Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Boris Pasternak - Toţi şi-or pune azi pardesie...

  
Toţi şi-or pune azi pardesie,
De lăstarii ploii agăţându-le, mut,
Dar nici unul n-o să observe, nici unul,
Că de vreme rea iar m-am luat de băut.
Argintate, frunze de zmeură, toate
S-or întoarce cu josul în sus.
Soarele trist e acum, ca şi tine,
Nordică făptură, astru apus.
Toţi şi-or pune azi pardesie,
Dar şi noi vom face-o, azi, lată.
Căci nimic nu ne va-nlocui
Băutura cea înceţoşată.

Din „Vremea începuturilor” (1912 – 1914)
Traducere de Marin Sorescu

Luigi Pirandello - Unul, nici unul şi o sută de mii (fragment)

Nevastă-mea şi nasul meu

— Ce faci? m-a întrebat nevastă-mea,văzând că mă tot uit, lucru neobişnuit pentru mine, în oglindă.
— Nimic, i-am răspuns, mă uit aici,  în nas,  în nara asta. Dacă apăs, simt o uşoară durere. Nevastă-mea a zâmbit şi mi-a spus:
— Credeam că te uiţi să vezi în ce parte îţi atârnă. M-am întors ca un câine călcat pe coadă:
— Îmi atârnă? Mie? Nasul?  Şi nevastă-mea, calmă:
— Desigur, dragule. Uită-te bine:  îţi atârnă spre dreapta. Aveam douăzeci şi opt de ani şi crezusem până atunci că nasul meu era, dacă nu chiar frumos, oricum decent, ca şi celelalte părţi ale corpului. Lucru pentru care mi-a fost întotdeauna uşor să admit şi să susţin ceea ce de obicei admit şi susţin toţi cei ce n-au avut ghinionul să aibă un trup diform:  că e oprostie să te umfli în pene cu propriile trăsături. De aceea, descoperirea bruscă şi neaşteptată a acestui defect m-a iritat, aşa cum o face o pedeapsă nemeritată.  Poate nevastă-mea şi-a dat mai repede seama de iritarea mea şi a adăugat că, dacă mă legănam în iluzia că n-am nici un defect, să-mi iau gândul, deoarece, aşa cum nasul îmi atârnă spre dreapta, tot astfel...
Ce altceva?
Ei, altceva! Altceva! Sprâncenele îmi stăteau deasupra ochilor ca două accente circumflexe, urechile nu erau simetrice, una mai în afară decât cealaltă;  şi alte defecte...
 — Altele?
Ei, da, altele: la mâini, degetul mic; şi la picioare  (nu, strâmbe nu!), dreptul, puţin mai curbat decât stângul, spre genunchi, puţin. După un examen atent, a trebuit să recunosc că toate aceste defecte erau adevărate. Şi doar atunci, interpretând drept durere şi umilinţă uimirea ce m-a cuprins după iritare, nevastă-mea, ca să mă consoleze, m-a implorat să nu mă necăjesc atâta, că, şi cu defectele astea, rămâneam în general un bărbat frumos.
Să văd cine nu s-ar înfuria primind ca pe o generoasă concesie ceea ce i-a fost negat ca drept al său. Am şuierat un foarte veninos „mulţumesc” şi, convins că nu aveam nici un motiv să mă simt îndurerat, nici umilit, nu am dat nici o importanţă acestor mici defecte, dar am acordat una foarte mare, extraordinară faptului că trăisem atâţia ani fără să-mi schimb vreodată nasul — mereu cu ăsta, şi cu sprâncenele şi urechile astea, cu mâinile şi picioarele astea — şi a trebuit să mă însor ca să descopăr că eram plin de defecte. „Of, ce surpriză! Parcă nu se ştie? Nevestele! Făcute anume pentru a descoperi defectele bărbatului.”
Uite,  da — nevestele, nu zic nu. Dar şi eu, dacă-mi permiteţi, la vremea aceea mă cufundam, la orice cuvânt ce-mi era adresat, la o muscă pe care o vedeam zburând, în abisuri de meditaţii şi consideraţii ce mă rodeau şi-mi străpungeau spiritul în toate direcţiile, ca pe un muşuroi de cârtiţe, fără ca din afară să se vadă ceva. „Se vede, spuneţi voi, că aveai mult timp de pierdut.”
Nu de asta. Din cauza stării mele de spirit. Dar, de fapt, şi din huzur, nu zic nu. Bogat, doi prieteni de încredere, Sebastiano Quantorzo şi Stefano Firbo, se îngrijeau de afacerile mele după moartea tatei. Care, oricât se străduise, şi cu vorba bună şi cu cea rea, n-a izbutit să mă facă să duc la capăt nimic, în afara faptului că mă însurasem, asta da, foarte tânăr. Poate spera că voi avea curând un fiu care să nu-mi semene deloc şi, bietul om, nici măcar asta n-a putut obţine de la mine. Nu că, să ne înţelegem, eu m-aş fi împotrivit s-o apuc pe calea pe care tatăl meu mă îndrumase. De apucat, am apucat-o.
Dar de înaintat, nu înaintam. Mă opream la fiecare pas. Începeam, întâi de departe, apoi tot mai aproape, să mă învârt în jurul fiecărei pietricele pe care o vedeam şi mă miram că ceilalţi puteau să-mi treacă înainte fără să bage de seamă pietricica aceea, care pentru mine luase, între timp, proporţiile unui munte insurmontabil, ba, mai mult, ale unei lumi în care aş fi putut locui fără probleme.
Rămăsesem aşa, nemişcat la primii paşi ai atâtor drumuri, cu spiritul plin de universuri, sau de pietre, ceea ce e, de fapt, acelaşi lucru. Dar nu aveam deloc impresia că cei care mi-o luaseră înainte şi parcurseseră întregul drum ştiau, în esenţă, mai mult decât mine. Mi-o luaseră înainte, fără nici o îndoială, toţi bravi ca nişte căluţi, dar pe urmă, la capătul drumului, găsise fiecare un car: carul său. Se înhămaseră la el cu multă răbdare şi acum îl trăgeau după ei. Eu nu trăgeam nici un car; şi nu aveam, de aceea, nici hăţuri şi nici ochelari de cal. Vedeam, în mod sigur, mai multe ca ei. Dar de mers, nu ştiam încotro să merg. Acum, ca să mă întorc la descoperirea micilor mele defecte, m-am cufundat cu totul, brusc, în gândul că — e posibil? — nu-mi cunoşteam bine nici propria înfăţişare, lucrurile care-mi aparţineau în modul cel mai intim: nasul, urechile, mâinile, picioarele. Şi le priveam din nou, refăcând examenul. De aici a început răul meu. Răul care urma să mă conducă, în scurt timp, la nişte condiţii materiale şi spirituale atât de mizerabile şi disperate, că aş fi murit sau înnebunit cu siguranţă, dacă nu aş fi găsit chiar în ele (cum o să vă povestesc) remediul ce avea să mă vindece.

