Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Federico Garcia Lorca - Nocturna golului

 

I.


Ca să văd că totul s-a dus, ca să văd golurile şi veşmintele,
mănuşa ta de lună dă-mi-o,
cealaltă mănuşă a ta, pierdută-n iarbă,
dragostea mea!


Vântul poate să smulgă melcii
morţi pe plămânul elefantului
şi să spulbere viermii înţepeniţi
din mugurii de lumină sau mere.

Chipurile vâslesc nepăsătoare
pe sub larma măruntă a ierburilor
şi-i pieptul mic al broaştei în colţ
tulbure de inimă şi mandolină.

În marea piaţă pustie
mugea cap de bovină de curând retezat
şi dur cristal definitiv erau
formele căutând rotirea şarpelui.

Ca să văd că totul s-a dus
golul tău mut dă-mi, dragostea mea!
Nostalgie de-academie şi cer trist.
Ca să văd că totul s-a dus!


În tine, dragostea mea, în carnea ta,
ce linişte de trenuri răsturnate!
ce braţ de mumie-nflorit!
ce cer fără ieşire, iubito, ce cer!

E piatra în apă şi e glasul în briză
ţărmi de iubire ce scapă din trunchiul său sângerând.
De-ajuns e s-atingi pulsul dragostei noastre prezente
ca să crească flori peste ceilalţi copii.

Ca să văd că totul s-a dus.
Ca să văd golurile de nori şi fluvii.
Dă-mi mâinile tale de laur, iubire.
Ca să văd că totul s-a dus!


Goluri pure se rotesc prin mine, prin tine, în zori
păstrând urmele crengilor de sânge
şi câte-un profil de ghips liniştit ce desenează
o durere bruscă de lună-njunghiată.

Iată forme concrete ce-şi caută golul.
Câini înşelaţi şi mere muşcate.
Iată neliniştea, zbuciumul unei triste lumi fosile
ce nu-şi găseşte accentul întâiului său suspin.

Când caut în pat zvonurile firului,
dragostea mea, ai venit să-mi acoperi învelişul.
Golul unei furnici poate umple aerul,
dar tu gemi, fără ţintă, prin ochii mei.

Nu, prin ochii mei nu, acum îmi arăţi
patru râuri răsucite în braţul tău,
în dura baracă unde luna prizonieră
devorează un marinar în faţa copiilor.

Ca să văd că totul s-a dus,
dragoste de necucerit, dragoste ocolită!
Nu, nu-mi da golul tău,
al meu a şi-nceput să plutească în aer!
Vai ţie, vai mie, vai brizei!
Ca să văd că totul s-a dus!


II.


Eu.
Cu orbitor de albul gol al unui cal,
coamă de cenuşă. Piaţă pură şi repetată.

Eu.
Golul meu străpuns cu subţiori sfâşiate.
Pieliţă uscată de strugure neutru şi azbest de zori.

Întreaga lumină-a lumii încape-ntr-un ochi
Cântă cocoşul şi cântecul lui mai mult decât aripile-i dăinuie.


Eu.
Cu orbitor de albul gol al unui cal.
Înconjurat de spectatori cu furnici în cuvinte.

Eu.
În circul frigului fără profil mutilat
Prin capitelurile sparte ale obrajilor fără sânge.

Eu.
Golul meu fără tine, cetate, fără morţii tăi ce mănâncă.
Călare prin viaţa-mi definitiv ancorată.

Eu.
Nu există veac nou nici proaspătă lumină.
Doar un cal albastru şi un revărsat de ziuă.



W.D. Snodgrass - Memento 1


Umblînd printre scrisori şi teancuri de cecuri vechi
Anulate, tăieturi din ziare şi cartonaşe galbene cu note
Care odată au însemnat ceva, s-a întîmplat să găsesc
Fotografia ta. Fotografia 'aceea'. M-am oprit îngheţat,
Asemeni unui om care greblînd frunzele moarte din grădină
A dat peste o mînă desprinsă de trup.

