I
Între noapte şi zi
se
află un teritoriu indecis.
Nici
lumină, nici umbră:
timpul.
Ora,
pauză precară,
pagină
înnegrindu-se,
pagină
pe care scriu,
lent,
aceste cuvinte.
După
amiaza
este
o cenuşă care se consumă.
Ziua
valsează şi se desfrunzeşte.
Ascute
marginile lucrurilor
un
fluviu obscur.
Ferm
şi suav
le
poartă,
spre
nu ştiu unde.
Realul
se îndepărtează.
Scriu:
Vorbesc
cu mine
-îţi
vorbesc.
Aş
vrea să-ţi vorbesc
cum
vorbesc acum,
aproape
şterşi de umbre
arborele
tînăr şi aerul;
ca
apa care curge,
solilocviu
somnambul;
ca
mlaştina tăcută
reflector
de simulacre instantanee;
ca
focul:
limbi
de flăcări, balet de scîntei,
poveşti
de fum.
Să-ţi
vorbesc
cu
vorbe vizibile şi palpabile,
cu
greutate, gust şi miros
ca
lucrurile.
în
timp ce vorbesc
lucrurile,
imperceptibil,
se
desprind de ele însele
alergînd
spre alte forme,
spre
alte nume.
îmi
lasă
aceste
cuvinte: cu ele îţi vorbesc.
Cuvintele
sunt punţi.
Sunt
şi capcane, carcere, fîntîni.
îţi
vorbesc: nu mă auzi.
Nu
vorbesc cu tine:
vorbesc
cu un cuvînt.
Acest
cuvînt eşti tu,
acest
cuvînt
te
conduce dinspre tine spre tine.
Acest
cuvînt creat de mine, de tine, de soartă.
Femeia
care eşti
este
femeia cu care vorbesc:
aceste
cuvinte sunt oglinda ta,
tu
eşti tu însăţi şi ecoul numelui tău.
şi
eu la fel,
cînd
îţi vorbesc
devin
murmur,
aer
şi silabă, un suflu,
fantomă
născută de aceste litere.
Cuvintele
sunt punţi:
umbra
colinelor din Meknès
peste
un cîmp imobil de floarea soarelui
este
un golf violet.
Este
trei dupămasa,
ai
nouă ani şi ai adormit
în
braţele reci ale mimozei.
îndrăgostit
de geometrie
un
şoim trasează cercuri.
Tremură
la orizont
arama
moale a crestelor.
între
stîncile abrupte
cuburile
albe ale unui cătun.
O
coloană de fum suie deasupra cîmpului
şi
încet, încet, se disipă, aer în aer,
ca
vocea muezinului,
perforînd
liniştea, urcînd şi înflorind,
în
altă linişte.
Soare
imobil,
spaţiu
imens al aripilor deschise;
peste
cîmpiile de reflecţii
setea
îşi înalţă minaretele transparente.
Nici
adormită, nici trează:
pluteşti
într-un timp fără ore.
O
briză abia animă
ţara
de mentă şi izvoare.
Lasă-te
condusă de aceste cuvinte
lasă-te
condusă spre tine însăţi.
II
Cuvintele
sunt incerte
şi
vorbesc lucruri incerte.
Dar
rostind una, rostind alta,
ne
rostesc.
Dragostea
este un cuvînt echivoc,
la
fel ca toate celelalte.
Nu
este cuvînt,
spune
Fondatorul:
este
viziune,
baza
şi vîrful scării contemplaţiei
-şi
florentinul:
Este
un accident
-şi
celălalt:
Nu
este virtute
dar
este născută din perfecţiunea însăşi
-şi
ceilalţi:
o
febră, o durere,
o
frenezie, o stupoare,
o
himeră.
Dorinţa
o inventează
posturile
şi supliciile o ascut,
gelozia
îi dă pinteni,
obişnuinţa
o omoară.
Un
dar,
o
sentinţă.
Fervoare,
beatitudine.
Un
nod: viaţă şi moarte.
O
plagă
trandafir
de înviere.
Un
cuvînt:
Rostindu-l,
ne rosteşte.
Dragostea
începe cu corpul
unde
se termină?
Dacă
este fantomă,
capătă
trup;
dacă
este trup,
cînd
o atingi dispare .
Oglindă
fatală:
imaginea
dorită se şterge,
te
îneci în propriile-ţi reflecţii.
