Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Edith Södergran - Prin pădurile mari


Prin pădurile mari rătăceam îndelung,
căutam poveşti auzite din copilărie.

Prin munţii înalţi rătăceam îndelung,
căutam castele visate în tinereţe.

În grădina iubitului n-am rătăcit,
aici era veselul cuc pe care dorul meu îl urmase.

Edith Södergran - Zilele toamnei


Zilele toamnei sunt transparente
şi pictate pe fondul de aur al pădurii ...
Zilele toamnei surîd lumii-ntregi.
E-atît de bine să adormi fără nici o dorinţă,
săturat de flori şi-obosit de verdeaţă,
cu coroana roşie a vitei la căpătîi ...
Ziua de toamnă a ostenit să dorească,
degetele sale, nemilos sunt reci,
În vis pretutindeni ea vede căzînd
neîntrerupt fulgii albi.

Edith Södergran - Stelele


Cînd noaptea se lasă,
eu ciulesc urechea, pe scară;
stelele se înghesuie în grădină,
şi eu sunt aici, in beznă.
Ascultă, o stea a căzut sunînd, din ceruri.
Nu umbla prin iarbă, desculţă;
grădina mi-e plină de aşchii stelare.

Edith Södergran - Am văzut un arbore


Am văzut un arbore care era mai înalt decît toti ceilalţi arbori
şi acoperit de conuri de neatins.
Am văzut o biserică mare, cu portaluri deschise
şi toţi cei care ieşeau de acolo erau palizi, puternici
şi gata să primească moartea.
Am văzut o femeie care, fardată şi surîzătoare,
îşi încerca norocul la zaruri
şi vedea c-a pierdut.

În jurul acestor lucruri era tras
un cerc de netrecut.

Edith Södergran - Cântecul de pe munte


Soarele se culcase în marea-nspumată şi plaja dormea;
sus pe munte cînta cineva.
Moarte erau cuvintele lui căzute în apă...
Şi cîntecul dispăru îndărătul pinilor, amurgul le lua cu sine.
Cînd totul tăcu din nou, mi-am spus doar atît:
o inimă a sîngerat pe stînca-nserată,
şi tulbure-atunci am simţit cum cîntul vorbea
despre lucruri ce nu se întorc niciodată.

Edith Södergran - Dragoste


Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lăsat-o pe-o stîncă, pe ţărm,
şi-am venit la tine goală ca o femeie.
Şi ca o femeie m-am aşezat la masa ta,
am băut vin cu tine şi-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai găsit frumoasă, mi-ai spus că m-asemuiam
unei fiinţe văzute în vis,
am uitat totul, am uitat copilăria, căminul,
nu-ţi ştiam decît mîngîierile ce mă ţineau prizonieră.
Şi tu ai luat surîzînd o oglindă şi m-ai rugat:
priveşte-te-n ea!
Am văzut că umerii mei erau făcuţi din pulbere
şi cădeau în pulbere,
am văzut că frumuseţea mi-era bolnavă şi nu voia
decît să dispară,
O, strînge-mă tare în braţe, atît de tare încît să
nu-mi mai trebuie nimic altceva.

Edith Södergran - Suflet în aşteptare


Sunt singură printre arborii lacului,
Sunt prietena vechilor brazi de pe mal
Şi confidenta secretă a tuturor sorbilor tineri.
Singură stau culcată şi-aştept,
n-am văzut pe nimeni trecînd prin părţile-acestea.
Flori mari mă privesc de sus, de pe lujere-nalte,
Plante agăţătoare amare mi se strecoară în sîn,
n-am decît un nume pentru tot, pentru toate, şi numele-i dragoste.

Edith Södergran - Triumful de a exista


De ce îmi e frică? Sunt o parte din infinit.
Sunt o parte din marea forţă a întregului,
o lume solitară, printre milioane de lumi,
o stea de mărimea întîi care se stinge ultima.
Triumf de-a trăi, triumf de-a respira, trumf de-a exista
triumf de a simţi timpul curgînd îngheţat în vine,
de a simţi şuvoiul mut al nopţii
şi de a sta în picioare pe stîncă în bătaia soarelui.
Calc pe soare, stau dreaptă, în picioare, pe soare,
nu ştiu altceva decît soarele.
Timp – care schimbi, timp – care nimiceşti, timp – care farmeci,
vii oare cu noi reţele de intrigi, cu o mie de şiretlicuri pentru a-mi oferi o viaţă
asemeni unui grăunţe, unui şarpe încolăcit, unui recif de mare?
Timp – ucigaş – înapoi!
Sorele-mi umple pieptul pînă la margine cu miere suavă
şi-mi spune: stelele toate pieri-vor odată şi totuşi strălucesc fără frică!

1916

Edith Södergran - Celor puternici


Fugiţi în singurătate! Fiţi oameni!
Nu pitiţi cu membre chircite!
Nu captivi cu dinţi încleştaţi!
Nu vulturi bolnavi, încătuşaţi, legaţi fedeleş!
Învăţaţi să staţi drept ca pinii pe stînci ori pe ruguri de stînci.
Deprindeţi tăcuta lege a stelelor.
Sfinţi şi eroi, trupuri agile, creşteţi coloane în templul adevărului
Învăţaţi să vă înălţati ca talazurile în furtună.
Întindeţi mîinile fratilor voştri, şi lumea se schimbă la faţă.
Zilele cernite ale toamnei au trecut pentru vecii vecilor.

