Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

John Steinbeck - Oameni şi şoareci (fragment)


Câteva mile mai la sud de Soledad,  rîul Salinas vine de se lipeşte de coasta dealului şi curge verde şi alene. E şi caldă apa, fiindcă s-a strecurat, sclipind în soare, peste nisipurile galbene, mai înainte de-a se aduna într-un lăculeţ. De-o parte a rîului, coastele aurii ale dealului suie unduind pînă la înălţimile stîncoase ale munţilor Gabilan, dar spre vale apa e mărginită de arbori — sălcii ce-nverzesc crud în fiece primăvară, păstrând pe la încheieturile frunzelor de jos resturi din viiturile de cu iarnă, şi sicomori cu crengi albe-pestriţe lungi şi ramuri ce arcuiesc deasupra apei dormitînde.
Pe ţărmul nisipos, pe sub arbori, frunzişul se-aşterne des, şi-atît de uscat că o şopîrlă iscă un foşnet zgomotos cînd se strecoară prin el. Seara ies iepuri din hăţiş ca să se-aşeze pe nisip şi locurile jilave din luncă sînt pline de urme —urme de cu noapte de-ale ratonilor şi lăbărţate labe de cîini de pe la ferme şi copitele despicate ale cerbilor care vin să bea pe întuneric. E un drumeag, printre sălcii şi sicomori, călcat de băieţii care coboară de pe la ferme să se scalde în locul cu apă adîncă şi bătut de muncitorii ambulanţi care coboară osteniţi din şosea, cînd se lasă seara, să-şi facă sălaş lîngă apă.
In faţa crengii joase a unui sicomor uriaş s-a înălţat un morman de cenuşă lăsat de multele focuri ; şi creanga s-a netezit şi s-a lustruit de cîţi au şezut pe ea. Inserarea unei zile cu arşiţă stîrnea un vîn-tuleţ prin frunziş. Umbra suia dealurile spre culmi. Pe malurile nisipoase şedeau neclintiţi iepurii, ca nişte mici bolovani cenuşii, tăiaţi cu dalta. Şi-apoi veni dinspre drumul mare zgomot de paşi prin frunzele uscate de sicomor. Iepurii o tuliră făr'de zgomot în adăposturi. Un stîrc îşi înălţă trudnic aripile şi se lăsă greoi mai la vale pe apă. O clipă locul rămase fără de viaţă — apoi se iviră doi bărbaţi de pe cărăruie şi veniră la loc deschis lîngă ochiul de apă verde. Coborîseră drumeagul unul după altul şi, ajunşi la loc deschis, unul tot mai rămînea înurma celuilalt. Purtau amîndoi pantaloni de doc şi haine de doc cu nasturi de alamă. Pe cap aveau pălării negre, pleoştite, şi pe umăr ducea fiecare cîte-un sul de pături strîns înfăşurate.  Cel dintai era mărunt şi iute, oacheş la faţă, cu nişte ochi făr' de astîmpăr şi trăsături ascuţite, ferme. Totul în făptura lui era bine definit : mani mici şi puternice, braţe svelte, nasul subţire şi osos. Cel ce păşea în urmă era exact contrariul său : o namilă de bărbat, cu o faţă informă, cu ochi mari, şterşi, şi cu umeri laţi şi aduşi. Umbla greoi, tîrşîind niţel picioarele, cum îşi tîrăşte labele un urs. Braţele nu-i pendulau în mers, ci atîrnau grele. Ajunşi în luminiş, cel dintîi se opri scurt asa încit al doilea fu cît pe-aci să dea peste el. Işi scoase pălăria şi, după ce şterse panglica dinăuntru cu degetul arătător, şi-l scutură ca să pice jos năduşala. Tovarăşul lui îşi lepădă păturile, se trînti jos şi începu să bea din suprafaţa ochiului verde de apă ; sorbea cu gîlgîituri lungi, sforăind în apă ca un cal. Cel mărunt veni neliniştit lîngă el.
-Lennie ! spuse, cu glas aspru. Lennie, pentru numele lui Dumnezeu, nu bea aşa mult !
Lennie continua să sforăie cu nasul în apă. Mărunţelul se aplecă şi-l zgîlţîi de umăr. 
— Lennie ! O să-ţi fie rău cum ţi-a fost şi-aseară.
Lennie îşi scufundă capul în apă, cu pălărie cu tot, şi apoi se aşeză pe mal, iar din pălărie îi şiroia apa pe haina albastră, şi i se prelingea pe spinare. 
—    Bună ce-i ! făcu. Bea şi tu, George. Bea şi tu, pe săturate.
—    Zîmbi fericit.George îşi scoase sulul de pe umăr şi-l puse uşurel jos. 
— Nu prea-s sigur că-i bună apa, zise. Parc-ar avea nişte spume ! Lennie îşi bălăcea laba lui mare şi-şi zvîrcolea degetele prin apă, făcînd-o să ţîşnească în stropi mărunţi ; inele se lăţiră pînă în partea cealaltă a lăculeţului şi se întoarseră iar înapoi. Lennie le urmărea. 
— Ie-te, George, ie-te ce fac io.George îngenunche lîngă apă şi bău, scoţînd apa cu îndemînare în căuşul palmei. 
— La gust nu-i rea, admise. Da' nici curgătoare parcă n-ar fi. Apa numai cînd îi curgătoare o bei, Lennie, făcu, făr' de nădejde. Tu şi din şanţ ai bea, cînd ţi-e sete.
Işi turnă pe faţă un căuş de apă şi şi-o răspîndi, frerînd-o cu mîna, pe sub bărbie şi în jurul cefii. Apoi îşi puse iar pălăria pe cap, se dădu înapoi de lingă apă, îşi săltă genunchii şi-i cuprinse cu mîinile. Lennie, care îl urmărise, fâcu şi el aidoma aceleaşi mişcări. Se împinse înapoi, săltă genunchii, şi-i cuprinse cu mîinile, apoi aruncă o privire spre George, ca să vadă dacă făcuse bine. Îşi trase pălăria niţel mai pe ochi, cum o avea şi George. George, posomorit, se uita ţintă la apă. Marginile ochilor îi erau înroşite de soare. Vorbi, mînios : 
— Puteam să fi mers cu autobuzu' pin' la fermă, să fi ştiut păcătosu' ăla de şofer ce spune. Cică :„Numa' un pic mai la vale de şosea, colo. Numa' un pic." Aproape patru mile fură, fire-ar  ele afurisite! N-a vrut să oprească la poarta fermii, ast-a fost. I-era lene, blestematu', să frîneze. Taci că n-o catadixi să oprească nici la Soledad. Ne-mpinge afar' şi cică : „Numa' un pic mai la vale, colo." Pui rămăşag că fură mai mult de patru mile. Ce căldură afurisită toată ziulica! Lennie se uita cu sfială la el : 
— George ! 
— I, ce-i ? 
— Un-ne ducem, George ? Mărunţelul îşi smuci pălăria mai pe ochi şi se încruntă către Lennie : 
— Ai şi uitat, ai ? Iar să-ţi mai spui o dată, ai ? Isuse, Doamne, că zevzec mai eşti ! 
— Am uitat, zise Lennie cu blîndeţe. M-am silit să nu uit. Zău că m-am silit, George. 
— Bine, bine. îţi mai spui o dată. Că tot n-am altă treabă. N-am decît să stau toată ziulica cu tine să-ţi tot spui toate alea, şi tu să le uiţi şi io iar să ţi le mai spui o dată. 
— M-am tot silit, spuse Lennie, da' degeaba. Ţiu minte de iepuri, George. 
— Dă-i dracu' de iepuri. Altceva nu ştii să ţii minte, decît de iepuri. Bine ! Acu' ascultă şi vezi de ţine minte, ca să nu dăm de necaz. Ţii minte cînd şedeai lîngă rigola aia, p-un trotoar din Howard Street, şi te uitai la tabla aia neagră ? Pe faţa lui Lennie se lăţi un zîmbet fericit : 
