Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Anna Ahmatova - Testamentul


Iar se apropie ora pomenirii. Eu văd, eu ascult, eu vă simt: Şi pe acei care nu calcă pământul iubit, Şi pe acei, care, clătinând capul Au spus:"Vin aici ca şi cum aş veni acasa!" Aş vrea să citesc numele tuturora, Dar lista mi-a fost luată, şi nu ştiu s-o găsesc. Pentru ei am ţesut acest larg înveliş Din sărace, chiar la ei-auzite cuvinte. De ei îmi amintesc oricând şi oriunde, De ei n-o să uit nici într-o nouă suferinţă, Şi dacă-mi vor închide gura chinuită Prin care urlă un popor de mii de ani Să mă pomenească şi ei la fel pe mine În ajunul zilei în care voi fi ţărânii dăruită. Iar dacă vreodată în ţara aceasta Cineva va voi un monument să-mi înalţe Îmi dau consimţământul pentru ceremonie, Cu o condiţie - să nu-l aşezati Nici lângă mare, unde m-am născut: Cel din urmă liant cu marea s-a rupt, Nici în regala livadă, lângă un trunchi secret, Unde umbra mă caută nemângâiată, Ci aici, unde trei sute de ore am stat Şi unde pentru mine s-a tras zăvorul. Pentru că şi-n moarte fericită mi-e frică Să uit cum uşa nesuferită scârţâie Şi o bătrânică urlă ca o fiară rănită. Lasă de sub genele nemişcate, de bronz, Ca lacrimile să se prelingă pe zăpada topită. Şi lasă porumbelul temniţei să ţipe Şi corăbii să lunece pe Neva încetinită.

Anna Ahmatova - Recviem


În loc de prefaţă

În groaznicii ani ai lui Ejov am făcut şaptesprezece luni de coadă pe la închisori.
Odată cineva "m-a recunoscut". Şi atunci o femeie cu buzele vinete, şi care, fireşte, nu-mi auzise niciodată numele, se trezi din amorţeala proprie nouă tuturor şi mă întrebă la ureche (acolo se vorbea numai în şoaptă):
- Puteţi descrie toate acestea?
Răspunsul meu:
- Pot.
Şi atunci ceva ce amintea a zâmbet se aşternu pe ceea ce fusese cândva faţa acelei femei.

1 aprilie 1957, Leningrad 


Nu, nu cer străin mi-a fost tutorul
Şi nu zbor străin m-a scos din foc:
Eu am fost atunci cu-ntreg poporul,
Unde-a fost şi el în nenoroc.

ÎNCHINARE

Munţi se năruiesc de-aşa durere,
Fluvii grave cursul şi-l opresc,
Dar sunt ferme porţile tăcerii,
"Gropi de lup" - în dosul lor - puzderii,
Şi-un alean neviu, nepământesc.
Pentru unii - însorit zenitul,
Pentru alţii - briză la fereşti,
Pentru noi - nimic. Doar ruginitul
Scârţâit de chei şi bocănitul
Trufaşelor cizme soldăţeşti.
Ne sculam ca pentru liturghie,
Traversam oraşul câinoşit,
Ne-adunam stafie cu stafie
Să sorbim pe Neva cea pustie
Al speranţei cântec răguşit.
I s-a spus sentinţa. Se mai ţine.
Şi deodată urlă tremurând,
Cum i-ar smulge inima un câine,
Cum ar biciui-o un oricine.
Dar se duce... Singură... Căzând...
Unde-mi sunt azi soaţele cu care
Am trăit doi ani de iad tocmit?
Unde zac? Prin ce Siberii oare?
Discul lunii cum li se năzare?
Lor acest adio îl trimit...

Martie, 1940


INTRODUCERE

Când a fost? Când zâmbea numai iadul
Spre-ale morţii cumplite splendori,
Cînd netrebnic zăcea Leningradul
Lângă multele lui închisori,

Şi-osândiţii umpluseră firea
De nagaică mânaţi şi ocări
Şi cântau ne-ntrerupt despărţirea
Ca un bocet sirenele-n gări.