Edith Södergran - Metamorfoză


Ce beatitudine în vînt...
Ce săruturi ale nemărginirii...
Cum s-a schimbat viaţa mea, cît de calmă e-acum,
cît de înşelător de calmă...
Fericită crăiasa-a legendei,
mai multe furtuni decît sunt pe ocean îţi bîntuie inima.
Oare porţi în zadar o asemenea inima-n piept?
Timp, apleacă-ţi urechea la cîntecul meu!
Cînt uneori astfel în iad, încît damnaţii răspund
ecoului cerului.
Nu, inimă, tu treci prin foc!
Nu-mi sperie oare destinul divina mea formă?
Micile duhuri ale fericirii oare nu se supun la un semn al propriei mîini?
Viitorul oare nu va veni cînd îl chem?

Septembrie 1918

Edith Södergran - Hotărîre


Sunt un om foarte matur,
dar nimeni n-o ştie.
Prietenii mei îşi fac despre mine o imagine falsă.
Nu sunt domesticită.
Am cîntărit ce-nseamnă domesticirea în ghearele
mele de vultur, o ştiu prea bine.
O, vulture, cîtă suavitate în zborul aripilor tale!
Oare mut vei rămîne cum e totul în jur?
Poate vrei să faci versuri? Niciodată nu vei putea.
Fiecare poezie va fi smulsă dintr-o poezie,
nu va fi poezie, ci urme de gheare.

Edith Södergran - O viaţă


Stelele sunt inexorabile
cu toţii o ştim
dar eu vreau să caut fericirea pe toate valurile-albastre,
şi sub toate pietrele sure.
Dacă nu va sosi niciodată fericirea ? Ce e o viaţă ?
Un nufăr mic se ofileşte pe mal.
Şi dacă l-a-nşelat presimţirea ? Un val soseşte pe ţărm
şi se stinge în asfinţit.
Ce caută-o muscă în pînza de păianjen,
cu ce s-a ales libelula din singura-i zi de viaţă ?
Nu e nici un răspuns decît două aripi inerte
pe-un piept căzut.
Negrul nu va fi alb niciodată –
dar dulceaţa luptei ne mai rămîne
şi toate zilele cu flori noi ne vin din infern.
Ci vine o zi cînd infernul însuşi e gol şi cerul închis
şi totul încremenit –
atunci nu ne mai rămîne nimic decît trupul unei
libelule pe un fald de frunză.
Dar nimeni nu o mai ştie.

Edith Södergran - Ţara care nu e...


Mi-e dor de ţara care nu e,
tot ce este am ostenit să doresc.
Luna-mi vorbeşte în rune de-argint
despre ţara ce nu-i.
Ţara unde orice dorinţă se-mplineşte ca prin minune,
ţara unde cad orice piedici,
ţara unde ne răcorim sprîncenele noastre rănite
cu rouă lunară.
Viaţa mi-a fost o fierbinte-amăgire.
Dar un lucru tot am găsit, un singur lucru am cîştigat:
drumul spre ţara ce nu e.
În ţara ce nu e.
Iubitul îmi umblă cu-o scînteietoare cunună pe frunte.
Cine-i iubitul meu? Noaptea e neagră,
şi stelele tremură să-mi dea un răspuns.
Cine-i iubitul? Care-i e numele?
Cerurile-şi urcă bolta lor mai sus, tot mai sus,
şi fiul omului e înecat în neguri nesfîrşite
şi nu primeşte nici un răspuns.
Doar copilul e o certitudine.
Şi îşi ridică mîinile sale mai sus decît toate cerurile.
De la el îmi vine răspunsul:
sunt singurul pe care-l iubeşti şi-l vei iubi totdeauna.

Edith Södergran - Facla


Faclă vreau să-mi aprind peste tot pămîntul.
Să ardă facla
în orice curte noptatecă,
în Alpii cu cerul binecuvîntat,
în tundrele cu cerul melancolic.
Faclă a mea, luminează obrazul celui înspăimîntat,
celui blind, celui întunecat şi impur.
Un zeu bun va întinde mîna:
nici o singură clipă nu trăieşte omul fără frumuseţe.

Edith Södergran - Fata blondă a pădurii


N-a fost, ca ieri,
nunta fetei blonde-a pădurii?
N-au fost, ca ieri, atît de veseli mesenii?
Ea era pasărea uşoară, pîrîul limpede,
ea era tainicul drum şi tufişul cu rîsete,
ea era noaptea de vară beată şi îndrăzneaţă,
ea era fără ruşine, rîdea fără măsură,
ea era fata blondă-a pădurii;
împrumutase fluierul cucului,
mergea cu pas jucăus din lac în lac.
Cînd fata blondă-a pădurii îşi serbă cununia,
nu era nici un nefericit pe pămînt:
fata blondă-a pădurii nu ştie ce-i dorul,
are păr despletit şi potoleşte visele,
e palidă şi trezeşte dorinţele.
Fata blondă-a pădurii îşi serba cununia,
brazii erau atît de multumiţi pe colina de nisip,
şi pinii atît de mîndri pe povîrnişul abrupt,
şi jnepenii-atît de veseli pe costişe, în soare,
şi florile toate purtau colerete albe.
Codrii îşi presărau polenul în inimile oamenilor,
lacurile scînteietoare înotau în ochii lor,
şi fluturii albi veneau şi plecau înaitea lor.

Edith Södergran - Descoperire


Iubirea ta îmi întunecă steaua –
luna se ridică în viaţa mea.
Mîna mea se simte străina în mîna ta.
Mîna ta e numai jind.
Mîna mea e dor înfocat.

Edith Södergran - Taurul


De ce întîrzie taurul?
Firea mea e-o pînză roşie.

Oare nu văd ochi băltaţi de sînge,
nu aud răsuflări gîfîite,
nu tremură pămîntul sub copite nebune?
Nu.
Taurul umblă fără corn;
stă în faţa ieslei
şi îndărătnic îşi mestecă fînul aspru.
Pînza cea mai roşie
flutură nepedepsită în vînt.

