Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Sylvia Plath - La răscruce de vânturi

   
Orizonturile mă încercuiesc ca nişte vreascuri,
Înclinate, disparate, şi mereu nestabile,
Atinse cu un chibrit m-ar putea încălzi,
Şi liniile lor fine aprind
Aerul, îl fac portocaliu
Înainte ca distanţele pe care le ţintuiesc să se evaporeze,
Şi îngreunează cerul palid cu o culoare soldăţească,
Dar se topesc, se dizolvă
Ca un şir de făgăduieli pe măsură ce eu înaintez.

Nu există viaţă mai înaltă decât firele astea de iarbă
Sau decât inima oilor, şi vântul
Curge asemenea destinului, încovoind
Totul într-o singură parte.
Îl simt încercând
Să-mi soarbă în pâlnia lui căldura.
Dacă le dau prea multă atenţie rădăcinilor
Ierburilor de aici, ele m-ar ispiti
Să-mi albesc oasele printre ele.

Oile ştiu bine unde sunt,
Aşa cum pasc în norii lor de lână murdară,
Cenuşii ca şi vremea.
Crăpăturile negre ale pupilelor lor mă ştiu bine.

E ca şi cum aş fi zvârlită în spaţiu,
Un mesaj subţire, prostesc.
Ele stau travestite în bunici,
Peruci numai cârlionţi şi dinţi galbeni
Şi behăituri aspre, pietroase.

Ajung la urme de roţi, şi apa
Limpede ca şi singurătăţile
Care-mi curg printre degete.
Praguri găunoase de la un fir de iarbă la altul ;
Urciorul, pervazul şi-au ieşit din ţâţâni.

Despre oameni aerul doar
Îşi mai aminteşte câteva silabe răzleţe,
Le repetă ca pe un geamăt ;
Piatră neagră, piatră neagră.

Cerul se sprijină pe mine, pe mine, singura dreaptă
Aici printre toate aceste orizontale.
Iarba se bate deznădăjduită cu capul de pământ.
E prea firavă
Pentru o viaţă în asemenea tovărăşie ;
Întunecimea o înspăimântă.
Acum, în văile înguste
Şi negre, ca nişte pungi, luminile casei
Licăresc palid ca nişte bani mărunţi.

Sylvia Plath - La cules de mure

  

Nimeni pe cărare, şi nimic, nimic decât mure,
mure de o parte, de alta, deşi mai mult către dreapta,
o cărare de mure, coborând în ocoluri, şi marea
undeva la capăt, gâfâind. Murele
mari ca buricul degetului mare, oarba ca nişte ochi
ebonii în gardurile vii, groase
cu sucuri albăstrii-roşiatice. Şi mi se lasă pe degete.
N-am cerut o asemenea frăţie de sânge ; probabil că mă iubesc.
Se aşează mulţumite în sticla mea de lapte, turtindu-şi rotunjimile.

Deasupra trec ciorile în stoluri negre, ca nişte cacofonii –
petece de hârtie arsă rotindu-se pe un cer spart.
Doar vocea lor se aude protestând, protestând.
Nici nu mai cred că are să apară la capăt marea.
Păşunile înalte, verzi, strălucesc lumina pe dinăuntru.
Ajung la un tufiş de mure atât de coapte că e o tufă de muşte,
atârnând cu pântecele verzi-albăstrii şi cu voalurile aripilor pe un paravan chinezesc.
Sărbătoarea de miere a murelor le-a ameţit ; se cred în cer.
Încă o cotitură şi murele şi tufişurile se termină.

Singurul lucru care urmează acum este marea.
Dintre două dealuri un vânt brusc se deschide spre mine ca o pâlnie,
plesnindu-mă peste faţă cu fantomele rufelor lui.
Dealurile aceste sunt prea verzi şi dulci ca să aibă gust de sare.
Urmez poteca oilor printre ele. Un ultim cot mă aduce
pe faţa dinspre miazănoapte a dealului, şi faţa e o stâncă portocalie
privind în gol, spre nimic altceva decât un gol mare
cu lumini albe de cositor şi un vuiet de argintari
bătând, ciocănind mereu un metal neîmblânzit.