 II 

Şi nasul vostru?
Imediat mi-am închipuit că toţi, după descoperirea făcută de nevastă-mea, trebuiau să-şi dea seama de defectele mele fizice, fără a observa şi altceva la mine.
— Te uiţi la nasul meu? l-am întrebat, deodată, în aceeaşi zi pe un prieten, care se apropiase să-mi vorbească de nu ştiu ce problemă care, probabil, îl interesa.
— Nu, de ce? mi-a răspuns. Şi eu, surâzând nervos:
— Îmi atârnă spre dreapta, nu vezi? Şi l-am pus să mă observe cu multă atenţie, de parcă acest defect al nasului meu ar fi fost o stricăciune ireparabilă pricinuită maşinăriei universale. Prietenul m-a privit la început puţin uimit; apoi, bănuind, desigur, că am îndreptat, brusc şi fără nici o noimă, discuţia spre nas pentru că nu consideram problema despre care-mi vorbea demnă de atenţie sau de un răspuns, a dat din umeri şi a vrut să plece. L-am apucat de braţ:
— Nu, stai, i-am zis, sunt dispus să discut cu tine problema asta. Dar acum trebuie să mă ierţi.
— Te gândeşti la nasul tău?
— Nu mi-am dat până acum seama că-mi atârnă spre dreapta. Mi-a atras atenţia, azi-dimineaţă, nevastă-mea.
— A, adevărat? m-a întrebat atunci prietenul. Şi în ochi i-a sclipit un râs neîncrezător, poate şi puţin batjocoritor. L-am privit ca pe nevastă-mea, azi-dimineaţă, cu sentimente amestecate —umilinţă, necaz şi uimire. Vasăzică şi el îşi dăduse seama de o vreme. Şi cine ştie câţi alţii! Şi eu nu ştiam şi, neştiind, credeam că sunt pentru toţi un Moscarda cu nasul drept, în timp ce eram, de fapt, pentru toţi, un Moscarda cu nasul strâmb; şi cine ştie de câte ori mi se întâmplase să vorbesc, fără nicio bănuială, de nasul plin de defecte al lui X sau al lui Y şi de câte ori, prin urmare, i-am făcut să râdă de mine şi să-şi spună în gând:„Uite-te puţin la el săracu, şi mai râde de nasul altuia!”
Aş fi putut, e drept, să mă consolez cu gândul că, la urma urmelor, nasul meu era foarte comun, ceea ce demonstrează încă odată faptul arhicunoscut că observăm cu uşurinţă defectele altora, în timp ce nu ne dăm seama de ale noastre. Dar prima sămânţă a răului începuse să încolţească în cugetul meu şi nu m-am putut consola cu gândul acesta. Mi s-a fixat în cap, în schimb, ideea că nu eram pentru ceilalţi acela care, în sinea mea, îmi închipuisem că sunt până acum. Pentru moment m-am gândit numai la trup şi cum prietenul continua să stea în faţa mea cu un aer de bănuială batjocoritoare, l-am întrebat, ca să mă răzbun, dacă el, la rândul lui, ştia că avea pe bărbie o gropiţă care i-o diviza în două părţi nu tocmai egale: una mai reliefată aici, una mai adâncită dincolo.
— Eu? Cum aşa? a exclamat prietenul meu. Am gropiţa aici, ştiu, dar nu cum zici tu.
— Să intrăm aici, la frizer, şi o să vezi, i-am propus pe loc. Când el, intrând la frizer, şi-a dat seama cu uimire de defect şi a recunoscut că era adevărat, a vrut să-şi ascundă supărarea. A spus că, în fond, era un fleac. Ei da, un fleac. Totuşi am văzut, urmărindu-l de departe, că s-a oprit întâi în faţa unei vitrine, apoi încă o dată, mai încolo, în faţa alteia; şi, mai încolo, încă o dată şi pentru mai multă vreme, a treia oară, în faţa unui gemuleţ, pentru a-şi examina bărbia. Şi sunt sigur că, imediat ce a ajuns acasă, a dat fuga să-şi vadă, în oglindă, mai bine, noua înfăţişare cu defectul ei. Şi n-am nici cea mai mică îndoială că, fie pentru a se răzbuna, fie pentru a continua o glumă care i se părea că merită să fie răspândită, după ce l-a întrebat pe vreun prieten al său (cum l-am întrebat eu pe el) dacă a observat defectul ce-l avea labărbie, a descoperit cine ştie ce alt defect, la frunte sau la gură, al prietenului său, care, la rândul lui... da, da!... aş putea să jur că, timp de mai multe zile, în nobila urbe Richieri am văzut (dacă n-a fost totul în închipuirea mea) un număr impresionant de cetăţeni trecând de la o vitrină la alta, oprindu-se în faţa fiecăreia şi examinându-şi, care un pomet,care coada ochiului, care lobul urechii sau nările. Şi, chiar după o săptămână, un oarecare tip s-a oprit în faţa mea, cu un aer rătăcit, ca să mă întrebe dacă era adevărat că, de câte ori începea să vorbească, îşis trângea, fără să-şi dea seama, pleoapa stângă.
— Da, dragul meu, i-am răspuns precipitat. Şi eu, vezi? Nasul îmi atârnă spre dreapta, dar ştiu asta singur; nu e nevoie să mi-o spui tu. Şi sprâncenele? Ca nişte accente circumflexe! Urechile, aici, priveşte, una mai în afară decât cealaltă. Şi aici, mâinile: plate, nu? Şi articulaţia strâmbă a degetului mic, şi picioarele? Ăsta, ăsta de-aici, ţi se pare că e ca ăstălalt? Nu, aşa-i? Dar ştiu asta singur şi nu e nevoie să mi-o spui tu. Cu bine. L-am lăsat acolo şi am şters-o. După doi paşi, l-am auzit că mă strigă.
 — Ps!
Foarte calm, cu degetul, mă chema spre el ca să mă întrebe:
— Dacă nu te superi, mama ta n-a mai avut alţi copii după tine?
— Nu: nici înainte, şi nici după, i-am răspuns. Singur la părinţi. De ce?
— Fiindcă, mi-a spus, dacă mama ta ar mai fi avut un copil, acesta ar fi fost, în mod sigur, tot băiat.
— A, da? De unde ştii?
— Uite: femeile din popor spun că, atunci când unui nou-născut părul i se termină la ceafă într-o codiţă ca a ta, următorul născut va fi băiat.
Mi-am dus o mână la ceafă şi, cu un rânjet îngheţat, l-am întrebat:
 — A, am o... cum ai zis? Şi el:
— Codiţă, dragul meu, i se zice la Richieri.
— A, dar asta-i un fleac! am exclamat. Pot să mi-o tai. A făcut semn cu degetul că nu, apoi a spus:
— Îţi rămâne semnul mereu, dragul meu,chiar dacă ţi-o razi. Şi, de data asta, a întins-o el.