Edith Södergran - Ai căutat o floare



Ai căutat o floare
şi ai găsit un fruct.
Ai căutat un izvor
şi ai găsit o mare.
Ai căutat o fată
şi ai găsit un suflet –
şi eşti dezamăgit...

Edith Södergran - Iadul


O, ce măreţ e iadul!
În iad nu vorbeşte nimeni de moarte.
Iadul e zidit înlăuntrul pămîntului
şi-i înfrumuseţat cu flori de jăratec...
În iad nimeni nu spune cuvinte deşarte...
În iad nimeni n-a băut şi nimeni n-a dormit
şi nimeni nu zăboveşte şi nimeni n-are tihnă.
Nimeni nu vorbeşte în iad, şi totuşi strigă cu toţii,
lacrimile aici nu-s lacrimi şi mîhnirea şi-a pierdut puterea.
În iad nu se îmbolnăveşte nimeni şi nimeni nu oboseşte.
Iadul e acelaşi mereu. Iadul e veşnic.

Edith Södergran - Stelele mişună


Stele se înalţă! Stelele mişună. Splendidă noapte.
Mii de mîini îşi ridică vălul de pe faţă, înaintea vremilor noi.
Vîrsta cea nouă priveşte pămîntul: o privire de flăcări.
Încet se strecoară pasiunea în inima omului.

Pasiunea de aur îmbrăţişează începutul omului cu patima vinelor tinere.
Omul deschide ferestrele dorurilor necunoscute.
Omul uită de toate, ca să asculte cîntul terestru al unei voci noi.

Fiecare stea aruncă o para pe pămînt cu o mînă singură: monedele sună!
Fiecare stea emană molipsirea creaţiei:
o boală nouă, fericirea cea mare.

Edith Södergran - Ultima floare de toamnă


Sunt cea din urmă născută floare a toamnei.
Am fost legănată în leagănul verii,
am stat de strajă cînd dă să muşte vîntul din nord,
îmi arde în roşu obrazul,
odinioară alb.
Sunt ultima floare de toamnă.
Sunt cel mai tînăr copil al primăverii-ngropate.
Să mori cea din urmă – e-atît de uşor;
am văzut lacul minunat de albastru,
am simţit vara moartă răsuflînd sclipitor,
caliciul nu-mi mai poartă altă sămînţă decît a sfîrşitului.
Sunt ultima floare de toamnă.
Am văzut universul încremenit al toamnei,
am văzut lumina prietenă a doua inimi depărtate,
e atît de uşor s-o urmezi,
acum voi închide poarta cea de pe urmă.
Sunt ultima floare de toamnă.

Erich Kästner - Basm modern


De mult se iubeau, şi-atît de-nfocat
cum numai în cărţi mai citeşti cîte-odat’
Ea nu avea bani. Nu avea bani nici el
dar nunt-au făcut şi au rîs puţinel.

El n-avea serviciu dar avea datorii.
Mîncau doar o singură dată pe zi.
El tot îi spunea: „Tu eşti dragostea mea”
iar dînsa-i turna la copii cît putea.

Şedeau la mansardă erau toţi voinici
Şi-n garderobă-i culca pe ăi mici
Iar de Crăciun zugrăveau pe pereţi
cu creion colorat, cadouri de preţ.

Mîncau pîine goală pe săturate
şi ziceau că ceva mai bun nu se poate.
Un astfel de trai te inspira total
şi el s-a trezit, de-azi pe mîini, genial.

A scris cărţi frumoase şi a cîştigat
o mulţime de bani, devenind deci bogat.
Întîi erau mîndri, apoi mai puţin
căci bogăţia te face meschin.

Dăruiră banii unui orfan
Şi, de n-au murit, mai trăiesc şi-n ăst an...

Erich Kästner - Foamea e curabilă


(o alegorie germană)

Odată un om veni în spital
Se plînse că simte un gol.
Apendicele i-l tăiară ventral
şi-apoi l-au spălat cu fenol.

Îl întrebară: „Te simţi mai uşor?”
El: ”Nu!” Deci, spre a-l susţine
îi amputară pe loc un picior
şi-i spuseră: ”Merge mai bine”

Dar, bietul de el suferea şi mai crud
şi-ntruna ţipa de pomană.
Să vadă ce are cu toţii au vrut.
Şi-atunci i-au făcut cezariană.

Puteau face faţa-unui caz şi mai grav
acum făceau feţe-feţe.
Tăcea. Ca să ţipe era prea bolnav
şi moartea-aştepta să-l îngheţe.

Avea răsuflări tot mai grele, mai proaste,
căci nu-i mai curgea sînge-n vine.
Chirurgii atunci îi tăiară trei coaste ...
Şi muri prăpăditul, în fine.

Medicul şef la mort se uita
iar un tînăr riscă o-ntrebare:
„Sărmanului om, oare ce-i lipsea?”
Oftă chirurgul cu inima grea:
„Îi era numai foame, se pare”

Erich Kästner - Evoluţia omenirii


Cîndva, idivizii stăteau în copaci
păroşi, cu priviri ucigaşe.
Din junglă apoi au ieşit şi dibaci
pavat-au pămîntul, clădit-au în draci
căsoaie cu zeci de etaje.

De purici s-au purificat. În salon
au azi încălzire centrală.
Şi stau toată ziua la telefon ...
Domneşte, de altfel, acelaşi bonton
ca-n junglă, cîndva-n pielea goală.

Ei radioaud şi teleprivesc
şi lumea întreagă-i prezentă.
Se spală pe dinţi, la modă tuşesc.
Pămîntu-i un prea instruit corp ceresc
cu multă apă curentă.

