Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Tihon CIURILIN - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)


Tihon CIURILIN (1885 – 1946)
S-a născut în localitatea Lebediani din gubernia Tambov în
familia unui negustor. Însă tatăl său natural a fost A. Tiţner.
La vârsta de patru ani învaţă a citi. Îşi începe studiile
gimnaziale pe care, din cauza bolii, nu le poate încheia. În 1904,
certându-se cu tatăl vitreg, pleacă la Saratov, apoi – la Moscova. Un
singur an doar (1907) studiază la Institutul de Comerţ.
Încă la Saratov, devine... „anarhist-comunist”, povestind că ar fi
activat în ilegalitate şi, de teama să nu fie arestat, fugi peste hotare. În
1909 se întoarce în Rusia, este anchetat şi internat în ospiciu,
diagnosticul fiind: mania urmăririi. Aici avea să petreacă doi ani (1910-
1912), declarând greva foamei.
Primele publicaţii – în suplimentul revistei „Holda” (1908). După
ieşirea din ospiciu se apropie de cercul avangardiştilor, în special de M.
Larionov, N. Goncearova şi V. Hlebnikov.
În 1915 publică volumul „Primăvara de după moarte”, apoi „A
doua carte de versuri” (1918) şi nuvela „Sfârşitul lui Kikapu”. Este
coautorul mai multor almanahuri şi volume colective ale futuriştilor,
printre care – „Maeştrii moscoviţi” (1916), „Salonul de primăvară al
poeţilor” (1918). Îi declară drept maeştri personali pe Hlebnikov şi
Maiakovski. În 1918, la Harkov, Hlebnikov îl admite în „Societatea
Preşedinţilor Globului Pământesc”. În vara anului 1920, împreună cu
soţia sa B. Korvin-Kamanskaia şi cu L. Arens, organizează în Crimeea
uniunea tinerilor budetleni (futurişti) „Junii mărginaşi creierocultivatori”.
Decepţia şi sărăcia fac ca, în 1927, Tihon Ciurilin să ajungă din
nou în ospiciu pe durata a 4 ani. O nouă perioadă poetică fecundă
începe după ieşirea sa din spital. În 1932 îi este interzisă pentru
publicare cartea „Jar-Viaţă”. În 1940 îi apare ultimul volum, deja de o
stilistică îndepărtată de futurism. Însă nu ajunge în librării, tirajul fiind
nimicit. Creaţia sa este definitiv stigmatizată ca „otrăvită de miasmele
putrefacţiei decadente”. În fine, peste ceva timp editează cartea
„Versurile lui Ciurilin”, însă rămâne a fi considerat un potenţial duşman
al puterii sovietice.
Ultimii ani de viaţă îi trăieşte în negre privaţiuni. După moartea
soţiei (octombrie 1945) poetul nu vrea să creadă în acest final şi, timp
de 17 zile, nu lasă pe nimeni să se apropie de cadavru. Dar, odată
conştientizând fatalitatea, îşi taie venele, fiind din nou internat în
ospiciu, unde şi moare de inaniţie.

NOAPTE
Nu mai e ulei în candelă – stinge-te, flacără...
Un bidiviu negru iată-iată ne va lua...
Tot mai posomorâtă-i flacăra – şi duhul de sfară...
Cu-năbuşitoarea respiraţie dintr-o dată o stâng.
Ah, negrul bidiviu ne duce-n necunoscut, departe...
Cu copita-n inimă bate, tot bate!
(1912)

DIMINEAŢĂ BEATĂ
Lumină slabă – vuiet de clopote.
Sunet trist – şi din nou o uriaşă clopotire.
– Duminică.
O veghe eşuată,
Un chef ratat –
Al sângelui râu şi gălăgios vuiet.
Eu – precum groaznicul rege Saul,
– Nălucă...
Înaltul turn – ca o turtă dulce...
Şi eu ca Titanicul înecat
Cad spre afund, cad.
Demult e timpul... – nimic complicat.
Kikapu!* Rococo...
(1913)

* Kikapu – aici şi în alte poeme, e o noţiune zaum’ (transraţională), prin care poetul vrea să spună;

SINGUR
În ferestruică, în ferestruică
Arată-ţi mutrişoara, puică.
Ba nu, mai întâi bluziţa-ţi îmbracă...
Or, nu, prin ferestruică aruncă o marcă...
Nu, o fotografie –
În care eşti tu, în bluziţă, ie,
Lângă ferestruică, pe o jordie.
Micuţa ta fotografie! Ce bine!
Nu ai o marcă?
Kaput! Capătu’!
Vai, cad pe vine!
Nu mai e mutrişoara. Pustiu e-n ferestruică.
Doar un papagal pe jordie.
Ţup, ţup, sig, sig.
Ah, această cămaşă-i mai grea
Decât verigile mele de cândva!
(1913)

ULTIMUL DRUM
Bunicul meu onest în toate.
Puşkin
Stepă, zăpadă, lumină
De zi.
Într-o găoace de gheaţă prins
Într-o trăsură tresaltă
Bolnavul poet,
Ultimul său drum sfârşind.
Palid, palid,
Dement ereditar.
Trăsura se clatină...
Fluieră, căutându-şi propriul cânt –
Fffiuu...
Stepă, lumină, zăpadă albind.
În cer se coace un nor rău
– Furtuna.
– Doamne, vizitiul e beat!
Fluieră şi el, căutându-şi propriul cânt:
Fffiuu, ffiu.
– Tatăl meu e un bogat rebotezat.
Eu, feciorul lui, sunt un straşnic anarhist!
– Poetul cântă – beat să fie?
Furtuna bate, urlă, izbeşte.
Cu cai, pe furtună, dementule, pleci la tatăl tău,
Spre propriu-ţi sfârşit, spre hău.
(1913)

COPIE DE PORTRET
Lumină luminoasă
Aprins se revarsă pe palidul
Meu portret.
Uite-acum deja sunt poet
– Victorios!
Culorile ard cu mândrie.
Măştile aburesc morticios.
Oriunde-n jur, în aburu-ntunecat.
Eu, ca un rege la petrecere –
Galben, albastru, roşu – ca soarele!
Cioc-cioc în geam, vineri deja e timpul – altfel
Te topeşti în vapori.
Poc – lada s-a închis.
– Regele s-a stins.
(1913)

SFÂRŞITUL CLERICULUI
Pana mea, scrie, scrie,
Scârţâie, scârţâie în surdă linişte.
Tu, vânt al toamnei, usucă sarea
Lacrimilor mele – respiră prin inişte.
Pana mea scârţâie, scârţâie.
Tu, inimă, puterea-mi întăreşte, dură.
Întăreşte, întăreşte – scârţâie, scârţâie,
Pana mea – orice lucru îmi procură.
Va bate şi ceasul meu, va bate,
Şi pleca-voi sus, micuţ orbeţ,
Şi-un galben da-voi, şi-l va lua
Neguţătorul ce nu scade din preţ.
Şi eu lua-voi cel obiect, lua-voi
La piept, la inimă-l voi duce discret.
Şi lent voi apăsa trăgaciul, lent,
Şi voi obţine tihnă şi scutire de regret.
(1913)

VALS LÂNGĂ FOC
Lângă bătrânul râu
E pe cale-a se stinge focul de noapte,
În jur cântă, cântă, cântă mojicii.
Şi se înjgheabă, se înalţă un straniu cor:
– Veni un muzicant rătăcitor cu mandolina.
Se apropie şi un beţivan fără leac, gol-puşcă.
Pe urmă un mic-burghezuţ pricăjit.
Din cafeneaua de vizavi trecu un snob chipeş ca o violă.
Viola prinse a cânta. Zângăni dulce mandolina.
Pe urmele lor se revărsă corul într-un trist vals, hei-holla...
Prinse a se roti mic-burghezuţul cu beţivanul gol-puşcă.
– Ritmul se-nvârteji, se-nvârteji, se-nvârteji.
Se-nvolbură
Turmentata flacără în bătrânul râu.
Flăcăruia chibritului
Se-nvolbură între degete tremurătoare.
A vals, a vals se-nvolbură focul.
În râu, lângă mână – aici e şi larmă, în felinare depărtate.
– Departe.
(1913)