— Păi, dar, George, asta ţiu minte, cum să nu ţiu... da' p'ormă... ce... ce făcurăm ? Ţiu minte că trecură p-acolo nişte fete, şi tu ziseşi... ai zis... 
— La dracu' ce-am zis. Ţii minte cînd ne-am dus la birou' lu' Murray şi Ready şi cînd ne-a dat bonuride muncă şi bilete de otobuz ?
 — Ihî, ştiu, George. Acu' mi-aduc aminte ' îşi vîrî repede mîinile în buzunarele laterale ale hainei. Spuse apoi încetişor :
— George... Io n-am p-al meu. L-oi fi pierdut... ! Se uita în jos, disperat. 
— Nici nu l-ai avut, prostule. Le am io p-a-mîndouă aciia. Ce, era să te las pe tine să-ţi ţii bonu' de muncă ?Lennie rînji uşurat. 
— Gîndeam... Gîndeam că l-oi fi pus în pozunar. Isi cufundă iar mîna în buzunar. George îl privi cu asprime : 
— Ce scoseşi din bozunaru ăla ? 
— N-am n'ica în pozunar, făcu Lennie, viclean. 
— Ştiu că n-ai. E-n mîna ta. Ce ţii în mîna şi-ascunzi ? 
— N'ica nu ţiu. George. Pe cuvînt.
— Haide, haide, dă-ncoa !
Lennie ţinea mîna strînsă, depărtînd-o de George. 
- Doar un şoarece, George. 
- Un şoarece ? Un şoarece viu ? 
— A, ă. Doar un şoarece mort, George. Nu-l omorii io. Pe cuvînt! îl găsii. îl găsii mort. 
—    Dă-Î încoa ! porunci George. 
— I, î, lasă-mi-l, George. 
— Dă-l încoa, am zis! Mîna strînsă a lui Lennie se supuse, cu încetul. George scoase şoarecele şi-l zvîrli dincolo de apă, în hăţiş. 
— Da' ce faci tu c-un şoarece mort ? 
— Păi, îl mîngîiam cu deştu' mare cind mergeam pe drum, zise Lennie. 
— N-o să mingii nici un şoarece cit o să mergi cu mine. Ţii minte un' ne ducem acu'? Lennie se fistici şi-apoi, ruşinat, îşi ascunse faţa pe genunchi. 
— Iar uitai. 
— Doamne, Isuse ! făcu George, resemnat. Bine, ascultă, ne ducem să muncim la o fermă ca aia de un' venim, de colo sus, din nord. 
— Din nord ? 
— De la Wead. 
— A, aşa. Ţiu minte. La Weed. 
— Ferma aia un' ne ducem acu' e aci, aproape, la vr'un sfert de milă. Intrăm şi vorbim cu administratoru', cu şefu'. Ascultă bine ce-ţi spui: io îi dau bonurile de muncă, şi tu nu spui nici o vorbuliţă. Stai şi tu acolo, şi nu sufli o vorbă. Că dac-o vedea ce nebun şi ce prost eşti, nu ne dă de lucru, da' dacă te vede muncind pîn' nu te-aude vorbind, s-a făcut. Inţelesesi? 
— Sigur, George. Sigur că-nţelesei. 
— Bine. Aşa. acu' cînd intrăm să vorbim cu şefu', tu ce faci ? 
— Io... io..; chibzui Lennie. Faţa i se încreţise de încordat ce se gîndea. Io... nu spui nici o vorbă. Stau acolo şi nu spui nici o vorbă. 
— Brava, vezi că eşti băiat bun. Brava. Acu' spui asta de două, trei ori la rînd, ca nu cumva să uiţi. Lennie mormăia încetişor pentru sine : 
— Nu spui nici o vorbă... Nu spui nici o vorbă... nu spui nici o vorbă. 
— Bine, făcu George. Şi nu faci nici o prostie, cum făcuşi la Weed, auzi tu ? Lennie păru uluit :
— Cum făcui la Weed ? 
— Aşa ! va să zică şi-asta uitaşi, ai ? Bine, nu-ţi mai aduc aminte, mi-e c-o faci iar.
O lumină de înţelegere zvîcni pe faţa lui Lennie. 
— Ne-a dat afară de la Weed, explodă triumfător. 
— Ne-a dat afar' pe dracu, făcu George, în silă. Am fugit noi. Ei ne-a cătat, da' nu ne-a dat de urmă. Lennie chicoti fericit. 
— N-am uitat-o p-asta, te crez.George se lăsă înapoi pe nisip şi îşi încrucişa mîinile sub cap, iar Lennie îl imită, înălţînd capul, să vadă dacă a făcut întocmai ce trebuia. 
— Doamne, că multă bătaie de cap mai am cu tine, zise George. Ce lesne mi-ar fi şi ce bine aş duce-o, să nu te am pe tine in cîrcă. Ce bine mi-ar merge, şi poate aş putea şi io să mă ţin c-o fată. O clipă Lennie zăcu liniştit, şi apoi spuse bucuros: 
— Mergem să lucrăm la o fermă, George. 
— Aşa vezi. Pricepuşi. Da' de dormit, o să dormim acia, ştiu io de ce.
Lumina scădea repede acum. Doar crestele munţilor Gabilan mai dogoreau în vîlvoarea soarelui care părăsise valea. Un şarpe de apă luneca pe lac, ţinînd capul în sus, ca un mic periscop. Trestia se clătina uşor către apă. Departe spre şosea un om strigă ceva şi un altul îi răspunse. Frunzişul sicomorului fremăta în adierea unui vînticel care se stinse îndată. 
— George, ce n'ne ducem la ferma aia, să ne dea şi nouă de mîncare. La fermă dă de mîncare la oameni seara. George se întoarse pe-o parte. 
— Geaba 'ntrebi tu de ce. Uite aşa. îmi place mie aciia. Mîine-om merge la lucru. Văzui nişte treierătoare pe drum cînd veneam. Asta-nseamnă c-o s-avem de cărat la saci cu grăunţe pînă crapă maţele-n noi. In noaptea asta stau aciia, ou ochii la cer. îmi place aciia. Lennie se sculă în genunchi şi-l cercetă cu privirea pe George. 
— Şi de mîncat nu mîncăm ast'seară?
 — Ba, cum să nu, dac-aduni tu nişte nuieluşe uscate, de salcie. Am trei cutii de fasole în bocceaua mea. Ia fă tu un foc. Iţi dau un chibrit după ce-aduni uscăturile. Şi-apoi încălzim fasolea şi mîncăm. Lennie zise: 
— Mie-mi place fasolea cu zeamă de roşii. 
— O fi, da' n-avem zeamă de roşii. Du-te după lemne. Şi vezi să nu umbli brambura, c-acuş se-ntunecă. Lennie se puse greoi pe picioare şi dispăru în hăţiş. George rămase culcat, fluierînd domol pentru sine. Dinspre rîu se auzea plescăind apa. In direcţia unde pornise Lennie. George se opri din fluierat şi-şi ascuţi auzul. 
— Bietu' nerod, spuse încetişor, şi începu iar să fluiere. O clipă mai tîrziu se auziră trosnind prin hăţiş paşii lui Lennie, care se şi întorsese. Ducea în mînă o singură nuieluşă de salcie. George se aşeză în capul oaselor. 
— Aşa ! spuse brusc, dă-mi şoarecu' ăla! Dar Lennie înscena o complicată pantomimă de inocenţă. 
— Care şoarec, George ? Io n-am nici un şoarec. George ţinea mîna întinsă. 
— Haide, dă-l încoa. Nu mă duci tu pe mine. Lennie şovăi, se dădu înapoi, se uită disperat spre partea hăţişului, de parcă ar fi chibzuit dacă să nu se refugieze acolo. George spuse rece ; 
— Imi dai şoarecu' ăla, ori mă faci să te pocnesc ? 
— Ce să-ţi dau ?
 — Ştii foarte bine ce, afurisitule. Dă-ncoa şoarecu'! Lennie băgă mîna în buzunar, cu şovăială. Glasul începu să-i tremure niţel. 
— Da' de ce să nu poci să-l ţiu ? Nu-i a lu' nimeni şoarecu' ăsta. Nu-l furai. îl găsii mort, lingă drum. Mîna lui George rămînea întinsă, poruncitor. Cu încetineală, ca un căţel care nu vrea să aducă înapoi mingea aruncată de stăpînul său, Lennie se apropie, se dete înapoi, se apropie iar. George pocni din degete, tare, şi la acest zgomot Lennie îi puse şoarecele în mînă. 
