LI TAI-PE - Şopotul apelor

Abia şopteşte unda
În ceasul vesperal.
Îşi oglindeşte luna
De toamnă chipul pal.

Şi-atât e de adâncă
Tăcerea, că aud
Cum lotusul suspină
Pe-adâncul lac din sud ...

Şi parcă îmi şopteşte
Cu glasul stins, mereu,
De-adânca lui tristeţe
Să mă-ntristez şi eu ...

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - Pinul cel tânăr

Creştea lângă veranda
De sud, şi-l admiram,
Un pin cu cetini dese,
Nebiruit la ram.

Şi vârful, zi şi noapte,
Foşnea în vântul lin,
Melodios şi dulce
Foşnea vânjosul pin.

Pe rădăcini stă muşchiul
În cârlionţi zglobii ;
Coroana lui, doar valuri
Adânci, liliachii ...

Şi cum foşnea din ramuri
Uşor, în vântul lin,
Parcă vedeam cum creşte
Mereu, frumosul pin.

Şi poate ani va creşte
Şi secole la rând,
Şi nourii o dată
Cu vârful străbătând !

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - La o ceaşcă de vin

Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea !

N-auzi ? Şi vântul parcă
Oftează de necaz !
Până şi vântul râde
De tine, că eşti treaz !

Te uită ce bogată
E Firea, uneori ...
Şi arborii deschis-au
Ca nişte ochi de flori,

Şi susură din ramuri,
Şi din frunzişuri moi ;
Cu ochi de flori se uită
La ierburi şi la noi ...

În linul ceas al serii,
Aproape, în boschet,
S-a furişat un gangur,
Şi fluieră încet ...

În ceştile de aur,
În limpedele vin,
Încet răsare luna,
Cu discul ei deplin !

Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea :
Te-aşteaptă ceaşca plină
Ridic-o, deci, şi bea.

Căci toate trec, şi toate
Se duc spre nicăieri !
Toţi oamenii aceştia
Erau copii mai ieri !

Să dăm pe gât, şi vinul,
Şi luna prinsă-n ceşti,
Căci azi sunt albi la tâmple
Toţi oamenii aceşti !

Demult căzu seraiul
Cel mare, în ruini !
Şi sălile celebre
S-au potopit de spini,

În lungul zilei, cerbii
Aleargă în tumult,
Pe Marile Terase
Vestite, de demult ...

O, numai timpul singur
E fără de sfârşit !
Şi demnitari muriră,
Şi hanii au murit !

O, numai timpul singur
E fără de hotar !
Pe prăfuite ziduri
Se lasă noaptea, iar ...

Te sfătuiesc, ascultă :
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea !

Demult, în alte vremi
Adâncuri de genuni,
S-au risipit seraiuri
Celebre, şi străbuni !

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - Su U*

*erou chinez din timpul dinastiei Han de Apus.
În anul 100 î.e.n. împăratul U-di l-a trimis ca ambasador al Chinei la triburile siunnu ;
hunii l-au vârât în temniţă, apoi l-au surghiunit să pască oile lângă lacul Baikal.

Atunci când a căzut prins, în vitrega robie varvară,
A pătimit zece ani, ca un vai de el, în străinare fără ţară.
Dar oricât de aprig a fost jugul sclaviei, în mari umiliri îndurat,
Nicicând credinţa juruită legiuitului stăpân n-a lepădat.
Cu dor arzător prinsul privea cum stolurile săgetau cerul de primăvară,
Zborul gâştelor călătoare amintindu-i de draga ţară,
De unde zadarnic aştepta mereu o slovă, o veste, o carte ;
Aripele se răvăşeau în slavi, dar neîndurate treceau fâlfâind mai departe.
Pe urma oşteanul a fost făcut slugă, silit, cioban de oi, să cutreiere în păstorie
Într-un tărâm sterp şi sărac, prin ţinuturi de necuprinsă pustie.
Acolo, între lanţul de munţi şi ruginita câmpie nisipoasă,
Îl rodea aleanul singurătăţii, cu dor de ţară şi dor de casă,
Şi nu o dată, minţindu-şi foamea, în toiul iernii flămânde, mânca zăpezi,
Blestemând soarta nedreaptă, într-a’ nenorocului amare dovezi ;
Iar la arşiţa verilor cenuşite, ca să-şi mai stingă buzele uscate,
Sorbea jilăveala ce duhnea încropită, în coclirea smârcurilor sărate.
Abia apoi, când îşi pierduse nădejdea, într-un târziu, fu slobod să plece :
Nu mai ştia pe unde s-apuce, şi calea întoarcerii încotro mai trece.
Numai după îndelungata şovăire, târându-şi paşii, către miazănoapte a plecat ...
Şi iar şi-a amintit de sălbaticele geruri, de viscole ce l-au degerat.
Însă de foamea ce-l făcea să leşine şi-a amintit cu ruşine, pân’ la sfârşit,
Când i-a fost dat să-şi razeme fruntea pe umărul prietenului reîntâlnit.
Atuncea, fără a se destăinui altfel, porniră amândoi în hohote a plânge,
Iar lacrimile, podidite în neştire, se preschimbară-n stropi de sânge.

Traducere de Adrian Maniu

LI TAI-PE - Poetul gândind să plece la o ţiitoare

Să-ţi pierzi în cântec tinereţea toată
Irosind vremea, pe-o zi ca asta luminată,
Numai ca să proslăveşti strălucirea unui obraz ?
Dar până nu ţi-ai dat de-a bine seama,
Te-a şi ajuns al bătrâneţilor necaz.
Hei, ce ne pasă, doară
Ne desfătăm deplin în primăvară !

Cuvintele dragi anume pregătite pentru la despărţire
Ne încarcă mai tare sufletele cu mâhnire,
Încât silim să minţim veselire.
Nehotărâţi ne perindăm
Ici-colo, fără ţintă în plimbare,
În loc să ne tot minunăm
De prunul şi de piersicul în floare
Şi să sorbim cucernici o licoare-mbătătoare.

Când o cintează să cânte mai cutează,
Din neguri muntele se-nseninează.

Acum în amurg se lasă linişte desăvârşită,
Pădurea-i urgisită,
Stufăria pustiită,
Coliba părăsită,
Tinda pentru totdeuna zăvorâtă.

Traducere de Adrian Maniu
 

LI TAI-PE - Cântecul fluviului

De câtă vreme lunec
Tăcut, pe fluviu-n jos,
În luntrea mea uşoară
Din lemn de abanos ?

Stă flautul alături,
Şi vântul uşurel
Abia, abia suspină
Trecând încet prin el.

Dă-mi vin! Să piară-n noapte
Trecutu-ntunecos,
Ca umbra unui lotus
Pe malul mătăsos ...

Comoara mea e luntrea,
Un vis trecând prin vad,
Şi vinu-aşa de dulce
Şi flautul de jad ...

Sărută-mă ! Pământul
Cu cerul ţi-l aştern ...
Prin tine, doar, Iubire,
Voi fi şi eu etern.


Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - Tinereţe

Bătea un vânt de seară.
Se desprimăvăra.
Un călăreţ pe Drumul
Mormintelor trecea.

Îngândurat feciorul
La pas mâna întâi,
Apoi ca o furtună
Trecea galop prin văi.

Se-nvolburau în urma-i
Frunzare alburii,
Ca un talaz sălbatec
Al unei vijelii ...

Şi s-a oprit deodată:
« Dar incotro? Ce drum
Al lumii nesfârşite
Să mai apuc de-acum ? »

Şi sta la o răscruce,
Pe gânduri. Şovăia ...
Râs auriu de fată
Deodată auzea ...

« De drumurile lumii
Nici nu mai vreau să ştiu ! »
Şi-a-ntors încet fugarul
Spre râsul auriu ...

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - Gânduri de toamnă

Cad frunzele, într-o perdea gălbue.
De pe terasă vrut-am să privesc,
Prin zborul lor, statura ta, dar nu e ;
Doar muntele departe îl zăresc ...

Sunt singură şi dorul tău mă cheamă ...
Cad frunzele, şi eu oftez prelung.
Nici nourii la tine nu ajung,
Căci toţi, deasupra mării, se destramă ...

Şi vesti de groază vin dinspre câmpie :
Asupra lumii iar barbarii cad !
S-a-ntors trimisul nostru din solie,
Cu veste rea, la Porţile de Jad !

Cu oştile ce face Hanul, oare ?
În răsărit veni-vor, la hotar ?
Sâ cainez sau nu, căzuta floare ?
Sunt singură de mult, şi-i toamnă iar ...

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - De pe « Ţărmul tomnatec » poetul scrie către soţia lui

Mereu, tot mai departe,
Pe alte căi, mergând,
N-am parte de odihnă
Niciunde şi nicicând!

Nestăvilit mă duce
Al pribegiei val,
Mereu, tot mai departe
De locul meu natal ...

Acuma, doar o luntre
E adăpostul meu
Şi-s trist nespus, şi apa
Mă leagănă mereu.

Şi-ţi scriu scrisoarea asta
Şi lăcrămez spre ea,
Şi-s trist nespus, şi tristă
E şi scrisoarea mea !

Nu ne-a fost dat, soţie,
Nedespărţiţi să fim,
Prin lume, împreună,
Aşa, să pribegim !

Rămasă-n miazănoapte,
Departe eşti de-aci,
Iar eu oftez, într-una
Mergând spre miazăzi ...

Trei ani s-au scurs din ziua
Când i-am lăsat pe-ai mei.
Nimic nu ştiu de tine,
Şi-acasă nu ştiu ce-i.

Şi palid sunt la faţă,
Bătut de vântul crunt,
Şi de mâhniri prea multe
La tâmple sunt cărunt,

Şi în zadar mai caut
Cuvântul minunat,
O, scumpa mea soţie,
Să-ntinereşti deodat’!

Un oaspe beat, la mine
A fost cândva, demult ...
Din mână « Peştişorul
În cinci culori » i-am smuls

Şi-am plâns cumplit, cu glasul
De disperare spart,
Când ţi-am văzut scrisoarea
Cu semne de brocart!

Cu cât citeam, un geamăt
Mă sugruma în gât !
Din hieroglife, lacrimi
De foc au izvorât ...

Primitu-ţi-am scrisoarea
Cu semne de brocart.
Departe eşti, şi sute
De ape ne despart ;

Cărarile, într-una,
Mă duc spre miazăzi.
Şi, poate, alte sute
De munţi, ne-or despărţi.

Lăsa-voi alte râuri
Şi munţi, în drumul meu,
Dar gândurile noastre
Alături sunt, mereu ...

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - Pavilionul de porţelan

Pavilionul verde,
Înalt, de porţelan,

Lucea superb, departe,
Pe lacul diafan.

Ducea până la dânsul
Un pod de jad, întins

Ca blana unui tigru
În pânda lui surprins.

Acolo, în tăcere,
În serile târzii,

Şedeau câţiva prieteni
În mantii aurii,

Tăcuţi şedeau acolo
Prietenii aceşti.

Se înclinau spre masă
Când beau adânc din ceşti.

Grăiau încet, arare,
Profund, şopotitor,

Să nu trezească noaptea
Cumva, cu glasul lor!

Tăceau, apoi pe gânduri
Prietenii aceşti.

Se înclinau spre masă
Când beau adânc din ceşti.

Şi se vedea-n adâncul
Acela diafan,

Răsfrânt, pavilionul
Înalt, de porţelan,

Şi se vedeau adese,
Răsfrânţi în limpezimi,

Cum beau câţiva prieteni,
Acolo-n adâncimi.

(LI TAI-PE 701-762)

Li TAI-PE - Improvizaţie

Rochia ei - un nor.
Obrazul - floare.
Vând îmiresmat, uşor,
Primăvară - dor!
Sus, la munte, de-ar fi ea,
Nu mă-ncumet a-l urca.
Lunii când se va-nclina,
Eu departe m-oi afla,
Primăvară - dor...

 (LI TAI-PE 701-762)

LI TAI-PE - Hoinărind pe malul pârăului

În sfârşit, cu munţii
Numai, singur sunt!
Murmură pârâul vesel,
Şi eu cânt !