Ne gonea steaua morţii prin hrube
Şi sărmana Rusie gemea
Pângărită de negrele dube
Şi ciobota cu sânge pe ea...

I
Te-au luat când e rumenă zarea,
Te-am condus ca un dus peste veac,
La icoană scădea lumânarea
Şi copiii plângeau în iatac.
Rouă rece pe fruntea cu riduri,
Ş pe buzele tale - îngheţ.
Am să url la Kremlin lângă ziduri,
Cum a fost de-au bocit pe streleţi...

1935, toamna, Moscova

II
Lin e Donul prin stuhac.
Luna spelbă dă-n iatac,
Dă zurlie şi-a deochi,
Vede-o umbră - numai ochi.
Bolnavă-i femeea cea,
Singurică, singurea,
Omu-n groapă, fiu-n laţ:
Domnului să vă rugaţi...

III
Nu, aceasta nu-s eu, chinuri îndură o alta.
Eu n-aşi şti să rezist, iar ceea ce s-a-ntâmplat
Să rămână sub negre linţolii
Şi luaţi felinarul de-aici,,,
E noapte.


IV
Să-ţi fi spus cineva, nesălbatecă
Cu amicii tăi cum erai,
Păcătoasă un pic, fluturatecă,
Ce destin te aşteaptă încai:
Cum vei sta a trei-suta, cuminte,
Lângă gherla din Leningrad,
Şi cu lacrima ta cea fierbinte
Vei topi al gheţii răsad.
Cum se clatină plopu-nchisorii
Şi-n celule, zdrobite se sting
Vise caste şi vieţi iluzori....

1938


V
De şaptespre-ce luni curat
Te chem la casa ta,
Şi gâdelui m-am prosternat,
Tu - fiu şi spaimă-a mea.
Ce-i fiară, om - nu mai pricep
Şi nu ştiu să deznod
Arcanul tragic şi sirep
Izbind spre eşafod.
Şi numai flori - buchet arzând,
Şi tămâier cadelniţând,
Şi paşi spre undeva,
Şi-n ochi mă cată înţelept
Să-mi pro-rocească moartea drept
O uriaşă stea.


VI
Zile trec,- uşoare-n pene,
În celula ta strivit,
Fiule, cum te-au privit
Albe nopţi leningrădene?
Iar acum cum te privesc:
Cu ochi rece ca şoimarul,
Şi îţi pregătesc Calvarul,
Şi de moarte îţi vorbesc?

1935, Primăvara

VII

VERDICTUL

Şi-a căzut, de piatră greu, cuvântul
Peste pieptul meu ce mai pulsa.
Nu-i nimic. Ştiam deznodământul.
Am s-o scot la un liman cumva.

Câte griji am astăzi să mă pască:
Tot ce-i amintire să zdrobesc,
Sufletul să-l fac să împietrească,
Iarăşi să învăţ cum să trăiesc...

Că de nu... Îşi prăznuie fiesta
Vara cu alaiu-i azuriu.
Presimţeam demult finalu-acesta:
Zi cu soare şi cămin pustiu...

1939, vara,
Casa de pe Fontana


VIII

CĂTRE MOARTE

Oricum, dar vei veni. De ce nu chiar acum?
Eu te aştept. Sunt la strâmtoare.
Lumină nu-i. Deschisă-i şi uşa dinspre drum,
Poftim, cum simplă eşti şi mare.
Ia chipul care-l vrei, ia forma ce te-ar vrea:
Obuz cu miezul de otravă,
Ori ia castetu-n mâini, ca un bandit sadea,
Ori maladia cea mai gravă.
Ia haina unui basm de tine inventat,
Povestea care toţi o-ngaimă:
Azurul unei şepci pe-o tidvă de soldat
Şi şeful casei alb de spaimă.
Eu nu mai vreau nimic... În val, pe Enisei
Polara stea lumina-şi curmă
Şi ochii lui albaştri, lucind în ochii mei
Îmi taie groaza de pe urmă...