O PĂRERE
Pocitanie, o, pocitanie!
Spuse – şoptise, îmi strigase poporul mie.
Aseară am iubit.
– Roşind, recunoscu Ra-zeu.
Tu ne-ai ucis!
– Bocirăm – pe cine iubit-am eu.
Idiotule!
Puse diagnosticul hotentotul.
Aşadar eu –
– Eu!
Sunt fericirea poporului.
Şi nenorocirea lui.
Eu – geniul seminţiei lichidate,
Luciditate, luciditate!
Hei, tu, priveşte –
În faţa Pocitaniei
Clipeşte, sclipeşte. Acel licăr etern.
Strigătul meu, acu,
Scurma.
– Kikapu!
Pe poteca, pe poteca mea v-aş îndruma,
N-aveţi frică, n-aveţi frică – admiraţi-mă.
– Moartea mea e aici, la spate.
(1914)

SFÂRŞITUL LUI KIKAPU
L-au ras pe Kikapu – pentru ultima oară.
L-au îmbăiat pe Kikapu – pentru ultima oară.
Cu apă sângerie ciubărul
Şi pletele, pe el.
Încotro?
Că doar i-aţi fi soră?
Rămâneţi cu el barem până la zori.
Dar pe unde-o fi Ra?
Rămâneţi cu el până la zori.
Amândoi,
Cât mai e încă-n sicriu.
Însă deja ei nu mai sunt şi trecătorii le-au şters
Urmele de pe prag, din preajma uşii.
Da, da, da, da, – ei nu mai sunt, poetule, –
Elena, Ra şi Meri.
Se schimbă Kikapu – pentru ultima oară.
Cade Kikapu – pentru ultima oară.
Luaţi odată ciubărul însângerat
– Că doar ambele uşi sunt deschise vraişte.
(1914)

ÎN PROVINCIE
Într-o roşie casă străină,
Pustie ca şi cum,
Stau întins în pat transpirat şi vlăguit;
Eu şi cu ea, în doi.
Vizitiul adusese fata care, iat-o,
E alături de mine.
Mă îmbărbătai tu şi glumeai, iar eu nu-s în formă bună.
Băurăm vin.
– Vin porto, porto-wine.
– Totul e friguros.
Se rostogolesc râurile: Don, Vistula, Rin.
Vin porto se varsă, dulceag şi greoi.
Vin porto
Lipicios.
– Ce coşmar, ce coşmar păcătos.
De-aş mânca un peştişor sărat,
De-aş bea o halbă de cvas...
Tu eşti beată, beată, şi lacrimile tale
Mă băgară în adâncă tristeţe-nvăluitoare.
O – moartea îmi şopti la ureche,
Îmi făcu din ochi
Şi suflă în lumânare.
(1914)

FEBRĂ
Focuri roşii.
Plutesc, desprinzându-se de reclame
Luminătoare – precum jarul iadului.
Alinare.
Mi-adusei aminte ce mi s-a ghicit-prevestit,
De cum mi-amintii – tristeţea mă cuprinse:
Aş – pică zece de pică ce ţine pică!
Febra-i mare,
Febra din mine,
– Cuprins de flăcări sunt.
Seara îşi aminti de un vis – ...căzuse un dinte sănătos.
Mi-o spuse cu buze tremurând.
Plângea...
În preajmă o cerşetoare ocăia:
Oac, oac...
Durerea capul îmi încleştă, capul parcă mi s-ar desface
– Dă-mi două cărţi.
Plâng, gemând.
A-aaa, a-aaa, aa.
Leagănă, leagănă, leagănă – alină-mi durerea din inimă.
Pocnet – solniţă... sarea s-a împrăştiat.
Aşteaptă... aşteaptă – mor eu singur, nu mă nevolnici.
(1914)

ŞOARECELE ROŞU
Gata-gata să nască femeia era.
Tânăra.
Ah, fiică de negustor, nu o ţărancă-săteancă
– Scumpă, ce mai. Şi-odată,
Când ligheanul de aur al soarelui ardea-n asfinţit-văpaie,
Scumpa de ea văzu în odaie – mamă, mamă! –
Un şoarece roşu.
Se sperie în periculoasă tângă, muierea,
Lovindu-se peste minunata sprânceană.
După care urmă tăcerea.
Se născu un copil
Negru la păr.
Puiuţ de cioară?
U-u-u – urletul vânturilor de munte.
Nneeggrruu, nneeggrruu luciitooor miieeluuşeeel.
– Aşa vasăzică!
Acest roşu, roşu, roşu, roşu şoarece –
În casa roşie ce tăcere.
Mori deci!
(1914)

ANUL NOU
Opaiţul bradului arde
În odaia mea.
Darul mă-ntreabă politicos:
Ţi-i bine de unul singur?
Ladă, ladă, mai stai tu binişor, mai taci
În noapte, ce-aş mai avea de vorbit
Chiar şi cu tine?
Da, da, – bătăi
De ceas, două, cântătoare.
S-au deschis ambii ochi –
Şi lada,
Din nou samovarul mut,
Iar de la opaiţ – ce mai luminos popor a-nceput...

CEL FĂRĂ CĂPĂTÂI
Saloanele mele – bulevardele nopţii.
Musafirii mei – întâmplătoare perechi rătăcitoare.
Îmi place să năzuiesc la negrele farmece
Nocturne.
Iubesc relele stele ale ochilor
– Strălucesc.
Măturicile, ca trenele vidmelor, foşnesc,
Umblu ca un primar mahăr al unei vechi capitale.
Pe cer – Fecioara, pe cer chipuri
Din stele.
Ţipă – vocile chiţcăie, ţârâie – începu plecarea.
Mai repede, în pas alergător – spre azilul
Dintr-un sfânt lăcaş!*

 * În original: best – din persanul „best”: în Iran, obicei ce atestă dreptul cuiva de a găsi azil, ocrotire
într-un lăcaş sfânt sau alt loc inviolabil – cavou, ambasade şi alte instituţii ce beneficiază de extrateritorialitate.


MOARTE ÎN LIFT
Se ridică, se ridică liftul
Spre etajul patru.
Sunt fericit!
Ţie, spre tine! – fericită furie.
Deja
E al treilea etaj.
Dar, brusc, – stop!
– S-a oprit.
Liftul.
Fruntea
Se îmbroboni.
De rece sudoare... eu – fericit...
De unul singur în lift
Eu.
Cling, cling – cling...
– Mă vor îngropa
În ziua albă-nea.
Iar acum
Singur
Oricum. –
S-a oprit... Uşa – închisă. –
Mă sufoc...
Des-chi-deţi uu-şa!...
Mor... Nu mai pot...
Nani, nani.
Cling, cling-cling...
În lift, de unul singur, mort.
(1914)

A DOUA PRIMĂVARĂ
Adio, Ra!
– Soarelui.
Adio, Ra!
– Rahilei.
Se întunecă micuţa ferestruică
– Găurică în mormânt.
Se-ntunecă.
Iar soarele... o, soarele!... iar viaţa se-nvioră
– În puf de primăvară.
Primăvara – acolo, sus.
Primăvara...
Presimt: muţeşte, muţeşte gingia (ta).
Adio, Speranţă –
Speranţei
(Ca şi mai înainte)
Pocitanie murind, înduioşător prostănac,
Căruia deja i-au putrezit hainele
În genunchi şi în coate.
(1914)

LĂCRIMOASA PLÂNGERE
Vai, ne-a sosit ceasul roşu, cel de pe urmă!
– Tare ne mai deranjează
Nemţii!
Cinci ucişi
Sătui!
Noaptea de se scoală – se aliniază.
Prind a hoinări, ce iad!
Hoinăresc, fredonează cânt uitat,
Cu-njurături de bătălie ne zdruncină
Pe toţi laolaltă.
Pre voi, pre noi!
În grădină-s musafiri pe noaptea toată,
Au batjocorit livada, iată.
Grădiniţă.
Soldăţelul vostru nu are cum vă ajuta.
Santinela veselă, oricând.
Of!
Milostivirea voastră ne-a şi dus
Nemţi să scoatem din pământul-iască
Iar deocamdată fie soldăţelul
Să ne-nveselească.
(1914)