 III 

Grozavă modalitate de a fi singuri!
Din acea zi, mi-am dorit fierbinte să fiu singur, măcar o oră. De fapt însă, era mai mult o necesitate decât o dorinţă: o necesitate acută, urgentă, chinuitoare, pe care prezenţa sau numai apropierea nevestei mele o exacerba până la turbare.
—    Ai auzit, Gengè ,ce-a spus ieri Michelina? Quantorzo are ceva urgent să-ţi spună.
—    Uită-te, Gengè, dacă-mi ţin rochia aşa,mi se văd picioarele.
 — S-a oprit pendula, Gengè.
— Gengè, nu duci căţeluşa afară? Pe urmă îţi murdăreşte covoarele şi o cerţi. Totuşi are nevoie... bietul animal... spun... doar n-o să spui că... N-a ieşit de aseară.
 — Nu crezi, Gengè, că Anna Rosa ar putea fi bolnavă? N-a apărut de trei zile, şi ultima dată o durea gâtul.
 — A venit domnul Firbo, Gengè. Zice că o să treacă mai târziu. N-ai putea să-l vezi în altă parte? Doamne, ce pisălog.
Sau o auzeam cântând:
Dacă-mi spui nu,dragul meu drag, mâine n-am să vin; mâine n-am să vin...mâine n-am să vin...Dar de ce nu te închideai în cameră, sau măcar nu-ţi puneai dopuri în urechi? Domnilor, asta înseamnă că nu înţelegeţi în ce fel voiam să fiu singur.
De închis, puteam să mă închid doar în biroul meu, dar şi aici fără să trag zăvorul, pentru a nu trezi în mintea nevestei mele bănuieli răutăcioase, fiindcă ea era, nu zic maliţioasă, dar foarte bănuitoare. Şi dacă, deschizând uşa brusc, m-ar fi surprins? Nu. Şi pe urmă, ar fi fost inutil. În biroul meu nu erau oglinzi. Eu aveam nevoie de o oglindă. Pe de altă parte, numai gândul că nevastă-mea era în casă era de ajuns să-mi ţină trează conştiinţa, iar eu tocmai asta nu voiam. Pentru voi, ce înseamnă să fiţi singuri? Să rămâneţi doar cu voi, fără nici un străin în preajmă. A, da, vă asigur că asta este o modalitate grozavă de a fi singuri. Vi se deschide în amintire o ferestruică, la care apare surâzătoare, între un ghiveci cu garoafe şi un altul cu iasomie, Titti, care croşetează cu lână roşie, o, Doamne, exact ca aceea pe care o poartă la gât domnul Giacomino, bătrânul ăla insuportabil, căruia nu i-aţi dat nici acum biletul de recomandare pentru preşedintele Societăţii de binefacere, bun prieten al vostru, dar un pisălog şi el, mai ales când se apucă să vorbească despre pungăşiile secretarului său particular, care ieri... nu, când a fost?... alaltăieri, când ploua şi piaţa părea un lac, cu toate picăturile acelea care străluceau într-o rază de soare, şi în fugă,Doamne ce învălmăşeală de lucruri, bazinul, chioşcul de ziare, tramvaiul care cotea şi scrâşnea necruţător la curbă, câinele care fugea; gata, aţi intrat într-o sală de biliard, unde era el, secretarul preşedintelui Societăţii de binefacere; şi ce mai râdea pe sub mustăţile-i groase când...

