Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Rainer Maria Rilke - Muntele măslinilor


Pe sub frunzişul palid el pătrunse,
înfrânt şi pal, printre măslini, pe munte;
şi aplecându-şi prăfuită frunte,
în mâna lui fierbinte şi-o ascunse.

Povestea lui fusese încheiată.
Eu plec de-acum şi toţi mă părăsesc.
De ce vrei Tu să spun că eşti când, iată,
eu însumi nu Te mai găsesc?

Nu Te mai pot găsi. Nu. Nici în mine
şi nici în alţii. Nu eşti pe pământ.
Nu Te mai pot găsi. şi singur sunt.

Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine,
pe care-am vrut s-o potolesc prin Tine,
Tu care nu exişti. Ce grea ruşine...

S-a spus apoi: un înger venit-a să-l aline ...

De ce un înger? Noaptea a venit.
Nepăsătoare, crengile foşneau.
Discipolii prin somn se frământau.
De ce un înger? Noaptea a venit.
şi n-avea noapte-aceea nimic deosebit.
Era cum sunt atâtea nopţi în viaţă,
cu câini ce dorm şi crengi nepăsătoare.
O noapte dureroasă, o noapte oarecare
ce-aşteaptă până iarăşi se face dimineaţă.

Căci îngerii nu vin de obicei
la cei care se roagă cum el se tot rugase,
şi pentru ei nu-s nopţi miraculoase.
Pe-acei ce-şi vor ei singuri pierzarea toţi îi lasă,
şi taţii lor se leapădă de ei
şi mamele îi izgonesc de-acasă.


În româneşte de Al. Philippide

Sandor Petöfi - Cum de au scăpat nespânzuraţi


Cum de-au scăpat nespânzuraţi
Aceşti bandiţi, tâlhari şi hoţi?
Nu mai sunt sfori sau nu mai sînt
Atâţia arbori pe pământ
De care să atârne toţi?

Nemernicii! Aşteaptă în umbră
Şi ne pândesc! În câte-un strop
De s-ar preface fiecare
Şi ar ploua din zare-n zare
Ne-ar îneca un alt potop!


(traducere din limba maghiară de George MIHAIL)

SANDOR--PETOFI SANDOR  PETÖFI (1823-1848)
     Cel mai mare poet maghiar, Sandor Petöfi, a murit în luptă la vârsta de 25 de ani la Albeşti, în Transilvania, ca erou al Revoluţiei de la 1848. A scris poeme incendiare împotriva exploatării sociale şi împotriva regalităţii. 

Giosue Carducci - Pentru expediţia din Mexic


O, cuib de zbiri, o iad ferecător
De libertăţi şi neamuri oprimate,
Forjă a servituţii, un’ se bate
Tiranic lanţul oricărui popor,

Tu, Europă, moartea se abate
Şi vine când o chemi pentru omor
Şi împarte-n ţărmu-ţi eliberator
Vicii, cătuşe mândra-ţi libertate!

Fiţoasei Franţe, sângeroasei Spanii
Şi precupeţei Anglii dă povaţă:
Spre noi victorii bandele-şi trimeaţă

Alţi şefi autohtoni momind, mişei,
Cu ranguri, bani… O, vitejeşti campanii,
Ce mare-i lumea în micimea ei!

(traducere din limba italiană de Marina CALIOPE)

ANDRÉ MARIE DE CHÉNIER - Conducătorii (fragment)


