - Lacul


Împinși spre noi limanuri din pragul tinereții,
În noaptea nesfârșită duși fără a reveni,
Cândva ancora nu vom putea pe-oceanul vieții
S-o mai zvârlim o zi ?

O, lac sfânt ! Abia anul în scurgerea-i înceată
Trecu, și lângă unda cea liniștită-a ta
M-așez ca și altădată pe-aceeași piatră, iată,
Pe care și ea sta !

Tu vâjâiai și-atuncea voind a te ascunde
Sub stâncile-acestea roase, iar eu stam fără grai
Când pe-ale ei picioare tu spuma de pe unde
Tăcut o aruncai.

Ții minte, într-o seară ? Vâsleam noi în tăcere:
Nu se-auzea departe pe netedu-ți cuprins
Decât zgomot de vâsle ce-ncet simțeam cum piere
Când luciul ți-a atins.

Și-un glas cum nu fun-n lume vreodată, în clipita
Aceea răsunat-a, iar țărmul a rămas
Înmărmurit de farmec și vrajă când rostit-a
În șoaptă-i scumpul glas.

- ”O, timpule, te-oprește ! Și voi, grăbite ore.
Lăsați al vostru zbor;
Cruțați pe-aceia ce voiesc să se adore
Tot timpul vieții lor !

Pe mulți nu poate-n viață nimica să-l atragă:
Cu dânșii vă grăbiți;
Luați-le lor viața ce nu le etse dragă;
Uitați pe fericiți ”.

Dar vai ! Eu cer zadarnic mai multe clipe-n șoapte
Să stăm pe unde-aici;
Căci aurora, iată, ajută ca pe noapte
S-o-nfrângă dalba zi.

O, să iubim ! Ne-o spune și-a orelor chemare
Și tot ce e sub cer;
Căci omul liman n-are, iar timpul margini n-are;
El trece - cei vii pier !

O, timp pizmaș ! Cum oare, mânia ta nu-ntreabă
Nicicând soarta de care nădejdile mi-anin,
Și-n zilele de vrajă tu fugi cu-aceeași grabă
Ca-n zilele de chin ?

Cum ! Amândoi alături deloc nu vom mai merge ?
Cum ! Tu ființă scumpă într-alte lumi să pleci ?
Și clipele ce timpul le face și le șterge
Pierdute-s pentru veci ?

Trecut, eternitate, neant, totul ne minte !
Grăbiți: unde e vremea ce altădată fu ?
Răspundeți: doar o clipă din clipele prea sfinte
Ne veți mai sta sau nu ?

O, lac, stânci mute, peșteri, păduri de farmec pline,
O, voi pe cari vă cruță al anilor convoi,
Măcar doar amintirea acestei nopți senine
Să o păstrați cu voi !

Să-ți fie și-n odihnă precum și pe furtună,
O lac frumos și pașnic, tot chinul ce-l îndur,
Și-n brazii-nalți, și-n aste stânci mari care se-adună
Pe țărm de jur în jur.

Să-ți fie în zefirul ce freamătă și-adie,
În zgomotul din undă în undă repetat,
În steaua cea mai albă ce-ți dă lumină ție,
Din cerul înstelat.

Și vântil care geme, și trestia subțire,
Miresmele ușoare din aeru-ți sfințit
Și tot ceea ce poate să vadă, să respire
Să zică: S-au iubit !”

Anatole France - "Cartea Suzannei"


Întreaga fire, cât cuprinde,
Miracol, celor mici, le pare.
Cum nasc, în suflet le pătrunde
A lumii vrajă-ncântătoare.

E în privirea lor o rază
Răsfrântă ca un magic semn;
Iluzia le dă îndemn,
Şi slabele puteri cutează.

Necunoscutul rost divin
I-afunda-n ape-adânci, în spume.
În van îi chemi, rămân străini,
Căci ei trăiesc în altă lume.

Puri, ochii lor desculţi rămân.
Ce vise stranii în răsfrângeri!
Şi ce frumoşi pierduţii îngeri
În universul prea bătrân!

În timp ce mai luptăm cu găndul,
Sprinţar visează mintea lor;
Misterul vieţii, descifrându-l,
Dintr-un fior, în alt fior.


traducere de Raul Joil,

Charles Pierre Baudelaire - Florile răului


Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,
O,Frumuseţe?Reaua şi buna ta privire
Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,
De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.

În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;
Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura;
Şi când reverşi miresme de-amurguri cu furtună
Se face laş eroul,vitează stârpitura.