Hai, pârâu ! Aleargă
Mai clocotitor !
Am scăpat de oameni
Şi de răul lor !

E mai greu suişul,
Nouri dau tarcol.
Stâncile par gata
Să se zvârle-n gol ...

Sare unda, sare
De pe stânci pe stânci !
Hai, pârâu, prin alte
Văi şi mai adânci !

Florile, pe maluri,
Sunt nespus de vii,
Când le bat, uşoare
Ceţuri aurii ...

Aş rămâne, lanţuri
De vieţi în şir,
Să alerg cu unda,
Flori să tot admir ...

Dar coboară noaptea
Neagră, pe platou.
Trebuie, la oameni
Să mă-ntorc din nou !

(LI TAI-PE 701-762)

Li TAI-PE - Cascada din munţii Lu

Departe-n munţi, amurgul
Scânteietor pierea:

După albastre ceţuri
Abia mai pâlpâia.

Şi mă uitam la munţii
Pierduţi în albăstrimi.

Priveam tăcut cascade
Căzând din înălţimi:

Cum tocmai de sub nouri
Cascada se-azvârlea,

Şi prin albaştri codri
De sus, se prăvălea,

Părea că de pe ceruri,
În pulberi puhoind,

Se prăbuşeşte Calea
Lactee, scânteind... 

(LI TAI-PE 701-762)

 

LI TAI-PE - Cântec pământului, bând şi tânguind pentru jalea ţărânii

Atunci când pătimirea-n lume s-a ivit,
grădina sufletului s-a părăginit
şi bucuria cântecelor a pierit, s-a veştejit.

Că viaţa e neagră,
dar moartea mai neagră!

Stăpân vremelnic ăstei vetre primitoare
cât are-mbelşugare,
în crama adăpostitoare
cu vinul auriu
şi alăuta mea alăturea mă ţiu!

La locul lui e zbârnâitul strunei când goleşti paharul.
Asemeni îndeletniciri stârnesc întotdeauna harul.

Paharul plin
cu vin
pe-ndelete sorbit
la ceas chibzuit
e mai preţuit
decât oricare altă avuţie
pe astă pământeană-mpărăţie.

Că viaţa e neagră,
dar moartea mai neagră.

O fi albastrul slăvilor înţelepţească veşnicie...
dar rostul ţărânei cât o să mai ţie,
ca floare să răsară
în orice primăvară ?

Tu, omule nătâng, au ce te socoteşti ?
Doar nu ţi-e-ngăduit alt veac să mai trăieşti
în putredă deşertăciunea lumii !

Priveşte numai spre adâncul humii
atunci când bate raza lunii:
jos pe-a` mormintelor ponoară
o iazmă hâdă se strecoară,
ce hăuleşte,
tânguieşte,
văicăreşte,
iar adierea însăşi mierea vieţii iroseşte.

Acum, dragi oaspeţi, pregătiţi-vă, bând vinul,
sfârşească-se odată chinul,
amarul,
paharul
golindu-l pân` la fund, şi istovind suspinul...

Că viaţa e neagră,
dar moartea mai neagră!


traducere de Adrian Maniu





(LI TAI-PE 701-762)

Li TAI-PE - Cu vinu-n faţă

Prietene, ridică pocalu-aşa ca mine!
Simţi vânt de primăvară surâzător cum vine?
Şi piersicii şi prunii prieteni vechi spre noi
Închină cupa florii şi o deschid apoi.
În arbori verzi sunt grauri. Aud cântare trează.
Pe aur de pocale şi luna scânteiază.
Eram mai ieri ce tineri cu-obraz copilăresc
Şi astăzi fire albe pe tâmple se ivesc.
Mărăciniş sufocă vechiul palat regesc,
Iar cerbii pe terasa Kusu senin păşesc.
Odinioară-aicea doar prinţi şi împăraţi –
Acum domneşte colbul, păianjeni aninaţi.
De ce licoarea asta să nu cutezi s-o bei?
Vezi doar, cu toţii pierit-au. Nu-i unul dintre ei.


(LI TAI-PE 701-762)

LI TAI-PE - De unul singur beau sub lună (II)

O, dacă cerurile înseşi
n-ar fi ţinut la cinste vinul,
Stelele Vinului, vă-ntreb,
ar mai împodobi seninul?
O, dacă oamenii cei vechi
n-ar fi avut spre vin chemare,
Izvorul Vinului cel viu
ne-ar mai răsfrânge setea oare?
Iar dacă ceruri şi pământ
găsiră drept să-l îndrăgească
de ce nu ne-am muia şi noi
în cupe buzele de iască?
Cei vechi beau cu-ncântare vin,
ades nesocotind tainul.
Sarea pământului acest
pentru-nţelepţi era tot vinul.
Şi, dacă sfinţi şi înţelepţi
iubiră vinu-ntotdeauna,
ce să mai căutăm în cer?
Să bem aici, că e totuna.
Trei cupe daţi-mi şi cutez
pe jos să-nfrunt nemărginirea;
un dou de-mi daţi, aş învăţa
să mă îngemănez cu firea.
Deci, dragi prieteni, despre vin –
ales izvor de poezie –
celor scrobiţi nu le vorbiţi,
că nu pricep. Vorbiţi-mi mie.


(LI TAI-PE 701-762)

LI TAI-PE - De unul singur beau sub lună (I)

Pe strat de flori am pus ulciorul
înmiresmat şi plin.
Ci singur în tăcerea nopţii
să mă desfăt cu vin?
Drept comesean chemat-am luna
cu nimbu-i de scântei,
ba umbra încă mi-am chemat
şi, iată, suntem trei.
Oare, mă-ntreb, să ştie bea
în rând cu mine luna
ori umbra, chiar dacă de-un veac
mă însoţeşte-ntruna?
Umbra şi luna sunt oricum
de-a pururi împreună,
aşa că, oaspeţi dragi, să bem!
Bea, umbră, şi bea, lună!
Încep să cânt şi luna-n tact
se leagănă, cochetă,
să dănţui prind şi umbra mea
zănatic mă repetă.
Şi chefuirăm cot la cot
ca-n vremile de glorii
şi pe trustrei pe trei cărări
ne răzleţiră zorii.
Rămas-am iar înstrăinat
pribeag pe căi sihastre
până la marele popas
de dincolo de astre.


(LI TAI-PE 701-762)

Du Fu - Şoimul cu pliscul larg deschis

Cumplită-i soarta
şoimului bolnav!
Batjocura-l pândeşte
orişiunde;
noaptea,
pe malul râului gângav,
un arbore
durerea i-o ascunde.
Ziua,
mai pare-ameninţător,
e încă vrednic
groază să inspire:
gâşte înfricoşate,
laşe ciori
zadarnic fug
de tulburea-i privire.
Înaripatul
cerului cuţit
silit e umilinţa
s-o înveţe.
Penetul
într-atât i s-a rărit,
că nu-l mai poţi privi
fără tristeţe.
Iată-l
pe zi ce trece mai sfârşit:
şi-un uliu-i poate
căuta gâlceavă.
Odinioară,
cel acum smerit
cu vulturii se întrecea
în slavă.
Munţii se-ntunecă
în asfinţit,
vântul ursuz
goneşte valuri sure,
pe Himalaia
urşii-au adormit,
ies şerpii
din desişuri de pădure.
Ca piatra
peste pradă-ar fi căzut,
de nu i-ar fi
aripa dreaptă ruptă:
eroul boltei piere
abătut,
ucis de viaţă fără luptă.


(Du Fu 712-770 ) 

Du Fu - Chiparosul bolnav

Era chiparosul a obştei
mândrie,
coroana lui părea
un baldachin,
iar el
ca un dragon domnea-n câmpie,
stăpân pe vânturi,
neclintit, deplin.
La umbra lui cea grea,
în miez de vară,
se adunau din jur la sfat
moşnegi.
Cum să ghiceşti
că el trăgea să moară,
supus unor
necruţătoare legi?
Cum fremăta,
puternic în amiază,
tristeţii neplătindu-i bir
nicicând!
Şi iată,
rădăcinile cedează,
cad crengile,
ca poamele, pe rând.
Un fenix purpuriu,
căinându-şi puii,
se vaietă,
precum la cimitir.
Doar bufniţei
de-acum a plânge nu i-i:
i-a şi căzut o bortă
sub priviri.
Un călător
venit din lumea largă
priveşte gânditor
copacu-nfrânt,
vrând să cunoască
şi să înţeleagă
ce legi domnesc în cer şi pe pământ.


(Du Fu 712-770 ) 

Du Fu - Greierul

Neînsemnat, plăpând,
uşor,
în ierburi nevăzută
trişcă,
glăscioru-i trist
adeseori
ne-nseninează
şi ne mişcă.
Ziua
domneşte peste hat,
iar noaptea
simţi cu duioşie
că, nu ştiu cum ajuns
sub pat,
îţi cântă-n taină
numai ţie.
Eu zac departe,
în pustii,
şi lacrimile-mi curg
amare.
Dor de nevastă
şi copii
mă sfâşâie
fără-ndurare.
Plâng strune,
flautele gem,
e cântul lor
fără pereche,
dar eu
drept alinare chem
acest glas viu
în ceas de veghe.


(Du Fu 712-770 )

DU FU - Licuriciul

Din ierburi putrezite
răsărit,
fugar de soare,
beznei duce dorul.
Sărac i-i sclipătul
pentru citit,
dar fericeşte-n noapte
călătorul.
Când ploi revarsă
nemilosul cer,
îl scapă de primejdie
copacul.
Oare când crapă pietrele
de ger
unde găseşte crezământ, săracul?


(Du Fu - 712-770)

Emile Verhaeren - Vântul

Pe-ntinse bălării, la nesfârşit
Vuieşte vântul de noiembre!
Pe bălării, la nesfârşit,
Vântu-a venit.
Se frânge-n ramuri, se sfâşie
Din burg în burg, în vijelie,
Vântul vui,
Vântul sălbatic de noiembre!

Fântâni de ferme,
Cu scripeţi şi găleţi de fier
Scrâşnesc,
Pe la fântâni de ferme,
Găleţi şi scripete
Scrâşnesc, scot ţipete,
Cu moartea-n jalea lor gemând spre cer.
Vântul repede peste râu
Foi de mesteceni fără frâu,
Vântul sălbatic de noiembre;
Vântul muşcă din ramuri
Cuiburi de păsări;
Vântul răzuie fier
Şi piaptănă în zări troiene,
Turbat, bătrânei ierni cu ger,
Ros de turbare, vântul,
Vântul sălbatic de noiembre!
În staulele povârnite
Pătratele de geam cârpite
Bălăbăne zdrenţe-atârnânde,
Geamuri cârpite cu hârtii...
Vântul sălbatic de noiembre!
Pe cel colnic cu iarbă bistră,
De jos în sus, prin gol de zar
De sus în jos, cu fulgerări,
Seceră moara vânt, sinistră,
Seceră moara neagră vântul, vântul,
Vântul sălbatic de noiembre.

Bordeiele în patru labe
Rotind la turle de biserici
Se clatină-n proptele slabe;
Cu streşinile la pământ
Plesnesc în vânt,
În vânt sălbatic de noiembre.

Crucile-n strâmbul cimitir,
Braţe de morţi, crucile-n şir,
Cad cu un zbor adus de vânt,
Abătut negru pe pământ.

Vântul sălbatic de noiembre,
Vântul,
Aţi întâlnit în cale vântul,
În sute de răspântii, poate,
Strigând de frig, suflând de trudă,
Aţi întâlnit în cale vântul,
Spăimosul vânt cu fruntea udă,
În noaptea grea l-aţi întâlnit
Când luna jos a prăbuşit
Şi când, nemaiputând,
Şubrede, satele pe rând,
Urlau ca fiarele la lună
Către furtună?

Pe bălării, la nesfârşit,
Auzi vântul urlând,
Vântul sălbatic de noiembre.

Emile Verhaeren - Laptele

În pivniţa prelungă şi cu tavan scăzut,
Lângă răsuflătoarea ce da spre nord, sunt oale
Lăsând să se răcească, alb, laptele, agale,
În roşul şi rotundul lor pântece de lut.