Ori cum infami ne ducem printre morţi,
În câmpu-n care vite suntem lăsaţi să paştem
Aşteptăm toţi ai ghilotinei sorţi !
Dar poate că nici ora în mersul ei statornic
Pe cercul de pe albul porţelan
Nu va-mplini din clipe ocolu-i pe ceasornic
Cu acul din fatidicul cadran
Şi somnul de pe urmă mă va cuprinde-n grabă,
În astă clipă versul început
Nu va ajunge poate la ultima silabă
Şi mesagerul morţii cel temut,
Ce suflete culege spre a le preface-n umbre,
Cu o escortă de asasini armaţi
Mă va striga pe nume din beciurile sumbre
Unde mă plimb cu paşii cadenţaţi.
Dar, cred, o Judecată pedepsi-va crima
Şi va lovi în faima ăstor câini
Care m-aruncă-n moarte şi îmi retează rima
Şi-mi leagă azi cătuşele la mâini !
O, ţară, dacă versu-mi cu glasul lui de aramă
Pentru dreptate a luptat cumva,
Dacă la os ţi-ajunse batjocura infamă,
Păstrează-mă, fă tot spre a mă salva !
Prin braţul meu să fulgeri, să te răzbuni cu versul,
Săgeţi din tolba plină să-ţi alegi
Şi să-i străpungi, să-i spulberi, să cureţi universul
De aceşti tâlhari mâzgălitori de legi,
Reformatori de bâlciuri şi meşteri de palavre
Ce înfig cuţitu-n sânul maicei lor,
Toţi trădători de neam, viermi lacomi de cadavre,
Care respiră doar prin ura lor!
Oh, văd doar deznădejdea cu faţa ei lividă
Şi al disperării dinte nevăzut
Şi ţara sugrumată de banda homicidă
Cu forţa şi succesul nescăzut.
Cum? Nu rămâne nimeni să scrie prin istorii
Masacrele atâtor inocenţi
Duşi toţi la sacrificiu în crunte abatorii
De aceşti monştri ucigaşi, demenţi?
Nu le striveşte gura cu balele turbate?
O, nu ! E totul vis înşelator!
Tu, inimă, te stinge din dor de libertate,
Virtute, tu, mă plânge dacă mor!

(traducere N.PORSENNA)


 ANDRÉ  MARIE  DE  CHÉNIER
(1762-1794)
A fost unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii. A murit pe eşafod, în 1794, la vârsta de 32 de ani, decapitat de cuţitul ghilotinei în timpul Terorii Iacobine din vremea Revoluţiei Franceze căreia i-a contestat vehement politica de teroare şi genocid. Versurile  pe care le redăm mai jos au fost scrise în închisoarea din Paris, în zilele de dinaintea execuţiei. Spaima de poezia lui a fost atât de mare încât Guvernul Republicii Franceze - Comitetul de siguranţă publică - a numit o comisie pentru a distruge opera poetului care şi astăzi este sub interdicţia Ocultei Mondiale. Citiţi cu atenţie până la capăt versurile de mai sus, pentru că nu veţi avea probabil ocazia să mai ajungeţi la ele aşa uşor, acestea  fiind cunoscute doar de exegeţi ai domeniului.


Alexandru Sergheevici Puşkin - Odă Libertăţii


Regină slabă a Cyterii,
Să-mi piei din ochi şi ieşi în faţă,
Tu, ce pe regi cumplit îi sperii,
A Libertăţii cântăreaţă!
Cununa dă-mi-o mai curând
Şi-n liră pune-mi aspre tonuri
Să fulger viciul de pe tronuri
Şi viaţa liberă s-o cânt.

Arată-mi calea acelui gal
Cu avânturile-i îndârjite!
Tu i-ai dat imnul triumfal
Prin aspre cumpene slăvite!
Tirani ai lumii, tremuraţi,
Cei cu coroane sclipitoare,
Iar voi căliţi-vă mai tare,
Sculaţi voi, robi îngenuncheaţi!

Oriunde ochii mi-i arunc
Văd pretutindeni bice, fiare,
Văd al robiei plânset lung
Şi ruşinoase legi murdare!
Şi văd canalii mai ales,
Văd nedreptatea stăpânirii,
Văd zeul crud al asupririi,
Văd goana dup-un sterp succes.

Însă e-n lume o mână, ea
Nelegiuirea o retează
Şi mâna n-o poţi cumpăra
Nici prin avere, nici prin groază!
Tot mâna asta ea v-a dat,
O, regilor, cununi de rege,
Peste popoare v-a urcat,
Dar aţi uitat de vechea lege!

De aceea straja-n noapte tace
Când vede podul mişcător
Purtând, spre porţi ce s-or desface,
Întunecaţi conspiratori.
Sună alarma la Palat,
Gărzile luptă la intrare,
Cad lovituri fără onoare,
Dispari, tiran încoronat!

Aminte luaţi voi, împăraţii,
Nici temniţi, nici altarul sfânt,
Nici gărzi, poliţii, decoraţii,
N-or să vă apere nicicând!
Precum un mucenic vestit,
Rege, în iureşul furtunii,
Capu-ţi vei pierde sub cuţit,
Plătind şi ce au greşit străbunii!

traducere de Victor TULBURE

George Gordon Byron - Ah, nu vreau vin în ţară sclavă !