MOARTEA DEMONULUI
Semaforul e vopsit cu cărbune cărămiziu.
Paznic bătrân în gura fără dinţi aspru gunoi rumegă
Şi el e prescură.
Ploiţă, ploiţă şi departe corul armonios al vânturilor din tării.
Acuş, acuş vine şi trenul şi în cor se va include exemplar.
Sărmanul meu demon, prinţ moştenitor, palid demon ne-nvingător.
Umblă încet (semeţ, semeţ...) priveşte blând – cerul, pădurea.
Dighi, dighi, din, don, dighi – zvon sub care-naintăm.
Sărman demon, prinţ moştenitor, idiot ce demonilor rău aduce.
Iată-l soseşte.
Se pripeşte –
Trenul goneşte. –
Rododo. Rododo. Scrâşni, zângăni, brusc se opri!
– Demonul se prăbuşi.
Luându-şi zborul, strănută, fornăi, mormăi – dispăru.
Nor de abur – piei, arătare! – şi iată demonul ucis
În noroi în neagră clisă!
(1914)

BEAT
Foştilor prieteni
În faptul nopţii, plâng în întuneric.
Mâinile mi-s în sânge...
Pletele, hainele – în beteală de brad.
Sunt bolnav, sunt bolnav – şi plâng.
Ce multă dragoste!
Ce crud, ce frig; scânteietoarea beteală de brad –
În jurul gâtului, peste trup...
Geamul a pălit.
Lumino, spune-le – că mâinile mi-s, iată, în sânge –
– Am ucis din dragoste.
Ah – şuierul în creier, în timpane mi s-a-nfipt.
Am glumit – pur şi simplu, din neatenţie
M-am tăiat la un deget.
(1915)

MOARTEA SANTINELEI
La hauptvaht*,
Hau, hau, hau – uvvvv – ah tu –
Câinele urlă înfundat
Ca dintr-o mină,
Spre rai, spre poartă.
– Eşti duşman!
Tânăra santinelă ascultă urletul.
Tinerel –
Ca mâine de lăsat la vatră,
La soţioară.
Iar pe perete... iar pe perete... iar pe perete
Se târăşte, se târăşte, precum în somn umbra se târăşte,
Bizară,
– Duşmanul. Ba-bah!
– Bubuitură – veselă flacără a împuşcăturii.
Bah – Răspuns,
Surd,
Vai –
Lumini... Scânteierea urii..
Se stinge, se stinge luminoasa mea flacără.
Inima-i tare, ca de piatră.
Flacăra mea... flacără...
S-a stins, întuneric se făcu.
Scârţâie zăpada... aduseră calul – la mort.
Noo! no... uuu...
(1916)

* Din germanul Haupt-Wache (santinelă principală), cu sensul: cameră de arest (la militari).

PRIMUL PĂCAT
Primul păcat contra lui martie – mă mortific.
O, mortonăscătoare, eşti îngrozitoare...
Luminoasă lumină adie a uitare
Iar şi iar – întru nouă cuminecare.
Cu mirt mortul îl acopăr, mortificându-l.
Dragul meu mirt – eşti laur cu frunza tare şi lată.
Ştie una inima: (ascunde) – eu rup
Ultima acantă nelucitoare, mată.
(1916)

SINCERITATE
O, stâncilor, – rânjiţi-vă colţii veacurilor,
Valuri de întuneric încremeniră peste voi.
Iar cerul radios ridică spre soare
Grumazii sinilii.
Aureşte, iarbă din zăvoi.
Creşteţi, rumeniţi-vă, castani întunecaţi,
Păsări, ţipaţi, privighetori, revărsaţi-vă-n triluri.
Veni-va un musafir ne-nou şi nedorit,
Braţele ridica-va – în sânge, doi trandafiri
Şi soarele va spune: fiul meu, te odihneşte,
Marea prinde-a juca: hai, vino mai aproape!
O veselă coroană din muguri primăvăratici
Vântul va înălţa.
Şi-atunci, şi-atunci, poate
Ceru-şi va revărsa şuvoi de stele,
Lumea se va stinge-n bocet de mare.
Şi, spăimos, se va ridica Eva căruntă
În detunături de arfe mortuare.
(1916)

TRISTUL TARAF*
În frig, în noapte, în miez de noapte sau de zi
Tristă muzică de taraf tătăresc.
În odaia găunoasă
Se răceşte ceara de lumânare.
Bolnav e gospodarul, soţia şi copii – fără leac.
Pereţii sunt râmaţi, îmbrăcaţi în răni.
Soba fu fierbinte o jumătate de veac
Scrum s-a răcit – trist taraf!!
Straşnic, polar străluceşte cea lumânare.
Taraf tătar!! Musafirilor, roadeţi
Oasele, sugeţi din răni de berbeci!
Ajunge, piei, tristeţe, în tindă!
Albinele tristeţii – în ciurul iernii,
În zăpada îngheţată, în fleşcăiala ogrăzii...
O, taraful, rage aşadar, bubuie, ţipă, urlă peste fire
Mai tare decât întregul cor!!
Luminează, lumânare! –
Trista, trista, ultima amiază
Şi în miez de noapte ţiuitor taraf...
(1917)

* În original: „Ceal” – orchestră tătărească alcătuită din trâmbiţă, caval, scripcă, flaut şi clarinet.
Ceal se numeşte şi însăşi muzica acestei orchestre.

TARAFUL ONEST
Pentru Bronislava
Onest taraf! – multicolore bucate comode,
Luminoase turte dulci, brânză – licăreşte o stea,
Venele vinului şi ale brăgii albicios-tulbure şi crâncene
Iute-i sfara şi inima – călăreţ necredincios:
Ţoc, ţoc, ţoc.
– Curent.
Şi cu uscăciunea-i aromată respiră tutunul
Şi horbota-i roata neagră de musafiri.
Ei nu au noutăţi –
Bei şi tot bei de-o ruptă rublă, de trei!
Din stearpa cupă cu bocet de nirvană în murmure
Mira-mă-voi: ah! – întru a ajunge
Bei sau han, beat pulbere!
(1917, Bahcisarai)
 
MOZART ŞI FERĂSTRĂUL
Pentru B. Korvin-Kamenskaia şi Lev Arens
La uşă, în patru mâini
Se cânta arta lui Mozart
Cu ardoarea unui chin de aur
Se-ncălzeau un leu, o ciută şi-un ghepard.
Şi tandru rânjindu-şi elanul
Ferestrăul praf aerian sorbea.
Şi duiosul lătrat al oţelului cânta
Şi muzică-n sute de nuanţe izvodea.
Albă, ca un răsărit răstit
Şi-ncă roză – palidă la chip
Clătina octavele – şi lebedele-nzoririi
Îşi clătinau penetu-n infinit.
Şi Mozart, împărăţit de ferestrău,
Peste răni de oţel se revărsa zângănitor, –
Cânta ca pentru prima oară
Din căscătura depărtărilor.
(1920)

CÂNTEC DE STAT LA COADĂ
Noaptea, morarul reveni.
A. Puşkin
O, vremi din vremelnică matcă,
Burtă-a vieţii abrutizate!
Cranii drapate de crainici,
Aceasta-i coada, – stai şi tu, ca oricare!
Şi după vodcă şerpuitoare coadă
Şi după pâine-pâinică!
Şi după turte dulci stau unii, până mor,
După compoturi, ca să nu mai vorbim de şuncă!
Coadă, rând şi (o)rânduire –
Lunea, marţea, miercurea.
Şi o lună, chiar şi ani!!
– Fără rău – a te-ncerca.
– Stau şi-aşteptă, stau şi crapă,
Mulţi, destui rândaşi pe-aice.
Întorcându-te la soartă
Iute, iute, bre voinice
Vei vedea în preajma ei
Coadă, coadă. Coadă, coadă!!
– Rând şi rând şi rânduială!!
Drace, poţi să mori în ea odată!!
(1932)

