Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

CÉSAR VALLEJO - Spergezie


M-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.

Cu toţii ştiu că vieţuiesc,
că-s rău; dar n-au habar
de-acel decembrie din ianuar.
Căci m-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.

Există un gol
în aerul meu metafizic
pe care nimeni n-o să-l dibuiască:
e a tăcerii sihăstrie
ce-a glăsuit pe faţa unei flăcări.

M-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.

Frate, ascultă, ascultă...
Bine. Nu cumva să plec
fără să duc decembrii,
fără să las ianuarii.

Căci m-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.

Cu toţii ştiu că vieţuiesc,
că mestec... Dar nu ştiu
de ce în versul meu scrâşnesc:
umbrita serbezeală de sicriu,
vânturi răscolitoare
descolăcite de pe Sfinxul
iscoditorul, din Pustiu.
Cu toţii ştiu... Şi n-au habar
că Lumina e ftizică,
iar Umbra îmbuibată este...
Ei nu ştiu că Misterul concentrează...
că e un gheb
şi muzical şi trist, dezvăluind de la distanţă
trecerea meridiană de la hotare la Hotare.

M-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav,
fără scăpare.


Trad: Mihai Cantuniari

LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR - Noapte în sine


Femeie, aşază-mi pe frunte mâinile tale ca un balsam,
mâinile mai mângâioase decât blana cea moale. 
Deasupra, frunzele palmierilor foşnesc înfiorate
de înalta briză nocturnă abia simţit.
Nu se aude nici măcar cântecul doicii.
Să ne lăsăm legănaţi de tăcerea ritmată. 
Să-i ascultăm cântecul, să ascultăm zvâcnirea sângelui nostru
întunecat, să ascultăm cum bate pulsul adânc al Africii, departe,
în pâcla satelor pierdute.
Iată că luna obosită coboară, alunecă spre aşternutul mării line.
Iată că se potolesc râstele zglobii şi povestitorii ei înşişi,
obosiţi, îşi leagănă capul, ca pruncii purtaţi în spinare de mamele lor.
Iată că picioarele dansatorilor se îngreunează,
că glasurile alternate ale cântăreţilor încep a se domoli.
E ceasul stelelor, al Nopţii care visează 
sprijinindu-se de colina aceea de nori, înfăşurată
în lungul veşmânt al Căii Lactee.
Acoperişele colibelor lucesc duios.
Ce le vor fi spunând oare, în taină, stelelor?
Înăuntru, focul din vatră se stinge în intimitatea mirosurilor acre şi dulci.
Femeie, aprinde opaiţul cu untul cel mai curat,
ca să tăifăsuiască împrejur străbunii, ca şi părinţii şi copiii în culcuş.
Să ascultăm vocea Patriarhilor din Elissa.
Ca şi noi, surghiuniţi,
ei n-au voit să moară, spre a nu se irosi prin deşerturi
şuvoiul seminţiei lor.
Să ascult, în coliba afumată pe care-o cercetează
o adiere de suflete prielnice,
cu capul pe sânul tău fierbinte ca un fier scos din foc aburind,
să respir duhul Morţilor noştri, să strâng în mine glasul lor viu
şi să-i dau sunetul glasului meu, să învăţ
a trăi cu adevărat înainte de a coborî, mai afund decât
cel ce se aruncă în apă, în adâncurile nesfârşite ale somnului.


Trad: Radu Cârneci

LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR - Poem de început


Voi, tiraliori senegalezi, fraţii mei negri, cu mâna
fierbinte sub omături şi moarte,
Cine-ar putea să vă cânte
dacă nu fratele vostru de arme,
fratele vostru de sînge?
Şi n-am să îngădui să vorbească miniştrii,
şi nici generalii,
Nu-i voi lăsa – nu! – nici laudele dispreţuitoare
să vă înmormânteze pe nesimţite.

Voi nu sunteţi nişte bieţi sărmani cu buzunarele
goale, fără demnitate,
Şi voi smulge de pe toate zidurile Franţei infamiile batjocoritoare.
Căci poeţii cântau florile artificiale ale nopţilor
din Montparnasse,
Cântau nepăsarea şlepurilor, legănate pe canalele
cu lungi trene de mătase,
Cântau deznădejdea distinsă a poeţilor tuberculoşi,
da, cântau visurile haimanalelor sub eleganţa
albelor poduri,
Căci poeţii cântau eroii, iar zâmbetul vostru
nu era serios,
pielea voastră neagră nu era aristrocratică.
Ah!să nu spuneţi că nu iubesc Franţa –
eu nu sînt Franţa, o ştiu –
Dar mai ştiu că acest popor aprig, de fiecare dată
când şi-a descătuşat mâinile,

A scris pe prima pagină a monumentelor sale
cuvântul fraternitate,
Că a-mpărţit tuturor foamea spiritului şi a libertăţii,
Tuturor popoarelor pământului, invitate solemn
la praznicul catolic.

