Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Jacob și Wilhelm Grimm - Croitoraşul cel viteaz


Într-o dimineaţă de vară, un croitoraş şedea plin de voioşie la masa lui de lucru de lângă fereastră. Cosea de zor, iar mâinile lui parcă alergau singure pe ţesătură. Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe stradă o ţărancă, strigând cât o ţinea gura:
- Magiun! Magiun bun de vânzare! Magiun! Hai la magiun!
- Cuvintele femeii îi plăcură croitoraşului şi, scoţându-şi căpăţâna pe fereastră, îi zise:
- Ia vino sus la mine, mătuşică dragă! Presimt c-o să-ţi desfaci repede toată marfa…
Femeia urcă anevoie cele trei etaje, din pricină c-avea un coş tare greu. Când ajunse în camera croitoraşului, acesta o puse să-i arate toate oalele cu magiun. Le cercetă cu luare aminte, ca nu cumva să se înşele în vreun fel. Le cântări în mână, pe rând, îşi vârî nasul în fiecare, şi în cele din urmă spuse:
- Da, da, nu-i rău!… Ia cântăreşte-mi, dragă mătuşică, aşa, pe la vreo patru uncii. Adică, ia stai, poate să fie chiar şi un sfert de funt, că doar n-o să sărăcesc din pricina asta!
Femeia, care trăsese nădejde că-i un muşteriu bun ş-o să-i facă cine ştie ce vânzare, îi cântări cât ceruse, dar plecă îmbufnată şi bombănind. „Magiunul ăsta cred c-o să-mi priască nu şagă! îşi zise croitoraşul în sinea lui… Ş-o să-mi mai dea şi putere!” Aşa că scoase pâinea din dulap, îşi tăie o felie zdravănă ş-o unse cu magiun din belşug.
„Nu m-ating de ea până nu dau gata vesta!” gândi croitoraşul. Apoi puse felia de pâine cât mai aproape de el, s-o aibă tot timpul în faţa ochilor, şi se apucă să coasă mai departe. De bucuros ce era, făcea împunsături din ce în ce mai repezi. În vremea asta, mirosul cel dulce al magiunului se răspândi în toată odaia şi ajunse la droaia de muşte care moţăiau pe pereţi.
Atrase de mirosul plăcut, acestea dădură buzna să se aşeze grămadă pe bucata de pâine.

- Hei, muştelor, da’ cine v-a chemat aici?! strigă înciudat croitoraşul, încercând să alunge oaspeţii nepoftiţi.
Dar muştele, care nu înţelegeau deloc graiul oamenilor, nu se lăsară izgonite, ci tăbărâră puzderie asupra ospăţului. Atunci croitoraşul îşi ieşi din pepeni şi, apucând o basma, începu să lovească fără cruţare în grămada de muşte. „Păi dacă-i aşa, las pe mine, că vă-nvăţ eu minte” îşi zise el. Ridică basmaua, numără şi, ce credeţi: nu mai puţin de şapte muşte zăceau răpuse-n faţa lui, cu picioruşele ţepene!
„Da’ ştii că-mi eşti voinic, măi băiete!” se grozăvi croitoraşul, admirându-şi singur vitejia. „O ispravă ca asta se cuvine s-o afle pe dată tot târgul!…” îşi mai zise el. Apoi îşi croi la iuţeală un brâu, îl cusu bine să fie trainic şi brodă pe el, cu litere de-o şchioapă: „Şapte dintr-o lovitură!”

„Da’ ce, parcă târgul ăsta al nostru, e de ajuns?” continuă croitoraşul să vorbească cu sine însuşi. „Lumea întreagă s-ar cuveni să-mi ştie isprava, că doar nu e un fleac!” Şi de voios ce era, inima începu să-i tresalte ca o codiţă de purcel…
Se socoti el ce se socoti, şi cum atelierul i se păru neîncăpător pentru o asemenea vitejie, îşi încinse brâul, hotărât să-şi încerce norocul în lumea largă. Înainte de-a porni la drum, scotoci prin toată casa, doar-doar de-o afla ceva de-ale gurii, ca să ia cu el. Nu găsi însă decât o bucată de brânză veche, dar se grăbi s-o vâre în buzunar.
Nici n-apucă să treacă bine de poartă, că şi zări o păsare care se încurcase într-un tufiş şi se zbătea să iasă de acolo. O scoase dintre ramuri ş-o vârî şi pe dânsa-n buzunar, alături de bucata de brânză. Apoi o porni voiniceşte la drum, şi uşurel cum era, nici vorbă să se prindă oboseala de dânsul.
Drumul pe care-l apucase ducea peste un munte. În creştetul lui, croitoraşul dădu peste o namilă de uriaş care privea liniştit în zare. Croitoraşul se apropie de dânsul, fără teamă, şi-i zise:
- Bună ziua, frate! După cum văd, stai aici, la viaţă tihnită şi te mulţumeşti să măsori doar cu ochii lumea! Păi, asta-i treabă pentru un voinic ca tine? Se cade oare să te laşi aşa, în dorul lelii?…Eu nu mă mulţumesc doar cu atât şi am pornit să colind lumea largă, ca să-mi încerc norocul… N-ai vrea să vii şi tu cu mine?

Uriaşul se întoarse cu dispreţ spre croitoraş şi n-avu decât un singur răspuns:
- Ţi-ai şi găsit cu cine să mă-nsoţesc! Cu un coate-goale ca tine!…

- Ce-ai spus?! Na, citeşte aici, ca să-ţi dai seama cu cine ai de-a face şi pe urmă să vorbim… se grozăvi croitoraşul nostru şi-şi descheie haina, arătându-i uriaşului brâul.
Uriaşul citi: „Şapte dintr-o lovitură!” şi, crezând că-i vorba de şapte oameni doborâţi de croitoraş dintr-o dată, începu să se uite altfel la fărâma de om ce-i stătea în faţă. Dar în sinea lui tot nu-l crezu în stare de asemenea faptă şi socoti de cuviinţă să-l pună la încercare.
Luă de jos un pietroi şi-l strânse în pumn, până ce începu să picure apa el.
- Hai, fă şi tu ca mine, de eşti chiar atât de voinic pe cât ştii să te lauzi spui! îl îndemnă uriaşul.
- Numai atât?!… păru să se mire croitoraşul. Păi asta-i o joacă de copil pentru unul ca mine!

Nici nu-şi termină bine vorbele că, vârându-şi mâna-n buzunar, scoase de acolo bucata de brânză şi-o strânse-n pumn până ţâşni tot zerul din ea.