— Da' nu făceam m'ca rău cu el, George. Numa' ce-l mîngîiam.
George se sculă şi aruncă şoarecele cît putu de departe în hăţişul peste care se lăsa întunericul,apoi se duse către apă şi se spălă pe mîini. 
- Nebun prost ce eşti ! Ce credeai că nu văzcum te-ai udat pe picioare cînd ai trecut apa să-l iei? Auzi plînsul scîn'cit al lui Lennie şi se roti pe călcîie. 
— Te smiorcăi ca un ţînc ! Doamne, Cristoase ! Gogeamite flăcău în toată firea! Lui Lennie îi tremura buza şi ochii îi înotau în lacrimi. 
— I, î, George! George îi puse mîna pe umăr. 
— Nu ţi l-am luat numa' aşa, de răutate. Şoarecu' ăla apucase să putrezească, Lennie, şi-apoi îl şi zdrobiseşi tot mîngtindu-l. Las-că găseşti tu altu' proaspăt, şi p-ăla te las să-l ţii niţel. Lennie se aşeză şi lăsă capul în jos, abătut. 
— Nu ştiu unde mai e alt şoarec. Ştiu o cocoană care mi-i da mie todauna cînd îi prindea. Da' cocoana aia nu-i aciia .George îl maimuţări. 
— O cocoană, ai ? Nici măcar nu ţii minte cine era cocoana aia. Păi nu era chiar tuş'ta Clara? Şi p'ormă nu ţi i-a mai dat, nici ea. C-a văz't că-i omorai mereu. Lennie îşi ridică ochii trişti către el. 
— Păi dacă era aşa mici, spuse, parcă s-ar fi scuzat. Io îi mîngîiam, da' nu trecea mult şi mă muşca de deşte şi-atuncea le ciupeam un pic capu' şi ei murea, fiincă era aşa mici... George, as vrea s-avem mai repede iepurii ăia, iepurii nu e aşa mici. 
— Dă-i dracu' de iepuri. Ţie nu poa' să ţi se dea pe mînă nici măcar şoareci vii. Tuş'ta Clara îţi dete un şoarec de gumă şi tu nici nu te uitai la el. 
— Păi nu era bun să-l mîngîi, făcu Lennie. Vîlvătaia asfinţitului pierea de pe culmile munţilor, şi amurgul se lăsa peste vale; printre sălcii şi sicomori se strecura penumbra. Un crap mare se ridică la suprafaţa lacului, hăpăi după aer şi apoi se cufundă iar misterios în oglinda întunecată, lasînd în urmă-i cercuri crescînde. Deasupra capetelor celor doi frunzişul fremăta iar şi smocuri mici de scamă de salcie se lăsau prin aer şi aterizau pe suprafaţa lacului. 
— Ai de gînd s-aduci lemnele alea ? întrebă George. E o groază colo, după copacu' ăla, rămase de la viitură. Ia du-te şi ada-le.Lennie se duse îndărătul copacului şi scoase de-acolo un braţ de frunze şi de crenguţe uscate.Le aruncă grămadă peste mormanul de cenuşă veche şi merse din nou şi apoi încă o dată, s-aducă altele. Se făcuse aproape noapte. Aripa unei turturele tremură peste apă. George se duse către morman şi aprinse frunzele uscate. Flacăra se înălţă scîrţîind printre crenguţe şi se lăţi. George îşi desfăcu bocceaua şi scoase la iveală trei cutii cu conserve de fasole boabe. Le rîndui, în picioare, în jurul focului, aproape de dogoare, dar fără să le atingă flacăra. 
— E la fasole, colo, pentru patru inşi, zise George.Lennie îl urmărea, de cealaltă parte a focului. Spuse, răbdător : 
— Mie-mi place cu zeamă de roşii. 
— Ei, d-aia n-avem! izbucni George. Numa' ce n-avem aia vrei. Doamne sfinte, să fiu io singur, ce bine-aş duce-o ! M-aş duce să caut de lucru şi-aş munci, făr' de nici o supărare. Nu tu belele, nu tu nimic, şi la capu' lunii, ia-ţi băiete ăi cinzeci de dolari şi du-te cu ei la oraş-şi fă cu ei ce pofteşti. Păi cum, aş putea să stau toată nopticica într-o casă cu fete, aş putea să mănînc unde-aş pofti, şi pe la otele şi-or'unde, şi să comand or'ce mi-ar trece prin gînd. Fir-ar să fie ! Şi-asta aş putea s-o fac în fiştecare afurisită de lună.
Să-mi iau o juma' de vadră de whisky, ori să joc cîte-o partidă de biliard.Lennie, în genunchi, urmărea mînia lui George, şi faţa îi era crispată de teroare. 
— Şi de ce am parte ? continuă George furios. De tine !... De nici o muncă nu eşti în stare să te ţii... şi din pricina ta pierz şi io or'ce treabă care-o găsesc. Mă faci să mă fîţîi de colo pînă colo, numa' asta faci. Şi parcă n-ar fi destul de rău şi-aşa, mă mai bagi în tărăşănii. Tu faci rele şi io trebuie să te scap !Glasul i se ridicase, aproape striga. 
— Nebunule şi tembelule ! Intr-una mă fierbi! Incepu a vorbi afectat ca fetiţele cînd se maimuţăresc unele pe altele. 
— Doar am zis că să pipăi rochia fetii ăleia, doar am zis că s-o mingii ca p-un şoricel... Păi de un'naiba să ştie ea că tu doar vreai să-i pipăi rochia ? Ea se smuceşte 'napoi şi tu o ţii crampon de parc-ar fi şoarec. O faci să să pună pe urlat, şi-apoi va să stăm toată ziulica ascunşi în şanţu' de irigaţie, cu toţi vlăjganii ăia cotrobăind după noi, şi după aia s-o tulim pe furiş, în întuneric, şi să trebuie să ne cărăm din ţinut. Mereu faci cîte-o boacănă d-asta, mereu. Te-aş. băga-ntr-o cuşcă, c-un milion de şoareci, să-i tot mîngîi! Brusc îl părăsi mînia. Se uită dincolo de foc, la faţa chinuită a lui Lennie, şi-apoi, ruşinat, îşi aţinti privirea in flăcări. Se lăsase noaptea, dar vîlvătăile luminau trunchiurile copacilor şi crengile boltite deasupra apei. Lennie se tîrî încet, cu precauţie, în jurul focului, pînă ajunse lîngă George. Se aşeză pe călcîie. George întoarse cutiile de conserve cu altă faţă spre foc. Se făcea că nu bagă de seamă că Lennie se apropiasede el. 
— George ! domol de tot. Nici un răspuns. 
— George ! 
— Ce vrei ? 
— Glumii, George. Mie nu-mi trebuie nici o zeamă de roşii. N-aş mînca zeamă de roşii, aciia, lîngă mine să fie, acuşica. 
— Să fie aciia, ai putea să mănînci. 
— Da' io n-aş mînca nici un pic, George. Toată ţi-aş lăsa-o ţie. S-o torni peste fasolea ta, şi io nici că m-aş atinge de ea.George tot se mai uita posac în flăcările focului. 
— Cînd stau şi mă gîndesc ce viaţă bună aş avea, să nu te am pe tine-n cîrcă, îmi vine nebunie... Nu poci s-am pic de linişte. Lennie tot mai sta în genunchi. îşi ridică privirea spre întunericul de dincolo de apă. 
— George, vrei să plec, să te las singur ? 
— Unde naiba poci tu să pleci ? 
— Păi poci. Poci să plec sus la deal, colo. Undeva găsesc io o peşteră. 
— Aşa, ai ? Şi ce naiba-ai mînca ? Că n-ai destulă minte să găseşti n'ica. 