Sylvia Plath - Oi în ceaţă

  

Câmpurile păşesc îndepărtându-se întru alb,
Făpturi sau stele
Mă privesc triste, le dezamăgesc.

Trenul lasă in urma lui o linie de suflare.
O, încetule
Cal de culoarea ruginei,

Copitele tale, clopote dureroase –
Toata dimineata asta
Dimineaţa s-a înnegrit cu încetul,

O floare a renunţat.
Oasele mele au cuprins o tăcere, îndepărtatele
Câmpuri îmi topesc inima.

Mă ameninţă
Că au să mă lase să trec spre un cer
Fără stele, fără tată, o apă întunecată.

Sylvia Plath - Mica Fugă

   
Degetele negre ale chiparosului ameninţă:
Nori reci trec pe deasupra.
Tot astfel surdo-muţii
Fac semne orbilor,şi rămân neştiuţi.

Mie îmi plac declaraţiile negre.
De pildă,norul acela,fără chip!
Alb ca albul ochilor tot!
Ochiul pianistului orb

La masa mea pe vapor.
Pipăia după mâncare.
Degetele lui aveau nasuri de nevăstuică.
Nu mă puteam opri să-l privesc.

El auzea Beetoven;
Chiparos negru,nor alb,
Complicaţiile oribile.
Capcane pentru degete - tumult de clape.

Gol şi prostesc ca nişte farfurii,
Tot astfel surâd orbii.
Invidiez zgomotele cele mari,
Gardul viu de cimitir al Marii Fugi.
Surzenia e altceva
Ce pâlnie neagră,o,tată!
Îţi văd glasul
Negru şi înfrunzit,ca în copilărie,

Un gard viu de porunci,
Gotice şi barbare,pur germane.
Morţii strigă,din el.
Eu nu sunt deloc vinovată,de nimic vinovată.

Chiparosul atunci,Christ pentru mine.
Nu e tot atâta de chinuit?
Şi tu,în vremea Războiului cel mare
În băcănia din California

Tăind cârnaţii!
Îmi colorează somnul,
Roşii,bălţaţi,ca nişte gâturi tăiate.
Şi ce tăcere era!

O tăcere mare,o altfel de tăcere.
Aveam şapte ani,nu ştiam chiar nimic.
Lumea se întâmpla.
Tu aveai un singur picior,şi o minte prusacă.

Acum nori asemănători
Îşi desfac cearşafurile goale.
Şi tu nu spui nimic_
Şchioapăt în amintire.

Îmi amintesc un ochi albastru,
O servietă cu mandarine.
Ăsta era aşadar un om!
Moartea se deschidea,ca un copac negru,neagră.

Şi între timp supravieţuiesc,
Gospodărindu-mi dimineaţa.
Astea mi-s degetele,acesta-i copilul meu.
Norii sunt o rochie de mireasă,tot aşa de palizi.

Sylvia Plath - Oglinda

  

Sunt de argint şi exactă. Nu am prejudecăţi.
Orice văd înghit imediat
Aşa cum e, ne-nceţoşat de dragoste sau repulsie.
Nu sunt crudă, ci doar adevărată –
Ochiul unui mic zeu, în patru colţuri.
Aproape tot timpul mă gândesc la zidul opus.
Este roz cu picăţele. L–am privit atât de mult
Că-l cred o parte din inima mea. Dar el pâlpâie.

Acum sunt un lac. O femeie se apleacă spre mine.
Cerându-mi să-i spun cine e cu adevărat.
Apoi se întoarce spre acei mincinoşi : lumânările sau luna.
Şi văd spatele şi i-l reflectă cu credinţă.
Mă răsplăteşte cu lacrimi si cu agitarea mâinilor.
Sunt importantă pentru ea. Ea vine şi pleacă.
În fiecare dimineaţă faţa ei înlocuieşte întunericul.
În mine a înecat o faţă tânără şi din mine se ridică o femeie bătrână
Înspre ea, zi după zi, ca un peşte hidos.