Voi beţi vin bun de Samos iar
Fecioarele dansează-n umbră,
Au negri ochi de negru jar,
Dar mă cuprinde jalea sumbră
C-or creşte la frumoşii sâni
Alţi sclavi pentru cumpliţi stăpâni!

Pe marmuri sus, la Sunium,
Duceţi-mă, să plâng cu valul,
Ca lebăda să plâng acum,
Ce moare părăsindu-şi malul!
Ah, nu vreau vin în ţară sclavă,
Vărsaţi-mi cupa, că-i otravă!

O, insule greceşti în care
A cântat Sapho arzând de dor
Şi Delos se-nălţa din mare
Şi Febus cel strălucitor,
Pieriră-n beznă vremi ferice,
Doar Febus mai e domn pe-aice!

Pe munte stam, pe Marathon,
El privea valul mării amar
Şi am zis visând pe al lui tron
Că liberi am putea fi iar,
Că stând pe-al perşilor mormânt
Nu pot să cred că rob eu sînt!

Un rege sta pe înalta stâncă
Privind spre Salamina, în care
Corăbii multe se aflau încă
Şi neamuri roabe…Unde-s oare?
În zori mii vase numărase
Şi seara unul nu-i rămase.

Oh, unde-s? Unde-i scumpa-mi ţară?
Eroic imn pe ţărmul mut
Nu mai aud, fu scris să-i piară
Eroii falnici din trecut!
Au lira ei va să rămână
Doar în netrebnica mea mână?

O, sfântă glorie ancestrală,
Chiar de-ntre robi trăiesc, în mine
Trezeşte a ta trecută fală
O patriotică ruşine!
Durerea doar poeţii-şi cântă
Şi lacrimi pentru tine zvântă!

Să plângem noi trecutul doar?
Doar să roşim? În sânge bunii
S-au prăpădit…O, Spartă, iar
Spartani eroi arată-i lumii
Şi din trei sute, trei renaşte,
Nou Termopile spre a cunoaşte !

Pământ, poţi tace? Morţii tac?
Dar nu…Ca un torent, departe,
Toţi morţii strigă:”-La atac
Pornim dacă-ntr-un viu mai arde
Neînfricarea vitejiei!”…
Dar viii-s morţi pe faţa gliei…

Dansaţi spartan dans. Unde însă
Falanga Spartei s-a fost dus?
De ce la joc stă lumea strânsă?
De ce cu săbii bravii nu-s?
Au zeii v-au lăsat înscrise
Ca robi să fiţi lipsiţi de vise?

Sunt amintiri care s-au şters,
Vrem vinul ce-l făcu divin
Pe Anacreon cu dulce vers
Care a slujit nu un străin,
Căci de tiran fu Polycrate
El grec a fost întâi de toate!

Şi cât a fost el de tiran,
Brav libertatea apărat-a,
Ca Miltiade. Cu alean,
Aşa tirani ar mai vrea gloata,
Că lanţurile lor, se ştie,
Erau din zale de mândrie!

Muze din Teos şi din Scio,
Cântând eroi şi-ndrăgostiţi,
Al vostru plai v-a spus adio
Şi prin străini azi rătăciţi!
În insulele fericite
Vi-s glasurile amuţite!…

traducerea de AUREL COVACI

Konstantin Simonov - Să mă aştepţi


Să m-aştepţi, şi-am să mă-ntorc!
Jalea s-o alungi!
Să m-aştepţi când trist se torc
Ploi de toamnă, lungi.
Să m-aştepţi prin ger şi vînt,
Sau în veri, pe-arşiţi,
Să m-aştepţi când alţii sînt
Morţi şi prohodiţi!

Să m-aştepţi când nici un rând
Luni şi ani nu-ţi scriu,
Să m-aştepţi când toţi, pe rând,
Nu mai cred că-s viu.
Să m-aştepţi şi-am să mă-ntorc,
Spună cine-o vrea
Că-s demult pierit, în foc,
Fugi, şi n-asculta!