- Acum, ce mai ai de zis? îl înfruntă croitoraşul. Uriaşul tăcu încurcat, dar parcă tot nu-i venea să creadă că fărâma asta de om are atât de puternică. Şi ca s-o mai încerce încă o dată, ridică un alt pietroi din pulberea drumului şi-l zvârli atât de sus, că abia îl mai puteai zări.
- Ei, piticanie, ia să te văd şi pe tine de ce eşti în stare!…
- Straşnică azvârlitură, n-am ce zice, răspunse croitoraşul, dar vezi că, până la urmă, pietroiul pe care l-ai aruncat tot s-a întors pe pământ!… Eu o să zvârl unul care n-are să se mai întoarcă niciodată…
Acestea fiind zise, croitoraşul scoase pasărea din buzunar şi-i dădu drumul în văzduh. Bucuroasă la culme că-şi recăpătase libertatea, pasărea se avântă în înaltul cerului şi nu se mai întoarse.
- Ei, cum îţi plăcu zvârlitura asta, frate?!… Îl cam luă peste picior croitoraşul.
- Ce să zic, văd că la aruncat te pricepi! recunoscu uriaşul. Da’, vorba este: de altele eşti bun? Să cari în spinare o povară mai ca lumea ai putea? Ori te dor şalele?…
Îl duse pe croitoraş la un stejar falnic, care zăcea doborât la pământ, şi-i zise:
- Ia să te văd! De eşti chiar atât de voinic pe cât spui, ajută-mă să scot copacul asta din pădure!
- Da’ cum să nu, bucuros! răspunse croitoraşul. Hai, treci de ia în spinare tulpina cu partea dinspre rădăcină, iar eu o să duc coroana, că doar crăcile şi frunzişul sunt partea cea mai grea.
Uriaşul îşi săltă tulpina pe umăr, iar croitoraşul odată sări pe-o creangă. Şi cum matahala nu mai putea să-şi întoarcă capul, trebui să care-n spate tot copacul. Ba-l mai cără şi pe croitoraş pe deasupra!
Croitoraşul şedea liniştit pe creanga lui şi fluiera plin de voioşie, ca şi când ar fi fost o joacă pentru el să ducă-n spinare asemenea greutate.
Uriaşul cără copacul o bucată bună de drum, dar la un moment dat simţi că-l lasă puterile şi zise:
- Opreşte, că nu mai pot! Prea e greu! Trebuie să-l dau jos din spinare, că m-a deşelat…
Croitoraşul sări sprinten de pe creanga şi, apucând trunchiul cu amândouă mâinile, de parca l-ar fi cărat tot timpul până atunci, începu să-şi râdă de bietul uriaş:
- Poftim, ditamai matahala şi nu e în stare să ducă-n spate un fleac de copac ca ăsta!…
Merseră ei ce mai merseră împreună şi se nimeriră să ajungă-n faţa unui cireş. Uriaşul apucă numaidecât crengile de sus, încărcate cu cireşe pârguite şi, aplecând trunchiul pomului până-n dreptul voinicului nostru, îl îndemnă să-l prindă în mână, ca să poată culege cireşe cât i-o fi voia. Dar vezi ca voinicul nostru era prea slăbuţ ca să poată ţine pomul, şi când uriaşul îl lăsă din mână, cireşul îşi ridică deodată crengile, săltându-l în aer şi pe croitoraş.
Mult nu trecu însă şi se pomeni iar pe pământ, viu şi nevătămat. Va închipuiţi dumneavoastră că acum fu rândul uriaşului să-l ia în zeflemea!
- Cum vine asta, voinicosule, n-ai nici măcar atâta putere să ţii locului nişte crengi atât de subţirele?…
- Ia auzi-l ce vorbeşte!… Păi, putere am câtă pofteşti!… se grăbi croitoraşul să răspundă. Ce, asta ar putea să fie un lucru anevoie pentru unul care a doborât şapte dintr-o lovitură? Da’ vorba e c-am sărit peste pom din cu totul altă pricină… Auzii prin tufişurile alea nişte vânători care tot slobozeau focuri de puşcă şi am fost curios să văd şi eu ce este. Sări şi tu ca mine, dacă poţi!…
Uriaşul îşi făcu vânt, dar, oricât se căzni, nu fu în stare să sară peste pom, ci rămase agăţat cu picioarele printre ramuri. Astfel, se întâmplă ca şi de data asta să se arate mai dibaci croitoraşul. Atunci uriaşul încercă altceva:
- De eşti atât de voinic pe cât spui, atunci hai cu mine în peştera uriaşilor, să stai acolo peste noapte.
Croitoraşul se învoi bucuros şi-l urmă. Intrară ei în peşteră şi numai ce dădură cu ochii de o mulţime de uriaşi care stăteau roată-n jurul unui foc. Fiecare matahală ţinea în mână câte-o oaie friptă şi se înfrupta din ea. Croitoraşul cătă cu atenţie împrejur şi-şi spuse în sinea lui: „Oricum, aici tot te mişti mai în voie decât în chichineaţa aia de atelier!”
Uriaşul îl duse în dreptul unui pat şi-l îmbie să se culce în el şi să doarmă cât i-o fi voia. Dar vezi că patul ăsta era prea mare pentru croitoraşul nostru, aşa că nu se culcă în el, ca toţi uriaşii, ci se ghemui într-un colţişor. Pe la miezul nopţii, socotind că voinicul doarme dus, uriaşul se sculă fără să facă pic de zgomot şi, apucând un drug mare de fier, izbi în pat cu atâta putere, că-l sfărâmă-n două.
„De-acuş, s-a zis cu lăcusta asta afurisită!” se bucură uriaşul, în sinea lui. A doua zi, în zori, uriaşii o porniră-n pădure şi nici nu-l luară în seamă pe croitoraş. Uitaseră cu totul de dânsul. Când colo, ce să vezi: croitoraşul păşea pe urmele lor, voios nevoie mare. Tare se mai înspăimântară uriaşii atunci când îl văzură şi, temându-se să nu cumva să se înfurie pe ei şi să-i facă pe toţi chisăliţă, o luară la goana de le sfârâiau călcâiele, nu alta.
Croitoraşul îşi văzu de drum spre alte meleaguri şi, drept să vă spun, nasul lui cel ascuţit se dovedi călăuză straşnică! După ce colindă el prin fel şi fel de locuri, într-o zi se întâmplă să ajungă în curtea unui palat mare. Şi cum se simţea tare ostenit, se întinse pe iarbă şi adormi de îndată.
În timp ce dormea, oamenii de pe acolo se adunară-n jurul lui, să-l vadă mai de aproape, şi ramaseră cu gura căscată când băgară de seamă că pe brâul cu care era încins flăcăul stătea scris: „Şapte dintr-o lovitură!”