Le vezi dormind în colţuri de umbră şi ai spune
Că se deschid pe ape stătute, nenufari,
Sau că bucate stau sub capace albe, mari,
Păstrate-n umbră, îngeri la cină să adune.

Butoaie pântecoase pe dublu şir dormind,
Tăvi mari cu şunculiţe şi şuncile-aromind,
Sau caltaboşii, graşii, cu tenul alb, sfielnic,

Şi ninse gros cu zahăr stau tarte negre-n grup
Stârnind turbate pofte în pântece, în trup...
Doar laptele, în faţă, stă rece, feciorelnic.

Cesar Vallejo - Masa

La sfîrşitul luptei,
murind comandantul, veni spre el un om
şi-i zise: „Nu muri, mi-eşti atît de drag!”
Cadavrul însă, vai!, continuă să moară.
Se apropiară doi şi-l rugară din nou:
„Să nu ne laşi! Voinice! Întoarce-te la viaţă!”
Cadavrul însă, vai!, continuă să moară.

Douăzeci, o sută, o mie, cinci sute de mii alergară
strigînd: „Atîta iubire, şi să nu poţi nimic în contra morţii!:
Cadavrul însă, vai!, continuă să moară.

Atunci toţi oamenii pămîntului
îl înconjurară; îi văzu cadavrul trist, adînc mişcat;
se ridică de jos încet,
îmbrăţişă pe primul om; şi începu să meargă…

10 septembrie 1937


traducere Al. Husar

Cesar Vallejo - Agapă

Azi n-a venit nimeni să-ntrebe;
nici nu mi-a cerut nimic în seara aceasta.

N-am văzut nici o floare de cimitir
în atît de vesela litanie a luminilor.
Iartă-mă, Doamne; ce puţin am murit!

În seara aceasta toţi, toţi trec
fără să mă-ntrebe nici să-mi ceară ceva.

Şi eu nu ştiu ce se uită şi rămîne
rău în mîinile mele, ca un lucru străin.

Am ieşit la poartă,
şi-mi vine să le strig tuturor:
De le lipseşte ceva, aici să rămînă!
Pentru că-n toate serile acestei vieţi,
eu nu ştiu cu ce porţi dau de o fată,
şi ceva străin preia sufletul meu.

Azi n-a venit nimeni,
şi ce puţin am murit în această seară.


traducere Al. Husar

Cesare Vallejo - Heralzii negri

Sînt lovituri în viaţă, prea grele… Eu nu ştiu!
Lovituri ca din ura lui Dumnezeu, de-ai crede
că-n faţa lor tot jarul suferinţei
ţi s-ar aruncă-n suflet… Eu nu ştiu!

Puţine sînt, dar sînt… Sapă şanţuri obscure
pe faţa cea mai dură şi cel mai călit spate.
Par mînjii barbari ai năvălirii hune,
sau heralzii negri ce moartea ni-i trimite.

Sînt adînci prăbuşiri a Christilor din suflet,
ale unor credinţe ce blestemate mor.
Sînt răni sîngerînde ca troznetele pîinii
care uitată arde-ntr-o gură de cuptor.

Şi omul… Bietul… bietul! Întoarce ochii parcă
o palmă peste umeri i-ar fi fost izbită,
întoarce smintiţi ochii, şi-ntreaga sa viaţă
i-apare ca o baltă de culpe, într-o clipită.

Sînt lovituri în viaţă, prea grele… Eu nu ştiu!


Traducere de Al. Husar
 

Cesar Vallejo - Voi vorbi despre speranţă

Nu simt această suferinţă ca fiind Cesar Vallejo. Nu sufăr acum ca artist, sau ca om, nici măcar ca simplă finţă vie. Nu simt acestă durere ca un catolic, mahomedan sau ateu. Pur şi simplu sufăr. Dacă nu m-aş numi Cesar Vallejo, tot aş suferi la fel. Dacă n-aş fi artist, tot aş suferi. Dacă n-aş fi om sau pur şi simplu fiinţă vie, tot aş suferi. Dacă n-aş fi nici catolic, nici mahomedan, nici ateu şi tot aş suferi. Astăzi sufăr de undeva de jos. Astăzi pur şi simplu sufăr.

Mă doare fără explicaţii. Durerea mea este atît de adîncă, încît n-a avut nici o dată vreun motiv, nici n-ar avea nevoie vreodată de vreun motiv. Care să-i fie cauza? Care este acel lucru atît de important care a încetat să-i fie cauză? Nimic nu-i e cauză dar nimic nu s-ar putea abţine să-i fie cauză. De ce s-a născut durerea asta aşa singură? Durerea mea vine odată cu vîntul din nord şi vine odată cu vîntul din sud, ca acele ouă hermafrodite pa care nişte păsări rare le ouă uneori în vînt.

Dacă mi-ar muri nevasta, m-ar durea la fel. Dacă mi-ar tăia cineva beregata de la un capăt la altul, m-ar durea la fel. Dacă viaţa, cu alte cuvinte, mi-ar fi alta, m-ar durea la fel. Astăzi sufăr de undeva de sus. Astăzi pur şi simplu sufăr.

Mă uit la pîinea celui flămînd şi văd că foamea lui se îndepărtează atît de mult de durerea mea, încît, dacă n-aş mai mînca nimic pînă mor, cu siguranţă că măcar un fir de iarbă mi-ar răsări pe mormînt. La fel cu îndrăgostitul! Sîngele lui este prea fertil faţă de al meu, care nu are de unde curge şi pe care n-are cine să-l bea.

Pînă astăzi am crezut că toate lucrurile din lume sunt, inevitabil, taţi sau fii. Dar acum stau aici cu durerea mea fără tată şi fără fiu. Nu are spate să apună, are un piept prea mîndru ca să răsară, dacă ai pune-o în vreo cameră întunecată, n-ar lumina şi dacă ai pune-o în vreo cameră luminoasă, n-ar lăsa umbră. Astăzi sufăr fie ce-o mai fi. Astăzi pur şi simplu sufăr.


traducere Paul Doru Mugur

Cesar Vallejo - Poem

Un om merge cu o bucată de pîine pe umăr
Să mai scriu, după asta, despre dublul meu?

Un altul se aşează, se scarpină, scoate un păduche de la subţioară,
îl pocneşte între unghii.
Cum să mai îndrăzneşti să vorbeşti despre psihanaliză?

Altul dă peste mine cu un băţ în mînă.
După asta să mai vorbesc cu doctorul despre Socrate?

Un infirm merge braţ la braţ cu un copil.
Să mai citesc, acum, André Breton?

Altul tremură de frig, tuşeşte, scuipă sînge.
Cum să mai fac vreo aluzie la eul meu profund?

Altul caută prin gunoaie resturi de mîncare, oase.
După asta să mai scriu despre infinit?

Un muncitor cade de pe o schelă, moare şi nu-şi mai mănîncă prînzul.
Să mai inventez rime şi metafore?

Un vînzător îşi înşeală clienţii la cîntar.
După asta să mai vorbesc despre a patra dimensiune?

Un bancher falsifică conturile.
Cu ce faţă să mai plîng la teatru?

Un cerşetor doarme cu un picior sub spate.
După asta, să nu vorbesc despre Picasso?

Unul merge la o înmormîntare suspinînd.
Cum să mai intru în Academie?

Altul îşi curăţă puşca în bucătărie.
Cum să mai îndrăzneşti să vorbeşti despre dincolo?

Altul trece numărînd pe degete. Cum să vorbesc despre non-eu fără să strig?


din volumul postum "Poeme umane" 1939
traducere de Paul Doru Mugur
 

Cesar Vallejo - Mamă, mîine plec la Santiago

Mama, mîine plec la Santago
că să mă spăl în binecuvîntarea şi-n plînsul tău.
Îmi potrivesc dozarea şi roşul
Cu plaga falselor griji.

Acolo mă aşteaptă arcul tău de spaimă,
columnele neliniştilor tale
care încheie viaţa. M-aşteaptă curtea,
coridorul de jos cu podoabele-i
de sărbătoare. M-aşteaptă vechiul tău fotoliu,
acea mobilă bună şi trainică, strînsă în piele
solidă, care adăposteşte, seara să scîrţîie, fesele
strănepoţilor, în curele şi arcuri.
Cern afecţiunile cele mai pure.
Mă răsucesc, n-auzi şuier de sondă?
N-auzi tobă în zori?
Plăsmuiesc cuvintele tale de dragoste
pentru văgăunele acestui pămînt.

O, de s-ar aşeza zburătoarele file
la semnele de carte cele mai depărtate,
la cele mai clare citate.

Aşa, moartă nemuritoare, aşa.
Sub dubla arcadă a sîngelui tău, pe unde
se trece în vîrful picioarelor, de pînă şi tata
ca să pătrundă-aolo,
se face mic, mai mic de jumătate,
de seamănă cu primul meu copil.
Aşa, moartă nemuritoare.
Între colonada osemintelor tale,
ce nu se prăbuşeşte nici un plînset
şi-alăturea de care nici destinul
nu poate pune-un deget.
Aşa, moartă nemuritoare.
Aşa!


traducere de A.E. Baconsky

Cesar Vallejo - Poetul către iubita sa

Iubito,-n noaptea asta tu te-ai crucificat
pe bârnele arcuite ale unui sărut;
mâhnirea ta îmi spune că Domnu-a lăcrimat,
că-i un prohod mai dulce decât acest sărut.

În noaptea fără seamăn, atâta m-ai privit,
că Moartea-nveselită a tot cântat din os.
În noaptea de septembrie, atuncea s-a slujit
a doua mea cădere, sărut prea omenos.

Iubito, laolaltă murim, alături foarte;
cocleala o să sece, treptat pierind ca fumul;
o umbră trîmbiţează buzele noastre moarte.

Mustrări nu vor străbate ochi binecuvântaţi;
nicicum n-o să te supăr. Şi sub acelaşi tumul
Un somn adânc ne poarte, ca pruncii-ngemănaţi.


"Heralzii negri", traduceri de Mihai Cantuniari, Univers, 1979 

Cesar Vallejo - Desfoliere sfântă

Lună! Coroană a uriaşei ţeste,
ca frunze lepezi umbre portocalii,-n eter!
Pari mitra sângerie a unui Crist ce este-un
devastator de dulce giuvaier!

Lună! Smintită inimă de sus,
de ce vâsleşti aşa, în cupe
pline c-un vin albastru, spre apus,
aidoma învinsei, îndureratei pupe?

Lună! Şi astfel rătăcind în van,
te spulberi fără milă-n opaluri cristaline:
pesemne eşti fărâmă din sufletu-mi ţigan,
azurul despicându-l în plânsetul de rime!...

"Heralzii negri", traduceri de Mihai Cantuniari, Univers, 1979
 

Cesar Vallejo - Zarurile eterne

Doamne-al meu, stârneşte milă fiinţa-n care-s aflător;
rău îmi pare pâinea să-ţi înghit;
dar acest sărman lut gânditor
nu e coaja ce-a dospit în a ta coastă:
tu n-ai Marii să te fi părăsit!

Doamne, om dac-ai fi fost cu-adevărat,
ai fi ştiut să fii un Dumnezeu;
doar că tu, dintotdeauna împăcat,
din opera-ţi nimic nu ai simţit.
Divin e omul! – el te-a pătimit!

Azi, prin vrăjiţii-mi ochi trec scăpărări
ca-n ochii unui osândit:
Doamne, vei aţâţa mulţimi de lumânări,
să dăm de-a dura zarul învechit...
Poate, o, jucător, de-i voia sorţii
-a cosmosului tot-,
va fi să iasă cearcănele Morţii
precum, funebrii, cei doi aşi de glod.

Doamne, în noaptea surdă, neagră, de tăciuni,
n-o să mai poată juca, fiindcă Pământul
e-un zar de-acum uzat şi rotunjit
de cât s-a dat, pierind în zare, rostogol,
şi nu se va opri decât în gol,
în golul vastelor îngropăciuni.