Maică-mea și frații chiar,
De-ai să-i vezi plângând,
Iar prietenii cu-amar
Lângă vatră stând,
Las’ să bea după-obicei
La priveghiul meu,
Râzi, dar nu boci cu ei!
Tu s-aştepţi mereu!

Să m-aştepţi, şi-am să mă-ntorc!
Moartea am s-o-nfrâng!
Creadă c-am avut noroc
Cei ce azi mă plâng!
Ei, ce n-au sperat nicicând,
Nu vor şti deloc
Că-aşteptând, dorind, crezând,
Tu m-ai smuls din foc.
Ştim doar noi cum de-am trecut
Ceasu-acesta greu,
Tu, ca nimeni, ai ştiut!
Să m-aştepţi mereu!


traducere din limba rusă de Mihu DRAGOMIR

Oscar Wilde - Balada închisorii din Reading


În închisoarea dintr-un sat,
Reading, pierdut de lume,
Un om va fi executat,
Pedeapsa asta cum e:
Prin spânzurare, apoi băgat
În var sub lucii spume.

Avea pătate hainele
Când Garda îl găsise,
Cu vin şi sânge: petele
Pe haine le avea scrise
Şi alături soaţa adulteră
Ce-n patu-i o ucise…

Mergea între gardieni în zeghe
Cusută-n vărgi cu aţa,
Boneta de puşcăriaş
I-ntunecase faţa,
Dar ochii lui priveau cu sete
În jur lumina, viaţa.

Şi eu ca alţii osândit
Mă-ntreb pândind din gang:
E condamnatul vinovat?
Pedeapsa-i după rang?
Dar lângă mine aud un glas:
-Pe ăsta-l duc la ştreang!

Abia atunci m-am lămurit
De ce privea afară
Aşa setos, aşa avid
La tot ce-l înconjoară:
El omorâse ce a iubit
Şi acum mergea să moară!

Dar toţi ucidem ce ni-i drag
Sporindu-i Morţii prada,
Omoară unii lăudând,
Ori cu un pistol, cu sfada,
Cei laşi ucid cu un sărut,
Vitejii trăgând spada!

Preaiubitori, neiubitori,
Prea darnici sau prea hoţi,
Ucidem repede şi crunt
Că altfel nici nu poţi,
Şi toţi ucidem ce ni-i drag,
Dar nu plătim cu toţi!

Nu toţi vedem în zori de zi
Intrând în dormitor
Pe preot, gardian, gropar,
Pe domnul procuror,
Ori pe Director să te anunţe,
Alb-palid c-o să mori!

Nici gâtul nu ţi-l simţi uscat
Când simţi cum pe sub plete,
Călăul ştreangul ţi-a băgat
După grumaz cu încete
Mişcări şi-l strânge după gât
Să uiţi de frig şi sete.

Cel osândit mergea spre Iad
Nu ca fricoşii care
Se ţin plângând de ziduri, cad
De cruda disperare,
El doar spre cer privea, spre cer
Sorbind din aer tare!

Şi n-auzeam la el jeliri,
Nici plâns, blesteme, ură,
Că noi ocnaşii, ca martiri
Puşi sub dispreţ şi ură,
Avem o mască-n loc de chip
Şi ferecată gură.

Ne-nghite lutul cel gălbiu
Pe unul sau pe alt,
Pământul cere sânge viu
Din curtea de asfalt,
În zori vedem un nou sicriu
Şi un om în ştreangu’ înalt.

Cuprinşi de groază aşteptăm
Sentinţa ca să cadă
Spre groasa funie holbăm
Ochii şi stăm grămadă
Şi-n piept ne bate inima
Ca toba la paradă.

Că un adevărat vieţaş
În moarte când coboară
Îi pare rău, dar nu e laş
Ca mine bunăoară,
El ştie: mulţi dac-a ucis
Mult trebuie să moară!

E închisoarea, toţi o ştim,
Lăcaş de mari păcate,
Pentru cei vii un ţintirim
Cu gratii ferecate
Ca să nu vadă Crist pe om
Cum îşi ucide un frate.

În puşcăria dintr-un sat,
Reading, pierdut de lume,
Un om va fi executat,
Pedeapsa asta cum e:
Prin spânzurare, apoi băgat
În var sub lucii spume.

