Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Percy Bysshe Shelley - Noapte bună


Zici „noapte bună”? - Nu, iubita mea!
De ne-ar surâde-n veci, stea lângă stea,
E tot dușmană noaptea, ce desparte,
În loc să lege dulce pân'la moarte...
Ah, de-am rămâne veșnic împreună,
Atunce numai fi-va noapte bună!

Cum va fi bună noaptea fără tine,
Oricât aș ști că dorul tău fierbinte
Îi dă avânt spre zorile senine?
Când nu va trece nimănui prin minte
Când rostul nu va trebui s-o spună -
Atunce numai fi-va noapte bună...

Ah! Pentru inimile-alăturate,
Ce-și simt bătăile îngemănate
Din asfințit în zori tot împreună,
Precât ar fi adânci și nesfârșite,
Atât mai dulci sunt nopțile iubite!
De-aceea când mă lași tot în furtună,
Nu mai șopti durerii: „Noapte bună”!

traducere Panait Cerna

Nikolaus Lenau - Trecut


În amurg, pe-ntinsa mare,
Soarele de mult s-a stins;
Și lumina zilei moare
Ca ecoul unui plâns ...

Prin văzduh plutind molatec
Norii se-nlănțuiesc departe
Și pe cripta zilei moarte
Țes cununi ca de jăratec.

Printre luminile-n repaos
Ziua moartă s-a pierdut:
Înc-o clipă s-a adaos
Negurosului trecut.

Larg mormant, tu mă-nfiori,
Înnoptat și trist trecut,
Căci în sânu-ți s-a pierdut,
Cu noianul de plânsori,
Și norocul ce-am avut.

Traducere de Panait Cerna. Foaia interesantă, I, nr 33, 24 august 1897

George Gordon Byron - Către Ines


Nu mai surâde nopții ce-n mine a pătruns...
Vai, de ce port de-a pururi o frunte-ntunecată?
De ce zâmbirii tale nu-i pot găsi răspuns?
Cu ochii uzi cerși-voi Destinului un dar:
Să nu cunoști ce-i plânsul, copila fără pată —
Ori, niciodată lacrimi să nu verși în zadar...

Tu vrei să știi ce chinuri și-au stors în mine firea,
Înveninând izvorul plăcerii pământești.
De ce vrei să descoperi și să cunoști durerea,
Pe care nici tu, sfânto, nu poți s-o îmblânzești?
Tu, poate, crezi c-amorul sau ura ce nu iartă
Sfărmat-au lira dulce din sufletu-mi pribeag...
Iubire, ranguri, nume: deșertăciuni șirag —
Nu ele mă făcură să blèstem a mea soartă —
Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag...

Ci-i un urât de moarte, ce naște pentru mine
Din tot ce-aud sau pipăi cu stinsele-mi lumine —
Frumosul nu-mi mai place; iar ochii tăi - chiar ei —
Abia mai au un farmec de-o clipă-n ochii mei...

De-ar ocoli cu anii pământurile toate,
Să fugă de el însuși nici un pribeag nu poate —
De-a pururi simt pe suflet un aspru bici de rele:
Neadormitul demon al gândurilor mele...

Să scânteie plăcerea în ochii fiecărui!
Să guste alții-n tihnă din cupa ce le-o dărui!
Râzând, plângând de multul fior și nebunie,
Viseze ca norocul va ține-o vecinicie! —
                       Ci eu atât as vrea:
Să n-aibă-o deșteptare asemeni cu a mea...

Eu cată să cutreier ținut după ținuturi
Și-al amintirii blèstem să mă urmeze-n drum...
Zadarnic fug de dânsul, în van încerci să-l scuturi
O mângâiere numai mi-a mai rămas de-acum:
Să știi — de-ar fi sa-ntâmpin un nou potop de rele —
C-am încercat odată pe cel mai greu din ele...

Dar care mi-i restriștea, mă-ntrebi? Ah, nu-ntreba:
Mai bine sfântul zâmbet pe chipul tău readu-l...
O, suflete, zâmbește mereu și nu căta
Să rupi un văl, sub care găsi-vei numai iadul.

Traducere de Panait Cerna. Convorbiri literare I, nr. 2, 15 ianuarie 1907