"Heralzii negri", traduceri de Mihai Cantuniari, Univers, 1979

Cesar Vallejo - Urnă

Sunt oarba pasăre măiastră
ce prin lentila unei răni priveşte,
de globul pământesc legată
ca de o urnă care se roteşte.

Şi lama sunt; dar mă sileşte
prostia cea vrăjmaşă să sfâşii
volutele de goarnă,
volutele de goarnă strălucind de silă,
muiate-n vechiul yaravi.

Sunt puiul unui condor jumulit
de archebuza cea latină;
plutesc în Anzi la suprafaţa omenirii
precum eternul Lazăr de lumină.

Mai sunt incaşul har ce se frământă
în aurite temple botezate-n
fosfaţi de rătăcire şi cucută.
Arar, simt cum din pietre stă s-asmută
o pumă, nervii rupţi, prin moarte.

A Soarelui dospire;
zaţuri de umbră, de simţire!

Cesar Vallejo - Glasul oglinzii

Aşa se scurge viaţa, ciudata amăgire.
O pală de senin însufleţind ciulinii!
Lângă dogma greutăţii
ucigătoare, sofismul Binelui şi-al Judecăţii!

Am prins la întâmplare, ce mâna doar atins-a;
miresmele zburară, şi-n ele am simţit
un putregai, la jumătătea drumului ivit
pe-un trunchi uscat, de măr. Era Iluzia, stinsa.

Aşa se scurge viaţa,
în mârşava cântare-a bacantei istovite.
Eu merg, plin de nelinişti, înainte,
bolborosindu-mi marşul funerar.

Lângă brahmanici elefanţi regali
şi-n josnica rumoare de clocot mercurial,
– urări cioplind în stâncă – perechile cum curg,
purtând o cruce-n gură, ca un uitat amurg.

Aşa se scurge viaţa – de Sfincşi orchestră vastă,
ce-­şi leapădă în Haos funebra defilare.

Cesar Vallejo - Iubire

Pupile stinse nu te mai răsfrâng, iubire;
mult inima idealistă te-a jelit!
Aşteaptă, larg deschise, ale mele potire
azimile-ţi de toamnă şi-un vin de răsărit.

Amor, divină cruce, împrăştie-n pustiire
sânge astral, ce ştie-a visa şi-a pânge-avan.
Pupile stinse nu te mai răsfrâng, iubire,
dorite, temătoare de-un plâns răsăritean!

Nu-mi eşti pe plac, iubire, când te găsesc distantă,
Trasă la sorţi în falduri de veselă bacantă
Sau în plăpânde, cârne, profiluri de muiere.

Iubire – descărnată, puroi care uimeşte – ;
iar eu, ca Dumnezeu, să fiu cel ce iubeşte
şi procrează fără beţia din plăcere!

Biografie - Cesar Abraham Vallejo

"Cel mai mare poet universal după Dante", cum l-a numit Thomas Merton, Cesar Vallejo, s-a născut în 1892 într-un sat din Peru într-o familie metisă foarte numeroasă (a fost mezinul a 10 surori şi fraţi). A publicat prima sa carte, "Los heraldos negros", (Heralzii negrii) în 1918. Cea mai mare parte a poemelor celui de-al doilea volum, "Trilce" le-a scris în 1921, în închisoare. Vallejo şi-a părăsit ţara în 1922. După asta, nu se va mai întoarce niciodată în Peru şi nu va mai publica nici un volum. O perioadă de timp a trăit la Paris după care a fost expulzat din motive politice în Spania, unde l-a cunoscut pe Pablo Neruda. Ultimii trei ani din viaţă i-a petrecut din nou la Paris, sărac şi bolnav. A murit în 1938. (Paul Doru Mugur)


Cesar Abraham Vallejo s-a născut la 16 martie în 1892 în Santiago de Chuco, un orăşel izolat din Nordul Peru-ului.
Bunicile erau indience chimu, iar bunicii, printr-o stranie coincidenţă, erau amândoi preoţi catolici. A fost mezinul unei familii cu 11 copii şi a crescut într-un mediu extrem de religios.

În 1910, Vallejo intra la Şcoala de filosofie şi litere de la Universitatea din Trujillo, dar trebuie să o abandoneze din lipsa banilor.
Între 1908 şi 1913 a întrerupt studiile de mai multe ori, lucrând totodată ca profesor sau ca funcţionar într-o plantaţie de zahăr. Cu această ocazie va cunoaşte viaţa infernală şi munca din zori şi până la asfinţit a peonilor pentru câţiva centavos şi un pumn de orez.
Acest episod îi va inspira atât poezia cât şi orientarea politică. Vallejo se întoarce la Universitatea din Trujillor, la studii de literatură şi drept, citind cu nesaţ cărţi despre determinism, mitologie şi evoluţie.
După ce primeşte masteratul în literatură (1915), el continuă studiile de drept până în 1917. Viaţa sa în Trujillo se complică din cauza unei relaţii sentimentale care îl aduce în pragul disperării şi de aceea se mută în Lima.
În Lima obişnuia să viziteze acele locuri din cartierul Chinatown unde se consuma opium, afişându-se în Cafeneaua boemei alături de figuri marcante ale literaturii acelei perioade. Primul său volum, "Los Heraldos negros/ Heralzii negri" este publicat în 1919 şi primit cu entuziasm. Vallejo îşi pierde postul în învăţământ deoarece refuză să se căsătorească cu femeia cu care era implicat într-o relaţie sentimentală.
În 1920 este implicat într-un scandal politic terminat cu incendierea magazinului general. În ciuda protestelor intelectualilor şi a editorilor de presă, el este încarcerat pentru 105 zile. Eliberat, el se întoarce la Lima unde continuă să predea.
În 1922 publică "Trilce", al II-lea volum de poezie. Temându-se că s-ar putea întoarce la închisoare, el pleacă la Paris. De-abia în 1925, Vallejo îşi găseşte o slujbă stabilă într-o agenţie de presă, recent înfiinţată, şi îşi continuă studiile de drept la Universitatea din Madrid. Primeşte bursă din partea guvernului spaniol, iar această resursă financiară împreună cu veniturile obţinute din articolele apărute în presă i-au permis poetului să se mute la Hotelul Richelieu în 1926 şi să ducă o viaţă mondenă, freceventând concerte, cafenele şi expoziţii.
Îi cunoaşte pe Antonin Artaud, Pablo Picasso şi Jean Cocteau, Lipchitz, Unamuno, Barrault, Tzara, Desnos, Maiakovski, Reinhardt, Meyerhold.
Creaţiile sincere, dar străbătute de tristeţe, pe care le-a scris în această perioadă formează o punte între volumul Trilce şi densa şi amara poezie pe care o va scrie în anii ‘30.

În 1928, începe să citească literatură marxistă. În septembrie 1928 el a făcut prima călătorie în Rusia ; de aici se întoarce şi fondează Partidul Socialist Peruan împreună cu alţi expatriaţi. În ianuarie 1929, Vallejo se mută împreună cu Georgette Philipart, pe care o cunoscuse după sosirea la Paris. Poetul continuă studiul asupra doctrinei marxiste intenţionând chiar să renunţe la poezie pentru a scrie o carte de teorie marxistă.
În decembrie 1930 poetul este arestat într-o gară pariziană şi este obligat să părăsească ţara în termen de trei zile. Va alege Spania. Aici se va înscrie în Partidul Comunist Spaniol şi va ţine cursuri explicând muncitorilor primele noţiuni de marxism.
În 1934, Vallejo se căsătoreşte cu Georgette, iar situaţia lor financiară cunoaşte cea mai grea perioadă. Loial cauzei antifasciste, Vallejo începe să construiască o "poezie populară", încorporând reportajul de război, dar versul devine totuşi mai ermetic decât înainte.
În 1938 pe fondul unei stări generale debile reapare paludismul, o veche boală de-a poetului, care îi va pune capăt vieţii chiar în Vinerea Mare ( 15 aprilie 1938).

Amada esta noche tu te has sacrificado
sobre los dos maderos de mi beso
y tu pena me ha dicho que Jesus ha llorado
y que hay un viernes santo mas dulce que ese beso

Iubito-n noaptea asta te-ai jertfit
pe-altarul buzelor mele
durerea-ţi mi-a vorbit de plânsul lui Iisus
şi că Vinerea Mare e mai presus de-acest sărut

Cesar Vallejo - Cei nouă monştri

şi, spre nefericire,
durerea creşte-n lume cu fiecare clipă,
creşte cu treizeci de minute pe secundă, pas cu pas,
şi natura durerii este durere de două ori,
şi condiţia martirajului, carnivoră, vorace,
este durere de două de două ori,
şi rostul ierbii,neprihănite, durere
de două ori
şi binele de-a fi ne doare îndoit.

niciodată, oameni umani,
n-a existat atîta durere în piept, în guler, în
portmoneu,
în pahar, în măcelărie, în aritmetică.
niciodată atîta mîngîiere dureroasă,
niciodată n-a lovit atît de aproape departele,
niciodată focul niciodată
nu şi-a jucat mai bine rolul de mort rece!
niciodată, domnule ministru al sănătăţii, niciodată
sănătatea n-a fost mai mortală, niciodată
migrenă n-a scos atîta frunte din frunte!
pînă şi dulapul a simţit în rafturile lui durerea,
şi inima, în cutia ei, durerea,
şi şopîrla, în cutia ei, durerea.

creşte nefericirea, fraţilor oameni,
mai repede decît maşina, decît zece maşini,
creşte,
cu viţa lui Rousseau, cu bărbile noastre,
creşte răul din motive necunoscute nouă,
ne scufundăm în propriile noastre lichide,
în noroiul propriu şi-n propriul nor solid!
suferinţa îşi schimbă unghiurile, face
în aşa fel ca fierea să cadă vertical
cu pavajul,
ochiul să fie văzut şi urechea auzită,
şi urechea aceasta bate de nouă ori
la ora fulgerului şi scoate nouă hohote
la ora grîului, nouă sunete de femeie
la ora plînsului, nouă cîntece
la ora foamei şi nouă trăznete,
nouă lovituri, mai puţin un ţipat.

durerea ne sfîşie, fraţilor oameni,
din spate, din faţă, din profil,
ne înnebuneşte în cinematografe,
ne răstigneşte în gramofoane,
ne dezarticulează în pat, cade perpendicular
cu biletele noastre de călătorie, cu scrisorile;
şi e foarte grav să suferi, măcar de te-ai putea ruga...
căci, că urmare a
durerii, există unii
care se nasc, alţii care cresc, alţii care mor,
şi alţii ce se nasc şi nu mor, alţii
care mor fără să se fi născut, şi alţii
ce nici nu se nasc şi nici nu mor(sînt cei mai mulţi).
de asemeni, ca urmare a
suferinţei, sînt trist
pînă peste cap, şi mai trist pînă la călcîie,
de a vedea pîinea răstignită, plutind
însîngerată,
plîngînd, de a vedea ceapa,
cerealele, în general, făina,
sarea, pulverizată, apa fugind,
vinul, un ecce-homo,
atît de palidă zăpadă şi soarele atît de roşu!
cum, fraţilor, oameni,
să nu vă spun, că nu mai pot,
nu mai pot cu atîtea sertare,
cu atîtea minute, cu atîtea
şopîrle, cu atîtea
răsturnări, atît de departe şi atîta sete de sete!
domnule ministru al sănătăţii, ce-i de făcut?
oh, spre nefericire, oameni umani,
oh, fraţilor, sînt atîtea de făcut.

Cesar Vallejo - Pas greşit între două stele

Există oameni atît de nefericiţi, că nici măcar
n-au trup ; pe măsura lui pletele
cad, cîteva degete, dezvăluindu-le imensul zbucium ;
viaţa e pe deasupra lor ;
par răsăriţi din aer, făcuţi s-adune-n gînd
suspine să audă
biciul şuierînd în cerul gurii.

Se desprind din propria lor piele, râcâind
sicriul în care se nasc.
Urcă prin moartea lor ceas după ceas
şi se prăbuşesc de-a lungul alfabetului
îngheţat, pînă la pămînt.