Prin ţevi îşi trimit scrisori, timp record
vînează microbi şi-i cultivă
Dotează natura cu supremul confort
spre cer zboară drept şi în cosmicul port
stau zile-n capsula captivă.

Şi ce mai rămîne din ce-au mistuit
preiau şi transformă în vată.
Incestul nu-i doare. Atomu-l divid;
Prin studii de stil, ştiu amănunţit
că Cezar avea talpa plată.

Şi-aşa, cînd cu gîndul, cînd prin cuvînt
progresul în lume-l creară.
Dar totuşi, de-aceasta abstracţie făcînd
priviţi la lumină, în fond, totuşi sunt
maimuţele de-odinioară.

Erich Kästner - Alegorie indiscretă


A: Pietrele toate, la piramide
au oarecare asemănare.
Doar într-un punct sunt diferite
cele de jos duc greul cel mai mare.

B: E frumos că le deplîngi aşa.
Pietrele-acelea reclamat-au cumva?
Nu-s ele primele care-o duc greu
Mereu cei de jos duc greul, mereu.

A: N-ar fi în cazul ăsta mai bine
să-ntoarcem totul pe dos?
Poate c-ar fi o soluţie-n sine
să pui piramida cu capul în jos.

B: S-ar surpa atuncea din păcate
şi pietrele-ar fi din nou ridicate.
Iar, pînă la urmă, te-ai pomeni
că vîrful e tot unde-l şti.

A: Dacă la oameni, pardon, la pietroaie
totu-i anapoda, neîntrerupt
nu crezi că pînă la urmă aşa e
şi majoritatea-i mereu dedesubt?

B: Aşa e. Geometria-i cuminte.
Nici sila, nici mila nu pot decide.
Doar dacă ...

A: Ce-anume?

B: ... de-aci înainte
nu s-ar mai face deloc piramide.

Erich Kästner - Scurtă autobiografie


Dacă nu vii pe lume, nu-i pagubă prea mare
Pe-un pom şezi în neant şi-ţi rîzi de toate
Eu m-am născut ca prunc, ca orişicare
cam pe neaşteptate.

Şcoala în care uitat-am fel de fel
tot timpul mi-a răpit şi – ce ciudat –
eram pe-atuncea un copil model.
Regret şi azi c-aşa s-a întîmplat.

N-a fost vacanţă, dar a fost război
Tunar m-am pomenit cu alţi soldaţi
Tot globu sîngera copios. Apoi
trăit-am mai departe, dar cum, nu mă-ntrebăţi!

Inflaţie-am avut din plin şi foame
Şi Kant şi studii, burse, slujbe – gata!
Şi arta şi politica şi dame ...
Duminica ploua. Dar cu găleata.

De patruzeci m-apropiu. Nu mint
O fabrică de rime de-atunci am fondat
Am pe la tîmple fire de argint
Amicii mei au devenit mai graşi, treptat.

Alerg după doi iepuri. Mai departe
tai craca de sub mine, meditînd.
Merg prin grădini de sentimente moarte
şi glume răsădesc din cînd în cînd.

Îmi port desaga singur. Zi de zi,
Spatele-i strîmt. Poverile doar cresc.
Formula, deci, pe scurt, aceast-ar fi:
chiar dacă m-am născut, totuşi trăiesc.

Erich Kästner - Sentiment reluat


Într-o zi cu ea s-a pomenit ...
Şi-l găsi mai palid şi mai grav
Apoi dînsul constată lucid
că nici ea n-arăta prea grozav.

Mîine, ea urma să plece iară.
Înspre Allegau sau înspre Tirol
Veselă era din cale-afară
Mai tîrziu, i-a spus că simte-un gol.

El o mîngîie atunci, tăcut.
„Plîngi?”, discret de tot a întrebat
Se gîndeau la anii ce-au trecut
Şi, pe urmă, a fost ca altădat’ ...

Cînd a doua zi se deşteptară
mai străini erau decît oricînd
Mai schimbau o vorba într-o doară
şi minţeau la fiece cuvînt.

Către seară a plecat, în fine.
Şi-au făcut bezele, doar aşa ...
Inimile lor zăceau pe şine
Trenul către Allegau le călca.

Erich Kästner - Confesiunea unor poeţi


Mai bine-am vinde o marfă oarecare!
Să fii poet, modern fu poate ieri.
Dar astăzi să mai umbli-n cinci picioare
nu-i treabă de boieri.

Din nervii noştri-am pus la liră strună
Rimezi, de-i lung suspinul mai uşor
Cînd dau cu pietre-n noi, ne e tot una
căci sună-n plin, poetul e sonor.

Noi oferim simţiri iar voi pînzeturi
Artistic, aranjăm orice durere
- avem doar gust – cu funde şi fireturi.
Iar pieptul ni-l dăm zilnic la tăiere.

Suntem – ruşine! – o sectă de strînsură
şi confecţionăm, ca artizani
după comandă, doruri pe măsură
Din orice facem vorbe, ba chiar bani

Mai bine-ar fi de-am cumpăra şi-am vinde
imobile sau acţii – e egal!
Să fii poet şi să oferi cuvinte
e un scandal!

Erich Kästner - Contemporani, de-a valma


Să nu-i urăşti de-ai vrea, nu e uşor
şi-i şi mai greu să nu-i iei în balon
Ca de pe-un abţibild e capul lor
şi-n locul inimii au telefon.

Ei ştiu exact că cercul e rotund
că invalizii au picior de lemn.
Vorbesc fluent – de-aceea nu ascund
că se mîndresc cu asta-n mod solemn.

În mîna lor, orice i-o marfă rară
şi au în suflet un electric bec.
Ei şi-ncomensurabilu-l măsoară
Ce nu se numără, ei nu-nţeleg.