19 august, 1939
Casa de pe Fontana


IX
Demenţa-n jocul ei îngust
Pe jumătate suflet umbră-i,
Şi vin de foc îmi dă să gust,
Să mă îmbie-n valea-i sumbră.

Şi-am înţeles că mai demult
Victorios îi e asaltul,
Şi că delirul mi-l ascult
Cum nu ar fi al meu, ci altul,

Că n-am să pot din braţu-i dur
Să iau tot ce mi-i drag cu mine,
(Oricât m-aşi zbate s-o conjur,
S-o-mbun cu lacrimi şi suspine):

Nici ochii fiului privind
Ca două spaime împietrite,
Nici porţile-nchisorii, când
În urmă-i s-au închis cumplite,

Nici mâinile atât de reci,
Nici norii, plutitoare turmă,
Nici paşii lui, pierind pe veci,
Şi nici cuvântu-i de pe urmă....

4 mai, 1940



X
RĂSTIGNIREA

Nu mă boci, maică,
Cum zacu-mi în raclă.


1
Ceas nalt slăvit-au îngerii cei repezi,
Şi prins-au ceru-n foc a-mboboci.
El Tatălui i-a spus: "De ce mă lepezi?" :
Iar Mumei sale: " O, nu mă boci!..."


2
Magdalena se zbătea pierdută,
Ucenicul drag părea-mpietrit,
Iar la Muma unde sta tăcută,
Nimeni a privi n-au îndrăznit.


EPILOG

1
Eu am văzut cum feţe se diformă,
Cum de sub gene spaima cată mut,
Cum aspre pagini scrise-n cuneiformă
Lipeşte chinul pe-un obraz bătut.
Cum plete negre, castanii sau blonde
Trec în argint, şi într-o clipă trec,
Cum pier surâsuri vii de Gioconde
Şi tremură ca varga râsul sec.
Şi nu mă rog doar pentru mine, una,
Ci pentru toate cele, câte-am stat
Şi-n arşiţă, şi-n ger, când crapă luna,
Sub zidul roşu, orb şi încruntat.

2
Se-apropie ceasul memoriei, viu,
Vă caut pe toate, vă mângâi, vă ştiu:
Pe tine, ce ştirea pe braţu-mi te-a frânt,
Pe tine, ce nu mai păşeşti pe pământ,
Pe tine, frumoasă, ce-ai zis la mojici:
" Eu vin ca acasă la ocnă, aici".
Chema-le-aşi pe nume pe toate ce-au fost,
Dar ei mi-au rupt lista, n-o ştiu pe de rost.
Lor - negru linţoliu şi larg le-am ţesut
Din vorba ce-au spus-o cu glasul scăzut.
Cu ele-s într-una în cugetul meu,
Eu n-am să le uit nici în ceas şi mai greu.
Ci gura prin care mai strigă-un popor,
De-o fi să mi-o-nchidă al zbirilor for,
Să strige chiar ele, cuvânt cu cuvânt,
Atunci când va fi să cobor în mormânt.
Iar dacă în ţara aceasta, cândva
Statuie să-mi nalţe poporul ar vrea,
S-o nalţe! Dar bronzul cel veşnic solemn
Nu-l urce acolo - atât îi îndemn:
Acolo, alături de-al mării tumult -
Cu marea am rupt legătura demult,
Şi nici lângă trunchiul din parcul regal
Cu umbra iubirii chemând sub portal,
Ci lângă-nchisoare, aici, unde-am plâns
Trei sute de ore cu dorul nestins,
Aici, ca şi-n moarte să-mi bată ursuz
Al dubelor negre vacarm în auz,
Şi vaietul porţii cu gratii, scrâşnind,
Şi urletul greu al bătrânei căzând..
Şi fie ca neaua topindu-se-ncet,
Din geana de bronz să coboare-n nămet.
Şi-ai ocnei porumbi gângurească duios,
Şi nave plutească pe Neva, în jos...
1940. Martie 

