Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Giorgios Seferis - Le Cheval de Moldovalachie

 

 Le Cheval de Moldovalachie est le poème que Georges Séféris a composé durant son séjour du 14 ou 29 mai 1939 à Bucarest. Le poète, depuis sa fenêtre de l’Athénée Palace dominant le palais royal et la Calea Victoriei, est comme fasciné par la statue équestre du roi Carol Ier qui vient d’être inaugurée – justement le 10 mai 1939, à l’occasion de la célébration du centenaire de sa naissance, en 1839 -, pour célébrer l’avènement du premier roi au trône le 10 mai 1866. Cette statue a vraisemblablement inspiré cette œuvre. Le poète, influencé par le climat angoissant du début de la Seconde Guerre mondiale, transpose ses sentiments négatifs sur la situation politique décadente. Nous nous trouvons au centre politique de la capitale roumaine, au cœur de la ville où symboliquement le pouvoir actuel affronte l’histoire du pays.

 Georges Séféris, durant l’année 1939, en tant que directeur du Bureau de Presse du ministère des Affaires étrangères de Grèce, a effectué deux visites en Roumanie ; la première du 20 au 24 février, certainement une visite officielle, le poète faisant partie de la mission grecque accompagnant le Premier ministre, Ioannis Metaxas, - qui avait instauré une dictature depuis 1936 - , pour la réunion du Conseil de l’Entente balkanique, la seconde deux mois plus tard, du 14 ou 29 mai.

Le Cheval de Moldovalachie est le poème que Georges Séféris a composé durant son deuxième séjour à Bucarest. Il s’agit d’une composition plutôt longue (si on la compare aux autres poèmes) et qui n’a jamais fait partie d’aucun recueil publié par le poète de son vivant. Il l’a lui-même qualifiée d’esquisse qui, en tant que telle, fait partie de son journal intime daté du 19 mai 1939. Ce poème a également été publié en 1976, après la mort du poète, avec certaines variations, sans la mention esquisse, mais toujours daté du 19 mai 1939, dans le recueil Τετράδιο Γυμνασμάτων Β΄.

Le poète, influencé par le climat angoissant du début de la Seconde Guerre mondiale, transpose ses sentiments négatifs sur la situation politique décadente durant ses séjours en Roumanie et notamment à Bucarest.

Georges Séféris, depuis sa fenêtre de l’Athénée Palace dominant le palais royal et la Calea Victoriei, est comme fasciné par la statue équestre du roi Carol Ier qui vient d’être inaugurée – justement le 10 mai 1939 –, à l’occasion de la célébration du centenaire de sa naissance en 18391, pour célébrer l’avènement du premier roi au trône le 10 mai 1866.

Cette statue a vraisemblablement inspiré cette esquisse. Nous nous trouvons au centre politique de la capitale roumaine, au cœur de la ville où symboliquement le pouvoir actuel affronte l’histoire du pays. La statue du roi et le roi dans le palais s’opposent et s’affrontent jusqu’à la confusion. La réalité face à l’histoire semble fuir ses responsabilités.

 

 

 

ESQUISSE POUR LE CHEVAL DE MOLDOVALACHIE

Un panache, une lance, un arbre.
Sur l’autre rive, un cheval.
Au milieu coulent des chairs et des parfums de femmes,
dans ces chairs, des hommes ni joyeux ni maussades,
décidés,
pas décideurs,
décidés par le fait d’autrui ;
peut-être par ces deux rois :
l’un habitant son empreinte de bronze
l’autre habitant son empreinte de chair
par les deux rois peut-être
ou par le cheval
au ventre-gouffre si légèrement porté
sur quatre jambes
qui nous dupent sur la pointe des pieds.
L’horreur n’est jamais visible
on ne voit pas le grand hameçon qui pêche par-dessus
le piédestal rougeâtre,
quand on fait attention, on comprend la catastrophe :
le sperme crochu
qui jaillit de ses attributs terribles, impassibles,
tel un canon inutile dans un manoir d’Hydra,
semence de mort
qui viole sûrement quiconque il vise ;
le traîne comme Achille, traînait Hector
le dos au sol dans la poussière
nu pâle déshonoré
parmi les réclames brodées qui clignotent
dans le flanc fatigué des femmes
sillons embourbés de l’amour
au milieu des pneus chauffés à blanc et des exhalaisons
des automobiles
alors que la chaleur accable et que les uniformes présentent
leurs armes et que les petites trompettes de bronze sont restées
sans air –
il le porte inexorablement dans le lourd ventre du cheval
à l’appendice monstrueux du roi mort dans le dos
et les narines qui s’ouvrent sentant le dégoût.
Cérémonie secrète silencieuse inaudible
offrande à l’homme qui gouvernait tenant le
globe et le sceptre
offrande au cheval dans l’homme qui hennissait et
s’ensanglantait les ongles tandis que l’autre dormait
qui ne se rassasie même pas en ce moment où l’autre a transmuté
le sommeil
cérémonie sans sermon, sans démarche hiératique, ni flambeaux ni célébration de sacrifices,
mais avec nos gestes quotidiens et notre attitude
quotidienne
avec nos petites souffrances et nos joies impersonnelles
avec la ride habituelle au front quand on décroche le
téléphone pour parler
avec l’œil fatigué et la poignée de main molle quand on
rencontre quelqu’un qui importune
cortège funèbre à l’ordre imperceptible de la vie maladive
du monde éphémère.