Sylvia Plath - Metamorfoze

  

Eu-s o şaradă în nouă silabe.
Un elefant, o casă masivă,
un pepene hoinărind pe doi cârcei de viţă,
o poamă roşie, de fildeş, frumoşi căpriori!
Această pâine e dolofană cu bulbucătura ei de drojdie.
Sânt cu zimţi banii nou bătuţi în punga asta pântecoasă.
Eu-s un drum, o scenă, o vită cu puiul în burtă.
M-am îndopat cu un sac de mere crude,
am urcat în trenul din care nu se mai poate coborî.

Sylvia Plath - Toamna broaştelor

 

Vara îmbătrâneşte; mamă cu sângele rece.
Rare-s gâzele, firave.
În aceste palustre sălaşe, doar noi
orăcăim şi tânjim.

Dimineţile se risipesc în somnul din jur.
Prin stufărişul adânc
molatic se-aprinde soarele. Muştelor le ducem dorul,
Boleşte mlaştina.

Bruma picură paianjeni. E limpede
că spiritul belşugului
altundeva s-a aciuat. Jalnic,
slăbesc oamenii noştri.

Sylvia Plath - Trimişii

   
Cuvântul unui melc în palma unei frunze?
Nu-i de la mine. Nu. Să nu-l accepţi.

Acid acetic într-o cutiuţă-nchisă?
Să nu-l primeşti. Nu-i veritabil.

Un inel de aur cu soarele-n el?
Minciuni. Deşertăciuni. Durere.

Chiciură pe-o frunză, imaculatul cazan
Bolborosind şi troznind

De unul singur în piscul fiecăruia
Dintre cei nouă Alpi negri.

Cutremurare-n oglinzi
Marea-şi scufundă oglinda-i de cenuşă -

Iubire, iubire, tu anotimp al meu 

Sylvia Plath - Solii

   
Lumea unui melc pe tipsia unei frunze.
Nu-mi aparţine. Să nu o accepţi.

Acid acetic într-o butelie sigilată
Nu-l accepta. Nu-i autentic.

Un inel de aur cu soarele-n el
Minciună ! Minciună şi necaz

Gerul pe-o frunză, imaculatul
Cazan, sporovăind şi pârâind

De unul singur pe culmea fiecăruia
Dintre cei nouă Alpi negri

O tulburare-n oglinzi,
Marea sfărâmându-şi oglinda cenuşie

Dragostea, dragostea, anotimpul meu.

Sylvia Plath - Scrisoare în noiembrie

   
Iubitule, lumea
Se roteşte deodată, îşi roteşte culoarea, felinarul
din stradă
Îşi strecoară lumina prin cozile de şobolan
Ale păstăilor laurului la nouă dimineaţa.

Este arctic
Cercul acesta mic
Negru, cu ierburile lui de mătase gălbuie – par de
copil.

Este verde in aer,
Blând, fascinant,
Mă leagănă iubitor, ca aşezată-ntr-o pernă.

Simt că roşesc şi mi-e cald.
Îmi vine să cred că sunt enormă deodată,
Sunt atât de prosteşte de fericită,
Galoşii mei
Plescăie, plescăi prin roşul acestei splendori

Asta e proprietatea mea.
De două ori pe zi
Mă plimb prin ea, amuşinând
Vâscul barbar cu ciucurii lui
Verzi, de fier curat.

Şi zidul de leşuri bătrâne,
Le iubesc toate.
Le iubesc cum iubesc istoria asta.
Merele sunt aurii,
Închipuie-ţi –

Cei şaptezeci de copaci ai mei
Ridicându-şi mingiile de aur roscat
Din zeama aceasta moarta densă şi cenuşie
Milioanele lor
De frunze de aur metalice şi fără suflare.

O iubitule, tu, celibatarule inrăit.
Nimeni altcineva decât mine
Nu trece prin umezeala asta care ţi se înalţă până la
şolduri
Şi aceste aurării
De neînlocuit cu nimic sângerează şi se întunecă,
gurile de la Thermopylae. 