Au bătături la creier, uriaşe,
de parcă l-ar servi pentru şezut
Roşesc cînd giugiulesc copii în faşe
şi dragostea o fac à la minut.

Pe ei nici chiar în vară, niciodată
un cîntec de Crăciun nu i-a atras
Nu sunt voioşi dar pofte au grămadă
şi cînd gîndesc, atunci gîndesc pe nas.

Cînd timpul nostru-l laudă în cor
ei parc-ar deconta prin asta speze.
Lăţime dublă are mintea lor
şi nu-s în stare să se ruşineze.

Au spirit, însă nu şi-l pot reţine.
Ştiu multe-n care sunt cam nătăfleţi.
Cînd taie firu-n patru, zău că-ţi vine
ca musca, să te caţeri pe pereţi.

Ar trebui-mpuşcaţi doi cîte doi
Ar scoate-un ultim strigăt, dernier cri
Dar au complici atîţia, şi slugoi
încît nu s-ar lăsa-mpuşcaţi de noi.
Şi nu-i poţi nimeri.

Erich Kästner - O mamă îşi face bilanţul


Feciorul meu îmi scrie foarte rar.
Ce-i drept, mi-a scris de Paşti o scrisorică:
la mine se gîndeşte iar şi iar
şi dragă-i sunt ca totdeauna, cică.

De cînd nu ne-am văzut e aproape-un an.
Mă duc la gară, vremea să-mi mai treacă
privind la trenuri, plină de alean
cînd spre Berlin – acolo-i dînsul – pleacă.

Şi mi-am luat bilet cîndva şi eu
de cît pe-aci s-ajung la el, spre seară.
Dar m-am întors pe urmă la ghişeu
iar ei biletul mi-l răscumpărară.

De-un an, feciorul meu e logodit.
Vrea să-mi trimită şi-o fotografie
O pernă, dar de nuntă-am pregătit
Mă vor chema cumva la cununie?

L-o fi iubind ea cu adevărat?
Şi perna o să-i placă ei anume?
Ce singură mă simt cîte o dat’
Or exista şi fii duioşi pe lume?

Frumos era cînd locuia la mine!
Acum dînsul o să se însoare ...
Zac trează noaptea şi ascult cum vine
cîte un tren ... El, mai tuşeşte oare?

Păstrez într-un dulap nişte ghetuţe
El a crescut ... Stau singură aici.
Neliniştea nu poate să mă cruţe.
Of, dac-ar fi copiii pururi mici.

Erich Kästner - Romanţă lucidă


Se cunoşteau de opt ani (negreşit
că foarte bine). Şi, deodată, fără să ştie
dragostea lor n-a mai fost de găsit
cum dispare uneori o pălărie.

Erau trişti, se minţeau reciproc şi în joacă
încercau sărutări, cîndva fericite.
Acum, fără rost, nu ştiau ce să facă.
În sfîrşit ea plînse, el zîmbea pasămite.

Prin geam un vapor trecînd se zărea ...
El spuse: „E patru. Mai avem timp puţin
să bem undeva împreună-o cafea”
Cineva exersa la pian, în vecini.

În cea mai strîmtă cafenea din cartier
sorbiră din cafea, o dată şi-ncă-o dată;
seara îi prinse tot acolo, -ntr-un ungher.
Tăceau mereu, priveau spre nicăieri,
şi parcă, pur şi simplu, nu le venea să creadă.

Erich Kästner - Monolog în baie


Te-ntinzi în cadă gol, nevinovat
Te supără că-ţi intră-n ochi săpun;
te-observi în amănunt, eşti un bărbat
cu toate cele cîte îl compun.

Au fetele dreptate pe deplin
să creadă – cît mai au sfială –
că şi-n cămaşă sexul masculin
abia-l poţi suporta, dar mite-n pielea goală

Din fericire, stă în mîna lor
s-acopere ce nu ar vrea să vadă
Atît de tinere şi totuşi ştiu ce vor
Ajunge, domnul meu, întinde-te în cadă.

N-are cămaşa, aşa cum stai, nici portofel
nici buzunare, trupul ne-mbrăcatul.
Fără de haine-ţi pari străin niţel.
Visezi şi cam întîrzii cu spălatul.

Pe omul gol, problema de clasă-l lasă rece.
Dac-ar avea cerneală şi-ar vrea să se răsfeţe
ar scrie: „toata viaţa mi-aş petrece
în cadă, de acum şi pîn la bătrîneţe”

La uşă sună cineva strident.
Mi s-a adus gazeta. Cum nu poţi şti nicicînd
ce vine după moarte, să scrii în testament
„Vreau apă curgătoare şi-n mormînt”


Erich Kästner - Călătorie sentimentală


Singur dacă eşti e jale!
Totu-ţi pare tern, banal,
pietre-ţi intră în sandale,
iară doru-ţi dă tîrcoale
şi devii sentimental.

Mergi pe calea indicată
şi te pierzi printre alei.
Dar admiri ce ţi se-arată,
deşi inima ţi-e dată.
Timpul să mai treacă vrei.

Dacă ai da de-o cunoştinţă,
fie chiar pentru moment!
Stai aici ca-n nefiinţă,
vezi un bust cu referinţă
la vreun zeu inexistent.

Ar putea vedea oricine
Alte busturi, mai de soi
(contra plată, ce ruşine!)
Stai pe gînduri. Şi, în fine,
balt-o laşi şi pleci apoi.

O grădină-i lumea toată
Poţi s-aştepţi – ca obligat –
mult şi bine cîteodată
Şi-atunci scrii o ilustrată
că voiaju-i minunat.