- Vai de zilele noastre, începură ei a se văicări, da’ ce-o fi căutând pe la noi viteazul ăsta, că doar e vreme de pace! Trebuie că e vreo căpetenie de oşti…
Şi oamenii alergară de îndată să-l vestească pe împărat şi-şi dădură cu părerea că un asemenea voinic le-ar fi de mare trebuinţă de s-ar porni vreun război. Şi că, în nici un caz, n-ar trebui să fie lăsat să plece.
Împăratul socoti că sfatul norodului e cum nu se poate mai bun şi trimise pe unul din sfetnicii săi de încredere la croitoraş, să stea pe-ndelete de vorbă şi să afle de nu cumva acesta se învoieşte să se bage lefegiu în oastea împărăţiei. Dar cum voinicul nostru încă mai dormea, curteanul aşteptă până ce-l văzu că se trezeşte. Şi-n timp ce croitoraşul îşi dezmorţea mădularele şi se freca la ochi, curteanul îi şi spuse despre ce era vorba.
- Păi, pentru asta am şi venit aici! zise croitoraşul. Sunt gata să-mi pun paloşul în slujba împăratului!
Voinicul nostru se bucura de mare cinstire şi împăratul avu grijă să-i dea în dar o minunăţie de casă cum nu râvneau mulţi dregători, dintre cei mai aleşi. Vezi însă că celelalte căpetenii începură să-l pizmuiască pe voinic şi-ar fi vrut să-l ştie plecat peste mări şi ţări.
- Cum o scoatem la capăt cu ăsta, se întrebară ei, dacă ne-om lua cumva la harţă cu dânsul?! Că de s-o năpusti asupra noastră, cum îi e obiceiul, şapte dintr-o lovitură doboară…
Mai vorbiră ei ce mai vorbiră, şi până la urmă se hotărâră să meargă cu toţii la împărat şi să-i ceară să le dea drumul din oştire.
- Nu ne simţim în stare, măria-ta, să luptăm cot la cot cu unul ca el, care doboară şapte dintr-o lovitură! se plânseră ei stăpânului lor.
Împăratul fu foarte mâhnit la gândul că din pricina unui singur om ar putea să se înstrăineze de toţi slujitorii cei credincioşi şi că ar putea chiar să-i piardă. Şi se căina amar că făcuse neghiobia de a-l fi luat în slujba lui.
Chibzui el ce chibzui cum să scape cât mai repede de voinic, dar vezi că nu era chiar atât de uşor!… Să-i dea papucii de-a dreptul, nu cuteza, de teamă ca viteazul să nu-i facă de petrecanie lui şi întregii sale oştiri şi, după aceea, să se înscăuneze el în jilţul domnesc. Multă vreme se zbătu împăratul cum să se descotorosească de nepoftitul ăsta şi-n cele din urma îi veni o idee.
Printr-un curtean trimise vorbă croitoraşului că l-ar ruga să-l ajute într-o treabă care ar fi floare la ureche pentru un om atât de viteaz ca el.
Curteanul îi povesti croitoraşului că într-o pădure din apropierea cetăţii de scaun se pripăşiseră doi uriaşi, şi că blestemaţii aceştia nu făceau altceva decât să prade, să ucidă şi să dea foc, făcând pierdute zeci de vieţi nevinovate şi pricinuind numai pagube. Şi-i mai zise că, până atunci, oricine se-ncumetase să se apropie de ei îşi pusese viaţa-n primejdie. Iar de s-ar arăta el gata să le vină de petrecanie acestor uriaşi, împăratul l-ar răsplăti pe măsura faptei lui vitejeşti şi i-ar da de soţie pe singura lui fiică şi drept zestre o jumătate din împărăţie.
„Ei, aşa chilipir mai zic şi eu că-i de mine! Straşnic m-a mai nimerit!” gândi croitoraşul în sinea lui. Că, vezi, cu o domniţă frumoasă ca o cadra şi c-o jumătate dintr-o împărăţie nu te prea întâlneşti la tot pasul!”
Şi continuându-şi parcă gândul, grăi către trimisul împăratului:
- Nici nu mai încape vorbă că mă-nvoiesc! Şi să-i duci veste împăratului că am eu grijă de uriaşii aceia şi-o să-i fac să-şi lase oasele în codru…
Apoi croitoraşul porni cât mai degrabă spre acea pădure, însoţit de cei o sută de călăreţi pe care i dăduse împăratul drept ajutor. De îndată ce ajunse la marginea pădurii, voinicul le zise însoţitorilor lui:
- Aşteptaţi-mă aici, ca mă răfuiesc eu şi singur cu uriaşii! Să n-aveţi nicio grijă, la amândoi o să le fac de petrecanie!…
Apoi se afundă-n pădure şi începu să cerceteze cu de-amănuntul, ba în dreapta, ba în stânga, fiecare desiş. Mult timp nu trecu şi, deodată, îi zări şi pe cei doi uriaşi. Dormeau buştean la umbra unui copac şi sforăiau atât de tare, că se zbăteau crengile în jurul lor ca bătute de furtună. Croitoraşul îşi umplu repede buzunarele cu pietre şi se căţără-n copac, de-ai fi zis că-i o veveriţă. Apoi, zvârr! Începu să arunce cu pietre în pieptul unuia dintre ei. Cum era rupt de somn, uriaşul nu simţi nimic multă vreme, dar până la urmă se trezi şi, înghiontindu-şi prietenul, îl întrebă:
- Ce te-a apucat să dai în mine?
- Pesemne că visezi! răspunse celălalt. De unde ai mai scos-o că dau în tine?
Adormiră ei din nou şi croitoraşul doar atât aştepta. Ţintind bine, îl pocni cu o piatră pe celălalt uriaş.
- Aoleu, da’ asta ce-i?! ţipă acesta, ca ars. De ce mă loveşti?
- Nu te-am lovit defel! bombăni primul uriaş.
Se ciorovăiră ei aşa o vreme, dar cum erau tare osteniţi, se lăsară păgubaşi şi începură să tragă iar la aghioase. Croitoraşul îşi începu din nou jocul: alese din buzunar piatra cea mai grea şi-o zvârli cu toată puterea în pieptul primului uriaş.
- Te cam întreci cu gluma, auzi!… răcni acesta, sărind în sus ca un apucat.
Şi, înşfăcându-l de piept pe tovarăşul său, îl izbi cu atâta putere de un copac, că se cutremură copacul din creştet şi până-n rădăcină. Dar parcă celălalt se lăsă mai prejos?!… Nu trecu mult şi începură să smulgă copacii din jur, cu rădăcini cu tot, şi să şi-i repeadă, ca orbeţii, unul în capul celuilalt, până ce se prăbuşiră amândoi la pământ, de parcă i-ar fi lovit trăsnetul în aceeaşi clipă.