Şi până ce între noi Cristos
Veni-va a doua oară,
Nu-l plângeţi, nu-i e de folos,
Nu spuneţi într-o doară
Că, dacă şi-a ucis iubirea
El trebuia să moară,

Că toţi ucidem ce ni-i drag,
Sporindu-i Morţii prada,
Omoară unii lăudând,
Ori cu un pistol, cu sfada,
Cei laşi ucid cu un sărut,
Vitejii trăgând spada!


Traducere din engleză
De Florin PALĂ și Ioan POPA


George Gordon Byron - Azi împlinesc 36 de ani


Vreau nemişcării inima să-mi dau
Căci alte inimi nu mai pot mişca,
Dar chiar de pentru mine doruri n-au,
Iubesc şi-aşa.

Mi-s zilele ca galbenele foi
Şi duse-s flori şi poame de amor,
Azi numai suferinţe şi nevoi
Mă împresor.

Iar focul ce mă arde aici, în piept,
E ca vulcanul, de cenuşă greu,
Nu torţe să aprindă mai aştept
Ci rugul meu.

Speranţe, grijă, teamă, gelozii,
Extazul şi puterea dragostei,
Nimic din ele nu mai pot simţi,
Doar lanţul ei.

Nu se cuvine însă, nici nu voi
Cu-asemeni gânduri azi să mă frământ,
Când laurii-s pe frunte de eroi
Ori pe mormânt.

Văd spade, flamuri, neamul renăscut
Și-n lupte gloria mânând pe greci,
N-a fost mai liber ca purtat pe scut,
Spartanu-n veci.

Deşteaptă-se! (nu grecul, el e treaz,
Ci sufletu-mi!) e timpul spre izvor,
Spre sângele străbunilor viteaz
Să plece în zbor.

În patimi vechi nu-i slobod să recazi,
Căci eşti bărbat! – Şi fie rânjet crunt
Ori zâmbet dulce, frumuseţi, de azi
Totuna-ţi sunt.

Juneţea de ajungi a-ţi regreta
În lume pentru ce ai mai trăi?
Mai bine câmp de luptă-n ţărna sa
De te-ar primi…

O să-mi cat deci o groapă de soldat,
(Mai sunt puține, mulţi sunt îngropaţi)
Şi am să mă culc în ea ca un bărbat
Între bărbaţi!


(traducere din engleză de Paul ARICEAN)


Victor Hugo - Şase mii de ani de război


Pe nimeni nu condamn, istorie
Întunecată! De a lui victorie
Învingătorul e târât umil
Spre doliu negru sau război civil!
Plăteşte cu triumful apa neagră
Care-i înghite gloria întreagă.

De aceea învingători şi învinşi deplâng
La fel, că-n urma lor orfani se strâng,
Vai lor, vai lor, că văduve vor plânge,
Vai lor, vai lor, se scaldă-n râu de sânge,
Iar când în taberi se întind pe pat
Le plouă-n cort cu sânge de soldat!

Măcel, victorii, iată ce ne place,
Litanii negre s-auzim, posace,
Tobe bătând tambur lângă tambur,
Paşi cadenţaţi să sune împrejur!
Iar gloria cu întregul ei alai
În carul ei cel triumfal, cu strai
De vise de mărire şi izbânzi
O privesc mame şi copii plăpânzi!

Plăcerea noastră-i înspăimântătoare,
“La luptă vrem!”, “La moarte!” în gura mare
Strigăm şi săbiile taie-n carne,
Avem în guri scuipatul de pe goarne,
Fulgeră fierul, fumul se întinde,
Focul din tunuri sufletul ne aprinde!

Şi toate astea sunt pentru ca regii
Să îşi împartă ţări prin forţa legii
Războiului, miniştri şi alteţe
Să-şi facă plecăciuni cu politeţe
În timp ce-n câmpul înmuiat de ploi
Noi putrezim uitaţi şi morţi şi goi,
Şacali şi corbi sub cer pustiu, noros
Ne-or curăţi de carne pân’ la os…

traducere din limba franceză de Ioan POPA


Victor Hugo - Frigul iernii


E iarnă, drumu-i troienit
Și-i viscol și ești întristată
Că oamenii s-au înrăit,
Ce rece vânt porni să bată!