CÂNTEC DE COCOŞ
Zahăr şi vodcă,
Pâine, trei scrumbii,
Mici-cam-ruginite, şi cam sărate.
Mai-nainte peştii erau însoriţi şi aurii!
Măturătorul ni le-a adus,
Ştergându-şi transpiratul nas,
Bătrân măturător, fost chiabur, fire avană,
Iar acum cu noi trăgând la vodcă
Nu din ţoi, ci din stacană.
Şi după-un rând, două şi trei
Prinse a fuma tutun prost
Prin nări dând fum înecăcios
Şi de la vodcă şi tabacul brut
Se-nfierbântă bătrânul măturător la post!
Eh-hhhă-hă, hha!
Măi, frate,
Să mai bem şi din bătrânel să gustăm
Fără-a face cine ştie ce păcate.
Zău, glumeşti, – vorbeşti prostii?
Poate că... Dar... Mai ştii!
Dar îngăduiţi puţin! Poate aşteptaţi cocoşul!
– Voi, prin viaţă, – trinh, trinh, trinh.
Asta-i! iaca iarna, dar câte muşte primprejur.
Dar vine şi ora noastră, în inimă – buh!
– Şi vă va ciupi doftorul gras
Şi de cur, dar şi de nas.
(1933)

ODĂ OMULUI TRECUT
În memoria petrodactililor pe cale de dispariţie.
De la N. Hr. 1600–1917.
Ce tot umbli, omule,
Ce tot intri, omule,
Palid, murdar şi rufos,
Cu limba abia-abia scoasă?
Sau că al vieţii morărit banal
Te-a ras, te-a şters, ţi-a luat piuitul?
Ce te-ai gârbovit tu, omule?
Ce şopteşti tu, omule?
Ce doreşti, hai spune, omule?
Eu tot umblu, bat ca ploaia,
Ca un fulger ramolit şoptesc,
Sunt bătrân – fac ce-mi convine
Ce nici dracu’ nu pricepe!
Palizi şi bălţaţi pomeţi; alice.
Şi surtucu-mi negru, unsuros,
E leit sicriu ovreiesc.
– Eu sunt omul din trecut.
Eu sunt om rătăcitor.
Eu sunt omul râvnitor.
(1933)

CÂNTEC DESPRE VELIMIR
A fost omul – purta surtuc negru,
Sacou gri – şi deloc n-avea cămaşă.
A fost omul, iar în palmele lui
Cânta zinziver*, gâzele bâzâiau.
A fost omul, Preşedintele Globului Pământesc.
Omul ce trăia pe post de incendiu.
Construia palate din tablele legilor,
Coada planetei Saturn o rupse fără probleme.
Se spăla cu un deget şi un strop de apă,
Se îmbrăca în pietrele apei abundente,
Revărsa bilioane de refrene de răs-cântece,
Însă muri în baie, nestrâmtorat muri.
Scria
Nu cu cerneală – cu aurocaligrafie scria.
Cioplea
Nu pietre – rădăcini de cuvinte.
Iubea
Veronici
Marii
Catinci.
Sudic – plutea.
Probabil
Ne-arian fiind –
Asiat,
Se vede.
A fost omul, pre nume şi pre lume Velimir,
În schimnicie Preşedinte al Globului Pământesc
Pe post de incendiu.
Şi de el făceau haz Osip Emilici****,
Nikolai Stepanâci şi alte lichele.
Şi doar Maria şi marea sinilie
Îl iubeau – precum secerătoarea şi pustia.
(1935)

* Zinziver – un neologism din poezia lui Velimir Hlebnikov; o „sinteză” între a ţârâi, a zvoni, a zumzăi
etc.
** Osip Emilici – O. M. Mandelştam.


HELIOTROP
I. rochia
La sărbători, dintr-un adânc de ladă,
Rochia dădacei apare ca un vis.
Foşnetul mătăsii fremătător festiv,
Mai prelung se pare-al bătrânei veac-visson*.
Copilul va-ntreba sonor (dar şi timid):
Spune-mi, ce-i cu această stranie culoare?…
Somnoros şi a lehamite răspunde-va bătrâna
Şi culoarea – se stinge, de parcă nici nu ar fi fost.
– Heliotrop!… şi c-un rânjet întunecat
Rostogoli-va sfera – plină cu jar şi teamă.
Şi-n blană purpurie, revărsată,
Apropia-se-va cea sferă-mbujorată.

II. cămaşa
Cămaşă de mătase-aleasă,
Culoare de heliotrop,
Cadou de revelion
Pentru tine, progenitura mea Pro.
*
Şi-o poartă, şi-o poartă, şi-o-mbracă
La fiece sărbătoare.
I-o scot – nu se-mpotriveşte, –
De ea să uite el oare?
*
Şi mut, cărunta dădacă
Priveşte în ladă (sicriu orb) –
Cică acolo mirt cărunt
Cruţă-acest heliotrop.
 *
Pentru mamă, mirtul de martie
Floare-oranj-crepdeşin. Ce lirică…
Şi victorioasa mătase
În întuneric mai mult fortifică.
*
Şi-şi duce, şi-şi duce, şi-şi duce
Progenitura Pro sicriul, miop,
Până când îl va secera
Oarece Heliotrop.

III. parfum
Festin pascal – vine şi bătrânelul:
La piept un lănţişor de zile mari
Şi-l anină vajnic, ca un rege.
Cu ulei de brusture îşi unge (ardă, lucească!…)
Roşcatul cerculeţ – tămăduitor cu soarele-n amestec.
Din străfunduri nenumărate, scoase-stoarse tot –
Şi iată-n mână flaconul întunecat, bogat.
Heliotrop!…. – Şi mirosindu-i duhul, suge,
Suge, delicios, păcătos neogoit.
Toarnă, mai miroase, nesăţioase nări, pupile,
Clatină roşcate unde în uleiul roşu.
Deja aurite înrăite flăcărui
Dansează-n inelele scumpului lanţ regesc!
Heliotrop! – arzi, întunecat, şi tăinuieşte,
Adapă-l cu bezna, cu moartea îl împacă.
Muritorilor venele le umflaţi,
Duh de parfum* – şi toate baltă le lăsaţi!

* În ruseşte: duhi – parfum; duh – duh, spirit.
* Visson – în vechime, ţesătură fină de culoare aurie.

IV. floarea
În grădiniţa ca de gheaţă,
Prin răvăşite boschete, distruse,
Câte-un vis de vechi letopiseţ
Înfloreşte, iată, floarea cea stinsă.
*
Liliachiu întunecat,
Aliaj roşu-brun înflăcărat,
Înfloreşte culoarea mea
Pentru roşii ruine de cărămizi.
*
Noaptea, dădaca va veni,
Floare udând-o, dulce vorbindu-i.
Şi-al câtelea an minuscul
Pe ea putrezeşte savana cu roade?
*
Nimeni, nimeni.
Doar floarea paradisului
Şi-ncă progenitura Pro, scumpul,
Colo, cu tristeţea suspinului.



AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de
Leo BUTNARU

Vladimir TARDOV - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)


Vladimir TARDOV (1879 – 1938)
S-a născut în Sankt-Petersburg. A fost funcţionar de bancă, a
profesat jurnalistica. În 1909 călătoreşte în Persia pe post
de corespondent al ziarului „Russkoe slovo” (Cuvântul rus).
La întoarcere, studiază limba persană, avându-l de îndrumător pe un
student persan de la Universitatea din Moscova. Traduce din poezia
persană, dar şi din Charles Baudelaire, Edgar Alain Poe.
A publicat două volume de versuri – „Lumina înserării” (1907; cu
pseudonimul T. Ardov) şi „Peregrinul” (1912).
Prin concepţiile sale filosofico-existenţiale se considera „anarhistmistic”.
Iar doctrina conceptuală a anarhiştilor are multe în comun cu
cea a avangardiştilor.
După răsturnarea de regim social în Rusia (1917), Vladimir
Tardov, chiar dacă nu avea studii superioare, predă la Institutul de
Orientalistică din Moscova. Începând cu anul 1920, se află în serviciu
diplomatic în Persia.
În februarie 1938 este arestat, acuzat de spionaj şi terorism. Pe 8
aprilie este condamnat la moarte şi împuşcat în aceeaşi zi.


CÂNTECUL OCTOMBRINULUI*
Anul întreg – o, acest elan neistovit,
O, tremur, o, a fugii muzicale pasiune,
Eu cu Revoluţia am împărţit
Plăcerile dragostei, cum s-ar spune.
Pe urmă strigat-am: „Algvazil!****
Îţi ia mândruleana, mă izbăveşte!” –
Şi cu Constituţia intrai, febril,
În gâdilat nevinovat, fireşte.
Ieri, însă, în faţa dragii uşa am închis,
Trăgând ivăr greu şi zăvor:

Acum cu Declaraţia-s decis
Să cânt în duet cât mai sonor.
Aici nu e iubire, ci simplu flirt –
Schimb de frumoase păcate.
Duhul – adică geniu, adică spirt –
Nu suport-a fi în captivitate.
Dar este o fecioară cu care legătura
Nu voi rupe din imbold drăcesc –
E Asignaţia, într-un fel – făptura
Pe care-atât de tandru o iubesc.
(1908)

* Octombrin – adică, din octombrie.
** Algvazil (arab.) – putere oferită de stăpânitor. Aici, cu sensul de: gardian.



AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de
Leo BUTNARU

Aleksandr TUFANOV - Avangarda GULAGULUI (Leon Butnaru)


Aleksandr TUFANOV (1877 – 1942 sau 1943)
Poet şi teoretician al limbajului transmental (zaum’). La
începuturi însă, scrisese poeme obişnuite, declarându-se un
descendent al akmeismului, dar considerând că versurile
sale se deosebesc printr-o anume „orientare sonoră”. Primul volum
publicat – Arfa eolină (1917). Un timp susţine că scrie o poezie a
aliteraţiilor, pentru ca la începutul anilor ’20 să treacă la versurile fără
cuvinte, înlocuind textul/ sensul explicit prin foneme ininteligibile,
definind poeţii drept „compozitori ai muzicii fonetice” (era ceea ce s-ar
putea numi o... sunetomanie, sonoromanie). De aici încolo se consideră
un urmaş-moştenitor al lui Hlebnikov, chiar autodeclarându-se Velimir al
II-lea, Preşedintele Globului Pământesc. În 1925, pe lângă Uniunea
Poeţilor din Leningrad, fondează „Ordinul transraţionaliştilor”. A
influenţat creaţia celor din OBERIU (Asociaţia Artei Reale – D. Harms, A.
Vvedenski). Publică volumele Spre zaum’ (1924) şi Uşkuiniki* (1927).
Pleda pentru trecerea limbii ruse la alfabetul latin.
În 1931, învinuit că, prin zaum’, subminează puterea sovietică,
este condamnat la cinci ani de lagăr. Mai întâi, exilat în Novgorod, unde
lucrează la institutul pedagogic, iar la începutul războiului este exilat din
nou, în orăşelul Galici, unde, precum mărturisea soţia sa, muri de
distrofie pe pragul ospătăriei raionale.

CANŢONETĂ
În mare arunc lăcrimioarele-pocale,
Zicând: nu asta, nu, totul trecu pe-alături,
Autumnal opal silvan de pe-nalt promontoriu
Se-nvârtejeşte-n aprinse trâmbe neobosite
Şi nu mai sunt în stare să cânt madrigale.
Pe promontoriu mă-ntâmpină un plop statuar,
Parcă purtând togă. Şi-mi amintii de-Acopole,
De chipuri de grecoaice cu priviri în flăcări,
De-o velă albă-mpotmolită în
Limba de nisip a lâncedului dor.

Cântecele cucilor demult
Nu le-ascultai sub castani şi-arţari,
Şapte ani n-am cunoscut
Sacra atingere, purtat în furtuni fabuloase,
Cu ochii aţintiţi spre Mercur-cerescul.
În luntrea din unde, valuri, lună şi albi nuferi
Ca lotusul de Nil, muţit de-nămolire,
Prin meleaguri verzi de pierde-vară,
Plutea ea. Şi, în tăcere, mă-apropiai timid,
Spunându-i fără cuvinte: te iubesc. – Şi eu la fel,
Dar, iubitule, mă tem de revărsarea
Dragostei tale – voi fi eu fericită,
Când tu din nou te vei împreuna
Cu lumea aştrilor,
Râvnindu-i dispersata înspumare,
Trecând dintr-o robie-n alta,
Spre trufaşul ţărm de Dincolo,
Ce te va duce la infidelitate
Pe tine, paladinul nostru drag,
Fiu al soarelui şi lunii, nemistuit de flăcări? –
Şi i-am răspuns: – Priveşte la pluta obosită;
Toată, împletită din narcise şi anemone –
Mă-ntinereşte cântecul de leagăn,
Pe când eu, nemuritor şi tânăr şi-ncercat,
Acolo, în azurul exilului, îmi văd doar
Ceasu-ntunecat, însingurat, fără bucurii,
În vuietul de valuri ce răvăşesc adâncul...
De ce-am venit la tine-n astă zi de mai,
Nici eu nu ştiu, prin izbirea valurilor mării
Şi-ale răului... Muţenie e-n ceruri...
Nu am ce-ascunde că pe-aici iubesc
Mai multă lume. Însă cine,
Cine dintre noi ar fi să-mi fie
Mai aproape, scump cu-adevărat?...
– Am înţeles, – mi-a răspuns ea tandru, –
Tu niciodată nu iubeşti acolo,
În clocotul marin,
Când te simţi abandonat pe plută,
Uitat, de unul singur,
Şi doar în ochii mei aprinşi te-neci cu totul,
Şi depărtat, şi-apropiat fiindu-mi;
Nu mă-nspăimântă născocite chipuri,
Rămân cu tine, chipul meu de flăcări...
(1917)

* Uşkuinik – în Rusia Veche, om liber care trăia de pe urma prăzilor sau a pescuitului cu barca
(uşkui) pe Volga.


AROMOVOMĂ
cu străina Liulea
Sagova
mireasa lui Briusov
răs-jigărită
cu ochişori de moaşă
ţemi ţleai
oht zo fărăochi 5 ore spre zori...
deocheat-au smochin(g)ul!
băură ochi de muselină!...
naem... onota
oh zo iemen’...


AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de
Leo BUTNARU

Vasili KNEAZEV - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)


Vasili KNEAZEV (1887 – 1937)

În grilele tipologice ale secolului de argint al literaturii ruse Vasili
Kneazev „e repartizat” la capitolul „satirici”, dimpreună cu Saşa
Ciornâi, chiar de faimosul comisar al poporului pentru
învăţământ, bolşevicul – dar, să menţionăm, şi intelectual – Anatoli
Lunacearski. Se poate şi aşa. Numai că mie Kneazev mi se pare a fi un
scriitor sui generis modern, novator (ceea ce, parcă nu s-ar referi – şi –
la... satirici), care, însă, din cine ştie ce nelămurire cu sine însuşi parcă
s-ar afla în răspăr cu modernismul (dar, sigur, nu şi cu modernitatea).
Vasili Kneazev s-a născut într-o familie de negustori ce se
mândrea cu tradiţiile sale culturale. Din cauza bolii de nervi,
abandonează studiile gimnaziale. Este admis la o şcoală de învăţători de
religie din Petersburg, de unde însă este exmatriculat „din cauza
politicii”. În timpul primei revoluţii ruse editează reviste satirice care, de
regulă, după câteva numere erau interzise de cenzură („Satira”,
„Ciocănitoarea”, „Clonţul”, „Spre lumină”, „Scafandrul”, „Promotorul”
ş.a.). Încearcă să trăiască din activitatea literară, fiind mereu încolţit de
sărăcie. Avea să devină unul din autorii permanenţi ai celebrei reviste
„Satirikon”. Prima carte, „Cânturi satirice”, îi apare în 1910, a doua –
„Bipezi fără pene” – în 1914. În anul 1919 editează volumul, numit
anume, intenţionat, „accentuat” – „Prima carte de poeme”, spre a(-i)
face necesara delimitare de versurile satirice. Printr-o schimbare de
registru dispoziţional şi de atitudine faţă de poezie în general, în 1927
publică volumul „Lirică prostească”.
Este una din nenumăratele jertfe ale GULAG-ului, murind în
detenţie (oraşul Atka, regiunea Magadan).