Răsari din hăul negru?Cobori din lumi stelare?
Destinul ca un câine de poala ta se ţine;
Şi bucurii şi chinuri tu semeni la-ntâmplare;
Stăpână eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine;


Calci peste morţi de care îţi râzi cu mult dispreţ;
Ai juvaieruri multe şi Groaza dintre toate
Nu-i cel mai slut,şi-Omorul e un breloc de preţ
Pe pântecul tău săltând cu voluptate.

Orbitul flutur zboară spre tine,lumânare,
Slăvindu-te drept torţă când a început să ardă.
Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pare
Un muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă.

Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,
O,Frumuseţe! monstru naiv şi fioros!
Când ochii tăi,surâsul,piciorul tău mă-mbie
Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios?

Sirenă rea sau înger,drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu - zână cu ochi de catifea,
Mireasmă,ritm,lucire,o!singura-mi regină!-
Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea?

Charles Baudelaire - Deseară ce vei spune


Deseară ce vei spune, biet suflet solitar,
Tu, inimă, uscată pe vremuri, ce vei spune
Fiinţei preafrumoase, preascumpe şi preabune
Ai cărei ochi deodată te-nviorară iar?

- Vom pune-orgoliul nostru de-a pururi s-o slăvească;
Poruncile-i domoale nepreţuite sînt;
Pătruns de duh e trupu-i ca plasma îngerească;
Privirea ei ne-mbracă în luminos veşmînt.

Oricînd, în toiul nopţii şi în singurătate
Sau ziua-n larma străzii şi-a omeneştii gloate,
Fantasma ei în aer ca flacăra dansează

Şi spune:"Sînt frumoasă şi vreau cu străşnicie
De dragul meu Frumosul drag veşnic să vă fie.
Eu sunt Madona, Muza şi îngerul de pază."


Victor Hugo - Când intră copilaşul...


Când intră copilaşul e râs şi bucurie
Şi dulcea lui privire se oglindeşte vie
În ochii tuturor.
Şi cea mai tristă frunte şi mai împovărată
Se descreţeşte, pruncul curat când se arată
Zâmbind gânguritor.

De-i primăvara-n floare sau de-i noiembrie-afară -
Şi ne-ncălzim cu toţii la flacăra sprinţară
În sobă scăpărând,
Copilu-aduce viaţa cu el, ne luminează
Şi-l alintăm şi râdem, iar mama-l priveghează
Cum calcă, tremurând.

Ades privind în sobă al flăcării răsuflet
Vorbim de cer, de ţară, poeţi, sau de vreun suflet
Ce-şi nalţă ruga sus.
Când intră el, adio şi patrie, şi slavă
Şi toţi poeţii lumii! Şi vorba noastră gravă
Zâmbind, i s-a supus.

O, dacă aurora, când noi visăm în noapte
Şi ascultăm cum unda prin trestii plânge-n şoapte
Şi-aprinde-al ei fanar,
Lumina ei deodată deşteaptă vii fanfare
De clopote şi păsări ţâşnesc din zare-n zare
Pe-al câmpului chenar.

Tu, prunc, eşti aurora, iar sufletul meu parcă
E-un câmp cu flori ce-n viaţă să-şi dăruie încearcă
Miresmele lui vii;
Sunt codrul, ale cărui crengi sumbre noduroase,
Ţi-mpărtăşesc doar ţie dulci murmure duioase
Şi raze aurii.

Frumoşii-ţi ochi, cu-atâtea lumini suave, sfinte,
Mânuţa ta curată şi veselă, cuminte,
Nu ştiu să facă rău;
N-ai bălăcit în mâlul lumescului coclaur
Copil bălai, sfânt înger frumos, un nimb de aur
Purtând pe capul tău!

Eşti, printre noi, columba tronând pe arca sfântă;
Picioru-ţi încă tânăr, prin ţărnă nu se-mplântă.
Porţi aripi de azur;
Întreaga lume-ţi pare că e-o-ntrebare vană,
În trup şi-n suflet totul e fără de prihană.
Nimic nu ai impur!

Cât de frumos e pruncul zâmbind cu voie bună;
În buna lui credinţă vrea parcă tot să-ţi spună
Prin lacrimile lui.
Uimit, privirea dulce în jurul lui rotindu-şi
Şi sufletul lui fraged, şi gura dăruindu-şi
În sărutări, oricui.

Prieteni, fraţi şi înşişi duşmani fără tăgadă
Fereşte-i pretutindeni în viaţă să nu vadă.
O, domne sfânt şi viu
Nici cuib fără de păsări, nici stup făr’ de albine
Nici vară fără pajişti cu roşii flori, divine.
Şi nici cămin pustiu.

În româneşte de Lazăr Iliescu