În timp ce cobora din copac cu iuţeală, croitoraşul îşi spuse în sinea lui: „Mare noroc am avut că nu l-au smuls şi pe asta în care eram cocoţat; altminteri ar fi trebuit să sar ca o veveriţă într-altul”.
Trase apoi paloşul din teacă şi-l împlântă adânc, de vreo câteva ori, în pieptul celor doi uriaşi. Într-un sfârşit, se întoarse la călăreţii care-l aşteptau în marginea pădurii şi le zise:
- Gata-i treaba! Le-am venit de hac la amândoi; dar nu mi-a fost deloc uşor, zău aşa!… În disperarea lor, să-i fi văzut cum smulgeau copacii din rădăcini, ca să se apere. Dar poţi să te pui cu unul ca mine, care doboară şapte dintr-o lovitură?…

- Nu cumva te-au rănit? săriră să-l întrebe călăreţii.
- Auzi vorbă!… se supără croitoraşul. Eu, rănit? N-au fost în stare să-mi clintească măcar un fir de păr.
Călăreţii nu prea vrură să se încreadă-n spusele lui şi intrară-n adâncul pădurii să vadă cu ochii lor care-i adevărul. Şi nu mică le fu mirarea când dădură cu adevărat peste cei doi uriaşi, scăldaţi într-o băltoacă de sânge… Iar în jurul lor se putea vedea o mulţime de copaci cu rădăcinile smulse din pământ.
Croitoraşul se înfăţişă împăratului şi-i ceru răsplata care i se cuvenea. Acesta însă se căi amarnic pentru făgăduiala făcută şi scorni pe loc altceva, cu gândul să se descotorosească de nepricopsitul ăsta, care-i stătea ca un ghimpe-n coastă.
- Prea te grăbeşti, voinicule, grăi împăratul. Cuvântul meu e cuvânt, da’ mai înainte de a ţi-o da pe fiică-mea de nevastă şi jumătate din împărăţie, se cuvine să mai săvârşeşti încă o faptă de vitejie!
Dar mare lucru nu-i pentru tine… Într-una din pădurile mele şi-a făcut sălaşul un inorog, iar dihania asta făcea numai pagube. Cu cât îl prinzi mai degrabă, cu atât va fi mai bine pentru tine.
- Dacă-i vorba de-un inorog, lasă-l în seama mea! Da’ asta mă tem şi mai puţin decât m-am temut de cei doi uriaşi… Că doar măria-ta ştie ce-mi poate pielea: şapte dintr-o lovitură dau gata!
Apoi, luând cu sine o secure şi-o funie, croitoraşul o porni la drum. Ajuns în pădure, le spuse şi de astă dată însoţitorilor lui să-l aştepte mai la o parte.
Pe inorog nu fu nevoit să-l caute prea mult, căci era aproape. Iar acesta, de cum îl zări pe croitoraş, se şi repezi asupră-i, vrând să-l străpungă cu cornul dintr-o singură lovitură.
- Uşurel! strigă voinicul nostru.
Rămase pe loc, liniştit, aşteptând până ce fiara fu foarte aproape de el. Atunci sări cu sprinteneală în spatele unui copac. Dar inorogul nu-l slăbea defel şi, repezindu-se cu toată puterea în copac, îşi înfipse cu atâta furie cornul în trunchi, că nu mai putu să-l smulgă de acolo şi rămase astfel prins ca într-un piron.
„Ei, acum mi-a picat în laţ mititelule!” se bucură croitoraşul. Ieşi dindărătul copacului şi, după ce trecu frânghia pe după gâtul fiarei, reteză cu securea cornul înfipt în copac. După ce sfârşi toată treaba asta, lua inorogul de funie si-l duse peşcheş împăratului.
Dar vezi ca nici de astă dată împăratul nu se învoi să-şi ţină făgăduiala şi-i ceru să săvârşească o a treia ispravă vitejească.
Înainte de-a se porni nunta, croitoraşul trebuia să-i mai prindă un porc mistreţ, care făcea mari stricăciuni într-una din pădurile împărăteşti. Şi ca şi-n celelalte două dăţi, cei o sută de vânători urmau să-i stea în preajmă şi să-i dea ajutor la nevoie.
- Bucuros o fac, măria-ta, răspunse croitoraşul, că pentru mine asta-i o joacă de copil!
De asta dată însă nu-i mai luă cu el în pădure pe vânători, şi aceştia fură tare mulţumiţi, fiindcă mistreţul îi fugărise în câteva rânduri cu atâta înverşunare, că le pierise cheful să-i mai caute pricină.
De îndată ce-l zări pe croitoraş, fiara se năpusti ca turbată asupra lui, cu botul plin de spume, scrâşnind cu furie din colţii ascuţiţi. Îşi dezveli într-un rânjet colţii, vrând să-l culce la pământ dintr-o lovitură. Şi cu siguranţă că l-ar fi răpus, dacă croitoraşul cel sprinten n-ar fi fugit să se adăpostească într-un căsuţă de vânătoare aflată-n apropiere. Cum ştia că fiara e pornită pe urmele lui, nu zăbovi înăuntru, ci sări afară pe fereastră. Ocolind apoi căsuţa, se piti după ea şi-o închise tocmai în clipa când mistreţul dăduse orbeşte buzna înăuntru…
Dihania cea fioroasă spumega de furie, dar cum era prea greoaie şi neîndemânatică pentru ca să poată sări pe fereastră, pică în capcana întinsă cu isteţime.
Croitoraşul îi chemă pe vânători ca să-i aibă drept martori că prinsese fiara, iar după aceea se înfăţişă împăratului, care, de voie, de nevoie, trebui să-şi ţină cuvântul şi să-i dea fata şi jumătate din împărăţie.
Nunta se sărbători cu multă strălucire, dar cu puţină bucurie. Şi aşa se făcu că croitoraşul ajunse împărat.
Trecu ce trecu şi într-o noapte împărăteasa cea tânără se pomeni că-l aude pe bărbatul ei vorbind prin somn. Şi zicea el aşa: „Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul şi-mi cârpeşte nădragii, că de nu, odată te ating cu cotul peste urechi!” Şi atunci îşi dădu ea seama că soţul ei nu-i de neam.
A doua zi îi împărtăşi împăratului totul, arătându-i cât era de nenorocită de ce aflase, şi-l rugă din suflet s-o scape de pacostea asta de bărbat care nu era decât un nemernic de croitoraş.