Walt Whitman - Fire de iarbă

  
FIRE DE IARBĂ
(Leaves of Grass)
1855
PORNIND DIN PAUMANOK
- fragmente -

1

Plecat de pe țărmul Țării-în-Formă-de-Pește, din Paumanok,
unde m-am născut,
Om dintr-o bucată, zămislit și crescut de-o mamă fără
seamăn pe lume,
După ce-am hoinărit peste mări și țări, îndrăgostit mereu
de drumurile mult-bătute;
Fie prin Manhattan, orașul meu, ori prin savanele Sudului;
Fie ostaș în cantonamente, purtându-mi ranița și pușca,
sau miner în California,
Aprig locuitor al pădurilor Dakotei, mâncând carne și
adăpându-mă la izvoare,
Sau trăind retras ca să visez și să cuget prin vreun
bârlog adânc,
Departe de vuietul orașelor, petrecând răgazuri de
răpitoare bucurie;
Cunoscând ca pe un frate proaspătul și darnicul,
învolburatul Missouri, cunoscând
puternica Niagara;
Prieten al turmelor de zimbri care pasc în prerii și
al taurului pletos cu pieptul lat;
Îndrăgostit de pământ, de stânci, de florile celei de-a
Cincea-Luni, de ploi și zăpezi, cunoscând constelațiile
și minunându-mă;
Eu, cel care deprins-am glasul mierlei și zborul
șoimului,
Și-n zori de ziuă ascultam șuierul nemaiauzit al
sturzului sihastru în cedrii mlaștinilor,
De unul singur cântând în Apus,
Sun toate trâmbițele Lumii Noi.

2

Victorie, unire, credință, identitate, timp,
Nedespărțitele-mbinări, cosmosul și descoperirile
moderne.
Deci asta-i viața,
Iată ce-a ieșit la lumină după atâtea chinuri
și zvârcoliri.
Ce curios ! Ce real !
Sub tălpile mele, divinul pământ, iar deasupra
capului, soarele.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

4

Primește aceste fire de iarbă, Americă, primește-le
la miazăzi și la nord,
Cu ”bun-venit” să le primești, fiindcă au încolțit din
trupul tău;
La răsărit și la apus, îmbrățișează-le, căci vin și ele
să te-mbrățișeze,
Iar voi, înaintași ai mei, să vă uniți cu ele întru iubire,
fiindcă și ele se unesc cu voi întru iubire.
Vremile vechi le-am cercetat,
Îndelung am stat la picioarele marilor maeștri învățând;
O, cum aș vrea acuma, de-aș fi vrednic, ca vechii meșteri
să se poată-ntoarce, să mai învețe și ei de la mine.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

18

Priviți, vapoare trec de-a lungul poemelor mele
despletind peste talazuri negrele lor suluri
de fum,
Priviți, în poemele mele, imigranții sosesc fără
încetare și debarcă mereu,
Priviți, îndărăt rămase în inima țării, așezările
pieilor-roșii, cărarea, bordeiul vânătorului
luntrea plutașului, frunza porumbului, ogorul,
pionierului, gardul de răchită și satul
pitit în pădure.
Priviți, de o parte Marea de la apus și de cealaltă
Marea dinspre soare-răsare: iată-le apele
tălăzuind înapoi și înainte prin poemele
mele întocmai ca pe țărmuri,
Priviți, pășunile și codrii și iată, dincolo de Kaw,
nenumăratele turme de bivoli  păscând iarba
măruntă și creață,
Priviți, în poemele mele cetățile acelea solide și
întinse din inimaa continentului, cu străzi
asfaltate, cu clădiri de piatră și fier, și
necontenita mișcare a vehiculelor și a
comerțului,
Priviți, presa cu aburi, cu numeroși cilindri, priviți,
telegraful electric străbătând continentul.