J. L. Borges - Celălalt Whitman

 


 


Cînd compilatorul din vechime al cărţii Zohar a trebuit să se aventureze pe terenul unor aprecieri despre nedistinctul său Dumnezeu - divinitate atît de pură, încît nici măcar atributul de fiinţă nu i se poate aplica fără a săvîrşi o blasfemie -, a născocit un mod uimitor de a face acest lucru. A scris că faţa lui era de trei sute şaptezeci de ori mai lată decît zece mii de lumi; a înţeles că urieşenia poate fi o formă a invizibilităţii şi chiar a abstracţiei. Este cazul lui Whitman. Forţa lui se dovedeşte atît de înrobitoare şi atît de evidentă, încît nu percepem decît că este puternic.

Vina nu este a nimănui în particular. Noi, oamenii din cele două Americi, rămînem atît de izolaţi, încît abia ne cunoaştem din auzite, prin intermediul relatărilor europene. În asemenea cazuri, Europa este de obicei sinecdoca Parisului. Parisul se interesează mai puţin de artă decît de politica artei; este de ajuns să ne gîndim la tradiţia de bisericuţe a literaturii şi picturii sale, întotdeauna condusă de comitete şi avînd adevărate dialecte politice: unul parlamentar, care vorbeşte de stînga şi dreapta; altul militar, care vorbeşte de avangardă şi ariergardă. Mai precis spus, pe francezi îi interesează economia artei, nu rezultatele ei. Economia versurilor lui Whitman a fost atît de nemaiauzită, încît francezii nu l-au cunoscut pe Whitman. Au preferat să-l clasifice: l-au lăudat pentru o licence majestueuse, l-au făcut precursor al multor inventatori mărunţi ai versului liber. Pe lîngă aceasta, au cîrpit partea cea mai demontabilă a dicţiunii sale: complezenţele enumerării geografice, istorice şi ocazionale pe care le-a înşirat Whitman pentru a împlini o anumită profeţie a lui Emerson despre poetul vrednic de America. Aceste cîrpeli sau amintiri au fost futurismul şi unanimismul. Au fost şi sînt întreaga poezie franceză a timpului nostru, în afară de aceea care decurge din opera lui Poe. (Din buna teorie a lui Poe, vreau să spun, nu din practica lui deficientă.) Mulţi nici măcar nu au băgat de seamă că enumerarea este unul dintre cele mai vechi procedee poetice - să ne amintim psalmii din Sfînta Scriptură, şi primul cor din Perşii, şi catalogul homeric al corăbiilor- şi că meritul său esenţial nu este lungimea, ci delicata potrivire verbală, "simpatiile şi diferenţele" cuvintelor. Walt Whitman nu a ignorat acest lucru:

And of the threads that connect the stars of wombs and of the father-stuff.
Sau:

From what the divine husband knows, from the work of fatherhood.
Sau:
I am as one disembodied, triumphant, dead.