— Aş găsi io cîte ceva, George. Că n-am nevoie de bunătăţi, stropite cu zeamă de roşii... Aş sta lungit la soare şi nu mi-ar făcea nimenea n‘ica. Şi daca găsesc un şoarece, îl ţiu. Nu mi-l mai ia nimeni. George îi aruncă o privire iute, scrutătoare.
 -Am fost rău, ai ? 
-Dacă nu mai vrei să stau cu tine, io poci să plec la deal şi să caut o peşteră. Poci să plec, cînd vrei tu. 
— Ei, haide. Glumii şi io aşa, Lennie! Că io vreau să stai cu mine. Necazu' cu şoarecii e că todauna-i omori... îţi spui io ce facem, Lennie. Cu prima ocazie ce-oi putea, o să-ţi dau un căţelandru. Poate că p-ăla nu-l omori. Şi-ar fi mai bun ca şoarecii. Şi-ai putea să-l şi mingii mai tare. Lennie ocoli momeala. Simţise că e în avantaj. 
—    Dacă nu mai vrei să stau cu tine, n-ai decît să spui, şi io mă duc sus la deal şi trăiesc de
capu'meu. Şi n-o să mai îmi fure nimeni şoarecii. George zise: 
— Vreau să rămîi cu mine, Lennie. Doamne, Isuse, te-ar putea lua drept o fiară şi te-ar împuşca, dac-ai umbla singur. Nu, tu rămîi cu mine. Tuşă-ti Clara nu i-ar plăcea să te ştie umblînd aşa singur, chit că-i moartă. Lennie se făcu viclean :
— Spune, ce mi-ai mai spus al'dată. 
— Ce să-ţi spun ? 
— De iepuri. George se oţărî : 
— Nu mă mai duce tu pe mine de nas. Lennie se rugă : 
— Haide, George. Spune. Tu rog, George. Cum ai mai spus al'dată..
— Te unge la inimă, ai ? Hai că-ţi spui, şi după aia mîncăm. Glasul lui George deveni grav. Işi repeta vorbele într-un anumit ritm, de parcă le-ar mai fi spus demulte ori pînă atunci. 
— De-alde noi, ăştia, care munceşte pe la ferme, e oamenii ăi mai singuri de pe lume. N-are familie. N-are nici un locşor al lor un' să se ducă. Vine la cîte-o fermă şi munceşte pe brînci pîn-adună un ban, şi-apoi se duce la oraş şi-i curge pintre degete ce-a adunat, şi de cum se trezeşte, iar se duce să se spetească la altă fermă. Nu speră n'ica, n-aşteaptă n'ica, n-are nici un viitor. Lennie era încantat. 
— Aşa, aşa. Acu' zi de noi. George vorbi mai departe. 
— Da' noi nu sîntem d'ăia. Noi avem ce-aştepta, noi avem un viitor. Noi avem fiştecare cu cine sta de vorbă, cu cine-i pasă de noi. N-avem de ce să şedem la local şi să ne cheltuim biştarii fiincă n-avem un' să ne ducem. Alţi tipi dacă ' nimereşte la zdup, poa' să putrezească acolo, că nu îe duce de grijă nimenea, nu-i pasă la nimenea nici cît de-o ceapă degerată... Da' noi, nu. Lennie îi ţinu isonul. 
— Da' noi nu. Vrei să ştii de ce ? Fiincă... fiincă io te am pe tine care-mi porţi de grijă şi tu mă ai pe mine care-ţi port de grijă, şi d-aia. Rîse încîntat. 
— Hai, George, zii 'nainte ! 
— Păi ştii pe de rost. Poci să zici şi tu. 
— Nu, tu. Io mai uit din ele. Hai, zi cum o să fie. 
-         Hai că zic.
-         Intr-o bună zi o s-avem toţi biştarii adunaţi, şi-o să ne cumpărăm o căsuţă şi vreo două
pogoane colo, ş-o vacă, şi nişte purcei şi... 
— Şi-o să trăim în belşug din rodu' pămîn-tului, urlă Lennie. Şi-o s-avem iepuri de casă ! Hai, zii, George ! Zii ce-o s-avem în grădină, şi de iepurii din cuşti, şi de ploaie, iarna, şi de sobă, şi ce groasă o să fie smîntîna pe lapte, de s-o tai cu cuţitu'. Zii d-asta, George. 
— Da' ce nu zici tu ? Că văz că ştii tot. 
— No... tu să zici. Că nu-i totuna cînd zic io. Hai... George ! Cum o să văz io de iepuri. 
— Bine, făcu George. O s-avem grădină mare de zarzavat ş-o cuşcă pentru iepuri şi-o s-avem şi găini. Şi cînd o ploua, iarna, o să zicem dă-l dracu' de lucru, ş-o să facem un foc în sobă ş-o să şedem p-alături, s-ascultăm cum răpăie ploaia p-acoperiş... Prostii! Dă-o dracului! Scoase briceagul. 
— Nu mai am timp să mai zic. Infipse briceagul în capacul uneia dintre cutii, îl tăie afară cu totul şi puse în mîna lui Lennie cutia deschisă. Apoi deschise o a doua. Din buzunarul hainei scoase la iveală două linguri şi-i dete una lui Lennie. Şedeau lîngă foc şi-şi umpleau gura cu fasole şi mestecau vîrtos. Lui Lennie îi scăpară din colţul gurii cîteva boabe de fasole. George gesticula cu lingura. 
— Ce spui tu mîine cînd te-o întreba ceva şefu', colo la fermă? Lennie se opri din mestecat şi înghiţi. După faţă se vedea că se concentrează. 
— Nu... nu suflu o vorbă. 
— Brava, băiete! Aşa, vezi, Lennie! Pesemne te faci mai bine. Cînd om avea alea cîteva pogoane, crez c-oi putea să te las să vezi de iepuri ! Mai cu seamă dacă ţii minte aşa bine. Lennie se sufoca de mîndrie. 
— Io poci să ţiu minte, zise. George semnaliza iar cu lingura.
 — Fii atent, Lennie. Vreau să te uiţi bine la locul ăsta. Poci să-l ţii minte, nu ? Ferma-i la vr'un sfert de milă mai încolo, pe drumu' ăla. N-ai decît să te ţii după rîu. 
— Păi sigur, făcu Lennie. Ţiu io minte. Ce, nu ţinui minte că să nu suflu-o vorbă? 
— Ţinuşi, cum să nu ! Ei, acu' ascultă aciia, Lennie, de ţi se mai întîmplă cumva să dai iar de vr'un bocluc, cum ţi s-a tot întîmplat, vreau să vii încoa' în locu' ăsta şi să te-ascunzi în hăţiş.
 — Să te-ascunzi în hăţiş, rosti Lennie arar. 
— Să te-ascunzi în hăţiş pînă viu io după tine. Poci să ţii minte asta ? 
— Păi, sigur că poci, George. M-ascunz în hăţiş pînă vii tu. 
— Da' n-ai să intri iar în bocluc, c-alminteri nu te las să vezi de iepuri. Işi zvîrli cutia goală de fasole către hăţiş. 
— Nu intru-n bocluc, George. Nu suflu o vorbă. 
—    E-n regulă. Adu-ţi legătura-ncoa, lîngă foc. O să fie mişto de dormit aciia. Te uiţi în sus, şi
frunzişu'. Nu mai pune pe foc. Lăsăm să se stingă. Işi făcură culcuşurile pe nisip şi pe cînd vîlvătaia focului scădea, aria luminată se tot micşora; crengile boltite pieriră şi doar un licăr slab mai arăta unde erau trunchiurile copacilor. Din întuneric Lennie chemă : 
— George, dormi ? 
— No. Ce-i ?
 — S-avm iepuri de mai multe colori, George.
-Cum să nu, făcu George somnoros. Roşii şi-albaştri şi verzi, Lennie.  Milioane de iepuri. 
— Şi cu blana mare, George, cum am văz't la bîlci, la Sacramente. 
— Ihî, cu blana mare. 
— Că io poci şi să plec, George, şi să stau într-o peşteră. 
— Poci şi să pleci la naiba, zise George. Tacă-ţi gura acu'.  Jăratecul pălea. 
De sus de pe deal, deasupra rîului, venea lătratul jalnic al unui coyot şi un cîine răspundea, de cealaltă parte a apei.
Frunzişul sicomorilor susura în adierea unui vinticel de noapte.
...