Biografie - Natsume Soseki

   
Natsume Sōseki (1867-1916) este pseudonimul literar al lui Natsume Kinosuke, născut în Tokyo, cu un an înainte de Restauraţia Meiji, care a marcat începutul modernizării Japoniei.
În ciuda dragostei sale pentru clasicii chinezi, Natsume Sōseki a ales ca specializare literatura engleză, dorind să fie astfel în pas cu moda acelor vremuri. În 1900, a obţinut o bursă în Anglia, dar cei doi ani petrecuţi acolo nu au fost prea fericiţi.
Întors în Japonia, Sōseki a publicat două romane cu accente satirice, Motanul are cuvântul şi Botchan. După succesul înregistrat de aceste romane, Natsume Sōseki a renunţat la cariera didactică şi s-a dedicat în întregime scrisului.
În ultimii ani ai vieţii, din pricina unei boli, prolificitatea i-a scăzut, dar a izbutit totuşi să scrie  SOSEsa, ZKIbuciumul inimii (1914). Natsume Sōseki a rămas cunoscut pentru posteritate ca părintele literaturii japoneze moderne şi ca promotorul prozei psihologice nipone.

Natsume Soseki - Prima noapte

   
Iată ce am visat...
Stăteam cu braţele încrucişate la căpătâiul unei femei. Femeia zăcea în pat şi mi-a spus, cu o voce liniştită, că era pe moarte. Părul lung, răsfirat pe pernă îi încadra trăsăturile molatice ale chipului rotund. Reflexe sângerii, calde, răzbăteau prin obrajii albi, iar buzele-i erau de un roşu vibrant. Nu părea defel în pragul morţii. Totuşi femeia mi-a spus clar, cu voce domoală, că o să moară. Şi eu ştiam asta. M-am aplecat deasupra ei, şi, privind-o, am întrebat-o dacă într-adevăr aşa era..., dacă avea să moară. A deschis larg ochii şi mi-a răspuns că da, o să moară. Din spatele genelor lungi, ochii săi mari şi umezi erau de un negru intens. Propria-mi reflexie plutea vie în adâncul acelor pupile negre. 
Uitându-mă în adâncul străveziu al ochilor ei negri, strălucitori, m-am tot întrebat: „chiar avea să moară?”. Cu blândeţe mi-am apropiat buzele de pernă şi am rugat-o să-mi spună că nu va muri, că totul va fi bine. Femeia, cu ochii negrii, umbriţi de somn, mi-a zis cu aceeaşi voce domoală:
- Asta este... O să mor...
- Mă vezi?, am întrebat-o dintr-o suflare.
- Dacă te văd?, mi-a spus ea cu un surâs. Ţi se reflectă chipul în ochii mei...
Am tăcut şi mi-am ridicat faţa de pe pernă. Cu braţele încrucişate pe piept, mi-am pus din nou întrebarea, mereu aceeaşi: „chiar avea să moară?”.  
După o vreme, ea a prins iarăşi glas.
- Să mă îngropi după ce mor. Sapă-mi mormântul cu o scoică din aceea din care se fac perlele. Pune-mi apoi la căpătâi, ca piatră funerară, un ciob de stea căzut din cer şi veghează-mi mormântul fiindcă mă voi întoarce să te văd.
- Şi când te vei întoarce?, am întrebat-o.
- Soarele va răsări şi apoi va apune şi iar va răsări şi iar va apune. Poţi să m-aştepţi cât globul sângeriu va călători întruna de la răsărit la apus?
N-am scos niciun cuvânt, dar am încuviinţat din cap. Femeia şi-a ridicat puţin vocea domoală şi mi-a spus, făcându-şi curaj:
- Aşteaptă-mă o sută de ani. Stai lângă mormântul meu şi aşteaptă o sută de ani. Îţi făgăduiesc că mă voi întoarce la tine.
I-am spus c-o voi aştepta. La aceste cuvinte, reflexia mea până atunci neschimbată din ochii ei negri s-a înceţoşat şi s-a topit cu totul. S-a topit ca o umbră pe apă atunci când apele sunt tulburate. Chiar în clipa când îmi treceau prin minte astfel de gânduri, femeia a închis brusc ochii. O lacrimă singuratică i s-a prelins pe obraz printre genele negre. Murise.
Am coborât în grădină şi am început să sap cu o scoică. Scoica era mare şi netedă, cu marginile ascuţite. De fiecare dată când scormoneam pământul, razele lunii străluceau pe spatele scoicii. Mirosea a pământ jilav. În cele din urmă am reuşit să termin de săpat şi am aşezat-o în mormânt. Am pus cu blândeţe peste ea pământ moale. Razele lunii cădeau în continuare pe spatele scoicii.
După aceea, am cules de jos un ciob de stea căzătoare şi l-am aşezat cu grijă pe mormânt. Ciobul era rotund. Mi-a trecut prin minte că poate marginile ascuţite i se şlefuiseră în îndelunga sa cădere din cer. Cât timp l-am ţinut strâns în braţe ca să-l aşez pe pământ, mi s-a părut că pieptul şi braţele mi se încălziseră puţin.
M-am aşezat pe muşchiul verde. Aveam să aştept un veac, m-am gândit, şi mi-am încrucişat braţele, uitându-mă la piatra rotundă de pe mormânt. Aşa cum îmi spuse ea, soarele a apărut la răsărit. Un soare mare şi roşu. Şi, după cum îmi profeţise, globul sângeriu a scăpătat la apus. Era prima zi.
Timpul a trecut şi din nou soarele de un roşu aprins s-a înălţat alene pe cer. Apoi a apus liniştit. Era a doua zi.
Tot numărând una câte una zilele, m-am pomenit că, în cele din urmă, pierdusem şirul sorilor roşii pe care îi văzusem.Oricât de atent socoteam, numărul sorilor roşii care trecuseră peste creştetul meu era fără şir. Şi, cu toate acestea, nu se scursese încă un veac. În cele din urmă, privind piatra rotundă, năpădită de muşchi, mi-a trecut prin minte că poate m-a tras pe sfoară.
Tocmai atunci, un vrej verde şi-a croit cruciş drum de sub piatra funerară. Se lungea văzând cu ochii şi mi s-a oprit în dreptul pieptului. Din vârful său uşor fremătător s-a ivit un boboc prelung şi firav, înclinat uşor într-o parte. Petalele i s-au deschis elegant chiar în faţa mea. Mireasma de crin alb mi-a pătruns în oase. De sus, de foarte de sus, a căzut un strop de rouă şi floarea a prins a se zbuciuma sub această povară. Mi-am întins gâtul şi mi-am apropiat buzele de albeaţa petalelor scăldate în roua rece. Când m-am tras înapoi, privirea mi s-a îndreptat, fără voie, spre cerul îndepărtat. O stea de dimineaţă lucea acolo.    
Atunci mi-am dat seama că trecuseră o sută de ani.