Festin
de spectre.
Apariţie:
Clipa
are ochi şi corp,
mă
priveşte.
în
fine viaţa are chip şi nume.
A
iubi:
dintr-un
suflet să faci un corp,
dintr-un
corp să faci un suflet,
să
faci un tu dintr-o prezenţă.
A
iubi:
să
deschizi uşa interzisă,
trecerea
către reversul timpului.
Clipă:
opusul
morţii:
eternitatea
noastră fragilă.
A
iubi înseamnă să te pierzi în timp,
să
fi oglindă între oglinzi.
Este
idolatrie:
să
divinizezi o creatură
să
numeşti etern ceea ce este efemer.
Toate
formele cărnii
sunt
fiicele timpului,
simulacre.
Timpul
este răul,
Clipa,
este
căderea;
A
iubi este sfîşiere:
cădere
interminabilă,
Cuplul
nostru
este
abisul nostru.
îmbrăţişare:
hieroglif
al distrugerii.
Lascivitate:
mască a morţii.
A
iubi: o variaţie
Abia
un moment
în
istoria celulei primitive
şi
diviziunile ei incalculabile.
Axă
a
rotaţiei generaţiilor.
Invenţie,
transfigurare:
fată
transformată în fîntînă,
părul
ei în constelaţie,
în
insulă femeia adormită.
Sînge:
muzică
în rămurişul venelor.
pipăit:
lumină
în noaptea corpurilor.
Transgresiune
a
fatalităţii naturale.
punte
între
libertate şi destin.
întrebare
gravată
pe fruntea dorinţei:
accident
sau predestinare?
Memorie,
cicatrice:
-de
unde am fost smulşi?
cicatrice,
memorie,
sete de prezenţă,
căutarea
jumătăţii
pierdute.
Unul
este
prizonierul sinelui,
este,
pur
şi simplu este,
fără
memorie,
fără
cicatrici:
a
iubi este doi,
întotdeauna
doi,
îmbrăţişare
şi luptă,
doi
înseamnă să vrei să fi unul
şi
celălalt, şi cealaltă:
doi
nu se odihneşte,
nu
este complet niciodată,
se
învîrteşte,
în
jurul umbrei sale,
caută
ceea
ce am pierdut la naştere;
cicatricea
se deschide:
fîntînă
de viziuni;
doi:
arc deasupra vidului,
punte
de vertijii;
doi,
Oglindă
de mutaţii.
III
Dragoste,
insulă fără ore,
insulă
înconjurată de timp,
claritate,
asediată
de noapte,
A
cădea
este
a te întoarce,
a
cădea este a te înălţa.
A
iubi este a avea ochi
în
vîrful degetelor
a
atinge nodul unde se înnoadă
mişcare
şi repaus.
Arta
de a iubi
este
arta de a muri?
A
iubi
a
muri a învia a muri din nou:
vivacitate.
Te
iubesc
pentru
că sunt muritor
ca
şi tine.
Plăcerea
răneşte,
rana
înfloreşte.
în
grădina mîngîierilor
am
rupt floarea de sînge
ca
să ţi-o prind în păr.
Floarea
a devenit cuvînt.
Cuvîntul
îmi arde memoria.
Dragoste:
reconciliere
cu Marele Tot
şi
cu ceilalţi
minusculi,
nenumăraţi
ceilalţi.
A
reveni la ziua dintîi
la
ziua de azi.
După-amiaza
se topeşte.
Lămpi
şi faruri
perforeză
noaptea.
Scriu
vorbesc
cu tine:
vorbesc
cu mine.
Cu
cuvinte de apă, flacără, aer şi pămînt
inventăm
grădina pasiunilor.
Miranda
şi Fernando se privesc,
interminabil,
ochi în ochi
-pînă
împietresc.
Un
mod de a muri
ca
oricare altul.
Acolo
sus
constelaţiile
scriu
acelaşi
cuvînt;
noi,
aici
jos, scriem,
numele
noastre muritoare.
Perechea
este
pereche pentru că nu are Eden.
Suntem
exilaţii din Grădină,
suntem
condamnaţi s-o inventăm,
să-i
cultivăm florile delirante,
giuvaieruri
vii tăiate
ca
să împodobească un gît.
Suntem
condamnaţi
Să
părăsim Grădina:
în
faţa noastră
stă
lumea.
Trad.
Paul Doru Mugur