Noaptea, capu-l scoti afară
şi în aer rece stai
Miorlăie pisici pe scară
iar cînd zorii dau s-apară
te-ai ales cu-un guturai.

Erich Kästner - Apropo de singurătate


Poţi fi singur cuc la o adică.
Degeaba gulerul ţi-l mai ridici,
te-opreşti lîng-o vitrină şi îţi zici:
„Frumoasă-i pălăria, dar cam mică”

Degeaba intri într-o cafenea
şi-auzi cum alţii rîd în gura mare
Să rîzi cu dînşii nici o noimă n-are,
şi tot degeaba e să pleci aşa.

Îţi saltă umbra-n mers pe trotuar
şi se grăbeşte: cică timpul trece.
O calcă oamenii cu sînge rece
De nu poţi plînge, totu-i în zadar.

Şi n-are rost, acasă de-ai fugit,
să iei bromură, că îţi face bine.
Şi n-are rost să simţi că ţi-e ruşine
şi nici să tragi perdelele grăbit

Şi-ai vrea într-un copil să te prefaci,
să fii ca pruncul nou nouţ de mic.
Iar ochii îi închizi, nu vezi nimic,
şi singur zaci ...


Erich Kästner - Pământul e rotund


Pămîntul e rotund. Se poate.
Nu are faţă şi nici dos
Iar dacă i te uiţi în spate
îi vezi obrazul, ne-ndoios.

E drept, există lună, poezie
şi, undeva, şi-un orăşel
N-ai ce să-i faci. Aşa a fost să fie
Iar cînd eşti mort, te-ai săturat niţel.

Director fii! Fii gras şi încuiat!
Îmbracă frac, joben, dichisul tot.
Iar cînd vreunul nu te-a respectat,
Dă-i peste bot.

Fii prost. Dar şi lucid. Fii aşadar,
pe cît de prost pe-atît de chibzuit.
Te-nscrie mîine-n trustul financiar
şi fii per tu cu Kruger şi Schmidt

Şi să te culci cu soaţele, în plus.
Îi zice „tîrgul liber”, cum se ştie.
Să nu se pară că-i priveşti de sus.
E lumea populată, deci pustie.

Sunt chiparoşi în sud, livezi cu poame.
Pentru-ofticoşi, la sud e ca-n spital.
De nu cîştigi e sigur că faci foame.
Opt livre cîntăreşte-un prunc normal.

Să nu te laşi împins, să-i scuipi în faţă
pe ceilalţi oameni. Fă-o cît mai rar.
Nu e rentabil totdeauna-n viaţă,
căci omul nu e rău ci ordinar.

Francesco Petrarca - Privirea mea se-ntoarce acum la anii-acei


Privirea mea se-ntoarce acum la anii-acei
Ce gândurile-mi toate le-au risipit în zbor;
Şi-au stins şi focu-n care eu, îngheţat, arsei;
Şi-au dat sfârşit odihnei de zabteri şi de dor;

Şi-au frânt credinţa-n visuri de dragoste deşarte;
Şi-au sfâşiat în două drag bunul vieţii mele:
În ţărnă zace trupul – virtutea-n cer, departe;
Şi mi-au răpit şi rodul atâtor chinuri grele!

Azi, zguduit, văd bine ce gol sunt şi stingher,
Că pizmuiesc şi omul cel mai sărac sub cer:
Mi-i jale şi mi-i groază de mine însumi, iată!

Ah, steaua mea! ah, soartă! ah, Moarte hrăpitoare!
Ah, zi de-a pururi dulce şi crudă totodată -
Cum m-aţi adus în astă înjositoare stare!


„Întru moartea Madonei Laura”
„Sonete”, Editura Tineretului,
Bucureşti, 1959, Colecţia cele mai frumoase poezii

Traducere de Lascăr Sebastian

Francesco Petrarca - Vai! chip frumos; vai! caldă şi gingaşe privire


Vai! chip frumos; vai! caldă şi gingaşe privire;
Vai! fără seamăn farmec al mândrelor purtări;
Vai! dulce grai, tu care orice trufaşe fire
Smerit-ai, şi-ai dat celui slab 'nalte cutezări!

Vai! galeş râs în stare atâtea răni să-mi facă,
Încât doar moartea-i soră, azi, gândului nebun!
Suflet regesc, prea-vrednic să fi domnit – o, dacă
Acest netrebnic secol ar fi slăvit vreun bun!

Voi, numai voi suflare şi flacără-mi  sunteţi;
Lipsit de voi sunt astăzi – şi-n cazna astei vieţi
Dureri mai mari nu aflu de cari să fiu învins.

Mi-aţi dat speranţe, doruri în suflet mi-aţi aprins
La ceasul despărţirii de farmecul acel;
Dar vânt de moarte luat-a cuvintele cu el!


„Întru moartea Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian

Francesco Petrarca - Îndrăgostiţii paşnici şi fără pasiune


Îndragostiţii paşnici şi fără pasiune
Urăsc lumina zilei şi seara o doresc;
Eu totuşi simt că seara durerile îmi cresc,
Când dimineaţa este în ochii-mi o minune!

Căci ziua, în aceeaşi clipită, cresc înalt,
Cresc două răsărituri: un soare şi-un alt soare
Cu frumuseţi şi raze la fel de izbitoare,
Că pân' şi cel din ceruri iubeşte pe cellalt.

Şi razele de soare de cum ţâşniră vii,
S-au împlântat în mine cu rădăcină nouă.
De-aceea mult mi-s ele mai dragi decât mi-aş fi.

Şi-astfel, e-o luptă-n mine şi-s împărţit în două:
Căci liniştea ce ziua mi-o dă, mereu o chem,
Pe când de chinul nopţii, ferindu-mă, mă tem.


