A Maria Kodama
”Hay tanta soledad en ese oro.
La luna de las noches no es la lune
Que vio el primer Adam. Los largos
Ilia humana
la han colmado
Dea nu este
luna
ntiguo
llanto. Mirala. Es tu espejo.”
Este atâta
singurătate în acest aur.
Luna
nopților nu este luna
Pe care a
văzut-o întâiul Adam. Secolele lungi
De veghe
umană au umplut-o
De străvechi
plânset. Privește-o. Este oglinda ta.
”Avem, poate, ocazia de a spune câteva cuvinte. Cred că
poezia, amintirea, uitarea au îmbogățit lumea. Mă întreb dacă cuvântul moon (luna),
acest cuvânt englezesc tărăgănat, este același cuvânt ca luna din latină sau
spaniolă. Presupun că sunt ușor diferite
și că această diferență poate fi extrem de importantă, ce știm noi?! Însă în
acest caz m-am gândit la generațiile de oameni
care au privit îndelung luna, care s-au gândit la ea și au schimbat-o în
mit, de exemplu în mitul lui Endimion în Latmos. Și apoi m-am gândit că, atunci când privesc luna, nu privesc doar sfera
luminoasă de pe cer. Privesc în același timp luna lui Virgiliu, a lui
Shakespeare, a lui Verlaine, a lui Gongora. Drept care am scris acest poem.
Cred că primul vers nu trebuie uitat - ”Hay tanta soledad en ese oro”- Este
atâta singurătate în acest aur”- căci fără el poemul se destramă- poate chiar
s-a și destrămat. Căci, la urma urmei,
poezia este un lucru misterios. Poetul nu trebuie să se amestece în ceea ce
scrie, nu trebuie să-și impună punctul de vedere în ceea ce scrie. Scrisul
trebuie lăsat să se facă singur. Sfântul
Duh sau muza sau subconștientul- ca să-i dăm un nume contemporan urât- trebuie lăsate să facă ce vor și poate atunci facem
într-adevăr poezie. ”
(J.L. Borges)