Rudyard Kipling - If / Dacă (text bilingv)


IF

If you can keep your head when all about you
Are losing theirs and blaming it on you,
If you can trust yourself when all men doubt you,
But make allowance for their doubting too;
If you can wait and not be tired by waiting,
Or being lied about, don't deal in lies,
Or being hated, don't give way to hating,
And yet don't look too good, nor talk too wise:

If you can dream - and not make dreams your master;
If you can think - and not make thoughts your aim;
If you can meet with Triumph and Disaster
And treat those two imposters just the same;
If you can bear to hear the truth you've spoken
Twisted by knaves to make a trap for fools,
Or watch the things you gave your life to, broken,
And stoop and build 'em up with worn-out tools:

If you can make one heap of all your winnings
And risk it on one turn of pitch - and toss,
And lose, and start again at your beginnings
And never breathe a word about your loss;
If you can force your heart and nerve and sinew
To serve your turn long after they are gone,
And so hold on when there is nothing in you
Except the Will which says to them: "Hold on!"

If you can talk with crowds and keep your virtue,
Or walk with Kings - nor lose the common touch,
If neither foes nor loving friends can hurt you,
If all men count with you, but none too much;
If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds' worth of distance run,
Yours is the Earth and everything that's in it,
And - which is more - you'll be a Man, my son!


DACĂ

Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar cînd Omenirea
Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva;
De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;
De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;

Dacă visezi - dar nu-ţi faci visul astru;
De poţi să speri - dar nu-ţi faci jindul ţel;
De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul
Mereu senin şi în acelaşi fel;
Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită
De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost;
De poţi ca munca vieţii, năruită,
S-o faci de la-nceput precum a fost;

Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată
S-o pui, făr'a clipi, pe-un singur zar
Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată
Făr-să te plîngi cu un oftat măcar;
De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă,
Drept să rămîi, cînd ele june nu-s,
Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă
Decît Voinţa ce le ţine sus;

Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată
Ca şi-n Mulţime - nu străin de ea;
Amic sau nu, de nu pot să te-abată;
De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea;
Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,
Să treci şi s-o întreci, mereu bonom,
atunci: a ta e Lumea asta mare
şi, mai mult, fiul meu: atunci - eşti Om!


Dante Alighieri - Divina Comedie (fragment)


Eu cred într-unul Dumnezeu pe lume,
  ce-i  unul,veșnic și iubind rotește
  întregul cer în neclintitu-i nume.
Credința mea temeiuri își găsește
  și-n probe materiale ori spirituale,
  dar și-n cuvîntul ce din cer grăiește
prin Moise,prin profeți,prin osanale,
  prin Evanghelii și prin voi ce-ați scris
  cînd v-a sfințit credința vrerii sale.
Și cred în trei făpturi ce-n Paradis
  sînt una-n fapt și întreite atare,
  că se-mpreună-n "sînt" și-n" este" am zis.
De-această-n cer dumnezeiască stare
  de care spun ,în multe locuri,tată.
  Scripturile mă-ncredințară-aoare.
Mi-e crezul Început și totodată
  scînteia care-n pară se preface
  și arde-n mine ca o stea curată.

(Paradisul,Cîntul XXIV)
Fecioară, Maică-a Domnului și fiică,
  soroc nestrămutat al vrerii sfinte
  ce mai presus de ființe te ridică,
tu ești aceea ce umana ginte
  ai înălțat-o  astfel, că Ziditorul
  nu se sfii în lut să se-nveșminte;
în pîntecele tău se-aprinse dorul
  sub raza cui crescut-a  mîndra floare
  ce raiului i-mpodobește -ogorul.
Tu faclă ești de milă și-ndurare
  aci-ntre noi ,iar pe pămînt fîntînă
  de doruri și nădejdi izbăvitoare.
Atari puteri ți-s date-n cer ,stăpînă,
  că cine harul nu ți-l cere ție
  cu frânte-aripi  se prăbușe-n țărînă;
căci mila ta n-ajuntă-n vrăjmășie
  că doar celor care-o cer ; și nerugată
  adeseori într-ajutor se-mbie.
În tine-i sad milostivirea toată ,
  în tine-i măreția și putința
  și tot ce-n om bun și curat s-arată.
Acesta-aici, ce și-a purtat ființa
  prin iad, pe munte-n sus și rînd pe rînd
  văzut-a și osînda, și căința,
smerit te roagă-n inimă  și-n gînd
  să-i dai puteri ca spre Cerescul Tată
  să-nalțe tainic ochiul lui plăpînd.
Iar eu, ce pentru văzu-mi niciodată
  n-am ars ca pentru-al lui, mă rog de tine,
  cerșind să-mi fie ruga-ndestulată ,
să spulberi tu, cu rugile-ți senine,
  tenebrele ce-i sînt prin lut veșminte,
  e pur să guste din supremul Bine.