„Întru viaţa Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian

Francesco Petrarca - În vis mi-e fericirea şi lenevesc uşor


În vis mi-e fericirea şi lenevesc uşor;
Pe-aripi de vânt, o lume de umbre eu cutreier;
Pe-o  mare fără ţărmuri şi fund încerc să treier;
Fac din nisip palate şi scriu în vânt de zor.

Cum mi-aţintesc privirea la soare iar şi iar,
Lumina lui cea vie îmi ia vederea toată;
Iar pe-o mârţoagă şchioapă, beteagă şi înceată
Pornesc la vânătoare să prind un cerb sprinţar.

Şi orb cum sunt, de goana cea vană ostenit,
Pierzania m-ajunge, căci o dorii mereu.
Scăparea mi-e-n iubire, la Ea sau poate-n moarte.

Ani douăzeci de-a rândul (ce chin făr' de sfârşit!)
Doar de dureri şi lacrimi şi-oftaturi avui parte:
Sub stea nefericită crescu amorul meu!


„Întru viaţa Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian

Francesco Petrarca - Fiţi binecuvântate zi, lună, an şi ceas


Fiţi binecuvântate zi, lună, an şi ceas,
Şi ţară prea frumoasă şi loc şi punct în care
Privirea ei cea dulce şi învăluitoare
M-a fost pătruns, şi-n mine de-a pururi a rămas.

Binecuvânt şi-ntâia mea dulce întristare
Din clipa când iubirea, vicleană, m-a robit,
Şi arcul şi săgeata ce m-a străpuns cumplit,
Şi rana până-n suflet adânc sfredelitoare.

Binecuvânt şi zvonul stârnit de mine-n lume
Când chem Madona dragă de-atâtea ori pe nume,
Şi dorul şi suspinul şi plânsul ne-ncetat.

Binecuvânt şi gândul născut numai de Ea,
Şi stihurile-mi toate şi osteneala mea
Prin cari iubitei faimă pe veci i-am câştigat.


„Întru viaţa Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian

Francesco Petrarca - Amor m-a pus ca ţintă de mult săgeţii sale


Amor m-a pus ca ţintă de mult săgeţii sale;
Şi-s ca zăpada-n soare; ca ceara-n foc; şi sunt
Ca norul care fuge pe cer bătut de vânt...
Şi în zadar, Madonă, cer sprijin milei tale.

Din ochii-ţi lovitura porni ucigătoare,
Că nu mi-i leac nici timpul, nici solitarul loc;
Şi numai de la tine purced vânt, soare, foc,
Cari m-au adus în astă nefericită stare.

Obrazul tău mi-i soare; gândirile-s săgeata;
Dorinţa – foc. Cu astfel de arme-Amor e gata
Să-mi ia vederea, să mă aprindă şi străpungă.

Iar îngerescul cântec şi dulcile-ţi cuvinte
Cu gingaşul lor suflu, care m-au scos din minte,
Sunt vântul fără milă ce viaţa mi-o alungă.


„Întru viaţa Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian


Francesco petrarca - Mi-i inima prea-plină de-o dulce desfătare


Mi-i inima prea plină de-o dulce desfătare
Ce m-a vrăjit din ziua când am privit-o-ntâi,
Şi orb aş vrea de-acuma în viaţă să rămâi,
Căci nu-ndur alte chipuri, de-ar fi ispititoare.

Şi totuşi, părăsit-am pe-Aceea ce-o doresc
Cu-atâta foc. Dar gândul mi-i învăţat aşa
S-o vadă doar pe dânsa, că tot ce nu e Ea,
Cu silă nesfârşită şi ură ocolesc.

În astă vale-nchisă, de stânci împrejmuită,
Unde-şi găseşte-oftatul meu liniştea dorită,
Mă retrăsei cu Amor, îngândurat stingher.

Nu aflu-aici femeia, ci ape, stei şi cer,
Şi soare, şi icoana trecutei clipe care,
Oriunde mi-ar fi gândul, în gândul meu apare.


„Întru viaţa Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian

Francesco Petrarca - Vrăjmaşa mea, oglinda, în care-ţi tot priveşti


Vrăjmaşa mea, oglinda, în care-ţi tot priveşti
Fermecătoarea faţă, de cer şi-Amor slăvită,
Întru a mea pieire te face să-ndrăgeşti
Nu vraja ei, ci vraja de dânsa oglindită.

Din inima ta – dulce cuib mie -  tu m-ai smult
La sfatul ei: Prigoană haină şi păgână!...
Şi totuşi eu – chiar dacă iubesc atât de mult -
Nu-s vrednic să fiu unde doar tu poţi fi stăpână.

Dar ea ştiind, oglinda, ce lanţ cumplit mă leagă
De tine, de ce face să-ţi fii tu ţie dragă,
Şi pentru mine aspră, trufaşe iar şi iară?...

Narcis – ţi-aduci aminte? - pe sine s-a-ndrăgit
La fel. Aceeaşi soartă te-aşteaptă la sfârşit.
Dar nu-i pământul vrednic de-o floare-atât de rară!


„Întru viaţa Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian


Francesco Petrarca - Cu cât sunt mai aproape de cel din urmă ceas


Cu cât sunt mai aproape de cel din urmă ceas
Ce numai el scurtează mizeria umană,
Cu-atât văd ce grăbit e al vremii ager pas -
Şi să mai sper în vreme e amăgire vană.

Spun gândurilor mele: Curând se va topi
Ca neaua huma aspră a trupului. Nu mult
Răstimp de-ale iubirii de-acum vom mai vorbi,
Căci vine potolirea simţirii în tumult.

Cu trupul deodată, speranţa se va duce
- Ea care-atât ne-ndeamnă iluzii să nutrim -
Şi lacrima, şi râsul, şi teama, şi mânia.

