Poemul a fost scris în
1935 în orașul Orenburg, din Ural, unde Victor Serge, scriitor francez și
dizident sovietic, fusese deportat. Manuscrisul original se află în arhivele
KGB. Pe Panait Istrati îl cunoscuse în 1927, la Leningrad. Victor Serge a avut
un rol covârșitor în distanțarea lui Panait Istrati de regimul stalinist.
Prietenia lor a fost atât de puternică încât în 1928 când Victor Serge este
arestat, Panait Istrati intervine la GPU și obține eliberarea lui. Cum și în ce
fel aflase Serge de moartea lui Istrati nu se știe. De la Orenburg a fost
transportat la Moscova în aprilie 1936, apoi trimis spre Occident datorită lui
Romain Rolland care intervenise pe lângă Stalin și Henrih Iagoda, șeful GPU.
Sfârșit – sfârșita Mediterana, sfârșit Parisul, sfârșit, sfârșit,
sfârșit acest colț de Alexandrie unde era să mori de foame,
de holeră,
de disperare,
– dar știi oare din ce crăpi?
Sfârșit – aventurile, buzele negre și ochii aurii
în fundul lupanarelor, în porturi,
în adâncul nopților.
Sfârșit – ispitele amare
și amețitoare
ale mării.
„Andros“ o ia spre Pireu,
„Santa Mercedes“ spre Brindisi, spre Indii,
spre Insulinda,
iar tu, tu rămâi, însetat și trist și fără un chior pe marginea unui pat de
hotel
unde pe sâni a caror lumina de lună mâinile tale o mângâie
plutesc negre cosițe…
Te sfădești și-ți place, e idiot poemul vostru,
Angélique, Geneviève, dragă, dragă curviștină…
Sfârșit – femeile, inocentele, supusele, căitele,
trădatele, abandonatele,
iertatele
și cele atât de pur iubite! – Și doar dorite, servitoarele
de la hanul din Lacu Sărat…
Sfârșit – mâncărurile ardeiate și acest vinișor negru puțin cam aspru
pe care-l beam stând la povești între haimanale…
Dar poate ca erau drepți între oameni,
dar poate că erau sfinți,
prietenii
de la micuța cafenea din Brăila
unde tâlhari cu șalele vârtoase făceau contrabandă
sub firma „Paradis“?
– Nici unul, știi, nici unul, nici unul
Nu l-ar fi lăsat pe altul prins în plasă.
Nu erau scriitori. –
Sfârșit – cărțile pe care le admiri
ca în copilărie pietricelele
minunate
culese pe țărm,
urcate din adâncul mării…
Sfârșit – cărțile pe care le scrii…
Și manuscrisele, Dumnezeule! cei care nu scriu nu știu ce-i asta
și cum poți să te saturi de ele!
Paginile vândute, paginile pierdute, adevărul, falsul,
aceasta grămadă de minciuni mari si mici, toate aceste cuvinte
care sunt capcane, surogat, vrăjitorie, –
și legenda!
Tristele pagini de care îți e rușine că le-ai scris
Și cele pe care n-ai reușit să ți le smulgi din creier…
Paginile obositoare, descurajante, epuizante și dintr-o dată vii
în care se cambrează Neranțula, mai frumoasă și mândră de ea însăși și mai
fericită să trăiască în ele decât în viața adevărată – în care Neranțula pleacă,
legănându-și șoldurile, și se aruncă în Dunăre
în plină zi,
o, dalbă înotătoare, îndragostită de apă…
Inima inimii oamenilor eruptă în opera ta.
Se mai vinde încă toată această hârtie tiparită
la Rieder?
Sfârșit – insulta,
N-ai fost cruțat deloc.
S-au hrănit din burdușirea ta cu insulte până ai murit si chiar după aceea.
Și astfel
mulți au mâncat datorită ție mai bine decât tine.
Au spus că ai trădat, că te-ai vândut, sărmane prieten!
Tu, fidelul, tu să-i trădezi pe toti acești negustori de fraze,
Tu, vândut, tu, care n-aveai nimic de vânzare, de nevândut tu însuți!
Zăceai pe tăieturile tale din ziare asemenea lui Iov pe gunoaiele lui,
scuipându-ți lent ultimul rest de plămân
în fața acestor mercenari de presă,
laudători ai masacrelor profitabile,
profitori ai revoluțiilor desfigurate…
Sfârșit – pâna și dorința de a muri
când nu mai sunt decât ticăloși în această vale a plângerii publicitare.
Cândva te rataseși pentru că prea mult ai iubit pământul.
Ți-a rămas din asta o cicatrice la nivelul carotidei
iar sinuciderea te împiedica să porți gulere tari.
Ultimele tale pagini neterminate se despart de tine
ca un zbor de porumbițe,
umbră și cenușă, întoarceți-vă în umbră, întoarceți-vă în cenușă –
ai vrea să hohotești de plâns, dar nu e cu putință, să hohotești de plâns,
glumiți, desigur!
Te poticnești, pietrele fierbinți ale drumului cedează sub pașii tăi,
– sprijiniti-mă, grațioaselor! – sprijiniți-l, grațioaselor, sprijiniți-l,
cerul orbește, ah, ce sfâșiere!
Pleci între două zeițe, ele te asigură, ele te duc,
consolatoare:
singuratatea, prietenia.
N-am să te mai văd trecând din cameră în cameră
mestecându-ți gândurile amare
în ceașca ta de cafea amară.
N-am să-ți mai potolesc furiile vehemente.
N-am să-ți mai vad mâinile vânoase de balcanic,
marea-ți gură îmbracată în aur,
nasul de adulmecător, ochii de șiret copil bătrân,
cinic printre răufacători…
Și nu vom pleca în Provence, cu rucsacul, să facem fotografii
ca la douazeci de ani,
gratis pentru cea mai frumoasă și pentru nebun, pentru logodnică și anarhist…
Erau vremurile frumoase.
Atât de des am respirat noaptea gândindu-mă la tine
încât astă-seară, în acest deșert, mă simt mai aproape de tine
decât de cei vii.
Aceleași vânturi trec peste stepa mea și peste Bărăganul tau,
aceleași uragane…
Carul Mare strălucește în fereastra mea, iar în spatele casei se întinde
câmpia, atât de pustie și vastă încât parcă e sfârșitul pământului,
o femeie tânară doarme acolo în oboseala muncii și liniștea harului.
Tristețea proaspată a morții tale mă tulbură și mă înseninează.
Acesta e mormântul tău și va fi al meu și este deja al nostru,
viața noastră continuată.
Ascult pentru tine
ce liniște luminoasă cade peste vacarm.
Osrenburgt, s19t35
Trad. Mircea Iorgulescu