Totuşi, în prima clipă, am fost fericit; stai în picioare
Chiar aşa cum stăteai - sfioasă, delicată, subţire,
În rochia lungă de dantelă verde cu margarete brodate
Pe care ai îmbrăcat-o la primul nostru dans. Vederea ta
Ne buimăcise pe toţi. Atunci dorinţele noastre erau altele,
Şi idealurile uşor de înfiripat.

Apoi, prin război, şi cei doi ani nesfîrşiţi
Peste mări, japonezi morţi în barăcile lor
Printre farfurii, păpuşi şi pantofi rătăciţi, am purtat
Acea imagine a ta, acolo, să îndepărtez frica mea.
Să-mi dovedesc că ai fost şi că ai putea să mai fii.
Asta era înainte de viaţa noastră-mpreună.

Înainte de a ne secătui unul altuia forţele
Cu minciuni, tăgăduiri, regrete tacite
Şi învinuiri; înainte de divorţ
Şi trădare. Mai bine zis: înainte de a ne fi întîlnit.
Totuşi, pun fotografia ta înapoi. Cîndva, la timpul cuvenit,
O voi găsi încă acolo.


traducere de Dona Roşu şi Luciana Costea

Stéphane Mallarmé - Briză marină


Mîhnită-i toată carnea iar cărţile, citite.
Să fug! să fug aiurea! Sunt păsări fericite
Să zboare între ceruri şi spume neperechi!
Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi
în calea unei inimi care închină mării
O, nopţi! nici ocrotite, de răul călimării,
Foi, goale,-n clar de lampă, de către propriul alb
Nici tînăra femeie, la sîn cu prunc rozalb.
Tot am să plec! Fregată,-n tresalt de mari pavoaze,
Sus ancora spre darnici atoli şi blînde oaze!

Un greu Plictis, în care speranţe crude gem,
Mai crede-n bun-rămasul batistelor, suprem!
Şi, ispitind furtuna, înaltele catarge
Sunt, poate, dintre-acelea ce vîntul le va sparge
Fără catarge, fără, pierduţi la antipozi...
Dar, inimă, ascultă-i cum cîntă, pe matrozi!


Trad: Şerban Foarţă

 

Nikos Karouzos - Utilitatea ameninţării


Orele au început să mă împresoare primejdios.
Ascult foşnetul frunzelor –
astăzi s-au prefăcut în coruri nelinişte.
Sunt nevoit să trăiesc prin forţele contrare.
O, inima mea, cea mai înfricoşătoare lună de pe cer…

***

Posteşte de patimi sufletul meu
şi-ntreg trupul îi urmează.
Craniul meu – loc al pocăinţei
unde rugăciunea se întreţese.
Doamne, eu eram al duşmanilor Tăi.
Acum însă Tu Însuţi îmi răcoreşti fruntea
cu prea dulce lumină.
Ai pus în mine doliu purtător de bucurie,
în timp ce împrejurul meu
toate trăiesc deja şi strălucesc.
Ridici piatra şi şarpele dispare.
De când răsare soarele
şi până la ceasul amurgului,
îmi amintesc c-ai luat cândva
trup şi oase, pentru mine.
Acum, noaptea mă mângâie
aşa cum i-ai poruncit,
iar somnul, pe care-l socoteam uneori
manta croită din mii de întunecimi,
alteori, un mic izbăvitor,
mă predă, smerit,
în braţele Tale.
Cu harul Tău, îmi trăiesc
cea dintâi mântuire.

Nikos Karouzos - Pustiu ca ploaia


Mă perind netămăduit
înlăuntrul visului meu,
singur în mreaja primei tăceri,
am arătat cu degetul spre cele ieftine.
Drumul se bifurcă –
adevărul înteţeşte mereu elanul.
Şi destinul stelelor
va fi scrumul, va fi un mare incendiu.
Acum îmi învăţ sângele
fără de răcoarea iacintului.
Acum te văd, drumule al binelui,
ca pe-o înştiinţare cu crini.
Cu desaga plină de suspine,
călătoresc tot mai în adânc
înspre izvoare.