  (Paradisul,Cintul XXXIII)
  În românește de Eta Boeriu

Johann Wolfgang Goethe - Rugăciune către fecioara Maria



DOCTOR MARIANUS          
          
(în celula cea mai înaltă și mai curată)               
Doamna lumii,doamna noastră,                 
Lasă-mă sub cort de cer                 
Să văd taina ta albastră.                 
Doar atîta eu îți cer.                 
Și îngăduie ce-n piept                 
Gingaș mă frămîntă,               
Să te-ntîmpin ca un drept                
Cu iubire sfîntă.                
Nimenea nu ne înfrînge                
Cînd sublimă poruncești.                 
Scade repede văpaia                
Cînd cu har ne potolești.                
Tu,Fecioară,preacurată,               
Maică,tu,aleasa mea,                  
Peste toate tu regină,                  
Zeilor asemenea.
                   
(.....................................)
                    
Ție, ce ești neatinsă,                  
Ți-e dat, neluat,                 
La tine să vie acei ce                 
Ispitelor cad.                   
Cei ce-n slăbiciuni se zbat                    
Anevoie-s de salvat.                
Singur- cin` și-a sfărîmat                   
Lanț de pofte și păcat?                   
Cît de lesne-aluneci,                    
Pe pămînt te-ntuneci.                     
Cine nu a-nnebunit                   
De-o privire ce-a vrăjit ?
Mater gloriosa vine plutind

CORUL POCĂITELOR                   
Plutești spre înalturi                         
Spre veșnicie.                         
Ascultă tu ruga,                          
Primită să fie,                            
Tu fără seamăn,tu dar,                      
Tu plină-de-har!

MAGNA PECCATRIX
(lUCA VII,36 )
Pentru dragostea ce lacrimi
Fiului tău la picioare
Ca balsamul picurase
Ca să-i fie-mprospătare,
Pentru vasul , ce din plinu-i
Mirodenii a vărsat,
Pentrul părul care moale
Sinte glezne a uscat-

MULIER SAMARITANA
(IOAN , IV)
Pentru piatra de fîntînă
Unde-Avram și-aduse turma,
Pentru ciutura pe care
Și-a lăsat și Domnul urma
Bînd din ea cu sete mare,
Pentru apa cea bogată
Ce de-atuncia veșnic vie,
Lin adapă lumea toată.-

MARIA AEGYPTICA
(Acta sanctorum)
Pentru locul sfînt în care
Domnul fost-a coborît,
Pentru brațul, ce din poartă
Cu-nfruntare m-a gonit,
Pentru lunga pocăință
Prin zeci ani de pustnicie,
Pentru gîndul ce-n nisipuri
Eu l-am scris cu bucurie.

CÎTEȘTRELE
Tu stăpînă-ndurătoare,
Care și de păcătoase
Mari te îngrijești,și care
Tot cîștigul pocăinței
Îl sporești prin veșnicie-
Dă iertare și acestui
Suflet bun, ce doar o dată,
S-a uitat pe sine, iată,
Și-a greșit fără să știe.

UNA POENITENTIUM
(altfel numită și Margareta ,alăturîndu-se)
Cea fără seamăn
Și peste fire,
Tu plină-de-raze,
Apleacă-te,
Îndură-te-apleacă-te
Spre-a mea fericire,
Iubitul din zori
Se-ntoarce prin nori.    
                                                

(Faust)                                 
În românește de Lucian Blaga

                           

John Milton - Paradisul pierdut


O, Tată,
Atotputernic și Nemărginit,
Fără-de-moarte și Neschimbător
și Veșnic Împărat , și Ziditorul
A tot ce este- și izvor Luminii
Și Însuși nevăzut în marea slavă
A strălucirii tale-n care stai
Pe-un tron de neatins.Chiar de-ți umbrești
Deplinul tău efluviu de lumină,
Ca printr-un nor rotund în jurul tău.
Asemeni unui sclipitor altar,
Se-arată poala-nveșmîntării tale,
Umbrită de prea multă strălucire ,-
O, și-atunci încă e orbit tot Cerul.
Și serafimii cei mai luminoși ,
Cînd vor să se apropie de tine,
Cu aripile ochii și-i acopăr.
   Pe tine te cîntară-apoi, întîiul
Dintre făpturile Zidirii Sfinte
O, Fiu născut, Divină Întrupare,
În chipul căruia , cu limpezime
Și neumbrit de nici un nor nicicînd ,
Sclipește Tatăl cel Atotputernic,
Făcut văzut , pe care nu-i făptură
Să poată altfel a-l privi în față!
     Sălășluiește-n tine întrupată
Splendoarea slavei lui- și risipit
E Duhul său nemărginit în tine.
Prin Tine Cerul Cerurilor el
l-a fost zidit-și marile Puteri
De dinlăuntru-i.Tot prin tine, iarăși,
Pe-acele rîvnitoare Stăpîniri
Le-a prăvălit  (.................................
.........................................Părinte
Al milosteniei și-al îndurării,
Pe Om,  căzut prin răutatea lor,
Tu nu l-ai osîndit la fel de aspru,
Ci mult mai mult ai înclinat spre milă !
Iar Fiul tău cel scump și unul numai,
Abia-nțelese că nu ești atît
De aspru cu plăpîndul om-ci-nclini
Mai mult spre milă ,spre a împăca
Mînia ta,spre-a pune capăt luptei
Stărnite-ntre dreptate și-ndurare,
Care se oglindea pe chipul tău,-
Da, Fiul tău abia-nțelese asta,
Că -și jertfi suprema fericire
De-ați-sta alături ,morții,el, pre sine
Cu voia dăruindu-se, acest fel
Răscumpărînd a Omului greșeală.
O, pildă a iubirii fără seamăn,
În dragostea dumnezeirii numai
Aflîndu-și loc ! În veci mărire ție,
Fiu al lui Dumnezeu ,Mîntuitor
Al oamenilor!Numele tău sfînt
Materie îmbelșugată fi-va
Cîntării mele,de-astăzi înainte !


(Cartea a treia)
În românește de Aurel Covaci


                                      

Novalis - Imn


Doar cîțiva cunosc
Taina iubirii,
Și simt ce înseamnă
Să nu te saturi
Și să fii mereu însetat.
De nepătruns pentru simțurile pămîntești
E dumnezeiescul tîlc
Al cinei de taină.
Dar cine vreodată suflul vieții a supt
De pe buze dragi și fierbinți,
Al cui jăratec sfînt
A topit inima în valuri tremurînde,
Cui i s-a deschis ochiul
Fiindcă a măsurat
Adîncimea fără fund a cerului,
Acela va mînca
Din trupul și va bea
Din sîngele său veșnic.
Cine a dezvăluit înțelesul ceresc
Al trupului de țărînă?
Cine poate să spună
Că pricepe sîngele?
Cîndva totul va fi întrupat
Și în cerescu sînge
O să înoate perechea sufletească.
O, ca oceanele lumii
Să se înroșească de-acum
Și ca stînca să se umple
De carne mirositoare!
Niciodată nu se termină cina cea dulce.
Niciodată nu se satură dragostea.
Pe cel iubit
Nu poate aproape să-l aibă
Și să-i aparțină îndeajuns,
Înlocuit de buze mereu delicate
Ceea ce s-a gustat
Mai lăuntric și apropiat devine.
O voluptate mai caldă
Face să tresară sufletul,
Setea și foamea
Dogoresc inima
Și așa din veșnicie în veșnicie
Stăruie desfătarea dragostei.
Dacă cei cumpătați
Ar fi gustat vreodată
Ar părăsi totul
Și s-ar așeza cu noi
La masa dorinței
Care niciodată nu se golește.
Ar fi recunoscut ei
Miezul plin de savoare
Și laude ar fi adus
Pentru hrana trupului și sîngelui.