Oare nu sunt şi-aşa destul de frământat?
Pentru ce această bombă
Aruncată în grădina atât de desţelenită,
în mărăcinoasa junglă africană?
Pentru ce această bombă asupra casei ridicate
piatră cu piatră?
İartă-mă, Sira Badral, iartă stea a Sudului,
luceafăr al sîngelui meu,
İartă nepotului tău dacă şi-a lepădat lancea
pentru cele şaisprezece strune ale sorongului.
Noua noastră nobleţe nu înseamnă a stăpâni poporul,
ci a fi ritmul şi inima lui,
Nu înseamnă a paşte islazurile, ci, ca bobul de mei,
a putrezi în pământ,
Nu de a fi cap mulţimii, ci gura şi trîmbiţa sa…

Cine ar putea să vă cânte, dacă nu fratele vostru
de arme, fratele vostru de sînge,
Voi, tiraliori senegalezi, fraţii mei negri cu inima fierbinte,
ce odihniţi sub omături şi moarte?



Trad: Radu Cârneci

Rainer Maria Rilke - De-a oamenilor vorbă ...


De-a oamenilor vorbă îmi e groază.
Ei totul spun atât de desluşit:
asta se cheamă câine şi cealaltă – casă,
şi aici e-nceput şi colò e sfârşit.

Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,
ei ştiu tot, ce va fi, şi ce s-a-ntâmplat;
pentru ei nici un munte nu mai e minunat;
moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.

Rămâneţi departe, strig şi apăr în gând.
Mi-e-atât de drag s-aud lucrurile cântând.
Le-atingeţi voi, sunt mute şi-ngheţate.
Voi îmi ucideţi lucrurile toate.

Miguel de Unamuno - Rugăciunea unui ateu


Tu Doamne, ascultă-mi ruga omenească,
şi în nimicnicia Ta, culege-mă prin ani,
Tu cel ce nu laşi niciodată pe sărmani
fără de mângâierea-Ţi părintească.

Nu rezista a noastre-i rugi, căci Tu doar poţi
dorinţa s-o-mplineşti, dar prea te-ndepărtezi
de mine, de toţi şi toate ce le vezi,
odată îndulceai tristele mele nopţi.

Ce mare eşti, o, Doamne-al meu! Atât de mare 
că eşti decât Idee; este atât de strâmtă
realitatea pentru mulţi care se înspăimântă

să te cuprindă. Sufăr atât de tare
Doamne inexistent, căci Tu de-ai exista-ntrupat,
aş exista şi eu cu-adevărat.

(Salamanca, septembrie 1910)
  



Traducere şi prezentare de Carmen BULZAN

Miguel de Unamuno - Îngerului meu


Prinde-mă-n braţe, înger al meu,
făcând din aripi norul ce nu trece;
ai grijă de mintea ce contemplă mereu
chipul Domnului, în râul ce ne petrece

în destinat abis. Ţie-Ţi mărturisesc
c-atunci când mă-ntorc la casa părintească
nu-i mai senină întâlnire omenească
decât a contempla la toate ce iubesc.

Iată, înger al meu, cum viaţa mi-a scurtat
trudita cursă-n care zi de zi mă tot neg,
în ea nu poate-ncape sufletul chemat

de Dumnezeul său. De-ar fi ca moartea să-mi aleg
pentru-a Te întâlni, unica ce-o accept resemnat
e moartea pentru adevărul gol şi întreg.

(Salamanca, 15 octombrie 1910)



Traducere şi prezentare de Carmen BULZAN


Miguel de Unamuno - În mâna lui Dumnezeu


Când Doamne ne săruţi, cu sărutarea
ne iei şi răsuflarea, sărutul morţii,
inima ce coboară sub duritatea sorţii
a mâinii tale drepte păstrează apăsarea.

Şi în stânga ta, supusă greutăţii,
păstrând capul în care visul etern revine
în lupta mea, chiar şi cu mine,
alung din mintea ta mâhnirea nedreptăţii.

Aleanul inimii în pieptul tău se pune
ca-n dulce leagăn să se odihnească
cât mai departe de mări de pasiune,

în timp ce mintea liberă ne ocrotească
de gând, izvor de iluzii nebune,
ce doarme la soare, în mâna-ţi părintească.

(Salamanca, 17 octombrie 1910)


Traducere şi prezentare de Carmen BULZAN