Sylvia Plath - Tăticule

     
Nu izbândeşti,n-o mai scoţi la capăt
De-acuma,gheată neagră
În care-am trăit ca o labă
Treizeci de ani,săracă şi albă,
De-abia îndrăznind să-mi trag sufletul.

Tăticule,a trebuit să te omor.
Ai murit şi n-am avut vreme -
Greu ca o lespede,pungă plină cu Dumnezeu,
Statuie hidoasă cu un singur deget mare la picior
Mare cât o focă la San Francisco

Şi cu capul în Atlanticul nestatornic
Acolo unde-şi varsă verdele de fasole peste albastru
În ape,în largul frumosului Nauset.
Mă rugam seara să te am înapoi.
Achu,du.

Pe limba nemţească,în oraşul leşesc
Răzuit,strivit de tăvălugul
Războaielor războaielor războaielor.
Însă numele oraşului e-atât de obişnuit.
Prietenul meu din Polonia

Zice că sunt vreo duzină.
Aşa că n-am ştiut niciodată să spun unde
Ţi-ai plantat tu piciorul,rădăcinile,
Niciodată n-am putut să stau de vorbă cu tine.
Mi se înţepenea limba-ntre fălci.

Mi se înţepenea într-un laţ de sârmă ghimpată.
Ich,ich,ich,ich,
De-abia mai puteam să vorbesc.
Credeam că orice german e ca tine.
Şi limba asta a lor obscenă

Un motor,o maşinărie
Trăgându-mă pufăind după ea ca pe un evreu.
O evreică la Dachau,Auschwitz,Belsen.
Am început şi eu să vorbesc ca evreii.
Mă gândesc că oi fi şi eu poate o ovreică.

Zăpezile din Tirol,berea limpede din Viena
Nu sunt foarte pure sau adevărate.
Cu bunica mea ţiganca şi norocul ăsta al meu strâmb
Şi cărţile mele de taroc,cărţile de taroc
S-ar putea să fiu ovreică.

Întotdeauna mi-a fost frică de tine,
Cu Luftwaffeul tău,cu scălămbăielile tale,
Şi mustăcioara ta cochetă
Şi ochiul tău arian,albastru luminos.
Om cu platoşă,om panzer,o,tu.

Nu eşti Dumnezeu,ci doar o zvastică
Atât de neagră nu se poate strecura cerul prin ea.
Orice femeie adoră un fascist,
Cizma pe faţa ei,bruta
Brutala inimă a unei brute ca tine.

Ai ieşit la tablă,tăticule,
În fotografia pe care o am de la tine,
Despicătura-n bărbie,nu la picior
Dar nu mai puţin drăcesc,cu nimic mai prejos
Decât omul negru care

Mi-a muşcat inima roşie şi mi-a frânt-o în două.
Aveam zece ani când te-au îngropat.
La douăzeci,am încercat să mor
Să mă întorc îndărăt îndărăt îndărăt la tine.
Mă gândeam că măcar oasele tot mai sunt bune.

Dar m-au tras afară din sac,
Şi m-au lipit la loc cu clei.
Şi de atunci am ştiut ce-am să fac.
Mi-am făcut un model din tine,
Un om negru cu o faţă de Meinkampf

Şi care iubeşte tortura şi fiarele de Cazne.
Şi-am spus da,o,da.
Aşa că acuma,tăticule,eu am terminat.
Telefonul ăsta negru e smuls de la rădăcină
Glasurile nu se mai strecoară prin el ca viermii.

Dacă-am omorât un om,atunci am omorât doi -
Vampirul care spunea că eşti tu
Şi mi-a supt sângele un an de zile,
Şapte ani dacă vrei să ştii.
Tăticule,poţi să te întinzi de acum liniştit.

E un ţăruş în inima ta grasă şi negră
Şi sătenii de-aici,nu le-au plăcut niciodată de tine,
Dansează acuma şi te calcă în picioare,te pisează bine,
Ei au ştiut toată vremea că tu ai fost.
Tăticule,tăticule,porcule,eu am terminat acuma cu tine.