Câmpia doarme sub zăpezi,
Cețoase zile-s, nopți de smoală,
Închide geam și ușă! Vezi
Că frigul iernii dă năvală.

Deschisă inima s-o ții,
Lumina zilelor de scade
Las’ dragostea cu raze vii
Să fie soare-n geam ce arde.

Nu crede celor ce vorbesc
De fericiri, nici celor care
Se cred cu har dumnezeiesc,
Iubirii doar să-i dai crezare.

Iubirii, care-i pe pământ
Luceafăr, luminând prin ceață
Și bezna nopții spintecând
Pe cerul pașnic când se-nalță.

Iubește! Speră ne-ncetat!
În a ta inimă curată,
Unde mi-i versu-naripat,
Păstrează tot ce-a fost odată.

Rămâi cu-același crez oricând,
Spre nobil gând mi te avântă.
Nu-i condamna pe oameni când
Gresesc din neștiință. Frântă

Nu da-napoi, nu te-ngrozi
De-al lumii rău și dușmănie,
Făclie-n noapte și în zi
Iubirea inimii să-ți fie.

Dacă ies demoni înrăiți
În calea ta nu te ascunde,
Tu, om cu sufletul de sfinți,
Cu bunătatea le răspunde.

Venin în inimă purtând
Îți va fi inima de gheață,
Tu să zâmbești, să ai oricând
Lumini de curcubeu pe față.

E aspră iarna, dar nici ea
Să stingă soarele nu poate!
Iubirea veșnică se vrea
Ca stelele din ceruri ‘nalte.

(traducere din limba franceză de Pavel DARIE)

Ady Endre - Cântecul revoluţionarului maghiar



Biată Ungarie, te-om plânge!
Ca orbii când te pipăim
Din degete ne curge sânge
Ești vie? Dar noi? Mai trăim?

Ne apasă iarăși răi neghiobi
Și sufletul ni-e chinuit.
Babel de seminții de robi,
Când te vei răzvrăti, în sfârșit?

Cum nu devin speranțe, ah,
Toate o năprasnică voință?
Cum poartă slav, maghiar, valah,
În veci aceeași suferință

Fără să scoată plâns sau sunet?
O, chinul i-a făcut rudenii
Și nu mai se-ntâlnesc cu vuiet
Ale popoarelor lor genii!

Dunăre, Olt un singur grai
Vorbesc cu glasul mortuar,
În țara noastră azi e vai
De cine nu-i domn sau tâlhar!

Cât timp de frică vom mai ști?
Cât timp pe tron mai stă balaur?
Popor maghiar, cât vei mai fi
În colivie pui de graur?

Ungarie de cerșetori,
N-avem nici pâine nici credință!
De ce n-avem? Ni-e silă ori
Nici nu îndrăznim s-avem voință?


traducere din limba ungară de de Nicolae STOICAN


Erich Kästner - Dragoste veche



Într-o zi cu ea s-a pomenit …
Şi-l găsi mai palid şi mai grav,
Apoi dânsul constată lucid
că nici ea n-arăta prea grozav.

Mîine, ea urma să plece iară
Înspre Allegau sau spre Tirol
Veselă era din cale-afară,
Mai tîrziu, i-a spus că simte-un gol.

El o mângâie atunci, tăcut.
„Plângi?”, discret de tot a întrebat.
Se gândeau la anii ce-au trecut
Şi, pe urmă, a fost ca altădat’ …

Când a doua zi se deşteptară
mai străini erau decât oricând
Mai schimbau o vorbă într-o doară
şi minţeau la fiece cuvânt.

În amurg s-au despărțit, în fine,
Şi-au făcut bezele, că pleca…
Inimile lor zăceau pe şine,
Trenul lung sub roată le călca…

Erich Kästner -Cum aşa ? De ce ?


De ce o tonă zece sute are?
De ce nu-i divizibil trei nicicând?
De ce se-nvârte globul după soare?
De ce nu-i zice Ernei Ema oare?
De ce nu-mi scrie oare nici un rând?

De ce ştiu profesorii câte ştiu?
De ce nu afli toate cum vor fi?
De ce, la frac, cravată neagră nu?
De ce nu poţi să-l vezi pe Domnul, tu?
De ce spun domnii vârstnici porcării?