PAVEL
Pavel, ce mi-a fost de cunoscut la toartă,
De felul său era un mare patriot,
Mai sus de rom punând indiscutabil
Rusescul basamac.
Fu un combatant văzut pe-aici,
Să zic, – locală gură de aur
A Uniunii Ruse,
Însă lui, o, Muză,
Îi căzu o sarcină prea grea,
Încât
De patriotism
Şi de alcoolism
se isprăvi!
(1908)
 
RINICHIUL RĂTĂCITOR
Imn
1
Sus, sus,
Printre indiferente stele,
Prin voinţa destinului
Apter-ascultătoare
Rătăceşte o cometă,
Adânc, adânc
Printre organele corpului
Omenesc,
Prin destin
Supuse-ntru totul,
Rătăceşte rinichiul.
Cei doi fii ai beznei
În egală măsură
Poetului îi sunt
De-apropiaţi şi de-amabili;
Precum unul, şi celălalt asemeni:
Astrul lui Lucifer –
Cometa,
Fratele lui Agasfer –
Rinichiul.
2
Din natalul său ungher
Desprinzându-se (de ce?),
Rinichiul rătăceşte la-ntâmplare
Prin hăţişul tristului meu corp.
Leit june nebunatic
Ce părăsi pe totdeauna
Tihna cuibului natal
Spre-a se afunda naiv
În neliniştit tumult
De prea agitată viaţă.
3
Bate inima?... Ei şi?
Ce rost are-astă bătaie?! –
Şi burta, să-ţi spun, se (z)bate
În cea oră mai de jos
Când digeră hrana. Plânge
Inima?... Ce mi-i de lacrimi?
Forţa e-n flăcări de protest!
Sau din cuvinte să porneşti
Vreo furtună, şi-apoi să stai
Bine mersi... nemişcat, la locul tău?
Nu! Mai bine te desprinde
De natalul colţişor
Şi întreaga noapte-n beznă
Să-ţi porneşti vagabondajul
Ca un rinichi rătăcitor.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
La gunoişte, nu câinii
Scurmă sordide mormane,
Nici nu-s viermii cei ce râmă
Orişicare acareturi –
Ci e liberul organ, –
E rinichiul care vrea
Temniţa a dărâma.


CÂNTEC DIN SUBSOL
Tot mai tare, tot mai tare
Se-aud tropote de picioare...
O, vino cât mai repede.
Fecioraşul meu!
Vlăguit, lucrez din greu,
Răpus de tristeţe
Şi cu gândul
La bucăţica de pâine.
Colo, peste noi, peste noi –
Balul copiilor e:
Inundată-i în lumină
Sala cea lărmuitoare,
Ard de fericire
Obrăjorii copiilor.
Le scânteiază privirea,
Însă sărbătoarea cea
Nu e, fiule, şi pentru noi!
Tot mai obraznice, obraznice
Tropotele de picioare...
Unde eşti?... Vino, fiule,
Neamânat!...
Te voi aşeza
De mine alături şi
Îţi voi arde cu privirea
Pieptul.
O, dar ce lăsat, căzut
Pieptu-ţi este!
Numai oase, doar scheletul...
Trupul unde-ţi este?
Ce nedreptate!
Să te zbaţi, să te tot chinui
Pentru ca într-un subsol
Să mori precum limaxul
Sau ca oarece libarcă.
Cu ce-ar fi el mai rău decât
Cei ce, sus, îşi demonstrează
Haine bune,
Dorm în puf?
Parcă ochii lui albaştri
Nu-s şi ei strălucitori?
Aceşti cârlionţi de aur
N-ar fi mătăsoşi?
Deja inimioara asta
Foc nu e –
Ce-a fost să mă-ademenească
Spre a mă arde
Cum flacăra un fluture?
Plâng pereţii, plâng pereţii –
Vezi şi tu.
Asta-nseamnă, asta-nseamnă
Că în piept –
Ca-n mormânt: nu vor trece
Zile patru, cinci ori şase
Şi fecioru-mi va muri.
(1915)

LIRICĂ PROSTEASCĂ
După ce fusese cerul spălat atât de azuriu –
Privesc cu plăcere prin geam:
Scandinava spălătoreasă
Îşi făcu treaba pe cinste.
Spălatul a durat o săptămână, două;
Peste zile plescăiră spume
Şi iată – de sineală bolta s-a cam învineţit,
Iar fierul de călcat căldura îşi revarsă
Peste pământ.
Fiare de aur pânzeturi calcă,
Iar jur-împrejur lărmuiesc îndrăgostiţii.
„Cetăţene poet, de dragul lui Petrarca
Soarele nu-l mai numiţi, o, nu,
Fier de călcat! Căci soarele e chiar
O vârtelniţă-minune
Care cu caiere, cu câlţi de aur
Înnoieşte, prin geam înfrumuseţează
Al omului lăcaş sărăcăcios.
Soarele comoară de aur e...”
Comoară? La naiba! Lăsaţi atari aiureli.
Soarele când îl vezi, pur şi simplu,
Nu îţi pare a fi rimă
Pentru finlandezi
Şi subiect pentru oarece
Lirică prostească.
Iată, chiar acum veni scrisoare
De la Nadia; fruntea încruntată,
Adânc ridată, – semn de chinuri grele...
Dar eu ştiu – că mângâios şi tandru
Fierul de aur îmi va călca
Oricare zbârcituri.
N-ar fi decât să te-apropii de soare,
Reprimându-ţi frigurile din inimă,
Şi – să-i expui astrului afectuos
Fruntea ta boţită de-o lăbuţă drăgălaşă.
(1925)


AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de
Leo BUTNARU

Nikolai D. BURLIUK - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)


Nikolai D. BURLIUK (1890 – 1921)
Cel mai mic dintre fraţii Burliuk. A participat aproape la toate
ediţiile, în presă sau volume aparte, şi manifestările publice
ale futuriştilor, însă aşa şi nu şi-a văzut editată vreo carte.
Ca şi Ţvetaeva sau Ahmatova, Esenin sau Pasternak, a fost autorul
„secondat” de o muză... bicefală, să zicem astfel, cu un chip orientată
spre avangardism, spre primenirea prozodiei, a stilisticii, cu alt chip –
privind, magnetizată (şi magnetizând), spre tradiţie, creând în ambele
spaţii imense, generoase.
Mult timp nu i se cunoştea nici data morţii. Câţiva ani în urmă,
însă, a fost descoperit un protocol al NKVD-ului ucrainean în care se
spune că, la 15 iulie 1917, N. Burliuk e trimis pe frontul român. În
noiembrie îşi aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botoşani. În ianuarie
1918, după ce la staţia Socola este dezarmată unitatea din care face
parte, se angajează funcţionar la Direcţia Agricolă din Chişinău, plecând
la Ismail ca reprezentant al Ministerului Agriculturii al Republicii
Democrate Moldoveneşti. După ce trece printr-un confuz labirint de
peripeţii ale acelor timpuri de „rupere de lumi”, este capturat undeva
lângă Herson, judecat de bolşevici şi executat la 27 decembrie 1920.
Avea 31 de ani.

ARDEREA DE SINE
Aprinsei focul
Şi fumul obosit
Spre el întinse
Ghimpele-ascuţit.
Sânge-n fierbere.
Prizonier trup flasc
Îşi freamătă veşmântu-n
Hrăpăreţul vreasc.
Genunchii lui
A flăcărilor spumă
Doboară foşnitor,
Dar străină-i pielea
Celestei Elena –
Suflet care-n foc
Nu poate dispărea.
(1910)

* * *
Poete, şobolane, – voi nopţile
Săpaţi drum spre pâinea vieţii care
Cu-nsângerate vorbe cântă involuntar
Întru oprobriu de buze trădătoare,
Iar fiica nopţii – surda şobolăneasă
Roade, gemând, la stavila infamă,
Să obţină vrând câţiva bobi de-orez,
Trecând prin zid – nesăţioasă rană.
(1910)

* * *
Mă târăsc pe margine de-acoperiş
Şi văd a străzilor întunecată goană;
E noaptea cea din urmă când peste oraş
Sultanul clatină perdeaua de zăpadă.
Sărut a înălţimii limită-hotar,
Ceţoasa ploaie susură în curte, –
Sorţii mei depind de tine-anume,
Voievod de oşti şi vise istovite.

SPRE OBRAJI SE-NCLINĂ DEGETUL STRÂMB
(1)
Degetul strâmb se-nclină uşor spre obraji
Şi finlandezu-i spune fetei, cu dulci şoapte:
Pe mlaştini, mult mai trainice decât granitul,
Voi înălţa ale zăpezilor palate.