A TREIA NOAPTE


Iată ce am visat...
Duceam în spate un copil de şase ani. Fiul meu, cu siguranţă. Numai că, spre surprinderea mea, m-am pomenit că era orb şi chilug. L-am întrebat când şi-a pierdut vederea. Mi-a răspuns că era aşa de mult timp. Vocea-i era de copil, dar felul de a vorbi aducea mai degrabă cu cel al unui adult. Mi se adresa ca de la egal la egal.
De-o parte şi de alta erau câmpuri de orez. Poteca era îngustă. Din când în când umbrele întunecate ale unor ulii străpungeau întunericul.
- Am ajuns la câmpurile de orez, nu?, a spus vocea din spatele meu.
- Cum ţi-ai dat seama?, l-am întrebat, întorcându-mi capul.
- Păi nu ţipă ulii?, mi-a răspuns.
Chiar în acea clipă, un uliu a ţipat de două ori.
Cu toate că era fiul meu, am simţit o uşoară nelinişte. Ce-o să se aleagă de mine cu o astfel de fiinţă în spate? Am privit înainte, căutând un loc în care aş putea să mă descotorosesc de el, şi am zărit în întuneric o pădure. „Acesta-i locul!”. Cum mi-a trecut prin minte acest gând, din spate am auzit un râs înfundat.        
- De ce râzi?
Copilul nu mi-a răspuns, ci doar m-a întrebat:
- Sunt greu, tată?
- Nu, nu eşti greu, i-am răspuns.
- Vezi c-o să mă fac şi mai greu, mi-a zis.
Am tăcut, continuând să mă îndrept spre pădure. Cărarea dintre câmpurile de orez era aşa de şerpuitoare, că nu reuşeam să înaintez în voie. La un moment dat, poteca se bifurca. M-am oprit şi mi-am tras puţin sufletul la răscruce.
- Pe aici, pe undeva, ar trebui să fie o piatră de hotar, a spus plodul.
Într-adevăr, o piatră înaltă de 8 sun[1] îmi ajungea la şold. Pe faţă scria că satul Higakubo se află în stânga şi satul Hottahara în dreapta. Deşi era întuneric, literele roşii se vedeau limpede şi aduceau cu pântecul unui triton.
- Noi o s-o luăm la stânga, fireşte, a poruncit plodul. Am privit la stânga şi am văzut aceeaşi pădure care îşi proiecta umbrele întunecate spre cer, deasupra capetelor noastre. Am şovăit o clipă.
- Ce tot stai pe gânduri?, a spus iarăşi plodul. Am apucat-o fără tragere de inimă spre pădure. Mă tot întrebam cum o obrăznicătură oarbă ştia atât de multe. Drumul se apropia tot mai mult de pădure.
- Să fii orb este un neajuns dezgustător, nu?, se auzi iar în spatele meu.
- De asta de duc în spate ...
- Îţi sunt recunoscător că mă porţi în spinare, dar nu-mi place deloc să fiu luat de sus. Cu atât mai puţin de propriu-mi tată.
Nu ştiu de ce m-am simţit brusc dezgustat. Am iuţit pasul să intru în pădure ca să scap de pacoste odată pentru totdeauna.
- Încă puţin, tată, şi o să înţelegi. Era o noapte ca aceasta, şopti fiinţa din spatele meu ca şi cum ar vorbi pentru sine.
- Ce să înţeleg?, m-am răstit la el cu o voce piţigăiată.
- Ce? Ştii prea bine ce, a răspuns copilul dispreţuitor. Aveam un vag simţământ că într-adevăr ştiam. Dar încă nu ştiam totul... Parcă într-o noapte ca aceasta... Poate o să-mi dau  seama dacă mai mergeam puţin. Aveam o presimţire îngrozitoare. Mă gândeam că m-aş putea descotorosi de plod cât nu era prea târziu, cât nu ştiam încă totul... Am iuţit pasul.    
Cu puţin înainte se pornise ploaia. Poteca se întunecase şi mai mult. Eram ca într-o transă. Plodul se ţinea strâns de spinarea mea. Acel copil avea să-mi lumineze trecutul, prezentul şi viitorul ca o oglindă micuţă căreia nu-i scapă nimic. Unde mai pui că era chiar fiul meu. Orbul. Mă stăpâneam cu greu.
- Uite, aici, aici, chiar la rădăcina cedrului.
Vocea plodului răzbătea clar prin ploaie. M-am oprit fără voie. Pătrunsesem destul de adânc în pădure. În faţa mea se vedea silueta întunecată de un ken[2] a unui cedru. Întocmai cum îmi spusese... 
- Aici, tată, la rădăcina cedrului.
- Mda, am răspuns eu absent.
- Era în 1808, anul dragonului, nu?
M-am chinuit să-mi amintesc... Chiar aşa, era în 1808, anul dragonului...
- Azi sunt o sută de ani de când m-ai ucis.
Când l-am auzit rostind aceste cuvinte, mi-a venit clar în minte că acum o sută de ani, într-o noapte întunecată ca aceasta, chiar la rădăcina acestui cedru, omorâsem pe cineva, un orb... Chiar în clipa în care mi-am dat seama că eram un ucigaş, plodul din spatele meu s-a făcut brusc greu ca statuia de piatră a lui Jizō[3].