De ce monede nu poți ține-n teancuri?
De ce nu te împuşti din orişice?
De ce la iarnă umblă-n blănuri granguri?
De ce la-ngropăciune nu faci bancuri?
De ce la orice fleac întrebi „de ce”?

Erich Kästner - Orbul


Fără jale, nici nădejde
capu-şi ţine aplecat.
Obosit stă şi gândeşte,
obosit şi dezgustat.
Un miracol nu-i posibil,
Cată singur să te-ajuţi,
De nu vezi eşti invizibil
Cei ce nu văd, nu-s văzuţi.

Se pierd paşii în mulţime
Merg cu toţii fără ţel.
De ce nu se-opreşte nime?
Eu sunt orb şi ei la fel.
Nu au suflet şi nu-i doare,
Asta e problemă tristă.
Dacă n-ar avea picioare
nici n-aş şti că mai există.

Mai atenţi de-aţi fi la toate!
Ochii-nchideţi-i puţin
şi veţi înţelege, poate
ce-i acest tărîm străin.
Şi-acum, mergeţi înainte!
N-aveţi vreme de pierdut.
Dar un lucru tineţi minte:
de nu vezi, nu eşti văzut!

Konstantin Dimitrievici Balmont - Lângă Marea Neagră


Lângă Marea Neagră de nu-s nori
Stâlpi se văd. Sunt opt. Și toți de piatră.
Vin pe aicea robii deseori,
Vin și tineri cu sicrie, flori,
Iernile pălesc și toamna latră.

Uneori și fiare poposesc,
Vin în zbor și păsări călătoare.
”Ce vom face aici?” se tânguiesc,
Pleacă, rătăcesc și se sfârșesc
Când puterea de-a zbura dispare.

Lângă Marea Neagră stâlpi lucesc
Și-s acolo de când lumea-i lume,
Număru-i fatidic, nefiresc
Și-i răspuns la strigătul ceresc:
Vrajbă, liniște. Târziu acum e…



(traducere din lb. rusă de Ștefan Tcaciuc)

Konstantin Dimitrievici Balmont- Alergam să prind umbra clipei fugare


Alergam să prind umbra clipei fugare,
Umbra clipei fugare cu zilele stinse,
La castel tot suiam trepte înalte, solare
Și încet tremurau albe treptele atinse.

Și cu cât mă-nălțam tot mai sus, mai departe,
Tot mai sus mă chemau străluciri de lumină
Și cântau imnuri dulci glasuri vii, glasuri moarte
Ce veneau din pământ și din slava divină.

Și cu cât mă-nălțam către piscuri de munte
Piscuri albe sclipeau presărate cu stele
Ce cu ultima rază mângâiau alba-mi frunte
Sărutând ochii mei cu sclipiri de oțele.

Iară jos, la picioare, ducând jarul în pliscuri,
Pogorau spre pământ negri corbi de-nserare,
Pentru mine ardeau pe înaltele piscuri,
Pentru mine ardea enigmaticul soare.

Învățam cum să prind umbra clipei fugare,
Umbre negre și albe ale zilelor stinse,
Suiam tot mai sus peste trepte solare
Și încet tremurau în cer treptele atinse.


(traducere din lb rusă de Ion Buzdugan)

Paul Valery - Odă secretă


Spectaculoasă încheiere
A dansului, şi-erou de-acuma,
Uitând de luptă (ce plăcere!)
S-a-ntins, cu trup lucios ca spuma.

Nicicând o astfel de licoare
cu mirodenie de vise
Pe-o frunte-n stele de sudoare
Triumful nu-şi sărbătorise!

Dar în amurg, atins de facle,
Acest trup mare fără poze,
Ce-l dovedise pe Heracle,
Nu e decât un stog de roze!

Sub zariştea incandescentă
Dormi dar, cum doarme-nvingătorul,
Căci Hidra, ţi-este inerentă,
Spre infinit luându-şi zborul…

O, care Taur, care Ursă
Şi care rod al voiniciei,
Când vremea-i lipsă de resursă,
Impune inima tăriei?

Suprem sfârşit, incandescenţă
În chip de monştri şi misteruri
Proclamă faptă în esenţă
Ce ţine, falnică, de Ceruri!