Împăratul găsi multe cuvinte de mângâiere şi la urmă îi zise:
- Nu te mai prăpădi atât cu firea, fata mea!… La noapte caută de lasă deschisă uşa de la iatac. Slugile mele vor sta de veghe afara, şi de îndată ce-l va cuprinde somnul pe bărbatul tău, tu să le dai de veste. Într-o clipă l-or lega fedeleş, să n-aibă cum se împotrivi, şi după aia l-or duce pe-o corabie, care o pleca cu el in lume. Iar aşa o să i se piardă urma…
Tânăra împărăteasa fu mulţumită de spusele tatălui ei şi, la rându-i, îi zise că va face întocmai cum a sfătuit-o el. Dar se întâmplă ca o slugă să audă tot ce puseseră dânşii la cale. Şi cum îi era credincioasă tânărului domnitor şi-l iubea, îi destăinui tot ce se uneltise împotriva lui.
- Dacă aşa-i vorba, las’ că am să pun eu capăt tuturor urzelilor acestora!… răspunse croitoraşul.
Şi ca şi când nimic n-ar fi ştiut, când veni seara, se culcă la ora obişnuită, alături de împărăteasă. Aşteptă ea cu inima friptă să-l vadă adormit, şi când socoti că doarme de poţi tăia lemne pe el, se dădu jos din pat, deschise uşa iatacului şi se culcă la loc. Atunci croitoraşul, care se făcea numai că doarme, începu să răcnească:
- Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul şi-mi cârpeşte nădragii, că de nu, odată te ating cu cotul peste urechi!… Am doborât eu şapte dintr-o lovitură, le-am făcut de petrecanie la doi uriaşi, am prins un inorog şi-un mistreţ, şi crezi c-o să mă tem de nevolnicii ăştia care stau şi pândesc după uşă iatacului?!
Auzindu-i vorbele, care te puteau baga în răcori, nu altceva, slugile se-nfricoşară de moarte şi-o luară la sănătoasa, de parcă le-ar fi gonit din urmă o oaste de sălbatici.
De atunci, nimeni nu mai cuteză să-i caute pricină. Şi uite aşa s-a întâmplat c-a rămas croitoraşul nostru pe tronul îm­părătesc până la sfârşitul zilelor lui.

Hans Christian Andersen - Răţuşca cea urâtă


Era o minunăţie de loc, nu alta! Soarele lumina cu razele sale orbitoare şi colora în auriu lanurile încă verzi de ovăz. Fânul fusesestrâns în căpiţe, iar pe câmp păşea agale pe picioroangele sale roşii o barză. Vorbea singură în egipteană, limbă învăţată de la maică-sa. De jur împrejurul ogoarelor şi păşunilor se întindeau cât vezi cu ochii păduri dese, presărate pe alocuri cu heleşteie adânci. Nici vorbă, era un loc de toată frumuseţea. Sus, chiar în bătaia soarelui, se ridica un conac vechi de când lumea. Era înconjurat de un şanţ adânc, plin cu apă. De la zidurile lui şi până la mal creşteau nişte brusturi atât de mari şi de încâlciţi, încât un copil ar fi putut uşor săstea în picioare fără să-l vadă cineva. În hăţişul acela era olinişte şi o sălbăticie ca în codru, iar în locul cel mai dositşedea în cuibar, clocindu -şi ouăle, o raţă. Clocea cam de multişor, încât sărmana de ea obosise de-a binelea şezând aşa nemişcată. Unde mai pui că n-o vizita aproape nimeni, suratele ei preferând să înoate în apa din şanţ, decât să vină la ea în locul acela întunecos să pună ţara la cale. Mai trecu ceva vreme şi ouăle au început să crape unul după altul. Boboceii de raţă prinserăviaţă şi se iţeau din găoacele lor piuind subţirel „mac -mac!”
 — Mac-mac! le răspunse raţa şi atunci boboceii începură să măcăie pe întrecute, uitându-se totodată cu mirare la frunzişulverde de deasupra lor. Mama îi lăsă să se uite în voie, căci ştia că verdele face bine la ochi.
 — Ce mare e lumea! se minunară boboceii, care stătuseră pânăatunci înghesuiţi în găoacele lor strâmte.
  —  Credeţi voi că asta e toată lumea? le zise raţa-mamă.Să ştiţi că lumea e mult mai mare şi se întinde până hătdeparte, dincolo de grădină şi chiar de ogoarele preotului,dar până acolo n-am ajuns nici eu. Ei cum, aţi ieşit cu toţii din ouă? întrebă raţa ridicându-se din cuibar. Ba nu! Iată un ou încă întreg. Şi-i cel mai mare. Cât mai are de gând să zăbovească bobocelul cela înăuntru? Că miezău mi -a cam plesnit răbdarea! N-avu însă încotro şi se aşeză din nou în cuibar.
  — Ce mai faci? o întrebă o raţă bătrână care tocmaivenise s-o vadă.
—  Iaca, mai am un bobocel care nu vrea să iasă din ou, deşi i-am pus la clocit pe toţi odată, răspunse cloşca. Vezi ce mândreţe de bobocei am scos! Seamănă leit cu tatăl lor, iar fluşturaticul de el nici n- a catadicsit măcar să vină să -i vadă.
  —  Lasă-mă să văd şi eu oul cela care nu vrea să crape, zise bătrâna. Te pomeneşti că - i un ou de curcă. Am păţit-o şi eu odată aşa cu un pui de curcă şi am avut numai necazuri cu el, căci curcile se tem de apă. Nu puteam nicicum să-l bag în baltă. Măcăiam de dădea sufletul din mine, dar ce folos, şedea pironit locului. Ia să măuit mai bine. Da, negreşit, e un ou de curcă. Lasă-l şi tu în voiaDomnului şi învaţă -i mai bine pe ceilalţi bobocei să înoate!
  —  Nu, am să -l mai clocesc puţin, zise cloşca. I-am clocit atâta, am să mă mai chinui puţin ca să-i dau viaţă şi lui.
 —  Dacă n-ai altceva ce face, spuse raţa cea bătrână şi plecă. In cele din urmă crăpă şi oul cel mare şi din el se rostogoli un bobocel. Dar ce mareşi urât era!
 Raţa se uită cu luare-aminte la el. Că mare mai e! Cogeamite răţoi. Şi nu seamănă deloc cu ceilalţi! Să fie totuşi un pui de curcă? Rămâne de văzut. Deşi, vrea nu vrea, o să-l bag în apă chiar dacă va trebui să-l împing cu de-a sila.A doua zi, vremea erala fel de frumoasă. Frunzele brusturilor străluceau sub razelefierbinţi ale soarelui. Raţa se duse cu toată familia la baltă.
 Pleosc! şi raţa se pomeni în apă. Deacolo făcu „mac-mac!”, îndemnând boboceii s-o urmeze, şi, unul câte unul,toţi o urmară. La început, apa le venea până peste căpşoarele galbene şi pufoase, dar ei ieşeau repede deasupra şi înotau de minune, lopătând de zor cu picioruşele lor roşii. Bobocelul cel mare, cenuşiu şi urât nu rămânea în urma celorlalţi.