* * *
Însă nepăsătoare-i fecioara – n-are rost
Îndemnul de păgân preot, orice-o fi să zică:
La ce mi-ar trebui tămâie, ceară, mirt,
Când şubreda ta gheaţă raza o despică?
(2)
Eu sunt condamnat la ultima cădere
De nemiloase ore fără de împliniri
Şi viaţa de mutilate zile în veghere
Nu o vor asurzi sălbatice chemări.
Peste zi, arunc otrăvuri infantile,
Jena din visarea miezului de noapte, –
Sub soare râsetul de albastre ierburi
N-o chema-ndrăzneţe cuvinte uitate. –
Dar cum a lunii şi a soarelui lumină
Se dublează într-un de-albastru-adio foc
Şi cum se-nalţă bolta sumbru-oglindoasă
Şi reflectarea lumânării în mâhnitul joc, –
Eu, ca Dionysos, făptaş, participant,
La goană-o voi rupe peste câmpii arate,
Urmărind oriunde al vulpilor miros
Ce mai plăcut mi-i ca cel de femei parfumate
Şi, precum un stol de păsări speriate
După mine ceasuri, ore s-or lua:
Să uit de-al capitalei freamăt somnoros
Şi rugului de moarte arderea de a-i uita.
(3)
Păianjen cenuşiu, tu împleteşti iar plase –
Ale timpului horbote încâlcite,
Aruncând cu zel de mare risipitor
Orele din cadre scorojite
Şi-a zilelor cireadă haşurată
În toamna rece mai demult goni
Spre ce-i fusese inimii nespus de drag –
Bucurii, tristeţi – ce nu mai pot uimi –
Dar ziua caznei se arată-n orice oră –
Pe-atunci, sorbea din rouă pe muncel,
Pe când în trupul ce s-a cutremurat
Ţipând, se înfigea un ferestrău de-oţel;
Şi azi parcă-aş vedea un vreasc negriu
Parcă străpuns de văzu-ndurerat, –
Pe când, atunci, ca un distant maestru,
Copacului bazinul i l-am despicat
Şi ramii ce-s spre ceruri ridicate
Le tai în amintire – braţe-n disperare,
Iar rădăcinile – guri pentru a ţărânii pâine
Le pierd ca-ntr-un blestem fără îndurare.
(4)
Din nou trăiesc – minunii în ajun.
Găoacea zilei viaţa să-mi uneltească
Tristeţi şi bucurii – mormane inutile –
Menit îmi e târziu prizonierat.
Dar simt, placenta are-a se desface
Şi ca un pui din nou pe lume-o să apar
Şi el va cuvânta ciudat, sonor şi îndelung
Ca Pan – sonorul zel şi bahic şi hilar.
(1912)

* * *
În mâna ta îmi scade ziua
A clipei clipă se subţie
Cu picioruşul ei desculţ
Raza nămiezii mă mângâie.
Mijindu-mă de-atâta soare
Mă-nşfac de-un nor din nalte cete
Fantoma oarecui căznind-o
Printre scârbitele obiecte.

BUNICA
Peste ani, în zi de luni şi eu
Voi povesti despre vreo cununie
Şi şoapta peltică a bătrâneţii
O voi trezi-n tihnă, melancolie.
Mâine-i marţi, mâine oaspeţii vin,
Vom repeta în cor, ca să se ştie: –
Cu timpul, oasele prind a se împietri
Şi tot mai dulce-i fumul de tămâie.
Iar miercurea, destul de obosit,
Voi asculta din nou înşiruite
De la cununie la-nmormântare
Perindări de predici împietrite.

* * *
Soaţei ce-a răpus cu arcul
Cerbul fulgerând în goană
Hlebnikov, tu-i dai în mână
Nevăzute zarzavaturi
Iar dânsa pe răni le pune
Nou-venitului vlăguit
Citind versete din Coran
Pre limbaj de coreean.
(1913)

* * *
Nu mi-a mai rămas prea mult
A dori, a nu dori ori a vrăji
Tu, Hlebnikov, rima „dement tumult”
O ia şi ia adjectivoverbul „lupeşte rânji”
Iar eu în al inimii obosit echinox
Cunoaşte-voi un scrânciob-feerie
În mine revenind un suflet eterodox
Ce gustă din a duşmanilor beţie.
(1913)

* * *
În faţa copilului sunt mut:
Glasul lui verde şoptitor
Îi spune lumii viaţa cui
E subţire ca firul de păr
Eu însă zilnic de griji mărunte
Sunt sleit obosit
De tristă somnolenţă
Încovoiat ajung şi nimicit.
(1913)

* * *
Otova burete verde – răchite
Plecate peste jocul undelor
Jenată e liniştea Niprului
De măcelărirea evreilor
Fâşâie-n mersul lor roţile
Vântul smulge părul rar
Un copil se zbate
Între maxilare de marinar.
(1914)

* * *
Şi dacă prin veacuri ce nu mai au zile
Pe-o clipă ar fi să rătăcesc, dus de-acasă,
Bradul cu cetina ramurilor familiare
Îmi va arăta crăpătura spre Rusia ochioasă.
(1915)

ÎN TRAMVAI
Copile răutăcios, eu sunt orb –
De alde mine nimeni nu râde; nu se cade.
Copile răutăcios, în faţa gloatei
Toate drumurile se frâng, blestemate.
Îmi trebuie numărul şapte, dar el strigă:
„Iată-l pe şapte aici!”, – când, de fapt, e opt;
Copilul răutăcios mă ia cu el,
Bătând drumul cu ram frânt, cu ram mort.
De şapte, de şapte am nevoie anume,
Iar acesta e numărul opt, namila,
Şi noi în spatele văzului, egal – nevedere,
Abia de suportăm, oameni buni, mila.

ETAJUL CINCI
Unica-mi consolare
Sub privirea streşinilor ude –
Cântul tău bolnav
Ce-n muţenia nopţii se-aude.
Unica mea consolare
Sub cangrenata rană-a obrazului –
Râvna fumului înserării
Sub barosul fierarului.

MOARTE ÎN NOAPTE
Din indiferenţa unui leneş răgaz
Preluat aiurea de rece vânt tăios
A vagonului podină lunecoasă
Nesigur, cu piciorul o dibui, o apăs
Şi arborii ce-aleargă-a-ntâmpinare
Purtând chipuri de nea, feţe proscrise
S-or prăbuşi-n poienile mâniei
Ca aripile păsării ucise.
(1914)

* * *
Până nu au fost arate toate văile,
Până norii n-au fost străpunşi de-arhitectură,
Caut natura care a evadat –
Şi în plasa pletelor
Şi în vela feţei
Subţirea zi o înalţ
Spre anticul pridvor.
(1914)

MENAJERIE ÎN PROVINCIE
Pe colburosul şleau pietruit, în lungul căsuţelor de piatră
Unde soarele striveşte al muştelor prisos chinuit,
Scârţâie o puturoasă teleguţă.
Pe lângă nemiloase bordeluri şi sumbre hanuri
Abia se târăşte vlăguita menajerie.
Păzită-i de biciul unei dure mâini
Nuditatea gemetelor de fiare:
Nu contează colţii şi ghearele
De după gratii ruginite.
C-un umăr purulent
Şi ochişori de cârtiţă,
Cu pas de raţă
Elefantu-şi împleticeşte
Butucănoasele picioare.
Probabil, e amiază –
Peste oraş pluteşte leneş zvon de aramă.
Cămila nu e flămândă,
Muşcă din marginea rogojinii.
La strâmbăturile maimuţei
Se holbează trecătorii.
Copleşii înşfacă smocul
Codiţei elefantului, smulgându-i părul.
Sub un capac mut
Se gheboşeşte o spinare năpârlită
Şi, scheunat, se-aude un cine ştie ce glas de stepă,
Poate că al vulpii sau al unui lup beteag.
Alături, după perete se cântă gama,
Obişnuiţi sunt ochii lamei
Cu piciorul fracturat...
Doamne!
Oare când se va declanşa furtuna?
(1914)

TÂNGA FECIOAREI
Pe-ale muntelui stânci-colonade
Uscatul ten al tristelor fecioare
Îl mângâie ale geografiei
Furtuni rătăcitoare.
Nici soarele-n căscatul său ceresc
Nici pietros peisaj în neclintire
Nici darul înfloririlor dintâi
Nu-nveselesc plăpândul corp subţire.
De ce căldură şi lumină multă
Se revărsă prin ruseşti meleaguri
Când în Franţa sau prin polone spaţii
Şi iarna sângele arde temute ruguri?!
(1915)