Cu toate acestea, uimirea a făurit o imagine falsă a lui Whitman: aceea a unui bărbat pur şi simplu entuziast şi universal, un stăruitor Hugo adresîndu-se retoric oamenilor fără să obosească. Nu tăgăduiesc faptul că Whitman, într-un număr însemnat de pagini ale sale, a fost destul de jalnic; îmi este însă de ajuns să demonstrez că în alte pagini, mult mai bune, a fost un poet de un laconism înfiorat şi plenar, omul care îşi comunică destinul, nu şi-l proclamă. Nici o demonstraţie nu este mai convingătoare decît versiunea cîtorva poezii:


ONCE I PASSED THROUGH A POPULOUS CITY

Treceam odată printr-un oraş plin
de lume, imprimîndu-mi în creier,
spre a-mi sluji mai tîrziu, felurite
curiozităţi, momente, moravuri, tradiţii.
Cu toate astea, azi, din întreg oraşul acela nu-mi
amintesc decît o singură femeie pe
care-am întîlnit-o, întîmplător, şi mi-o
aduc aminte fiindcă mă iubea;
Zi după zi şi noapte de noapte am fost împreună -
tot restul din mintea mea s-a şters
de-atunci încoace.
Nu-mi mai aduc aminte, zic, decît de-acea femeie
care de mine s-a legat cu-atîta patimă,
şi parcă iarăşi hoinărim, şi ne iubim, ne despărţim,
şi iarăşi ea nu-mi lasă mîna dintr-a ei, nu vrea
să-mi deie drumul să mă duc;
o văd aievea, strîns lipită de mine, cu buzele ei
mute şi trist tremurînd.


WHEN I READ THE BOOK

Cînd am citit cartea, biografia faimoasă,
asta este atunci (mi-am zis) ceea ce scriitorul
numeşte viaţa unui om,
aşa se va scrie despre mine după ce voi muri?
(De parcă cineva ar putea să ştie ceva despre viaţa mea;
eu însumi gîndesc adesea că ştiu prea puţin sau chiar
nu ştiu nimic despre
viaţa mea adevărată.
Doar cîteva semne, cîteva indicii vagi şi indicaţii
încerc, pentru propria mea informare, să rezolv aici.)


WHEN I HEARD THE LEARNED ASTRONOMER

Cînd l-am auzit pe învăţatul astronom,
cînd mi-au prezentat pe coloane probele, cifrele,
cînd mi-au arătat hărţile şi diagramele,
ca să măsor, ca să împart şi să adun,
cînd de la locul meu l-am auzit pe învăţatul astronom
care diserta cu mult succes de la catedră,
m-am simţit deodată, în mod inexplicabil, zăpăcit
şi sătul pînă-n gît.
M-am strecurat afară şi m-am depărtat singur
în umedul aer mistic al nopţii, şi din cînd în cînd
priveam într-o tăcere adîncă stelele.


Aşa este Walt Whitman. Nu ştiu dacă este de prisos să arăt - eu abia acum am băgat de seamă - că aceste trei mărturisiri au aceeaşi temă: poezia specială a arbitrarului şi privaţiunii. Simplificarea finală a amintirii, pudoarea vieţii şi imposibilitatea de a o cunoaşte, negarea schemelor intelectuale şi preţuirea informaţiilor primare pe care şi le procură simţurile - iată concluziile morale ce se desprind din aceste poeme. E ca şi cum Whitman ne-ar spune: lumea este nebănuită şi se ascunde, dar simpla ei posibilitate constituie o bogăţie, de vreme ce nici măcar nu putem şti cît sîntem de săraci, fiindcă totul este un dar. Să fie aceasta o lecţie de mistică a chibzuinţei, şi încă provenită din America de Nord

O ultimă sugestie. Cred că Whitman - om cu o nesfîrşită capacitate de invenţie, simplificat de o viziune străină şi redus la un simplu uriaş - este un simbol prescurtat al patriei sale. Povestea magică a copacilor care ne împiedică să vedem pădurea poate sluji, inversată ca prin farmec, pentru a-mi exprima intenţia. Fiindcă a fost odată o pădure atît de necuprinsă, încît nimeni nu-şi mai amintea că era alcătuită din copaci; fiindcă între două mări există o naţiune de oameni atît de puternică, încît nimeni nu-şi mai aminteşte de obicei că este alcătuită din oameni. Din oameni de condiţie umană.

 

Trad. Andrei Ionescu

J.L.Borges – Poem pentru prieteni

 

J.L. Borges - Poema de la Amistad

No puedo darte soluciones para todos los problemas de
la vida, ni tengo respuestas para tus dudas o temores,
pero puedo escucharte y compartirlo contigo.

No puedo cambiar tu pasado ni tu futuro.
Pero cuando me necesites estaré junto a ti.