 „Nu, nu poate fi pui de curcă, îşi zise raţa în sinea ei. Uite ce bine lopătează cu lăbuţele şi ce drept se ţine! E copilul meu şi, la o adică, dacă te uiţi mai bine la el, nici nu e atât de urât!” Mac-mac! Îşi chemă ea boboceii. Hai, mai iute, după mine. O să vă arăt lumea, osă vă duc şi în curtea raţelor, numai să vă ţineţi aproape, ca nu care cumva să vă calce cineva şi păziţi -vă de pisică!
 Şi aşa ajunseră în curtea raţelor. Acolo însă, ce să vadă? Două familii de raţe se ciondăneau aprig pentru un cap de ţipar, pe care până la urmă l -a păpat pisica.
 —  Vedeţi cum e lumea asta! zise cu năduf raţa, căci nici ea nu s-ar fi dat în lături să se înfrupte din capul de ţipar. Ţineţi-vă bine pe picioruşe, le spuse ea boboceilor, măcăiţi cum se cuvine şi aplecaţi
-vă căpşoarele cu respect în faţa bătrânei raţe de colo! E raţa cea mai de soi de pe aici. E de viţă spaniolă, de aceea e atât de grasă şi de mândră. Are o pieliţă roşie în formă de inel în jurul lăbuţelor, vedeţi ce bine îi stă! Asta-i  ceva nemaipomenit de frumos şi totodată cel mai înalt semn de nobleţe de care se poate învrednici o raţă.
Se vede de la o poştă că e o raţă deosebită şi trebuie să fierespectată de toată lumea, orătănii sau oameni. Mac-mac! Şi nu văţineţi lăbuţele aşa lipite una de alta! O răţuşcă bine-crescută trebuie să - şi ţină picioruşele mai depărtate, la fel ca mama şi tata. Uite-aşa! Acum, aplecaţi  -vă căpşoarele şi spuneţi „mac!”
 Cloşca le tot dădea lecţii de bună purtare, iar boboceii făceau întocmai cum erau învăţaţi, deşi tot nu le-au intrat în voie raţelorvârstnice.
 —  Na-ţi-o bună! Nu eram destule aici, că au venit şi astea pe capul nostru. Şi bobocul cela uite cât e de mare şi de urât. Să-ipiară şi urma de aici! Zicând astea, o raţă se repezi şi-l ciupi pe bobocelul cenuşiu de ceafă.
 —  Lasă - l în pace! zise raţa - mamă. Nu ţi-a făcut niciun rău!
  — Nu mi-a făcut, ai dreptate, dar e atât de mare şi de caraghios, că trebuie gonit de aici, făcu raţa cea rea.
  —  Ai nişte copii tare drăgălaşi, zise raţa cea bătrână cu pieliţă roşie la picior. Toţi sunt frumuşei, în afară de celcenuşiu, care nu - i de soi. Dacă s-ar putea, ar trebui făcut din nou.
 — Ştiţi bine că aşa ceva nu este cu putinţă, îi răspunse raţa-mamă. Nu arată încă prea bine, dar e bun la
 inimă. Şi înoată nu mai rău decât ceilalţi, ba chiar aş zice că mai bine. Cred că, pe măsură ce are să crească, va deveni tot mai arătos, ba nici nu va fi din cale afară de mare. Găoacea era tare strâmtă şi el a crescut mai mult decât trebuie, de aceea e cam colţuros deocamdată. Şi raţa îi netezi cu gingăşie pufuşorul. Şi-apoi este răţoi, aşa că nu contează prea mult cum arată. Eu zic că o să fie voinic şi o să răzbească în viaţă.
  — Ceilalţi bobocei sunt tare drăgălaşi! o ţinu una şi bună raţa cea bătrână. Simţiţi-vă aici ca acasă şi,dacă găsiţi vreun cap deţipar, nu uitaţi să mi-l aduceţi mie.
Şi aşa rămase raţa cu boboceii în curte, care deveni de atunci casa lor. Numai sărmanul boboc cenuşiu, care ieşise ultimul din ou, era ciupit, bătut şi batjocorit de raţele din curte, ba chiar şi de găini. „E prea mare şi pocit din cale afară”, ziceau toate orătăniile, iar cocoşul, care se credea împărat fiindcă avea pinteni la picioare, se năpustea asupra bobocului umflându-şi aripile aidoma unor pânze de corabie în care suflă vântul în rafale. Se mai şi zborşea pe deasupra, iar creasta i se înroşea ca para focului.
 Aşa trecu prima zi, dar apoi a fost si mai rău. Toţi îl goneau pe bobocel, chiar şi fraţii şi surorile îispuneau cu mânie: „Mânca-te-ar pisica, pocitanie nesuferită!” Iar mamă-sa adăugă cu necaz: „Poate
-I mai bine să pleci în lumealargă!” Raţele şi găinile îl ciupeau, iar fata care hrănea orătăniile a dat în el cu piciorul.În cele din urmă, bobocelul n-a mai putut răbda, a străbătut în fugă curtea şi a sărit peste gard! Păsărelele speriate au zburat careîncotro din tufişuri. „S-au speriat de mine pentru că sunt urât!” îşi zise bobocelul şi alergă înainte fără să aleagă drumul. Fugi fără oprire până când se pomeni în baltă, unde trăiau raţele sălbatice. Aici a stat toată noaptea. Obosise şi îi era greu pe suflet. Dimineaţă, raţele sălbatice se treziră şi, văzând bobocelul, sezgâiră la el.
  —  Ce fel de arătare mai e şi asta? se întrebară.
 Bobocelul se răsuci în toate părţile şi le salută, cum putu mai bine.
 —  Tare urât mai eşti! spuseră raţele sălbatice. Dar, la urma urmei, nouă puţin ne pasă, numai să nu-ţi treacă prin cap să te înrudeşti cu noi!Bietul bobocel! Numai de asta nu-i ardea! Măcar de l-ar lăsa să stea cu ele în stufăriş şi să -şi stingă setea cu apă sălcie de baltă.
 Stătu acolo două zile. După aceea veniră în zbor doi gâscani sălbatici. Ieşiseră de curând din ou şi o făceau pe vitejii.
 — Ascultă, frăţâne! strigară ei. Eşti atât de caraghios, încât zău că ne placi! Vrei să zbori cu noi, să fii pasăre călătoare? Aici, în apropiere, în altă baltă, sunt nişte gâsculiţe sălbatice foarte frumuşele, toate-s domnişoare şi pot spune „ga-ga”! Cu urâţenia ta, chiar c-ai să le dai gata!