* * *
Cimentul e sfărâmat şi crăpătura ştrandului
Deschise cale tulpinii îndărătnice,
Şi unde apa pentru cei însetaţi aducea
Salvarea, acolo dintr-un genunchi de muşchi verde
Creşte o săgeată.
(1916)


AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de
Leo BUTNARU


Nikolai GUMILIOV - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)


Nikolai GUMILIOV (1886 – 1921)
S-a născut în Krondştad, lângă Petersburg, în familia unui
medic de navă maritimă. În copilărie locuieşte la Ţarskoe
Selo, din 1895 – la Petersburg, între 1900-1903 – la Tbilisi,
unde publică primele versuri (1902). În 1903 o cunoaşte pe viitoarea
soţie, Anna Ahmatova (căsătoria lor va fi legalizată în 1910, pentru a se
destrăma peste trei ani). În 1906 pleacă la Paris, frecventează cursuri la
Sorbona, studiind literatura franceză, pictura, teatrul. Un timp (1908-
1909) este student la Universitatea din Petersburg (la drept, apoi la
istorie şi filologie). Călătoreşte în Egipt şi Grecia. Debutează editorial cu
„Calea conchistadorului” (1910). Peste un an, fondează „Atelierul
poeţilor”, în dorinţa de a se distanţa de simbolismul „teurgic”, colegi de
„sindicat” fiindu-i A. Ahmatova, S. Gorodeţki, O. Mandelştam, M.
Zenkevici ş.a., adepţi ai akmeismului. Gumiliov pledează pentru
reîntoarcerea la „materialitatea lumii”, la claritatea expresiei poetice.
Publică volumele „Cerul străinătăţilor” (1912), „Tolba cu săgeţi” (1916),
poemul dramatic „Gondola” (1917), ce atestă consolidarea stilisticii
narative în creaţia sa, pentru care e caracteristică apologia omului
puternic (influenţă Nietzsche) – ostaşul şi poetul, exotismul,
rafinamentul limbajului („Focul”, 1918; „Stâlpul de foc”, 1921).
În primul război mondial se înrolează voluntar într-o unitate de
ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”, fiind distins cu două cruci „Sf.
Gheorghe”. În periplul campaniilor militare ajunge până la Paris, unde se
întâlneşte cu pictorii novatori-avangardişti M. Larionov şi N. Gonciarova,
precum şi cu celebrul poet G. Apollinaire.
În anii 1919-1921, N. Gumiliov e unul din protagoniştii vieţii
literare din Petrograd, publică intens, lucrează la editura „Literatura
universală”, ţine lecţii publice. În 1921 devine preşedintele filialei
petrogradeze a Uniunii Poeţilor. Apreciat şi ca un virtuos traducător
(inclusiv, al epopeii mesopotamiene „Ghilgameş”). Însă în august 1921
este arestat şi executat pentru activitate contrarevoluţionară. Mai târziu,
în anii 50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare: „Nu a
informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintro
organizaţie de ofiţeri complotişti, propunere pe care a respins-o
categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991.
Nikolai Gumiliov a fost unul din primii scriitori ajunşi jertfe ale
bolşevismului.


TOAMNĂ
Cer roşu-portocaliu...
Rafale de vânt zbuciumă
Însângeraţii ciorchini ai scoruşului.
Alerg să prind calul ce goneşte
Pe lângă sticlăria oranjeriei,
În lungul grilajului bătrânului parc
Şi a heleşteului cu lebede.
Flocos, roşcat, alături
Se-aţine câinele meu credincios
Ce-mi este chiar mai scump decât
Fratele meu drept,
Câine pe care, de-o fi să moară,
Îl voi ţine minte toată viaţa
Ce-mi va mai fi dată.
Bătăile copitelor se înteţesc,
Praful se ridică tot mai sus.
Greu e să te ţii pe urma
Unui trăpaş arab pur-sânge.
Va trebui totuşi să mă aşez,
Să-mi mai trag sufletul, colo,
Pe-o lespede de piatră lată şi netedă,
Minunându-mă tâmp
De cerul roşu-portocaliu
Şi ascultând prosteşte
Vântul ce şuieră strident.

* * *

– „Cocoşatule, n-ai vrea să facem schimb
Cu destinele? Tu ia-l pe-al meu, eu – pe-al tău,
Şi ai putea şi tu să râzi, să te distrezi,
Să fii liber ca pasărea peste-al mărilor hău.” –
El însă cu o privire neîncrezătoare
Mă măsură din cap până-n picioare:
– „Pleacă, nu sta în preajma mea, – îmi spune, –
Nu-mi trebuie nimic din ce-mi poţi tu propune!”

FRAGMENT
Hristos a spus: ferice de săraci,
De invidiat sunt orbii şi infirmii,
Îi voi aduce-n loc supra-stelar,
Făcându-i cavalerii cerului...
Şi-i voi numi slăviţi între slăviţi...
Fie! De acord! Dar ce va fi cu cei
Cu gândurile cărora lumea trăieşte-acum,
Numele cărora sună ca-ndemn hotărâtor?
Cu ce-şi răscumpăra-vor măreţia,
În balanţă cum vor fi ei răsplătiţi?
Sau poate Beatrice ajuns-a prostituată
Şi surdomut – marele Wolfgang Goethe
Şi Byron – doar un măscărici oricare?...
Ce dezastru!

VIAŢA
Cu priviri opace, cu inima moartă să te arunci de pe munte în mare,
La ceas când, precum drapelele, în cer flutură zorii roz-fumurii,
Or liber să devii în temniţă, cum vulturii sunt liberi,
Or neaşteptata pace s-o găseşti în afumata colibă de sălbatic!
Da, am înţeles. Simbolul vieţii nu e poetul ce-nţelepciuni creează
Şi nici ostaşul cu inimă puternică şi nici plugarul ce brăzdează ogorul,
– Iată: c-un zâmbet ironic copilul-împărat pe-o blană de leu,
Uitându-şi jucăriile între albele mânuţe obosite.

RUGĂCIUNE
Soare furios, soare ameninţând
A Domnului faţă înnebunită,
Plutind prin spaţiu;
Soare, arde prezentul
În numele viitorului,
Dar fii milostiv cu trecutul!

FERICIRE
(motiv chinez)
Din lemn roşu-i luntrea mea
Şi din jad mi-i flautul.
De pe mătase apa scoate pata,
Vinul – neliniştea din inimă scoate.
Iar dacă tu ai o luntre uşoară,
Ai vin şi-alături femeia dragă,
Ce ţi-ai mai dori? Deja în toate
Geniului ceresc te-asemeni.

PE MAREA NORDULUI
O, da, noi suntem din rasa
Anticilor cuceritori
Care-nălţară peste Marea Nordului
Un imens steag vopsit
Şi care-am sărit din lungile bărci
Pe platul ţărm normand –
În hotarele bătrânelor regate
Aducând pârjol şi moarte.
Deja nu doar o sută de ani
Uite că tot hălăduim prin lume,
Rătăcim şi trâmbiţăm din coclite goarne,
Rătăcim şi batem în enorme tobe:
– Nu aveţi nevoie de braţe vânjoase,
Nu v-ar trebui inimi neînfricate
Şi de sânge roşu n-aţi avea nevoie
Pentru republică sau pentru rege?
Hei, băiatule, adu mai iute
Cupele cu vin de Malaga
Sau de Porto,
Dar în primul rând adu-ne whisky!
Ce-ar fi pentru noi atare fleacuri:
Submarine, mine plutitoare?
Pentru-aceasta sunt meniţi marinarii!

O, da, suntem din rasa
Anticilor cuceritori
Cărora li-i dat a rătăci mereu,
Să scapete de pe înalte turnuri,
Să se înece-n căruntele oceane
Şi cu nebunaticul lor sânge
Să adape nesăţioşii beţivani –
Fierul, oţelul şi sumbrul plumb.
Şi totuşi poeţii mai izvodesc cântece
În atâtea limbi necunoscute,
Şi occidentale, şi răsăritene;
Şi totuşi pentru noi monahii se roagă
La Madrid sau pe Muntele Athos,
Şi totuşi femeile visează-n nopţi pustii
La noi şi numai la noi!

* * *

Iată-o pe tânăra cu ochi de gazelă
Măritându-se cu un american...
De ce-ar fi descoperi Columb – America?
(1917)


AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de
Leo BUTNARU