No puedo evitar que tropieces.
Solamente puedo ofrecerte mi mano para que te sujetes
y no caigas.

Tus alegrías, tus triunfos y tus éxitos no son míos.
Pero disfruto sinceramente cuando te veo feliz.

No juzgo las decisiones que tomas en la vida.
Me limito a apoyarte, a estimularte y a ayudarte si me
lo pides.

No puedo trazarte limites dentro de los cuales debes
actuar, pero si te ofrezco el espacio necesario para
crecer.

No puedo evitar tus sufrimientos cuando alguna pena te
parta el corazón, pero puedo llorar contigo y recoger
los pedazos para armarlo de nuevo.

No puedo decirte quien eres ni quien deberías ser.
Solamente puedo quererte como eres y ser tu amigo.
En estos días oré por ti…

En estos días me puse a recordar a mis amistades mas
preciosas.
Soy una persona feliz: tengo mas amigos de lo que
imaginaba.

Eso es lo que ellos me dicen, me lo demuestran.
Es lo que siento por todos ellos.
Veo el brillo en sus ojos, la sonrisa espontánea y la
alegría que sienten al verme.

Y yo también siento paz y alegría cuando los veo y
cuando hablamos, sea en la alegría o sea en la
serenidad, en estos días pense en mis amigos y amigas,
entre ellos, apareciste tu.

No estabas arriba, ni abajo ni en medio.
No encabezabas ni concluías la lista.
No eras el numero uno ni el numero final.

Lo que se es que te destacabas por alguna cualidad que
transmitías y con la cual desde hace tiempo se
ennoblece mi vida.

Y tampoco tengo la pretensión de ser el primero, el
segundo o el tercero de tu lista.
Basta que me quieras como amigo.
Entonces entendí que realmente somos amigos.

Gracias por ser mi amigo.

 

 

 

 

J.L.Borges – Poem pentru prieteni

 

Nu pot să-ti dau soluţii pentru toate problemele vieţii,
nu am răspunsuri pentru îndoieli si temeri,
dar pot să te ascult şi să particip la zbuciumul tău.
Nu pot să schimb trecutul şi nici viitorul tău.
Dar când vei avea nevoie de mine voi fi alături de tine.


Nu pot să te opresc să nu te împiedici.
Dar pot să îţi ofer mâna, să te ajut să nu cazi.
Bucuriile, victoriile si succesele tale, nu sunt ale mele.
Dar, sunt foarte bucuros când te văd fericit.
Nu judec deciziile pe care le iei în viaţă.
Mă limitez să te susţin, stimulându-te şi ajutându-te,
dacă îmi vei cere.


Nu pot să-ţi fixez limitele activităţii tale,
dar îţi ofer şansa necesară pentru a spera mai mult.
Nu pot evita să suferi când o durere îţi rupe sufletul.
Dar pot plânge cu tine şi pot aduna bucăţile sufletului tău…
și tu vei fi din nou bucuros de viaţă.


Nu pot să-ţi spun cine eşti şi nici cine ar trebui să fii.
Pot numai să te iubesc aşa cum eşti şi să fiu prietenul tău.


În aceste zile m-am gândit la prietenii şi prietenele mele.
Nu erai nici primul, nici ultimul şi nici la mijloc.
Nu începeai şi nici nu încheiai lista.


Dormi fericit…
Răspândeşte vibraţii de iubire…
Ştii că suntem aici în trecere.
Înfrumuseţează-ţi relaţiile!
Profită de oportunităţi.
Ascultă-ţi inima. Fii încrezător în viaţă.


Pretind aşa de puţin… să fiu primul, al doilea sau al treilea din lista ta...

Îmi ajunge că vrei să-ţi fiu prieten. Îți mulțumesc că exiști.

 

 

 


J.L. Borges - La Luna

 

 

 


A  Maria Kodama

”Hay tanta soledad en ese oro.

La luna de las noches no es la lune

Que vio el primer Adam. Los largos

Ilia humana la han colmado

Dea nu este luna

ntiguo llanto. Mirala. Es tu espejo.”

 

Este atâta singurătate în acest aur.

Luna nopților nu este luna

Pe care a văzut-o întâiul Adam. Secolele lungi

De veghe umană au umplut-o

De străvechi plânset. Privește-o. Este oglinda ta.