(Cîntece duhovnicești)
În românește de Petru Sfetca

Serghei Esenin - Sărac pelerin


Sărac pelerin,
Ca lăstunul de cîmp,
Pe Domnul îl laud
Și cu stelele cînt.

Pe tipsii de mătase
Cad frunzele plopilor mei.
Auziți,auziți
Susurul mlaștinei.

Cu șoarecii-n pajiște,
La umbra de pin,
Pîraiele cîntă
Un rai aprilin.

Sărac pelerin,
Mă rog de senin,
Lîngă drumul uitat,
În iarbă cad lin,

La dulce hodină,
În rouă răpus,
O candelă-mi pîlpîie-n
Piept : lui Iisus.


1915
(Ceaslovul satelor)
În românește de Ioanichie Olteanu)

William Blake - Durerea altuia


Pot să văd necazul tău
Fără - a  suferi și eu?
Pot să văd tot al tău chin
Fără-a vrea ca să-l alin ?

Să văd oare plîngînd
Durerea-ți ne`mpărtășind?
Tatăl nu ar lăcrima
Fiul lui de-ar suspina ?

Mama chiar ar șovăi
Pruncul ei de s-ar jeli?
Asta , nu ,nu poate fi !
Nu, nicicînd , nu poate fi !

Cel ce tuturor zîmbește
Ar putea-ndura cum crește
Glas de păsări tînguit,
Plîns de prunc neostoit ?

Lîngă cuib n-ar alerga
Alinarea să le-o dea ?
Lîngă leagăn n-ar veni
Plîns de prunc de-ar istovi ?

N-ar veghea necontenit
Să nu afle chip mîhnit ?
Asta , nu , nu poate fi !
Nu,nicicînd, nu poate fi !

Bucuria-I la noi toată;
Ca un prunc se face-ndată ;
Al durerii om se face ,
Chinul nostru nu-i  dă pace.

Să nu crezi că e străin
Domnului al tău suspin ,
Să nu crezi că Cel de sus 
E străin de al tău plîns. 

Bucuria Lui ne-o-mparte
Ca să fim de plînd departe;
Cînd la noi dureri se-adună ,
Cînt de leagăn ne îngînă .


(Cîntecele inocenței )
În romînește de Gabriela Duda )

Leo Taxil - Biblia hazlie (fragment)