Rainer Maria Rilke - Sunt prea singur …


Sunt prea singur pe lume şi totuşi nu-s singur destul,
ca timpul să-mi fie sfinţit.
Sunt prea ne-nsemnat pe lume şi totuşi nici mic nu-s destul
să pot fi în faţa ta
ca un lucru-nţelept, tăinuit.
Voinţa mea o vreau şi vreau pe-al faptei drum
să duc voinţa mea;
vreau în tăcute vremi, şovăitoare oarecum,
când se-apropie ceva,
să fiu între cei ce ştiu
sau singur să fiu.
Vreau fiinţa toată să-ţi reflect, să-ţi sorb,
nicicând să nu fiu prea bătrân sau orb,
să îţi pot ţine chipul greu, şovăitor.
Vreau să mă desfăşor.
Nicicând nu vreau încovoiat să fiu,
căci nu sunt eu când sunt încovoiat.
Vreau cugetu-mi adevărat
în faţa ta. Vreau să mă zugrăvesc
ca pe-un tablou la care m-am uitat
aproape şi îndelungat,
ca vorbele de mine înţelese,
ca un urcior de fiecare zi,
ca faţa mamei,
ca o corabie ce mă culese
şi mă goni
prin viforul cel mai de moarte.


Tasos Livaditis - Exil


Era ca şi cum s-ar fi stins
şi ultima lampă de pe pământ.
Vântul lua mereu pe sus corturile.
Ceaţa păşea, şchiopătând, peste pietre.
Peste întreg lagărul se lăsase seara.
Am fi vrut să mai privim,
dar se înnopta tot mai mult.
Lumea se tot mărea.
Am fi vrut să ascultăm,
dar vântul se înteţea,
înnăbuşind orice sunet.
Pasul întunericului era tot mai aproape.
Unde-i e un zâmbet care să ne adeverească
faptul că existăm?
Unde-i un glas care să ne împiedice
să pierim în beznă?
Am fi vrut să ne amintim,
dar aveam prea mulţi morţi de îngropat.
După aceea se termina corvoada
şi suna mereu de tăcere.

Jan Twardowski - Să ne grăbim


Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede,
rămân după ei pantofii şi un telefon surd
doar ce e neînsemnat trece lent ca un melc,
ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi,
apoi se lasă o linişte obişnuită, cu totul de neîndurat,
precum candoarea cea mai firească născută din disperare
când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el.
Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranţa este nesigură,
ne ia sensibilitatea aşa cum fiecare fericire
vine alături de tristeţe şi veselie,
precum două patimi totuşi mai slabe decât una,
atât de repede pleacă oamenii precum amuţeşte sturzul în iulie,
precum zgomotul neîndemânatic sau reverenţa seacă;
pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii,
deşi cel mai mare risc este să te naşti, nu să mori
iubim mereu prea puţin şi mereu prea târziu
Nu scrie despre asta prea des, scrie doar o dată pentru totdeauna
şi vei fi precum un delfin, blând şi puternic
Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede
şi cei ce nu pleacă nu se întorc mereu
şi nu ştim niciodată cum să vorbim despre iubire,
dacă prima este ultima sau dacă ultima este prima.