 

”Avem, poate, ocazia de a spune câteva cuvinte. Cred că poezia, amintirea, uitarea au îmbogățit lumea. Mă întreb dacă cuvântul moon (luna), acest cuvânt englezesc tărăgănat, este același cuvânt ca luna din latină sau spaniolă.  Presupun că sunt ușor diferite și că această diferență poate fi extrem de importantă, ce știm noi?! Însă în acest caz m-am gândit la generațiile de oameni  care au privit îndelung luna, care s-au gândit la ea și au schimbat-o în mit, de exemplu în mitul lui Endimion în Latmos. Și   apoi m-am gândit că, atunci  când privesc luna, nu privesc doar sfera luminoasă de pe cer. Privesc în același timp luna lui Virgiliu, a lui Shakespeare, a lui Verlaine, a lui Gongora. Drept care am scris acest poem. Cred că primul vers nu trebuie uitat - ”Hay tanta soledad en ese oro”- Este atâta singurătate în acest aur”- căci fără el poemul se destramă- poate chiar s-a  și destrămat. Căci, la urma urmei, poezia este un lucru misterios. Poetul nu trebuie să se amestece în ceea ce scrie, nu trebuie să-și impună punctul de vedere în ceea ce scrie. Scrisul trebuie lăsat să se facă singur.  Sfântul Duh sau muza sau subconștientul- ca să-i dăm un nume contemporan  urât- trebuie lăsate  să facă ce vor și poate atunci facem într-adevăr poezie. ”

(J.L. Borges)

J. L. Borges – Celălalt tigru

 


 

“And the craft that createth a semblance”- Morris, Sigurd the Volsung (1876)

 

 

Mă gândesc la un tigru. Penumbra exaltă

Vasta Bibliotecă laborioasă

Şi parcă îndepărtează rafturile;

Puternic, inocent, însângerat şi nou

El va hoinări prin pădurea şi dimineaţa sa

Şi urma i se va întipări în mâlul

De pe malul unui râu al cărui nume îl ignoră

(În lumea lui nu există nume, nici trecut

Sau viitor, doar un prezent sigur)

Şi va străbate în salturi distanţele barbare

Şi va adulmeca în labirintul încâlcit

De mirosuri, mireasma zorilor

Şi duhoarea desfătătoare a cerbului;

Printre dungile de bambus descifrez

Dungile tigrului şi-i simt osatura

Sub pielea splendidă care vibrează.

În zadar se interpun convexele

Mări şi deşerturile planetei;

Din această casă dintr-un port îndepărtat.

Din America de Sud, te urmăresc şi te visez

O, tigru de pe malurile Gangelui.

Înserarea îmi umple sufletul şi-mi trece prin minte

Că tigrul vocativ din versu-mi

Este un tigru de simboluri şi umbre,

O serie de tropi literari

Şi de fragmente din enciclopedie

Şi nu tigrul fatal, bijuteria funestă,

Care, sub soare sau luna schimbătoare,

Calcă prin Sumatra sau prin Bengal, îndeplinindu-şi

Rutina de iubire, de răgaz şi de moarte.

Acestui tigru al simbolurilor eu i-am opus

Pe cel adevărat, cel cu sânge cald

Care decimează o cireadă de bivoli

Şi astăzi, 3 august 1959,

Se aşterne peste câmpie o apăsată

Umbră, însă chiar faptul de a-l numi

Şi de a-i formula circumstanţele

Îl face ficţiune, artă iar nu făptură

Vie, precum acelea care sălăşluiesc pe pământ.

Un al treilea tigru căuta-vom. Acesta

Va fi ca şi ceilalţi  o formă

Din visu-mi un sistem de cuvinte

Omeneşti şi nu tigrul vertebrat

Care, dincolo de toate mitologiile,

Calcă pe pământ. Ştiu bine toate acestea, însă ceva

Mă împinge în aventura nedefinită,

Smintită şi străveche, şi continui

Să caut prin timpul după-amiezii

Celălalt tigru, acela care nu există în poezie.