E limpede cum printre păcatele năuce
Şi sterpe, regăsită se nalţă omenia.
Şi cum ades zădarnic oftăm şi suferim!


„Întru viaţa Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian

Johann Wolfgang Goethe - Moarte aparentă


Jeliţi fecioare-aici, la groapa sa.
Amor aici căzu, dintr-o nimică.
Dar oare-i mort cu-adevărat? Nu pot jura.
Ades, dintr-un nimic el se ridică.


În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957


Johann Wolfgang Goethe - Lăsaţi-mă să plâng


Lăsaţi-mă să plâng! Încercuit
De noapte, în pustiul fără margini
Cămile dorm şi cei care le mână.
Tăcut veghează-armeanul socotind.
Iar eu, alături, milele socot
Cari de Suleica mă despart; revăd
Supărătoate, lungile-ocolişuri.

Lăsaţi-mă să plâng! nu e ruşine!
Bărbaţii care plâng, sunt buni.
Doar şi Achille-a plâns pentru Brizeis!
Jelit-a Xerxes oastea neînfrântă.
Pe cel iubit ce singur moartea-şi dete
Îl plânse Alexandru.
Lăsaţi-mă sa plâng! sub lacrimi colbul prinde viaţă,
Iar musteşte.


În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957


Johann Wolfgang Goethe - Aproape de cel drag


La tine mă gândesc când valu-n soare,
Pe mări sclipeşte,
Când licărul de lună, din izvoare
Se oglindeşte.

Te văd pe tine când în drum, sub zare
Colb se ridică.
În bezne, când drumeţul pe cărare
E prins de frică.

Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă
De val, în ropot
Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă,
E orice şopot.

Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe,
Sunt lângă tine.
Apune; stelele-n curând vor arde.
De-ai fi la mine!


În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957


Johann Wolfgang Goethe - Dragoste fără odihnă


Prin nea, prin ceaţă,
Cu vântu-n faţă,
În hău de umbre,
Prin neguri sumbre,
Ceas de ceas! Ceas de ceas!
Nici răgaz, nici popas!

Chinuri mai lesne
Aş suferi,
Decât aceste
Mari bucurii.
Ah, o-nclinare
Ce inimi uneşte,
Ce turburare
Nu zămisleşte!

Cum să mă rup?
Spre codru s-apuc?
Totu-n zadar!
Vieţii altar,
N-ai pace, nu
Dragoste, tu!


În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957


Johann Wolfgang Goethe - Dedicaţie


Vă-ntoarceţi iar, figuri sfios-plăpânde,
Ce-n ochiul vag de timpuriu m-aţi nins;
Să vă reţin, acum, abia născânde?
De-acest miraj mai sunt eu azi atins?
Cum vă-mbulziţi! ei bine, creşteţi blânde
Din fum şi ceaţă-n juru-mi dinadins;
Cutremurat mi-e pieptul tinereşte
De suflul vrajei ce vă urmăreşte.

Voioase zile-mi ies cu voi în cale
Şi-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut;
Ca basme-aproape stinse vin agale
Prietenia, cel dintâi sărut;
Şi iar mi-e fraged chinul, sună-a jale
Al vieţii labirintic drum pierdut,
Numind pe bunii, ce, minţiţi de soarte
Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte.

Ei n-aud noul câtec ce-i îmbie,
Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat;
S-a spart prieteneasca vălmăşie,
Şi ah! ecoul prim s-a spulberat.
Cântarea mea-n mulţimi străine-adie,
De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoşat,
Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul,
De mai trăiesc, i-a risipit pământul.

Şi mă cuprinde-un dor uitat de sfera
Acelor duhuri grave-n paşnic stol,
Cu lânced sunet umple atmosfera
Şoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol,
Fiori mă prind, şi lacrimi curg; severa
Mea inimă zvâcneşte rar, domol;
Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare,
Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare.


Din „Faust”, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Editura Univers, Bucureşti, 1982

Johann Wolfgang Goethe - Ce spaimă, ceas de ceas m-alungă?


Ce spaimă, ceas de ceas m-alungă? –
Viaţa-i scurtă, ziua-i lungă.
Alt loc vrea inima, tot altul
Nu ştiu de vrea mereu înaltul;
Departe însă ar pleca,
S-ar rupe chiar din sinea sa.
La pieptul drag de cade-n zbor,
Gaseşte-un cer odihnitor,
Vârtejul-viaţă-o zmulge-n larg
Şi-un singur loc i-e pururi drag;
Orice-a pierdut, orice-a râvnit,
Tot înşelată-i la sfârşit.


În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957


Johann Eolfgang Goethe - Extaz al tristeţii


Nu secaţi, nu secaţi,
Lacrimi de veşnică dragoste!
O, cât de pustie, de moartă lumea apare
Ochiului ce-aproape uscat e.
Nu secaţi, nu secaţi,
Lacrimi de amarnică dragoste.


În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957



Johann Wolfgang Goethe - Dor fericit


Înţelepţii doar s-o ştie
Căci mulţimea joc îşi bate!
Vrea să laud viaţa vie,
Dorul morţii-nvăpăiate.

În a nopţilor răcoare,
Ce-n iubire zămisleşte,
Te cuprinde-o-nfiorare,
Pe când candela luceşte.

Se desface-mbrăţişarea
Din a beznelor stihie,
Răscolit asculţi chemarea
Spre suprema cununie.

Depărtarea nu te-abate,
Vii în zbor, vii ca vrăjit,
În luminile visate,
Flutur mic, eşti parjolit.

Şi atât cât n-ai ăst dor:
Pieri şi iarăşi fii!
Eşti un jalnic călător
Peste triste glii.


În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957