Vai de atît de mult ! Vai de atît de puţin ! Vai de ei !
Suspine în camera mea, ascultîndu-i sub lupă !
Suspine în pieptul meu, cînd îşi cumpără haine !
Suspine în jegul meu alb, în drojdia solidară cu ei !

Iubite fie urechile prelungi,
iubite fiinţe care se-aşează,
iubit necunoscutul şi soţia lui,
aproapele cu mîneci, ochi şi guler !

iubit să fie cel ce are ploşniţe,
cel care stă sub ploaie cu pantofii rupţi,
cel care priveghează cadavrul unei pîini
cu două lumînări înfipte în ea,
cel care-şi prinde degetul în uşă,
cel fără sfînt în calendar,
cel care umbra şi-a pierdut-o-n foc,
animalul, cel care pare un papagal,
cel ce pare un om, bietul bogat,
mizerul pur, săracul cel sărac !

iubit să fie cel căruia
i-e foame sau i-e sete, dar nu are
foame cu care să-şi îndestuleze setea,
nici sete să-şi îndestuleze atîta foame !

Iubit să fie cel care munceşte
cu ziua, ori cu luna, ori cu ora,
cel ce asudă de ruşine sau de chin,
cel ce se duce la cinema din porunca braţelor sale,
cel ce plăteşte cu ceea ce nu are,
cel ce doarme cu faţa în sus,
cele ce nu-şi mai aminteşte copilăria ;
iubit să fie chelul fără de tichie,
cinstitul fără remuşcări,
hoţul fără trandafiri,
cel ce poartă ceas şi l-a văzut pe Dumnezeu,
cel ce are onoare şi nu leşină !

Iubit să fie pruncul ce cade şi mai plînge,
şi omul care a căzut şi tace !

Vai de atît de mult ! Vai de atît de puţin ! Vai de ei !

Cesar Vallejo - Violenţa orelor

toţi au murit.
a murit donia Antonia, răguşită, care făcea
pîine ieftină în oraş.

a murit preotul Santiago, cel căruia-i plăcea
să-l salute tinerii şi fetele, răspunzîndu-le
tuturor, fără deosebire : "bună ziua, Iosif! bu-
na ziua, Maria!"

a murit tînăra aceea blondă, Carlota, lăsînd un
copilaş de câteava luni, care a murit după aceea
la opt zile după mama lui.

a murit mătuşa Albina, care ştia să cînte
atît de frumos despre vremuri apuse şi moşte-
nite, în timp ce cosea în coridor, pentru Isidora,
slujnică din naştere, preacinstită femeie.

a murit un bătrîn chior, al cărui nume nu mi-l
aduc aminte, dar care dormea la soarele dimi-
neţii, rezemat de uşa tinichigiului din colţ.

a murit Fulger, cîinele cît mine de înalt, ră-
nit de un glonţ al nu se ştie cui.

a murit Lucas, cumnatul meu, cel de care-mi a-
mintesc cînd plouă şi pe care nu-l pot înlocui
cu nimeni.

a murit mama în revolverul meu, în pumnii
mei sora şi fratele în maţele mele în-
sângerate, toţi trei legaţi prin aceeaşi tristă
tristeţe, în lunile de august, an după an.

a murit cîntăreţul Mendez, înalt şi foarte beat,
cel care scotea din clarinet melancolii întregi,
făcînd să doarmă găinile din cartierul meu mai
înainte de apusul soarelui.

a murit eternitatea mea şi stau s-o priveghez.

Cesar Vallejo - Vara

E Vară, plec de-acum. Dar mă-ntâlnesc mereu
al serilor mânuţe ascultătoare
soseşti evlavioasă ; îmbătrânită tare;
nu vei găsi pe nimeni în sufletul meu.

Vară! Prin balcoanele mele vei trece
cu mari mătănii de-ametist şi aur,
ca un episcop trist cear fi venit
din depărtări, să caute, să binecuvânteze
inele rupte mirilor defuncţi

Eu,Vară, plec de-acum. Departe, prin septembrie
o roză e a mea; ţi-o încredinţez anume;
agheazmă să împrăştii pe toate ale sale
Zile de păcat şi de îngropăciune

Dacă, de-atâta plâns, mausoleul
Va-naripa şi piatra cu raza de credinţă
tu glasul ţi-l înalţă în predică, şi-i cere
lui Dumnezeu s-o ţină veşnic moartă

Se va petrece totul mai târziu
nu vei găsi pe nimeni în sufletul meu.
Şi nu mai plânge, Vară. În brazda ce se cască
se ofileşte-o roză, dar ea o să renască.

Cesar Vallejo - Septembrie

Demult, în noaptea de septembrie, tu
cu mine-atât de bună-ai fost… că m-a durut !
Eu nu ştiu ce-a urmat ; vezi de aceea
nu trebuia să fii atât de bună, nu.

În noaptea-aceea-ai plâns când m-ai văzut
ermetic şi tiran, bolnav şi trist.
Eu nu ştiu ce-a urmat… vezi, de aceea
nu ştiu de ce-am fost trist… aşa de trist !

Numai în noaptea suavă, de septembrie,
în ochii-ţi de Magdală-am uzurpat
distanţa până la Tata …ţi-am fost drag !

Dar într-o altă seară de septembrie,
pe jarul tău am împroşcat, dintr-o maşină,
băltoaca nopţii de decembrie.

Cesar Vallejo - Păianjenul

E un păianjen enorm care nu mai pleacă din loc;
un păianjen incolor, al cărui corp
- numai cap şi abdomen - sângerează.

Azi l-am privit îndeaproape. Şi cum s-a mai zbătut
spre toate părţile
să-şi împrăştie nenumăratele picioare.
Şi m-am gândit la ochii lui invizibili,
la piloţii fatali ai păianjenului.

E un păianjen care tremură
fixat pe-un ascuţiş de piatră;
abdomenul deoparte,
de alta, capul.

Atâtea picioare, sărmanul, şi nici unul nu-l poate
susţine. Şi văzându-l
în asemenea jalnică stare
cât de mult m-a făcut să sufăr drumeţul acesta.

E un păianjen enorm, care nu-şi poate
târâ abdomenul în urma capului.

Şi m-am gândit la ochii săi
şi la numeroasele sale picioare...
Şi cât de mult m-a făcut să sufăr drumeţul acesta!

Cesar Abraham Vallejo - Drojdii

În după-amiaza asta plouă ca niciodată; şi nu
am poftă să mai trăiesc, inima mea.

După-amiaza asta e blândă. De ce să nu fie?
S-a-mbrăcat în graţie şi mâhnire; s-a-mbrăcat ca femeie.

În după-amiaza asta plouă la Lima. Şi eu mi-amintesc
de-nfricoşatele peşteri ale ingratitudinii mele;
de stana-mi de gheaţă deasupra macului ei,
mai grea decât acel: „Nu fi aşa!” al ei;
de florile mele negre, cumplite; de barbara,
uriaşa lovitură de piatră; şi de răstimpul glacial.
Cu uleiuri aprinse, demnitatea-i tăcută
va pune punct.

De-aceea, în după-amiaza asta, ca niciodată merg
cu bufniţa asta, cu inima asta.
Şi alţii trec alături; şi vazâdu-mă aşa de trist,
iau o bucăţică din tine
în faldul abrupt al mâhnirii mele adânci.

În după-amiaza asta plouă, plouă tare. Şi nu
am poftă să mai trăiesc, inima mea!

Charles Bukowski - Deci vrei să fii scriitor

deci vrei să fii scriitor.
dacă nu vine arzător din tine
atunci, orice ar fi,
nu o face.

dacă nu vine pur şi simplu din
inima şi din mintea şi din gura
şi din interiorul tău,
nu o face.

dacă trebuie să stai ore întregi
holbându-te la ecranul calculatorului
sau cocoşat peste
maşina de scris
căutând cuvintele potrivite,
atunci n-o face.

dacă o faci pentru bani sau
faimă,
n-o face.

dacă o faci pentru că vrei
femei în pat,
n-o face.

dacă trebuie să pierzi ore
rescriind şi rescriind la ea,
atunci n-o face.

dacă-i greu numai să te gândeşti la ea,
n-o face.

dacă încerci să scrii precum altcineva,
n-o face.

dacă trebuie să aştepţi să iasă din tine,
atunci aşteaptă răbdător.

dacă nu iese din tine,
atunci fă altceva.

dacă întâi trebuie s-o citeşti neveste-tii
sau prietenei tale sau prietenului tău
sau părinţilor tăi sau oricui altcuiva,
nu eşti pregătit.

nu fi ca mulţi alţi scriitori,
nu fi ca multe alte mii de
oameni ce se autointitulează scriitori,
nu fi mohorât şi plictisitor şi
pretenţios, nu fi consumat de dragoste de sine.

bibliotecile lumii
s-au săturat
de cei ca tine.

dacă nu vine din
sufletul tău precum o rachetă,
dacă n-ai înnebuni sau
te-ai sinucide sau ai ucide
dacă n-ai scrie,
n-o face.

dacă soarele din tine
nu-ţi arde interiorul,
n-o face.

când a venit cu adevărat timpul,
şi dacă ai fost ales,
se va întâmpla de la
sine şi se va întâmpla
până când mori sau moare-n tine.

nu există nicio altă cale.
şi n-a existat niciodată o altă cale.

Sylvia Plath - Lady Lazarus

Am făcut-o din nou.
Un an la fiecare zece
Îl duc la capăt –

Un fel de miracol umblător, pielea mea
Strălucitoare ca un abajur nazist,
Piciorul meu drept

Un prespapier,
Chipul meu lipsit de însuşiri, pînză fină
de evreu.

Decojeşte-mi faţa de masă
O, inamic al meu.
Te înspăimînt? –

Nasul, orbitele ochilor, toţi dinţii?
Acra respiraţie
se va evapora într-o zi.

Curînd, în curînd carnea
Cripta mormîntului se va simţi
acasă peste mine

Şi eu o femeie surîzătoare.
Am doar treizeci de ani.
Şi precum pisica nouă vieţi am de murit.

Aceasta este Numărul Trei
Ce mizerie
Să distrugi fiecare deceniu.

Un milion de fire.
Mulţimea ronţăind alune
dîndu-şi coate să le vadă

Dezvelindu-mi mîna şi piciorul –
Marele striptease
Domnilor, doamnelor

Acestea sînt mîinile mele
Genunchii mei
Aş putea fi piele şi os,

Fără doar şi poate, eu sînt aceeaşi, femeie identică.
Prima oară cînd s-a întîmplat aveam zece ani.
A fost un accident.

A doua oară am vrut
să dureze pînă dincolo şi să nu mă mai întorc.
Mă răsuceam închisă-n mine

Ca o scoică de mare.
Ei trebuiau să strige şi să strige
Şi să culeagă viermii de pe mine ca pe nişte perle lipicioase.

A muri
Este o artă, ca orice altceva.
Eu o fac excepţional de bine.

O fac de simţi iadul în tine.
O fac de simţi că e adevărat.
Bănuiesc că ai putea spune că am un motiv.

Este destul de simplu să o faci într-o încăpere.
Este destul de simplu să o faci şi să rămîi acolo.
Este teatrală

Revenirea în plină zi
în acelaşi loc, la acelaşi chip, la acelaşi strigăt
sălbatic şi amuzat:

„Un miracol!“
Care mă doboară.
Există un preţ

Pentru a-mi privi cicatricele, există un preţ
Pentru a-mi asculta inima –
Merge, într-adevăr.

Şi există un preţ, un preţ considerabil,
Pentru un cuvînt sau o atingere
Sau pentr-un strop de sînge

Sau pentr-un fir de păr sau pentru hainele mele.
Aşa, aşa, Herr Doctor.
Aşa, Herr Inamic.

Eu sînt opera voastră,
Eu sînt averea voastră,
Fetiţa de aur pur

Ce se topeşte într-un ţipăt.
Mă răsucesc, mă pîrjolesc.
Nu vă gîndiţi că vă subestimez marea îngrijorare.

Cenuşă, cenuşă –
Tu scormoneşti şi tulburi.
Carne, os, nu e nimic aici –

Un calup de săpun,
Un inel de cununie,
O plombă de aur.