A CINCEA NOAPTE

Iată ce am visat...
Era demult, în vremuri străvechi, poate în epoca zeilor. Deşi mă luptasem vitejeşte, avusesem ghinionul să cad în mâna duşmanilor.
Pe atunci oamenii erau înalţi, cu bărbi lungi, cu centuri de piele de care atârnau săbii noduroase ca măciucile. Pentru arcuri foloseau cârcei învârtoşaţi de glicină. Arcurile nu erau nici lăcuite, nici şlefuite. Toate erau din cale-afară de grosolane.
Căpetenia duşmană şi-a prins arcul cu mâna dreaptă şi l-a înfipt în iarbă, aşezându-se apoi pe ceva ce aducea cu un ulcior cu gura în jos. Sprâncenele i se împreunau deasupra nasului într-o linie groasă. Bineînţeles că pe atunci nu erau lame de ras.
Ca prizonier nu-mi era îngăduit să şed pe ceva, aşa că m-am aşezat turceşte pe iarbă. Purtam încălţări mari, împletite din paie. Încălţările de atunci erau aşa de lungi că, dacă te ridicai în picioare, îţi ajungeau până la genunchi. Firele de la capete erau lăsate să atârne în chip de franjuri şi se tot bălăngăneau când mergeai.    
Căpetenia mi-a aruncat o privire la lumina focului şi m-a întrebat: viaţa sau moartea? Era o întrebare firească, pusă oricărui prizonier. Dacă alegeai viaţa, însemna că te predai. Dacă alegeai moartea, însemna că refuzai să te supui. I-am răspuns simplu că moartea. Căpetenia şi-a azvârlit cât colo arcul înfipt în pământ şi şi-a tras iute de la brâu sabia noduroasă ca o măciucă. Aţâţate de vânt, câteva flăcări sclipiră în direcţia sabiei. Mi-am desfăcut palma dreaptă ca o frunză de arţar şi am îndreptat-o spre căpitan, ridicând-o deasupra ochilor. Gestul însemna „stai!”. Cu o zornăitură, căpetenia şi-a băgat sabia groasă în teacă.  
Dragoste era şi în acele vremuri. Am încercat să-l lămuresc că, înainte de a muri, voiam să-mi mai văd o dată iubita, fie şi numai o clipă. Căpetenia s-a învoit să mă păsuiască până la primul cântec al cocoşului, când se crăpa de ziuă. Aşadar trebuia s-o chem aici până la cântecul cocoşului. Dacă nu venea până atunci, aveam să fiu ucis fără s-o mai fi văzut.
Căpetenia se uita la foc, stând în continuare jos. Eu o aşteptam, stând turceşte pe iarbă, în încălţările mele uriaşe. Se făcuse târziu. 
Din când în când vreascurile din foc pocneau. De fiecare dată, flăcările se înălţau fremătătoare spre căpetenie. Sub sprâncenele negre ca tăciunele, ochii îi străluceau. Cineva a pus o mână de vreascuri în foc şi apoi a plecat. O vreme s-au tot auzit arzând în foc. Era un sunet viu, care parcă ţinea departe bezna.
În acest răstimp, femeia şi-a dezlegat calul alb, priponit de stejarul din dosul casei. L-a bătut pe coamă de trei ori înainte de a-i ţâşni uşoară în spinare. Calul nu avea nici şa, nici frâu. L-a înghiontit în coaste cu picioarele-i lungi şi albe şi calul a luat-o la fugă. Cum cineva tot punea vreascuri pe foc, o lumină difuză cuprinse cerul îndepărtat. Calul a pornit-o spre lumină, zburând ca vântul prin beznă. În timp ce galopa, din nările sale se ridicau trâmbe de aburi ca doi stâlpi de foc. Femeia îl tot înghiontea în burtă cu picioarele-i subţiri. Calul gonea atât de iute că ecoul copitelor sale răsuna în văzduh. Părul femeii flutura în întuneric ca o flamură. Dar chiar şi după această goană nebună, tot nu ajunse la foc.
Deodată, de pe drumul negru ca smoala, s-a auzit cântecul cocoşului: „cucurigu!”. Arcuindu-şi trupul spre cer, femeia a tras puternic, cu ambele braţe, de căpăstru. Calul şi-a împlântat adânc copitele dinainte într-o stâncă tare.
Cocoşul a mai cântat o dată: „cucurigu!”.
Cu respiraţia tăiată, femeia a lăsat ceva mai liber frâul pe care îl strânsese până atunci cu toată puterea. Calului a căzut pe pioarele din faţă, prăbuşindu-se odată cu călăreaţa în hăul ce se căsca adânc sub stâncă.
Urmele copitelor rămaseră în stâncă. Chiar şi acum...
Diavolul fusese cel care imitase cântecul cocoşului...
Şi atunci mi-am zis că atâta vreme cât urmele acelea vor rămâne săpate în piatră, diavolul îmi va fi duşman pe viaţă şi pe moarte.