Trad: Emilia Ivancu

Jan Twardowski - Dreptate


Dacă
toţi ar avea patru mere

dacă
toţi ar fi puternici precum caii

dacă
toţi ar fi la fel de neajutoraţi în dragoste

dacă
toţi ar avea acelaşi lucru

atunci nimeni nu ar mai fi de nici un folos

Îţi mulţumesc că dreptatea Ta este inegală

ceea ce am şi ce nu am

chiar ceea ce am şi n-am cui să-i dau

îi e de folos cuiva

este noapte pentru a fi zi

întuneric pentru a străluci stelele

ultima întâlnire şi prima despărţire

ne rugăm pentru că alţii nu se roagă

credem pentru că alţii nu cred

murim pentru cei care nu vor să moară

iubim pentru că altă inimă s-a răcit

o scrisoare apropie pentru că alta desparte

cei inegali au nevoie unii de ceilalţi

doar lor le e mai uşor să înţeleagă că fiecare
este pentru toţi

şi să descifreze întregul



Trad. Emilia Ivancu

Jan Twardowski - Apropiaţi şi depărtaţi


pentru
că vezi, aici sunt unii care se iubesc

şi trebuie să se întâlnească pentru a se
evita

apropiaţi şi depărtaţi de parcă s-ar
privi în oglindă

îşi scriu scrisori reci şi fierbinţi

se despart ca nişte flori aruncate râzând

pentru a nu şti până la final de ce s-a
întâmplat astfel

sunt alţii care se regăsesc şi pe întuneric,

dar trec unul pe lângă celălalt pentru că nu
îndrăznesc să se întâlnească

atât de curaţi şi de liniştiţi de
parcă a început să ningă

ei ar fi perfecţi, dar le lipsesc defectele

cei apropiaţi se tem să fie aproape
pentru a nu se îndepărta

unii mor – asta
înseamnă că ei ştiu deja

că dragostea nu se caută ea fie
este sau nu este

nici unul dintre noi nu este singur din
întâmplare

sunt şi aceia care se iubesc pentru totdeauna

şi doar de aceea nu pot fi împreună

precum fazanii care niciodată nu merg în
doi

poţi chiar să te rătăceşti,

dar drumurile noastre despărţite se
reîntâlnesc

pe
lumea cealaltă


Trad: Emilia Ivancu

Serghei Esenin - Cîntecul căţelei


Spre ziuă, sub căpiţa de secară,
Pe auriul snopilor plecaţi,
Căţeaua, în viforniţa de-afară,
Fătase şapte căţeluşi roşcaţi.

Pînă-n amurg, veghind încovoiată,
I-a răsfăţat, lingîndu-i ne-ntrerupt.
Şi se topea ninsoarea spulberată,
Pe fierbinţeala pîntecului supt.

Iar seara, cînd găinele s-aşează,
Stăpînul casei a ieşit posac
Şi unde mama pîlpîia de groază,
El pe toţi şapte i-a băgat în sac.

În urma lui, fugind după desagă,
Căţeaua da-n nămeţii de pe drum…
Răpindu-i puii, apa din viroagă
Scîncea curgînd sub botul ei, acum.

Apoi, cînd se-nturna şovăitoare
Şi singură înspre culcuşul ei,
Deasupra casei i-apăru pe zare,
În locul lunii, unul din căţei.

Străină, zgribulită şi-n neştire,
Privea la chipu-i nalt şi depărtat,
Iar luna plină, lunecînd subţire,
După colini a dispărut treptat.

Şi cum atunci, cînd cineva-n ogradă,
Drept pîine-i zvîrle-o piatră dinadins,
Ca stele mari de aur în zăpadă,
Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins.


Trad :George Lesnea
din vol. Serghei Esenin, Poezii • Poeme, în româneşte de George Lesnea, postfaţa Tamara Gane, 
Ed. Cartea rusă. Buc., 1957


Rainer Maria Rilke - Naşterea Domnului


Fără smerenie,-i cu putinţă, oare,
să vezi aşa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunînd peste popoare,
se face blînd şi naşte-se prin tine?
Mai mare-l credeai tu, şi plin de sine?
Ce-i marele? E ceea ce străpunge
ca o săgeată tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă. – Dinaintea ieslei tale
se-nchină craii; mari îs ei şi ale
lor daruri li se par cele mai scumpe,
cînd ţi le-aşază-n sfînta poală... Însă,
te uită cum pălesc şi li se rumpe
întreaga vrajă,-n preasăraca pînză
a scutecului tău, - cum smirna strînsă
cu greu, tămîia fumegînd la curte
şi aurul adus cu-atîta zel
de peste mări şi ţări, au zile scurte
şi,-apoi, te şi-amărăsc, - pe lîngă cel
ce are-ntreaga bucurie-n El.

din volumul Cornul abundenţei - poeme germane şi poeme franceze în transpunerea lui Şerban Foarţă, Editura Humanitas, 2013.