 

 

”După câte știu eu, aceste poeme care au luat naștere din disperare, din sentimentul că arta este fără speranță, că nu poți exprima lucrurile, că poți face doar aluzie la ele- aceste poeme ar putea fi la fel de bine speranța sau simbol al fericirii căci, deși nu putem imita natura, putem face totuși artă. Și asta este de ajuns pentru un om, pentru orice om, pentru o viață.” (pg, 62-68)

 (J.L.Borges, Borges despre Borges. Ed Dacia, 1999)

 

Trad. Mihaela Simion Constantinescu

J.L.Borges - Luna

 


Povestea spune că-n acel uitat
Trecut în care-atâtea-s făptuite,
Nesigure, reale,-nchipuite,
Un om a conceput nemăsurat
Proiect de a închide universul
În carte şi-n avânt nesăbuit
Nălţat-a manuscris fin întocmit,
Din scoarţă-n scoarţă declamându-i versul.
Se pregătea acum să-i mulţumească
Preabunei sorţi, când, deodată, vede
Disc lucitor pe cer. Nu-i vine-a crede:
Uitase-n grabă luna s-o numească.
Povestea-i născocită, ia aminte,
Dar poate tâlcui vrăjitoria
Acelora ce-ales-am meseria
De-a preschimba viaţa în cuvinte.
Mereu esenţa scapă. Legea-i una.
Orice cuvânt e palid raportat
La lucru-n sine. Bietul rezumat
Al vechii mele prietenii cu luna
N-o poate eluda. Şi unde oare
Văzut-o-am întâi? Întipărită
Pe cerul teoriei ori ivită
În seara ce se lasă peste mare?
Cum ştim, viaţa noastră schimbătoare
Să fie poate, uneori, frumoasă,
Şi au fost şi seri când, mire şi mireasă,
Te-am contemplat, o, lună, cu-ncântare.
Mai lesne ca de luna-adevărată
De cea din vers să-mi amintesc îmi este:
Vrăjita dragon moon care uimeşte
Şi a lui Quevedo lună-nsângerată.
De altă lună aprinsă, stacojie,
Vorbit-a Ioan în cartea-i cu bizare
Minuni şi lucruri înfricoşătoare;
Răsar şi luni de aur în tărie.
Pitagora cu sânge (povesteşte
Tradiţia) scria pe o oglindă,
Şi oamenii citeau în altă oglindă:
Oglinda lunii scrisul oglindeşte.
De fier pădurea-i unde-aşteaptă ora
Lup cu destin ciudat legat de lună:
Din cer să o doboare, s-o răpună,
Când marea înroşi-va aurora.
(În Nord profetic soarta-i e ştiută
Şi-aşijderi că-n aceeaşi zi fatală
Spurca-va marea nava legendară
Din unghii strânse de la morţi făcută.)
La Zürich ori Geneva, când nebuna
Mea soartă a vrut să fiu şi eu poet,
Mi-am stabilit, ca toţi, canon secret
De-a defini cu-nverşunare luna.
Amarnic mă sileam să aflu chipul
De-a depăşi modeste variaţii,
Cu spaima că Lugones comparaţii
Cu ambra folosise şi nisipul.
Cu fildeş depărtat, cu fum, cu nea,
Pe rând a fost asemuită luna,
Dar versul să cunoască n-a fost bun a
Tiparului cerneală cinste grea.
Poetul - îmi spuneam - găseşte-n lume,
Precum roşcatu-Adam din paradis,
Oricărui lucru singurul, precis,
Adevărat, nepus de alţii nume.
Spune Ariosto că locaş e luna
De vise. Acolo lin, ireversibil
Se scurge timpul, tot ce e posibil
Ori imposibil, ceea ce-i totuna.
Apolodor să văd m-a ajutat
A Dianei schimbătoare umbră magică,
Şi-un irlandez, o neagră lună tragică;
De aur seceră Hugo mi-a dat.
Şi-n timp ce eu în mină coboram
De astre pure din mitologie,
Cereasca lună iată că învie
La colţul străzii, acolo, lângă ram.
Dintre ale noastre vorbe ştiu că una
Există, pentru a o figura.
Secretul stă, cred, în a o afla
Cu umilinţă. Este vorba luna.
Să întinez nu îndrăznesc curata
Ivire-a lunii cu-o figură vană.
Indescifrabilă-i şi cotidiană
Şi mai presus de poezia-mi, biata.
Şi ştiu că luna sau cuvântul luna
E-un şir de semne care-au fost create
Spre-a da un sens acestei încifrate
Enigme ce suntem, multiplă, una.
E o imagine perpetuu vie,
Ce omului destinu-i hărăzeşte,
Când se înalţă ori se prăbuşeşte,
Ca numele-i adevărat să-l poată scrie.

 

Trad. Andrei Ionescu