Herr Dumnezeu, Herr Lucifer
Păzea
Păzea.

Dincolo de cenuşă
Cu părul meu roşu la cer eu mă ridic
Şi ca pe aer bărbați înghit.


traducere de Iulian Tănase

William Blake - Proverbele Iadului

I

În vremea sădirii învaţă!
În vremea secerişului arată şi altora,
iarna bucură-te.

Condu-ţi acum straja şi plugul peste oasele morţilor.
Drumul excesului duce către palatul înţelepciunii.
Prudenţa este o menajeră bătrână, bogată, şi urâtă, curtată de incapacitate.
Cel care doreşte dar nu acţionează,împrăştie ciumă.
Viermele tăiat iartă plugul.
Scufundaţi-l în râul, iubitor de apă
 Nebunul nu vede acelaşi copac ca şi înţeleptul.
Cel, al cărui chip nu oferă niciodată lumina, nu va deveni niciodată o stea..
Veşnicia este îndrăgostită de producerea de noi vremuri
Albina ocupată nu mai are timp pentru durere.
Orele nebuniei sunt cronometrate de ceas, dar înţelepciunea;:
niciun ceas nu o va putea măsura.

Toată hrana este prinsă fără de plase sau capcane.
Aduceţi aici greutatea numărului şi măsuraţi-l într-un an de foamete.
Nici o pasăre nu zboară prea sus, în cazul în care zboară cu propriile-i aripi.
Un corp mort nu răzbună rănile.
Cel mai sublim gest pe care îl poţi face este acela de a-ţi stabili un altul, înaintea ta.
În cazul în care prostul ar persista în nebunia lui el ar deveni înţelept.
Nebunia este masca ticăloşiei.
Ruşinea este masca mândriei.

Închisorile sunt construite din pietre ale legii, bordelurile din cărămizile religiei.
Mândria păunului este slava lui Dumnezeu.
Voluptatea caprei este recompensă de la Dumnezeu.
Mânia leului este înţelepciunea lui Dumnezeu.
Goliciunea femeii este lucrarea lui Dumnezeu.

Excesul tristeţii râde .
Excesul bucuriei va plânge.

Răgetele leilor, urlete lupilor, furia mării învolburate şi sabia distrugătoare, sunt secţiuni de eternitate prea mari pentru ochii omului.
Vulpea condamnă capcana, nu pe sine însuşi.
Bucuriile se impregnează.
Durerile sunt odrăslite.
Lăsaţi bărbatul să poarte decăderea leului, iar femeia lâna oii,
Pasărea cuibul, păianjenul pânza, omul prietenia.
Prostul zâmbitor egoist şi prostul ursuz încruntat cugetat-au înţelept; aceştia ar putea fi o tijă.
Ceea ce este acum dovedit pe vremuri era doar imaginat.
Şobolanul, şoarecele, vulpea, iepurele; iată rădăcinile: Leul, tigrul, calul, şi elefantul, iată fructele.
Recipientele rezidă;
Fântânile se revarsă.
Un singur gând completează infinitul. Întotdeauna să fii gata pentru a-ţi vorbi mintea, iar omul de rând te va evita.
Fiecare lucru posibil pentru a fi dat crezării ar putea fi o imagine a adevărului.
Vulturul nu a pierdut niciodată atât de mult timp, ca atunci când a aflat despre corb.


traducere Emanuel Pătrăşcioiu
 

Pablo Neruda - O lămâie

 Din flori de lămâie
dezlegată,
peste lumini de lună,
dragostea se ancorează,

esenţele-i nesăţioase
sunt impregnate cu aromă,
Galbenul lămâiului se desprinde
Iar lămâile părăsesc planetariul arborelui

Delicată marfă!

Porturile sunt întinse întru
bazaruri de sine
pentru lumină şi
aur barbar.

deschidem
jumătăţi de
miracol,
iar acizii se coaguleaza,
acoperiţi
cu divizii înstelate

Seva originală a creaţiei -
ireductibilă, neschimbată,
vie...

astfel că,
prospeţimea trăieşte şi în ziua de astăzi
într-o lămâie,
în casa cojii, ce mirosea a dulce

proporţiile-s arcane şi acerbe.

Dacă vei tăia o lămâie cu un cuţit
Vei lăsa în urmă o catedrală mică:

Alcove, neghicite de ochi
deschid sticla acrită
pentru lumină;

topazul înhămase
picăturile,

altare,
Faţade înmiresmate

Astfel, în timp ce mâna
ţinea tăietura lămâii,
jumătate din lume
era în tocător,

aurul universului
era cuprins de o stare de bine
la atingerea ta

Un potir galben
doldora de minuni,
un sân şi un biberon
parfuma pământul

O fulgerare dăduse roade;
Un foc diminutiv de planetă.

Charles Bukowski - Un poem aproape fabricat

te văd bând din fântână cu minuscule
albastre mâini, nu… mâinile tale nu sunt minuscule
sunt mici, și fântâna e în Franța
de unde mi-ai trimis acea ultimă scrisoare și
ți-am răspuns și nu am mai auzit apoi niciodată de tine
obișnuiai să scrii poeme nebunești despre
ÎNGERI ȘI DUMNEZEU, toate cu majuscule și
cunoșteai artiști faimoși, majoritatea
îți erau iubiți,
îți scriam înapoi: „e in regulă, haide, intră în viețile lor,
nu sunt gelos pentru că nu ne-am întâlnit niciodată.”
ne-am apropiat odată în New Orleans, eram la distanță de un bloc,
dar nu întalnit, niciodată atins.
așa că ai fost cu renumiți și ai scris despre renumiți
și bineînțeles, ceea ce ai aflat
a fost că renumiții sunt preocupați de
faimă- nu de frumoasa tânără din patul lor
care apoi se trezește dimineața să scrie cu majuscule poeme despre
ÎNGERI ȘI DUMNEZEU. știm că Dumnezeu e mort, ei ne-au spus-o
dar ascultându-te nu am fost sigur. poate
din cauza majusculelor. erai una dintre cele mai
bune poete și le-am spus editorilor
„pe ea. publicați-o pe ea, e nebună dar e magică. nu e nicio minciună în focul ei.”
te-am iubit cum iubește un om o femeie pe care nu a atins-o,
căreia doar îi scrie, cu care păstrează fotografii mici.
te-aș fi iubit mai mult daca aș fi stat într-o cameră mică rulând o țigară
și ascultându-te urinând în baie
dar asta nu s-a întâmplat. scrisorile tale au devenit mai triste
te-au trădat iubiții. „copilă, îți răspundeam, toți
iubiții trădează.” nu a ajutat.
ai spus că ai o bancă pe care plângi și
era pe un pod și podul era deasupra unui râu și ai stat acolo
pe banca aceea în fiecare noapte plângând pentru iubiții care te-au
rănit și uitat. ți-am răspuns dar nu ai auzit.
un prieten mi-a spus despre suicidul tău
3 sau 4 luni după ce se întâmplase.
dacă te-aș fi întâlnit
probabil aș fi fost nedrept cu tine sau tu cu mine.
mai bine asa.


traducere Raluca Neagu

Charles Bukowski - Cruzimea dragostei

fată mică și întunecată cu ochi blânzi
când va veni vremea să folosești cuțitul
nu voi tresări
și nu te voi învinui
în timp ce merg de-a lungul malului singur
în timp ce palmierii se unduiesc
palmierii grei și urâți
în timp ce viața nu sosește
și moartea nu pleacă
nu te voi învinui
în schimb
îmi voi aminti săruturile
buzele noastre zgâriate din iubire
cum mi-ai dăruit tot ce aveai
cum ți-am dăruit ce a mai rămas din mine
și îmi voi aminti camera ta mică
senzația de tine
lumina din fereastră
discurile tale
cărțile tale
cafeaua noastră de dimineață
prânzurile nopțile
corpurile răsturnate împreună
dormind
curenții minusculi mișcându-se viu și etern
piciorul tău piciorul meu
brațul tău brațul meu
zâmbetul și căldura ta
care ma făceau să râd
din nou.

fată mică și întunecată cu ochi blânzi
nu ai niciun
cuțit. cuțitul e al meu și nu-l voi folosi
încă.


traducere Raluca Neagu

Charles Bukowski - Un zâmbet care să ne amintească

aveam peștișori aurii și ei se roteau în bolul de pe masă
din apropierea draperiilor grele care acoperau fereastra
mama mea, mereu zâmbind, dorind ca noi toți
să fim fericiți, mi-a spus: fii fericit, Henry!
și avea dreptate. este mai bine să fii fericit dacă
poți.
dar tata continua să o bată pe ea să mă bată pe mine de câteva ori pe săptămână
în timp ce urla din rama lui de 6 pe 2 cm
pentru că nu putea înțelege
ce îl ataca din interior.

mama mea, biet pește,
dorind să fie fericită, bătută de 2 sau 3 ori pe săptămână
spunându-mi să fiu fericit. Henry, zâmbește!
de ce nu zâmbești niciodată?

apoi ea a zâmbit ca să-mi arate cum
și acela a fost cel mai trist zâmbet pe care l-am văzut vreodată

într-o zi peștii au murit, toți 5,
au plutit, pe o parte, aveau ochii încă deschiși.
când tata a ajuns acasă, i-a aruncat pisicii
acolo, pe podea, și noi am privit cum mama
zâmbea.


traducere Raluca Neagu

Octavio Paz - Urciorul spart

Ochiul lăuntric se deşteaptă, iar sub fruntea visătorului
se naşte o lume plămădită din flăcări şi zbucium:
sori albaştri, vîrtejuri verzi, pliscuri de lumină,
desfăcînd aştrii ca pe nişte rodii,
joc solitar de lumină, picătură de aur virgin
în mijlocul esplanadei calcinate,
păduri de cristal şi de sunet, păduri de ecouri,
crînguri de solilocuri, fîşii transparente;
vîntul - goană a fluviului printre zidurile imense
ale unei trecători de jeu,
armăsari, rachete ce se înfig în inima nopţii,
comete, scriitori, izvoare,
poeţi, înflorire subită a făcliilor, lumînări şi aripi,
invazii ale culorii albe,
păsări insulare cîntînd sub fruntea visătorului.

Deschisei ochii, îi ridicai spre cer şi văzui
noaptea inundată de stele.
Insule vii, brăţările acestora în flăcări, pietre arzînd,
respirînd cu greu, ciorchini de piatră vie;
dar ce izvor, ce claritate, ce puzderie de comete
peste un spate obscur,
ce de rîuri rătăcesc colo sus, ce vuiet străvechi,
cîtă apă în preajma focului, cîtă lumină
în preajma umbrei!
Harpe, grădini necuprinse de harpe.
Însă, aproape de mine nu-i nimeni.
Numai şesul: cactuşi, doar cactuşi enormi,
gigantice pietre
izbucnind diabolic sub soare.
Greierul muţise de mult,
se simţea pretutindeni un miros de var şi de seminţe arse,
drumurile erau ca nişte albii de rîuri secate,
şi aerul s-ar fi făcut mii de cioburi, dacă ar
fi strigat cineva: există oameni pe-aici?
Dealuri pleşuve, vulcani amorţiţi, pietre gîfîind
sub aceste splendori, gust de praf, secetă roşie,
zgomotul piciorului desculţ şi un pirъ* în mijlocul
deşertului, aidoma izvorului împietrit!