[...]
Cartea "Facerea" declară însă că toate udă una şi aceeaşi grădină, grădina Edenului. E drept, izvoa­rele a două din aceste fluvii ― Tigrul şi Eufratul ― se află la o distanţă de cel mult 100 km unul de celălalt, dar chiar şi această distanţă este prea mare pentru o grădină. Şi apoi cum poate fi numit grădină acest teri­toriu imens, cu munţi şi stînci abrupte, situat într-una din cele mai vitrege regiuni ale globului?
Să lăsăm gîndul să ne ducă spre acest rai minunat, unde patru mari fluvii izvorăsc din acelaşi loc şi îşi poartă apele în diferite direcţii. Adam se plimbă pe moşia lui şi gustă din plin desfătarea trîndăviei. Iată ce-şi zice, probabil, în gînd:
"Sînt om şi mă numesc Adam; se pare că asta în­seamnă «pămînt roşu», pentru că am fost făcut din lut, ca un urcior oarecare. Cîţi ani oi fi avînd? M-am născut acum cîteva zile, dar, după cum spune o zicală bătrînească, un bărbat are atîţia ani cît îi arată faţa. Iată de ce pot spune că, la drept vorbind, m-am născut la vîrsta de 28 de ani, avînd toate măselele... Ba nu, încă nu toate măselele. Îmi lipsesc deocamdată măselele de minte.
Sînt bine legat, nu? Şi apoi cum aş putea să nu fiu băiat frumos din moment ce, cu excepţia vîrstei şi a bărbii, sînt o copie fidelă a domnului, a celei mai vestite fiinţe din tot universul? Admiraţi-mi, vă rog, sănătatea, priviţi aceste braţe, picioarele zvelte, muşchii, bujorii din obraji... Nici urmă de reumatism! Nu-mi pasă de nici un fel de boală, nici măcar de vărsat: tăticul m-a zămislit gata vaccinat. Fără îndoială, sînt băiat frumos!
Şi duc o viaţă de huzur în acest rai minunat. Mă duc unde vreau, rup din copaci orice fructe şi mănînc cît încape în mine. Nu simt nici cea mai mică oboseală, pentru că nu fac nimic. Mă tăvălesc pe iarbă numai din plăcere.
În ziua a treia, amabilul meu amfitrion, dumnezeu, mi-a organizat o mică distracţie, despre care voi păstra o amintire plăcută toată viaţa. Toate animalele au defi­lat prin faţa mea: «Şi pe fiecare vietate cum o vei numi, aşa va fi numele ei», mi-a spus moşneagul. Aşa ospita­litate mai zic şi eu!
Nici nu vă închipuiţi cîte vieţuitoare au defilat prin faţa mea! N-am crezut vreodată că există atîtea fiinţe pe lume. Totuşi, nu mi-a fost greu să le dau nume la fiecare. Limba pe care o vorbesc cît se poate de curgător, deşi n-am învăţat-o niciodată şi nicăieri, este o limbă neobişnuit de bogată, cu nenumărate expresii. Fără să stau o clipă pe gînduri, mi-am dat seama ce însuşiri are fiecare animal, privindu-l doar, şi am definit printr-un singur cuvînt particularităţile fiecărei specii. Prin urmare, numele dat de mine este în acelaşi timp şi o definiţie pre­cisă şi completă. Să luăm, de exemplu, animalul care mai tîrziu va fi denumit «equus» în latină, «cheval» în franceză, «cal» în română etc. Ei bine, eu i-am dat un nume care defineşte cu precizie acest patruped, cu părul, coada şi hamul lui. Ah, limba pe care o vorbesc nu-şi are seamăn şi ce rău îmi pare cînd mă gîndesc că într-o zi ea va dispărea pentru totdeauna!
Parada tuturor fiinţelor vii a fost admirabilă. Şi cînd spun admirabilă încă n-am spus totul. Am avut şi un număr comic în program, şi anume cînd au apărut peştii. Grădina noastră se află pe uscat, departe de ţărmul mării. Aici sînt numai rîuri, adică apă dulce. Vă închipuiţi ce mutră făceau peştii de mare, nevoiţi să urce în sus pe Tigru şi Eufrat pentru a mi se înfăţişa? Lipsa apei să­rate îi supăra teribil. Am rîs cu hohote! Dar din cale-afară de rău au dus-o mamiferele acvatice! Din feri­cire, tăticului i-a venit ideea să lărgească în mod excep­ţional, pentru ziua aceea, rîurile din grădiniţa mea, că altminteri nici o balenă n-ar fi putut să treacă vreodată prin ele... Numai cît le-am dat numele şi să fi văzut cum au şters-o, dînd de zor din înotătoare pentru ca să ajungă cît mai curînd în oceanul lor. Mă ţineam cu mîinile de burtă nu alta!
Poate că se vor găsi unii care nu vor crede această poveste. Nelegiuiţii vor tăgădui că focele, morsele, urşii albi, pinguinii au putut să coboare pentru această pa­radă în valea Tigrului şi Eufratului, că tot aici s-au adu­nat cangurul, ornitorincul, struţul şi emuul din Australia, elefanţii, rinocerii, hipopotamii şi crocodilii din Africa, papagalii, lamele, aligatorii, anacondele din America de Sud etc. Ei şi ce-i cu asta? Critica nu are nici o importanţă. Pe cuvîntul meu că am văzut aici, în gră­dina Edenului, foci, reni, balene, vulpi polare şi alte animale din toată lumea.
Cîrcotaşii vor spune: «Dar cum au ajuns acolo specii unice de peşti din diferite lacuri, de pildă peştele fera, care nu se găseşte decît în lacul Constanţa?» Aceşti peşti au primit permisie specială de la dumnezeu şi s-au prezentat la parada din Eden... pe calea aerului. Afuri­siţi să fie păgînii care nu se declară mulţumiţi cu această explicaţie!
Şi, la urma urmelor, la ce naiba mă angajez eu într-o dispută în legătură cu toate acestea? Cu atît mai rău pentru cei care nu-mi vor da crezare cînd afirm că prin faţa mea s-au perindat toate animalele: vertebrate, ne­vertebrate, reptile. Nu există o singură insectă căreia să nu-i fi dat nume. Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost un vierme mare, alb, lung şi plat, care a ieşit uşurel chiar din mine, un vierme respingător, numit ulterior de naturalişti tenie. Acest prostănac lung cît toate zilele, cum a ieşit, mi-a făcut îndată o plecăciune adîncă. I-am dat un nume, după care el s-a băgat din nou în mine şi s-a instalat înăuntrul meu. Pomenesc toate acestea numai pentru a fi precis. Ca să spun drept, nici nu ştiam că sînt locuit pe dinăuntru. De altfel, locatarul meu nu mă stinghereşte cîtuşi de puţin. Nimic nu tulbură viaţa încîntătoare pe care o duc de cinci zile".
Primul somn al omului
Adam îşi priveşte chipul oglindit în apa limpede a izvorului celor patru fluvii, apoi se lungeşte alene pe iarbă.
― Ce frumoasă-i viaţa! murmură el.
Dar iată-l pe Adam căscînd şi întinzîndu-se. O moleşeală necunoscută pune treptat stăpînire pe el. Ce-o mai fi şi asta? Nu simte nici urmă de oboseală. Atunci ce se întîmplă? Nu pricepe nimic. Încearcă un simţămînt tainic, împotiriva căruia nu poate lupta. Pleoapele i se lipesc. Adam doarme. Este primul somn al omului.
În timp ce Adam sforăie de rupe pămîntul, vine Dumnezeu-tatăl. Privirea lui se opreşte îndelung asupra leneşului adormit.
― Trebuie să recunosc totuşi că, atunci cînd mă apuc de o treabă, o fac straşnic ― spune moşneagul plin de mulţumire. ― Flăcăul e bine legat. Aş putea să jur că sînt chiar eu în persoană. ...pe cînd eram mai tînăr cu cîteva miliarde de veacuri.
Dumnezeu se apleacă şi îl ciupeşte pe Adam de pulpă. La această glumă divină, Adam răspunde printr-un sfo­răit şi mai puternic.
― Minunat ― continuă maestrul "Elohim" ―, nu e nevoie de nici un fel de anestezie. Văd că tînărul meu Adam doarme destul de adînc: să tragi cu tunul şi nu-l trezeşti! Iar acum, hai să mă apuc de lucru, căci am venit aici cu o treabă foarte importantă. Cît nu m-aude nimeni, pot să mărturisesc că astăzi-dimineaţă am băgat de seamă că uneori o fac totuşi de oaie. Unde mi-a fost capul cînd am zămislit omul fără o tovarăşă? Fiecărui animal i-am dat o femelă sau, în orice caz, există foarte puţine excepţii de la această regulă. Tenia, ce-i drept, este hermafrodită, şi asta-i firesc, pentru că, dacă ar trăi în perechi, nici nu s-ar numi taenia solium. Dar omul de treabă nu e o tenie! Care va să zică trebuie să-i fac o soaţă şi i-o voi face din propriul lui trup.
Rostind aceste vorbe, dumnezeu-'tatăl "a luat una din coastele lui şi a strîns carnea la loc. Şi a făcut domnul dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam femeie şi a adus-o către Adam" (Facerea, II, 21―22).
Parcă-l aud urlînd pe omul trezit prin surprindere:
― Văleu, văleu! Mi-a rupt o coastă!
Închipuiţi-vă însă mirarea lui cînd a văzut alături o păpuşă vie şi drăgălaşă.
― Asta ce mai e?
― Asta? E femeia ta. Am onoarea să vă felicit cu prilejul căsătoriei legitime ― i-a răspuns dumnezeu. ― Îndrăzneşte numai să spui că nu-ţi place!
― Ba, drept să spun, e drăguţă.
― Cred şi eu! Ai baftă! Şi unde mai pui că o capeţi fără soacră! N-am ce zice, ai noroc, nu glumă!
Biblia spune că Adam a exclamat: "Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost luată. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup." (Facerea, II, 23―24).
Nu mai este cazul că comentăm această exclamaţie a proaspătului însurăţel Adam. Nici n-ar fi putut spune alte vorbe mai curtenitoare.
Cît despre coasta ce-i fusese scoasă, trebuie amintit că, potrivit afirmaţiei fericitului Augustin, dumnezeu nu i-a mai înapoiat-o lui Adam. Prin urmare, pînă la urmă, Adam a rămas invalid, fără o coastă. Era vorba, probabil, de o coastă "falsă", subliniază cu ironie muşcătoare Voltaire, "căci lipsa unei coaste adevărate ar fi fost cît se poate de vizibilă".
Cartea "Facerea" mai spune (II, 25): "Şi Adam şi fe­meia lui erau amîndoi goi şi nu se ruşinau".
Comentatorii cuvioşi afirmă că această goliciune fără ruşine este o dovadă a nevinovăţiei străbunilor noştri, un semn al desăvîrşirii lor sufleteşti. Potrivit acestui raţionament al teologilor, ar urma să socotim că în desă­vîrşire sufletească au trăit toţi oamenii primitivi, care nu purtau nici un fel de veşminte, de pildă incaşii din America, unele triburi din Africa, locuitorii Polineziei, Melaneziei şi alţii. Totuşi, cînd au cotropit aceste ţări, colonialiştii spanioli, portughezi, francezi, englezi au exterminat triburile băştinaşe care trăiau în deplină ne­vinovăţie, iar preoţii creştini au binecuvîntat masacrele, născocind justificări teoretice pentru monstruoasele atro­cităţi ale "civilizatorilor". Pe de altă parte, se afirmă că numai frigul i-a silit pe oameni să folosească îmbrăcă­mintea, deoarece numai locuitorii ţărilor călduroase um­blau goi. În afară de aceasta, cînd toţi umblă goi, nimănui nu-i este ruşine. Roşeşti numai dacă-ţi descoperi vreun defect trupesc pe care ceilalţi nu-l au.
[...]