Pac! Pac! răsună deodată deasupra bălţii, şi cei doi gâscani căzură morţi în stufăriş; apa se înroşi de sânge. Pac! Pac! se auzi din nou, şi un cârd de gâşte sălbatice se ridică din stuf. Şi iar răsunară împuşcături. Era o vânătoare în toată regula! Vânătorii înconjuraseră balta din toate părţile; unii stăteau cocoţaţi chiar pe crengile copacilor care se întindeau deasupra apei. Fumul albăstriu al prafului de puşcă plutea ca un nouraş şi se împrăştia deasupra bălţii. Ogarii săriră în apă, ştiobâlc! înaintând prin stufăriş. De spaimă, bietul bobocel era mai mult mort decât viu. Dădu să-şi ascundă capul sub apă, când, deodată, chiar înfaţa lui răsări un câine mare şi fioros, cu limba scoasă şi ochii lucind de răutate. Se uită la bobocel,rânji arătându-şi colţii ascuţiţi şi –  pleosc! pleosc! – o luă la goană mai departe.
„Slavă Domnului! oftă bobocelul şi-şi trase sufletul. Se vede că sunt aşa de urât, încât nici câinele nu vrea să mă mănânce.”
 Încremeni în timp ce alicele şuierau zănatice prin stufăriş, iar văzduhul se cutremura de pocnete de armă. Abia pe la amiază împuşcăturile încetară, dar încă multă vreme bobocelul nu îndrăzni să se clintească din loc. După câteva ore de aşteptare, îşi luă inima-n dinţi, se ridică, privi cu băgare de seamă în jur şi o luă din loc peste câmpuri şi lunci. Numai că între timp se stârnise o furtună. Vântul sufla cu atâta putere, încât abia se mai ţinea pe picioare.
 La căderea nopţii ajunse la o cocioabă. Era atât de dărăpănată, încât stătea să cadă, dar, neştiind nici ea singură pe care parte să se răstoarne, rămânea încă în picioare.
 Vântul era atât de năprasnic, încât bobocelul se văzu nevoit să se sprijine de cocioabă ca să nu fieluat pe sus. Deodată,observă că uşa cocioabei era ieşită dintr-o ţâţână şi atârna pe o parte,încât ar fi putut să
Se strecoare cu uşurinţă pe acolo înăuntru. Aşa şi făcu. În cocioabă locuia o babă cu pisica şi găina ei. Pisica torcea şi îşi arcuia spinarea, scoţând scântei când îi frecai în răspăr blăniţa mătăsoasă. Găina avea picioruşe subţiri şi scurte. Făcea nişte ouă minunate şi băbuţa o iubea ca pe o fiică. Dimineaţa, l-au zărit pe bobocel în cămară. Pisica a început să pufnească furios, iar găina să cotcodăcească cât o ţineau bojocii.
  — Cine-i? întrebă baba şi se uită în jur. Dar cum avea vederea slabă, i se păru că bobocelul e o raţă mare şi grasă care se rătăcise.
 — Mare noroc pe capul meu! zise ea. Acum o să am şi ouă de raţă. Numai de n-ar fi răţoi. Ei, dar nu-mi rămâne decât s-o pun laîncercare! Şi bobocelul a fost pus la încercare timp de trei săptămâni, dar nici pomeneală de ouă.
Adevăraţii stăpâni în casă erau pisica şi găina, şi amândouăs puneau când vorbeau despre sine: „Noi şi lumea!” Îşi închipuiau că jumătate din lume sunt ele, ba mai mult, că sunt jumătatea cea mai bună!
Bobocelul îndrăzni să spună că în această privinţă ar putea fi şi alte păreri, dar găina şi pisica săriră ca arse.
 —  Poţi să faci ouă? întrebă găina.
 —  Nu! răspunse bobocelul.
 —  Atunci ţine-ţi pliscul! Iar pisica îl întrebă:
—    Poţi să-ţi arcuieşti spinarea, să scoţi scântei şi să torci? 
— Nu.
 —  Atunci ţine -ţi gura când vorbesc alţii mai deştepţi ca tine!
Bobocelul se ghemui abătut într-un colţ. Îşi aminti deodată de aerul curat de afară, de lumina blândă a soarelui. I se făcu un dor nestăvilit de apă şi ar fi vrut tot atunci să sară în baltă şi să înoate. Nu se putu stăpâni şi îi spuse toate astea găinii.
  —  Eşti în toate minţile? îl întrebă ea. N-ai ce face, de-aia îţi vin încap tot felul de prostii. Fă ouă sau toarce, şi atunci ai să vezi cum îţi trec aiurelile!
 — Dar e aşa de plăcut să pluteşti pe apă! zise bobocelul. Să te scufunzi şi să ajungi cu capul în apă până la fund!
  —  Ţi -ai găsit şi tu plăcere! zise găina. Ai înnebunit de-a binelea! Întreab- o şi pe pisică, care -i cea mai înţeleaptă dintre toate pisicile, dacă îi place să înoate sau să se cufunde în apă. Despre mine, nici nu mai vorbesc! Întreab-o, până la urmă, şi pe bătrânica noastră, care-i cea mai deşteaptă fiinţă de pe lume! Şi ai să vezi dacă îi place să înoate sau să se bage cu capul în apă până la fund!
 —  Voi nu mă înţelegeţi! oftă bobocelul.
 — Dacă nici noi nu te înţelegem, atunci cine oare să te mai înţeleagă?! Nu cumva ai vrea să fii mai deştept decât pisica şi decât stăpâna noastră, casă nu mai zic de mine? Nu mai îndruga la prostii şi mulţumeşte-i Domnului pentru tot binele ce ţi-am făcut! Nu ţi-e de ajuns că ai un adăpost, stai la căldurică şi, pe deasupra, poţi să înveţi atâtea lucruri folositoare de la noi. Dar tu eşti un bobocel plin de ifose şi n-am ce discuta cu tine! Trebuie să-mi dai crezare, eu îţi vreau numai bine, de aceea îţi spun totul pe şleau, căci aşa fac prietenii adevăraţi. Învaţă să faci ouă sau să torci şi să scoţi scântei!
 — Ba eu cred că am să plec iar în lumea largă, răspunse bobocelul.
— Călătorie sprâncenată! strigă atunc igăina scoasă din răbdări.
 Şi bobocelul plecă. Înotă cât îi pofti inima, se scufundă în apă, dar toţi cei din jur continuau să râdă de el, spunând că-i urât rău!