Spune-mi, tu secetă, tu pămînt calcinat, pămînt
din oase zdrobite, spune-mi, tu lună agonizantă,
nu există apă pe-aici?
Doar sînge, doar praf, doar urme de picior desculţ
pe un spate atît de enorm,
doar zdrenţe şi mîncărime de insecte, doar somnolenţa -
căpetenie de aur - domneşte sub soarele torid?
Unde sînt caii de pe malul rîului, unde-i nechezatul lor
dintre pietrele rotunde şi strălucitoare,
de pe podişuri, sub lumina verde a frunzişului,
unde sînt ţipetele de bărbaţi şi femei,
îmbăindu-se în primele raze?
Dumnezeul-porumb, Dumnezeul-floare, Dumnezeul-apă,
Dumnezeul-sînge, Fecioara,
toţi au murit, s-au pierdut ca fărîmele urciorului spart
pe malul izvorului sec?
Numai broscoiul e viu,
numai pielea lui verzuie străluceşte sub noaptea exotică,
numai căpetenia grasă de Cempoala este nemuritoare?
La umbra sacrului jad, stropit abundent cu sînge,
doi tineri sclavi făcîndu-i vînt cu evantaiul;
în zile de sărbători, stînd în faţa mulţimii,
rezemat în cruce, cu armă, cu baston,
în haine de luptă, cu chipul din silex sculptat,
respirînd fumul împuşcăturilor ca mirosul preţioasei tămîi,
iar la finele săptămînii, în casa-i blindată de pe litoral,
dezmierdîndu-şi iubita, acoperită cu bijuterii din gaz
de neon;
doar căpetenia aceasta e vie?

Iată şi ura verzuie, coada ei din lămi şi briceaguri,
iată cîinele şi urletul lui rîios,
agava taciturnă, candelabrul şi nopalul zbîrlit,
iată floarea care sîngeră şi face să sîngeri,
floarea de o implacabilă geometrie tăioasă,
ca un delicat instrument de tortură,
iată noaptea cu dinţii mari şi privire de vultur,
noaptea cu pumnalul din cremene;
n-auzi dinţii clănţănind,
n-auzi oasele zdrobite de oase,
n-auzi toba din piele umană, lovită de femur,
coşul pieptului bătut de călcîiul sălbatic,
tam-tamul timpanelor sub ploaia de raze delirante?
Iată praful ce se înalţă ca un galben suveran,
devastînd tot în cale, dansînd solitar şi prăbuşindu-se
pe dată, ca arborele cu rădăcini uscate,
ca turnul doborît de un fulger;
iată omul căzînd şi ridicîndu-se, mîncînd praf
şi mişcîndu-se tîrîş;
iată insecta umană perforînd piatra şi secolii,
măcinînd lumina,
iată piatra încinsă, iată omul învins şi lumina fragmentată...
Să deschizi ori să închizi ochii, e totuna.

Cetăţi lăuntrice incendiate de gînd, ca mai apoi
să devină pulbere şi flăcări,
rod al imaginaţiei, care creşte pînă cînd devine arbore
şi face să explodeze craniul,
cuvînt ce caută buzele care l-ar pronunţa;
peste anticele începuturi ale omului s-au prăbuşit pietrele,
secoli străvechi de piatră, ani divizaţi în lespezi,
clipe dense peste originea umană.
Spune-mi, tu secetă, tu piatră şlefuită de timpul ştirbit,
de foametea fără dinţi,
tu praf măcinat de dinţii care sunt secoli,
de secolii care sunt foame,
spune-mi, tu urciorule spart, rătăcit în praf de milenii,
spune-mi, lumina se naşte din frecarea osului de os,
a omului de om, a foametei de foame
pînă cînd apare scînteia, ţipătul, cuvîntul,
pînă cînd ţîşneşte apa şi creşte arborele
cu frunze late de peruzea?

Trebuie să dormi cu ochii deschişi,
trebuie să visezi cu mîinile,
să visezi visele rîului căutîndu-şi albia,
visele soarelui dibuindu-şi lumea,
trebuie să visezi în glas, trebuie să cînţi
pînă cînd melodia va prinde rădăcini,
pînă va deveni tulpină, ramură, stea,
să cînţi pînă cînd visul va genera şi va răsări
din coasta adormitului spicul roşu al reînvierii,
apele femeii, izvorul viu ca să bei din el,
să te priveşti în oglinda lui, să te recunoşti
şi să te redai,
ca să te ştii bărbat, apele care vorbesc în noapte
şi ne cheamă pe nume, izvorul cuvintelor
întru a zice eu, tu, el, noi,
sub acest arbore viu, sub acest monument al apei,
ca să ne rostim prenumele frumoase, ca să
ne recunoaştem
şi să fim fideli numelor purtate de noi;
trebuie să visezi înapoi, către începuturi,
trebuie să vîsleşti secole în urmă,
dincolo de copilărie, dincolo de naştere,
dincolo de apele botezului,
să dărîmi zidurile dintre oameni,
să uneşti din nou ceea ce a fost separat,
fiindcă viaţa şi moartea nu sînt contrarii,
ci o singură tulpină cu două flori gemene;
trebuie să găseşti cuvîntul pierdut,
să visezi înlăuntru, să visezi în afară,
să citeşti în tatuajul nopţii şi să priveşti amiaza în ochi,
să-i smulgi tăinuita mască, să te îmbăieşti
în lumina solară, să mănînci fructul nopţii,
să descifrezi scrisul stelei şi al rîului,
să-ţi aminteşti povestea sîngelui şi a rîului de mare,
a corpului şi a pămîntului, să revii la punctul de plecare,
nici înlăuntru, nici în afară, nici sus, nici jos,
dar la crucea drumurilor, acolo unde ele încep,
pentru că lumina cîntă şi imită apa,
iar apa imită frunza,
şi zorii zilei sînt doldora de fructe, pe cînd ziua şi noaptea
reconciliate curg ca un rîu liniştit,
se mîngîie prelung ca bărbatul şi femeia iubindu-se;
ca un rîu infinit, sub arcuri de secole,
curg anotimpurile şi oamenii,
curg într-acolo, către origini,
dincolo de sfîrşit, dincolo de începuturi...


Traducere Ion Reniţă

Pablo Neruda - din volumul de memorii "Mărturisesc că am trăit"

Valparaíso e foarte aproape de Santiago. Îl despart doar munţii hirsuţi, pe ale căror culmi se înalţă, precum obeliscurile, cactuşi uriaşi, ostili şi înfloriţi. Şi totuşi ceva indefinibil desparte Valparaíso de Santiago; acesta din urmă fiind un oraş captiv, înconjurat de ziduri de zăpadă. În schimb Valparaíso se deschide tot spre oceanul infinit, spre zgomotele străzii, spre ochii copiilor.

În tinereţea noastră boemă urcam mereu în zorii zilei, complet nedormiţi, fără un ban în buzunar, într-un vagon de clasa a treia. Eram poeţi sau pictori în jur de douăzeci de ani, cu o doză de nebunie neînfrânată ce se dorea consumată, împărtăşită, dezlănţuită. Valparaíso era un magnet.

Abia peste ani aveam să mai simt aceeaşi atracţie, inexplicabilă, pentru un alt oraş. Eram la Madrid când deodată, aflându-mă într-o berărie, ieşind dintr-un teatru noaptea târziu sau pur şi simplu plimbându-mă pe străzi, am auzit vocea oraşului Toledo chemându-mă; glasul mut al fantomelor lui, al tăcerii lui. Şi la acele ore târzii, cu prieteni la fel de nebuni ca şi cei din tinereţe, o porneam spre vechiul oraş, calcinat şi întortocheat, urmând să dormim îmbrăcaţi pe malul nisipos al fluviului Tajo ori pe sub podurile lui de piatră.

Nu ştiu de ce, dar dintre călătoriile mele fantastice la Valparaíso, una mi s-a întipărit în mod deosebit în minte, cu aroma ei de ierburi smulse din intimitatea câmpurilor. Ne duceam să ne luăm rămas-bun de la un poet şi de la un pictor ce urmau să plece în Franţa, cu un vagon de clasa a treia. Cum împreună n-aveam bani să plătim nici cel mai mizerabil hotel, plin de şobolani, l-am căutat pe Novoa, unul dintre nebunii noştri favoriţi din Valparaíso. Nu era chiar aşa de uşor să ajungi la el acasă. Urcând şi alunecând întruna pe coline, am zărit în întuneric silueta impasibilă a lui Novoa, ghidându-ne.

Era un bărbat impunător, cu barbă deasă şi mustăţi groase. Poalele largi ale hainei lui negre fâlfâiau ca aripile pe misterioasele creste pe care le urcam orbi şi amărâţi. Vorbea întruna. Era un sfânt nebun, canonizat doar de noi, poeţii. Şi fireşte, era naturalist. Şi vegetarian. Lăuda legăturile tainice, doar de el cunoscute, dintre sănătatea trupească şi darurile înnăscute ale pământului. Predica în timp ce mergea şi ni se adresa cu vocea lui tunătoare, de parcă i-am fi fost discipoli. Înainta cu figura lui neobişnuită, de sfânt Cristofor născut în mahalale pustii şi întunecoase.

În sfârşit am ajuns la el acasă: o colibă cu două camere. Patul sfântului nostru Cristofor se afla într-una din ele. În cealaltă trona un imens fotoliu de răchită, ornat din belşug cu inutile rozete de paie şi sertăraşe stranii, lipite de braţele lui; o capodoperă a stilului victorian. Uriaşul fotoliu mi-a revenit mie în noaptea aceea. Prietenii mei şi-au întins pe jos ziarele de după-masă, întinzându-se cu grijă peste ştiri şi peste editoriale.

După respiraţii şi sforăituri mi-am dat seama repede c-au adormit cu toţii. În ce mă priveşte, ghemuit pe fotoliul monumental, mi-era greu să adorm la cât eram de obosit. În aer plutea liniştea înălţimilor, a culmilor solitare. Doar câte un lătrat de câini astrali tulburând noaptea ori vreo sirenă îndepărtată a unui vapor, ce venea ori părăsea portul, îmi confirmau faptul că mă aflam în Valparaíso.

Deodată m-a învăluit o aromă stranie, tulburătoare. Mirosea a munte, a pajişte, a vegetaţie; erau miresme din copilăria mea, de care uitasem cu totul în zbuciumul vieţii citadine. M-am cufundat în somn, legănat de murmurul pământului meu natal. Oare de unde venea acea zvâcnire sălbatică a pământului, acele miresme pure? Vârându-mi degetele prin ochiurile răchitei fotoliului colosal, am descoperit sertăraşele şi în ele am simţit plantele uscate şi netede, crengile aspre şi rotunde, frunzele late, moi sau tari. Era acolo întregul arsenal binefăcător al predicatorului nostru vegetarian, comoara unei vieţi dedicate strângerii de buruieni cu mâinile lui uriaşe de sfânt Christofor exuberant şi plimbăreţ. Odată descoperit misterul, am adormit liniştit în aroma de ierburi binefăcătoare.

Câteva săptămâni am locuit pe o stradă îngustă din Valparaíso, vizavi de casa lui don Zoilo Escobar. Practic, balcoanele noastre se atingeau. Vecinul meu ieşea devreme în balcon şi făcea o gimnastică de anahoret care-i scotea la iveală coastele. Purtând mereu o salopetă amărâtă sau vreo jachetă roasă, în chip de marinar-arhanghel, el renunţase demult la navigaţie, la vamă, la orice preocupări marinăreşti. Cât era ziua de lungă îşi peria meticulos costumul de gală. Era un costum de postav negru pe care nu l-a purtat niciodată de-a lungul anilor, păstrându-l mereu în dulapul vechi, printre alte comori nepreţuite.

Dar cea mai scumpă şi mai tulburătoare comoară era o vioară Stradivarius pe care a păstrat-o cu grijă toată viaţa, fără s-o atingă şi fără să permită cuiva să pună mâna pe ea. Don Zoilo se gândea s-o vândă la New York. Acolo putea primi o avere pe preţiosul instrument. Câteodată o scotea din şifonierul amărât, îngăduindu-ne s-o admirăm cu pioasă emoţie. Odată şi odată o va porni don Zoilo Escobar spre nord şi se va întoarce fără vioară, dar plin de inele minunate şi cu dinţi de aur în gură, în locul golurilor ivite o dată cu trecerea anilor!

Dar într-o dimineaţă n-a mai apărut pe balcon ca să-şi facă gimnastica. L-am îngropat acolo sus, în cimitirul de pe deal, în costumul de postav negru ce-i înveşmânta pentru prima oară oasele lui mici, de pustnic. Corzile viorii Stradivarius nu i-au plâns plecarea. Nimeni nu ştia să cânte la vioară. De fapt, instrumentul nici nu mai era în şifonier. Pesemne luase drumul mării sau al New York-ului, împlinind visele lui don Zoilo.