CEA DE-A ŞAPTEA NOAPTE

Se făcea că eram pe un vapor uriaş. Zi de zi, noapte de noapte, vaporul îşi croia neobosit drum înainte, scuipând fum negru. Scotea un zgomot infernal. Habar n-aveam încotro mă îndreptam. Ştiu doar că din adâncuri răsărea un soare incandescent ca un cleşte de scormonit prin foc. Soarele s-a înălţat până în dreptul catargului, rămânând o vreme spânzurat. Şi deodată, pe nesimţite, s-a rupt de acolo şi a luat-o înainte. În final, s-a cufundat sfârâind în mare ca o pereche de cleşti de scormonit în foc. Îndepărtate talazuri azurii au clocotit, colorându-se în roşu aprins. Vaporul a pornit în urma soarelui, scoţând acelaşi zgomot infernal. Dar nu mai avea cum să-l mai prindă.
Odată am acostat un marinar de pe vas şi l-am întrebat:
- Vaporul ăsta merge spre apus?
Bărbatul m-a privit bănuitor o vreme, şi apoi mi-a întors întrebarea:
- De ce?
- Pentru că mi se pare că urmărim soarele care apune.
Bărbatul a râs sec şi a luat-o din loc. 
M-am aventurat la prora unde un grup de marinari trăgeau de nişte sfori groase ca să coboare pânzele. Cântau.

Adevărat să fie oare
că drumul soarelui-apune
la răsărit se curmă?
Adevărat să fie oare
că soarele-răsare
la apus îşi află străvechiul culcuş?
Pe mare,
corabia ni-e casa.
La drum! La drum! 

Mă simţeam părăsit. Nu ştiam când o să ajungem la ţărm. Habar n-aveam încotro ne îndreptam. Tot ce ştiam era că vasul îşi croia drum înainte, printre valuri, scuipând fum negru. Cât vedeai cu ochii nu erau decât valuri, nemărginite şi albastre. Şi uneori căpătau reflexe violacee. De jur împrejurul corabiei aflate mereu în mişcare spuma era de un alb imaculat. Mă simţeam atât de părăsit. Mai bine mă aruncam în valuri decât să mai rămân la bordul vaporului.
Erau mulţi pasageri. Mulţi dintre ei păreau străini, dar aveau chipuri distincte. Când s-a înnorat şi vaporul a prins să se zgâlţâie, o femeie s-a aplecat peste balustradă şi a început să plângă îndelung. Batista cu care-şi ştergea ochii era perfect albă. Hainele-i erau însă din bumbac ordinar. Văzând-o, mi-am dat seama că nu eram singurul de pe vas cuprins de tristeţe.
Într-o seară, am ieşit pe punte să admir în singurătate stelele. Unul dintre străni s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă ştiam ceva astronomie. Eram peste poate de plictisit şi nu-mi era gândul decât la cum să-mi pun capăt zilelor. Ce-mi mai trebuia astronomie? N-am scos niciun cuvânt. Străinul a început să debiteze ceva despre cele şapte stele din capul Constelaţiei Taurului. Mai spunea că şi marea şi stelele sunt creaţia lui Dumnezeu. M-a întrebat dacă sunt credincios. Eu tăceam şi mă holbam la stele.
Odată m-am dus în salon unde o femeie elegantă cânta la pian, întoarsă cu spatele la mine. Alături de ea era un bărbat înalt şi chipeş care o seconda. Ce gură monstruos de mare avea! Cei doi erau complet indiferenţi la tot ce se petrecea în jurul lor. Părcă uitaseră cu totul că se aflau pe vas.
Totul era lipsit de noimă. Eram tot mai hotărât să-mi pun capăt zilelor. Şi, într-o seară, când nu era nimeni în preajmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am aruncat în valuri.
Numai că, odată ce picioarele mele s-au desprins de pe punte, chiar în clipa în care am rupt legătura cu vasul, a început să-mi pară rău după viaţă. În adâncul inimii regretam ce făcusem. Dar era prea târziu. Mă aruncasem în mare.... Vaporul se înălţa imens lângă mine. Sărisem de pe vas, dar picioarele păreau să nu fi atins încă apa. Nu aveam de ce să mă prind, aşa că mă cufundam vertiginos în apă. Oricât mi-aş fi strâns picioarele la piept, mă tot cufundam în apă, într-o apă neagră ca smoala.
Vaporul a trecut pe lângă mine mai departe, scuipând în continuare fum negru. Pentru prima dată mi-a trecut prin cap că ar fi trebuit să rămân la bordul vasului, chiar dacă n-aveam habar încotro se îndreaptă. Dar era prea târziu pentru mine. Lăsându-mă pradă nemărginitului regret şi fricii, mă tot cufundam domol în valurile negre.




 traducere de Raluca Nicolae


[1] unitate de măsură pentru lungime egală cu 3,03 cm
[2] unitate de măsură pentru lungime egală cu 1,81 m
[3] Bodhisattva Jizō este zeul protector al copiilor