 Veni toamna. Frunzele din copaci se îngălbeniră şi se uscară; vântul le smulgea şi le în vârtejea prin văzduh. Se făcea tot mai frig. Norii erau grei de atâta grindină şifulgi de zăpadă. Pe gard stătea cocoţat un corb şi croncănea de frig. Brrr! Îngheţai numai auzindu-l! Zile rele ajunsese bietul bobocel! Într-o seară, pe când soarele tocmai asfinţea, de dincolo de pădure apăru un cârd de păsări mari şi minunate. Bobocelul nu mai văzuse niciodată păsări aşa de frumoase. Aveau penea lbe ca zăpada şi gâturi lungi şi graţioase. Era un cârd de lebede. Scoţând sunete ascuţite şi bătând din aripile lor mari, porniră din luncile îngheţate spre ţările calde, dincolo de marea albastră. Se înălţară în tării, iar sărmanul bobocel fu cuprins de o nelinişte ciudată.Se răsuci în apă ca un titirez, întinse gâtul şi scoase nişte sunete atât de neobişnuite, încât se sperie de propriul glas. Nu-şi putea lua ochii de la acele păsări minunate şi fericite şi, când nu le mai zări, se cufundă în apă, ieşi din nou la suprafaţă şi multă vreme nu-şi putu veni în fire. Nu ştia ce fel de păsări sunt acelea, nu ştia încotro au zburat, dar se simţea atras de ele mai mult ca de orice altă fiinţă. Nu le invidia câtuşi depuţin: cum şi-ar fi putut închipui că va ajunge vreodată atât de frumos?! Bietul bobocel ar fi fost foarte mulţumit dacă măcar raţele l-ar fi primit printre ele şi nu l-ar fi alungat. Veni şi iarna cea friguroasă. Bobocelul trebuia să înoate fără încetare, ca să nu îngheţe apa în jurul lui, dar, cu fiece noapte, copca în care înota se făcea tot mai mică. Era ger şi gheaţa se tot strângea în jurul lui. Bobocelul era nevoit să dea mereu din lăbuţe. Până la urmă, obosit peste măsură, nu mai putu să se mişte şi fu prins între sloiurile de gheaţă. În zorii zilei, trecu pe acolo un ţăran. Văzu bobocelul îngheţat, sparse gheaţa cu sabotul, luă pasărea şi o duse acasă mai mult moartă decât vie, s-o arate nevestei. Acolo, încălzindu-se, bobocelul îşi veni în fire.
 Copiii vrură să se joace cu el, dar bobocelul crezu că vor să-I facă vreun rău. Se zbătu de spaimă şi nimeri drept în doniţa cu lapte, răsturnând-o. Surprinsă, femeia scoase un ţipăt, iar bobocelul se sperie şi mai tare, sări în putineiul cu unt, iar de acolo – în baniţa cu făină. Vai de capul lui cum arăta!
 Femeia se luă cu vătraiul după el, copiii alergau din urma lui, împiedicându- se unul de altul, hohotind şi ţipând. Bine că uşa era deschisă şi bobocelul o zbughi afară, zbură printre tufişuri până căzu sleit de puteri în zăpadă. Zăcu acolo multă vreme, aproape în nesimţire.
Ar fi mult prea trist şi dureros să povestim despre toate necazurile şi suferinţele pe care le-a avut de îndurat bobocelul în acea iarnă geroasă.
Când soarele încălzi din nou pământul cu razele sale blânde, el se afla în baltă, ascuns în stufăriş. Ciocârliile începură iar să cânte.Venise primăvara!
 Bobocelul îşi întinse aripile şi simţi deodată că ele crescuseră devenind mult mai puternice ca înainte. Îşi luă zborul şi nici nu apucă să se dezmeticească bine, că se pomeni într-o grădină mare, cu meri înfloriţi. Pe marginea lacului creşteau tufe de liliac. Ciocârliile cântau melodios. Ce frumos era aici! Mirosea a primăvară!
 Deodată, dintre trestii ieşiră trei lebede albe, minunate. Pluteau atât de lin şi de uşor, încât părea că lunecă pe faţa apei. Bobocelul recunoscu aceste păsări frumoase şi fu cuprins de o tristeţe ciudată, răvăşitoare.
 „Am să mă duc la păsările astea măreţe. Probabil că au să mă ciupească până la sânge pentru că sunt aşa de urât şi îndrăznesc să mă apropii de ele. Dar nu-mi pasă! Mai bine să mor de loviturile lor decât să mă ciupească raţele şi găinile, să-mi dea cu piciorul fata care hrăneşte păsările sau să sufăr de frig şi de foame toată iarna!”
 Şi se avântă pe apă, lopătând către frumoasele lebede care,văzându-l, fâlfâiră din aripi şi se îndreptară spre el.
 —  Dacă aşa mi-i soarta, omorâţi-mă! zise bietul boboc şi-şi plecă resemnat capul deasupra apei, aşteptându -şi sfârşitul.
 Când colo, îşi văzu oglindit în apa limpede propriul chip. Dar acum nu mai era un bobocel cenuşiu şi urât; se transformase într-o  lebădă albă şi frumoasă. După cum se vede, nu contează că vii pe lume într-un cuib de raţă, important e ca oul din care ieşi să fie de lebădă. Acum nu-i mai părea rău de toate necazurile şi de suferinţele îndurate, căci cu atât mai mare era fericirea pe care o încerca. Iar lebedele cele mari pluteau în jurul ei şi o mângâiau drăgăstos cu ciocurile lor roşii.
Atunci, în grădină veniră în fugă câţiva copii. Începură să arunce lebedelor firimituri de pâine şi boabe de porumb, iar cel mai micstrigă:
 — A mai venit una! Una nouă! Ceilalţi îi ţinurăisonul:
 —  Da, încă una! Una nouă!
Bătând din palme şi ţopăind de bucurie, copiii alergară acasă să lespună vestea părinţilor. Apoi se întoarseră aruncând din nou în apă firimituri de pâine şi cozonac. Şi copiii, şi părinţii o ţineau într-un glas:
 — Lebăda care a venit acuma e cea mai frumoasă! Este atât de tânără şi de drăgălaşă!
Şi lebedele cele bătrâne se închinară în faţa ei. Iar lebăda cea tânără se fâstâci cu totul şi îşi ascunse capul sub aripă. Nu ştia ce să facă. Era nespus de fericită, dar nu şi mândră, căci o făptură cu inima bună este întotdeauna modestă. Îşi aminti de vremea când toţi îşi băteau joc de ea, iar acum ziceau că e cea mai frumoasă dintre lebede! Chiar şi liliacul îşi apleca spre ea crenguţele plăcut mirositoare, iar soarele zâmbitor răspândea atâta căldură în jur. Lebăda îşi întinse aripile, îşi înălţa gâtul şi spuse înduioşată:
 —  Pe când eram doar o răţuşcă urâtă şi nenorocită, nici nu mi-am putut închipui că voi ajunge atât de fericită!