Valparaíso e misterios, întortocheat, sinuos. Sus, pe dealuri, sărăcia se revarsă ca o cascadă. Se ştie cât mănâncă, cum se îmbracă (şi cât nu se mănâncă şi cum nu se îmbracă) populaţia numeroasă de pe creste. Rufele întinse la uscat din dreptul fiecărei case şi înmulţirea continuă a picioarelor desculţe trădează iubiri nestinse.

Dar lângă mare există case cu balcoane şi ferestre închise, fără prea mulţi locuitori. Printre ele se afla şi reşedinţa unui explorator. Am bătut de multe ori la uşa lui, cu ciocanul de bronz, ca să mă audă. În cele din urmă s-au auzit nişte paşi uşori şi un chip cercetător a întredeschis uşa grea cu neîncredere, dorind parcă să mă lase afară. Era bătrâna slujnică a casei, o umbră în şorţ, îmbrobodită, care abia îşi târşâia picioarele.

Exploratorul era şi el foarte bătrân şi împărţea doar cu slujnica spaţioasa casă cu ferestre închise. Venisem ca să-i văd colecţia de idoli. Holurile şi pereţii erau plini de creaturi stacojii, măşti striate în alb-cenuşiu, statui ce reproduceau anatomii dispărute, zei ai Oceaniei, scalpuri polineziene, scuturi ostile de lemn, îmbrăcate în blană de leopard, salbe de colţi feroce, vâsle de schifuri ce au străbătut ape norocoase. Cuţite violente înfiorau pereţii cu lamele lor argintii şerpuind în întuneric.

Am observat că zeităţile masculine de lemn se împuţinaseră. Falusurile le erau acoperite cu bucăţi de pânză, aceeaşi pânză din care erau făcute şorţul şi broboada slujnicei; era uşor de remarcat.

Bătrânul explorator se deplasa cu grijă printre trofee. În fiecare încăpere îmi oferea explicaţii, când grave, când ironice, ca unul care a trăit şi încă mai trăieşte bucurându-se de comorile lui. Cu bărbuţa lui albă semăna cu un fetiş din Samoa. Mi-a arătat flintele şi pistoalele mari cu care-şi urmărise duşmanii şi învinsese antilopa şi tigrul. Îşi istorisea aventurile cu o voce egală, şoptită. Era ca şi cum ar fi intrat soarele în ciuda ferestrelor închise, lăsând să pătrundă o rază firavă, ca un fluturaş zburdalnic învârtindu-se printre idoli.

La plecare i-am destăinuit intenţia mea de a mă duce în Insule, ajungând cât mai repede la nisipurile de aur. Şi atunci, după ce s-a uitat primprejur, şi-a apropiat mustăţile lungi şi încărunţite de urechea mea şi mi-a şoptit temător: "Să nu cumva să afle ea, să nu prindă de veste; şi eu mă pregătesc să plec într-o călătorie."

Şi a rămas aşa o clipă, cu un deget la buze, ascultând parcă paşii unui tigru prin pădure. Apoi uşa s-a închis în urma mea, neagră şi grăbită, aşa cum coboară noaptea peste Africa. ş...ţ

Mici lumi ale oraşului Valparaíso, părăsite, nu se ştie când şi din ce pricină, ca nişte cufere - de care nimeni nu mai are nevoie - în fundul unui beci; nu se va şti cum au apărut şi de ce vor rămâne pe vecie acolo. Poate că în tainice unghere, în sufletul oraşului, se vor păstra de-a pururi pierduta măreţie a valului, furtuna, sarea, marea vuind şi sclipind. Marea fiecăruia, ameninţătoare şi absconsă: un sunet de nepătruns, o unduire solitară preschimbată în pulbere şi spumă de vise.

În existenţele excentrice descoperite, m-a surprins identificarea supremă cu portul tulburător. Sus, pe coline, înfloreşte mizeria în clocot frenetic de gudron şi veselie. Iar jos, macaralele, debarcaderele, truda omului acoperă franjurul litoralului cu o mască pictată cu fericire trecătoare. Unii n-ating nici înălţimile, nici marea. Îşi ţin într-un cufăr propriul infinit, bucata lor de mare.

Şi-l păzesc cum pot, lăsându-se învăluiţi de uitare, ca într-o ceaţă.

Uneori Valparaíso se zbate ca o balenă rănită. Se clatină în vânt, agonizează, moare şi reînvie.

Aici fiecare fiinţă poartă în suflet amintirea unui cutremur. E un crâmpei de spaimă, lipit de inima oraşului. Înainte de naştere, fiecare om e un erou. Căci în memoria portului există acel dezastru, acea înfiorare a pământului ce tremură, şi zgomotul răguşit din adâncuri, ca şi cum într-un ţinut submarin ori subpământean ar începe să bată clopotele, vestind sfârşitul lumii.

Câteodată, după ce ziduri şi acoperişuri se prăvălesc, iscând nori de praf şi flăcări, în tăcere ori în urlete, când totul pare definitiv calmat prin moarte, din mare se iveşte, ca o spaimă ultimă, un val gigantic: uriaşa mână verde, înaltă şi ameninţătoare ca o trâmbă a răzbunării, măturând şi bruma de viaţă rămasă.

Adesea totul începe cu o unduire nelămurită, trezin­du-i pe cei adormiţi. Sufletul, aflat între somn şi veghe, comunică prin rădăcinile-i adânci, cu străfundurile pământeşti. A vrut s-o ştie dintotdeauna. Ei bine, acum o ştie. Apoi, când marea cutremurare ia sfârşit, n-ai încotro s-o apuci: zeii s-au dus, iar trufaşele biserici sunt praf şi pulbere.

Groaza ce te cuprinde nu seamănă cu aceea dinaintea taurului furibund, a pumnalului ameninţător sau a apei în care te afunzi. De-astă dată e o spaimă cosmică, o bruscă incertitudine; universul se destramă, se prăbuşeşte. Şi-un tunet surd, nicicând auzit până acum zguduie din rărunchi pământul.

Praful ridicat de casele dărâmate se împrăştie treptat. Şi rămânem singuri, cu morţii noştri, cu toţi morţii, fără să ştim de ce mai trăim.

Scările pornesc de jos în sus, se răsucesc, se caţără. Se subţiază ca firul de păr, se odihnesc, devin verticale. Se precipită, se alungesc, dau înapoi, nu se sfârşesc nicicând.

Câte scări? Câte trepte? Câţi paşi pe trepte? În secole câţi paşi, urcând şi coborând cu cartea sub braţ, cu roşiile, cu peştele, cu sticlele, cu pâinea în mână? Câte mii de ore au uzat treptele, săpând în ele canale prin care ploaia se joacă şi plânge?

Scări!

Nici un alt oraş nu le-a spulberat, nu le-a stricat rostul, nu le-a tocit şi nu le-a reclădit aşa cum a făcut-o Valparaíso. Nici un al oraş n-a avut asemenea zbârcituri: vieţile oamenilor vin şi pleacă pe ele, urcând mereu la ceruri de parcă ar coborî la origini. Scări, iar la mijlocul drumului: un ciulin cu flori stacojii! Scări pe care urcă marinarul întors din Asia spre a găsi acasă un zâmbet nou ori o absenţă cumplită! Scări pe care a căzut, ca un meteorit negru, un beţivan! Scări pe care urcă soarele, îmbrăţişând dealurile!

Am face ocolul lumii dacă am păşi pe toate scările din Valparaíso!

Valparaíso a strălucit în noaptea universului. Din toate zările, avântându-se către lumea întreagă au pornit nave înzorzonate, ca porumbiţele minunate, vase parfumate, fregate înfometate, întârziate la capul Horn, mult peste aşteptări... Adesea oamenii se năpusteau la păşuni de cum debarcau... Zile cumplite ori fantastice, când oceanele comunicau doar prin strâmtoarea Patagoniei. Vremuri când Valparaíso plătea bine echipajele care îl detestau ori îl adorau.

Un vapor a adus într-o zi un pian cu coadă; cu un altul a venit Flora Tristán, bunica peruană a lui Gauguin; în fine, la bordul lui "Wager" a ajuns primul Robinson Crusoe, în carne şi oase, descoperit de curând în insulele Juan Fernández... Alte ambarcaţiuni au adus ananas, cafea, piper din Sumatra, banane din Guayaquil, ceai de iasomie din Assam, anason din Spania... Vechiul golf, ruginita potcoavă a Centaurului, s-a umplut de miresme: pe o stradă te învăluia mirosul dulceag de scorţişoară; pe o alta, ca o săgeată albă îţi străpungea sufletul mireasma fructului anonaceei; dintr-o fundătură te pândea miasma algelor marine, mirosul întregii mări chiliene.

Şi-atunci Valparaíso se lumina, devenind aur întunecat, apoi portocal marin: înfrunzit, răcoros, umbros şi rodind din belşug.

Culmile oraşului Valparaíso s-au descotorosit de oameni, prăvălindu-le casele în râpi argiloase, colorate în roşu, auriu ori verde crud. Dar casele şi oamenii s-au agăţat de dealuri, s-au încolăcit, s-au înfipt, s-au chinuit, s-au aşezat pe verticală, s-au prins de stâncă cu orice chip. Portul e o zbatere între mare şi natura vagă a munţilor, dar omul e învingător în toate. Dealurile şi marea au creat oraşul, modelându-l; oferindu-i nu rigiditatea unei cazărmi, ci insolitul primăverii, cu desenele ei contradictorii, cu energia ei sonoră. Casele s-au topit în culoare: amarantul, galbenul, carminul, cobaltul, verdele şi purpuriul. Astfel şi-a îndeplinit Valparaíso misiunea lui de port adevărat, de vas eşuat pe uscat şi totuşi viu, de nave cu pavilionul fluturând în vânt. Vântul Marelui Ocean merita un oraş al pavilioanelor.

Printre aceste dealuri înmiresmate şi rănite am trăit eu. Sunt dealuri suculente, cu viaţa pulsând în spaţii infinite, în tainice şerpuiri şi reverberaţii de trompetă. În spirală te aşteaptă un carusel portocaliu, un călugăr ce coboară, o copilă desculţă atentă la pepenele ei, o sarabandă de marinari şi femei, o prăvălie ce vinde fier ruginit, un circ minuscul sub al cărui cort abia încap mustăţile dresorului de animale, o scară ce suie până la nori, un ascensor ce urcă, plin cu ceapă, şapte măgari cărând apă, o maşină de pompieri revenind de la un incendiu, o vitrină ce expune sticle cu conţinut benefic sau fatal.

Eu nu pot să ajung în atâtea locuri. Valparaíso are nevoie de un nou monstru marin, cu opt picioare, ca să-l străbată în întregime. Mă încântă imensitatea lui, intima lui întindere, dar nu reuşesc să-i cuprind dreapta multicoloră, stânga fertilă, înălţimile ori abisurile.

Pot să-i urmez doar clopotele, unduirile şi numele.

Mai ales numele, căci ele au rădăcini şi radicule, aer şi ulei, istorie şi muzică, iar în silabe au sânge.


Editura Vellant
sursa : http://www.romlit.ro/pablo_neruda_marturisesc_ca_am_trait

Osip Mandelştam - Fotbal

Aşa-i, bodyguardul a fost otrăvit.
În luptă inegală, nemiloasă,
E desfigurat, de onoare lipsit,
Zeul fotbalului, cu pielea groasă.


Uşor, precum în grea categorie
Boxerul noian de lovituri para:
O, expusă pânză în vijelie,
O, cort neocrotit, vai de soarta ta!


Poate, gloata s-a înghesuit prea mult,
Când cruntă de vie, în aiurare,
Fără-a goli întregul pahar temut –
Ţeasta i se pomeni la picioare.


Au nu tot făţarnic, ca-n infern,
Cu delicatul vârf dalb de picior
Atinsese cadavrul lui Olofern
Iudita Iudeei – batjocoritor?...

1913

din volumul Soarele negru
traducere de Leo Butnaru 

A.N. Ostrovski - Fata fără zestre teatru TV