(traducere de Paul Mihnea)

Paul Valery - Paşii


Iar pașii tăi, fii ai tăcerii,
Ce în sfințenie-i strămuți,
Spre patul meu supus vegherii
Se apropie înghețați și muți.

Ființă pură, umbră sfântă,
Ce dulci sunt pașii tăi gândiți!
Tot darul ce-l presimt și-mi cântă
Cu acești desculți soli mi-l trimiți.

Când pregătești și-i gata zborul
Sărutului, râvnit nectar,
Spre a liniști locuitorul
Ce-și are-n gândul meu altar,

Să nu grăbești gingașa faptă,
Dulceața de a fi sau nu:
Sunt viu cât sufletu-mi te-așteaptă
Și-am suflet cât timp pășești tu!


(traducere din lb. franceză de C.D.Zeletin)

Charles Baudelaire - Şarpele care joacă


Leneșo, ce-adânc, aproape
Trupul tău m-aduce,
Pielea strălucind în ape
De oglinzi năuce!

Prin adâncu-ți păr (o mare
Risipind nebune
Unde, aromind hoinare
De-azur și cărbune)

Ca o navă-n zori încearcă,
Uluită foarte,
Visătoru-mi suflet parcă
Drum spre-un cer departe.

Nici amar, nici dulce n-are
Loc în ochii-ți: două
Giuvaere reci în care
Fier cu aur plouă.

Farmec pur, cum calci buimacă
De-atât ritm s-ar pare
Că un șarpe-n aer joacă
Pe-o nuia la soare.

Legeni capul de copilă
Leneș să se culce,
Pui de elefant cu-agilă
Balansare dulce.

Ți se-ntinde și se-ndoaie
Trupul ca o navă
Clătinată care-și moaie
Pânzele în slavă.

Cum ghețarii plini de furii
Ies, topiți, din maluri,
Când îți urcă apa gurii
Către buze, valuri,

Parcă beau balsamuri grele
De amar și glorii
Și-mi presară-n suflet stele
Bolțile cu norii.


(traducere din franceză de Ion Caraion)

Charles Baudelaire - Unei creole


În țara cu miresme și mângâieri de soare
Am cunoscut sub leasa de arbori purpurii,
De unde pică lenea pe gene-n tremurare,
O nobilă creolă cu nuri ce nu-i poți știi.

E cald și pal obrazul ei; bruna vrăjitoare
Păstrează-n mers mărire și mlădieri domnești;
Și mândră ca Diana pășind la vânatoare,
Zâmbește cu ochi siguri și calmi când o privești.

Dacă ai merge, Doamnă, în țările slăvite,
Pe țărmurile Senei și Loarei înverzite,
Frumoaso, demnă numai de feudali pereți,

Ai face ca, în taină de tânăra umbrire,
Sonete să-ncolțească în inimi de poeți
Ce s-ar târâ ca negrii, robiți de-a ta privire.


(traducere din franceză de Ion Pillat) 

Charles Baudelaire - Groază plăcută


”Din acest vânăt cer ciudat,
Plin, ca şi soarta-ţi, de blesteme,
Ce gânduri, om destrăbălat,
Coboară-n tine să te cheme?”

-Iubind tot ce-i întunecat,
Greu de-aşezat în loc şi vreme,
Eu ca Ovidiu alungat
Din raiul Romei, nu voi geme.

Cer sfâşiat, plin de ruine,
Mândria-mi se-oglindeşte-n tine!
Ţi-s norii dricuri care-n ele

Duc toate visurile mele
Şi în lumina-ţi prind să joace
Luciri din Iad, şi Iadu-mi place.


(traducere din franceză Alexandru Phillipide)

Charles Baudelaire - Epigraf pentru o carte osândită


Tu, cititor tăcut, bucolic,
Naiv și sobru om de munci,
Aceasta carte s-o arunci,
Cu tot desfrâu-i melancolic.

De nu știi slova și vorbirea
De la dibaciul mag Satan,
Arunc-o! Vei citi-o-n van
Sau îmi vei crede slută firea.

Dar dacă vrednic scormonești
Cu ochiu-n râpi adânci, de freamăt,
Citește și-ai să mă iubești.

Tu, suflet, iscodind c-un geamăt
Un rai ce deopotrivă-l vrem,
Mă plânge!… Altfel te blestem!


(traducere din franceză de Șerban Bascovici)