traducere Aureliu Busuioc


*******************************************************************


RECVIEM
(1935-1940)
+++++ Anna AHMATOVA

În româneşte de ILIE BĂDICUŢ

Nu, sub străine ceruri n-am fost eu,
Nici sub străine-aripi la adăpost, —
Am fost atuncea cu poporul meu
Unde-n nefericire el a fost.
--------------------------1961


ÎN LOC DE PREFAŢĂ

În anii groaznici ai terorii lui Ejov, am petrecut şaptesprezece luni la cozile
de la închisorile din Leningrad. Odată, cineva m-a „recunoscut“.
Atunci, o femeie cu buzele vinete care sta în urma mea şi care, bineînţeles,
nu auzise niciodată de mine, se trezise din amorţeala în care ne aflăm
cu toţii şi mă întrebase la ureche (acolo toţi vorbeam în şoaptă):
– Dar aşa ceva aţi putea descrie? Iar eu îi spusesem;
– Pot. Atunci, ceva ca un zîmbet
lunecase pe ceea ce fusese odinioară faţa ei.


ÎNCHINARE

Munţi se-ndoaie de durerea mare,
Fluviul nu mai poartă-n matcă ape,
Dar ce tari la temniţa zăvoare,
Dincolo de care-s „ocne-amare“
Şi un dor în care moartea-ncape.
Pentru unii-adie-o dulce boare,
Blînd selasă-amurgul pentru alţii;
Noi nu ştim nimic, mereu ne doare,
Auzim doar cheia cobitoare
Şi cum calcă greu, abraş, soldaţii.
Parcă la utreniile sorţii
Ne-adunăm prin burg din depărtări,
Ne-ntîlnim mai nemişcaţi ca morţii,
Trecem în tăcere pragul porţii,
Dar speranţa tot mai cîntă-n zări.
Şi verdictul... lacrimi curg pe fată,
Despărţită-acum de toţi, de toate...
În dureri din inimă-i smulg viaţa,
Parcă o trîntesc în glod în piaţă...
Merge greu... Se-ndoaie... Nu mai poate.
Unde-or fi prietenele bune
Din doi ani de infernal popas?
Viscolul Siberiei ce le-o spune?
Ce-or vedea acum în crugul lunii?
Lor – salutul meu de bun rămas.
-------------------------- Martie 1940

INTRODUCERE

S-a-ntîmplat cînd zîmbeau numai morţii
Liniştiţi în supremul lor grad,
Şi apendice lung pune porţii
La-nchisori un întreg Leningrad.
Cînd de chinuri nebuni, în cohorte,
Se scurgeau osîndiţii la pas,
Cînd doar trenuri cu fluiere scurte
Le cîntau dureros bun rămas.
Aştrii morţii vegheză în noapte
Peste-ntinderea candidei Rusii
Ce sub cizme în sînge se zbate
Şi sub roţile „negrei marusii“.

I

Te-au luat chiar în zori, fără vină,
Te urmam ca pe-un mort scos în raclă.
Prunci plîngeau în odaia vecină,
Lăcrima la icoane o falcă.
Ai pe buze-al icoanelor ger,
Apa morţii pe frunte... Nu murmuri!
Ca soţii de streliţi către cer
Voi urla la Kremlin pe sub turnuri.
--------------------------Toamna 1935, Moscova

II

Linul Don lin matca-şi spală,
Intră-n casă luna pală
Cu chipuiul pe-o sprinceană,
Vede-o umbră, vede-o geană.
E bolnavă-această mamă,
Singura-i această mamă.
Soţu-i mort, dus bietul fiu,
Vă rugaţi să-i fie viu.

III

Nu, asta nu-s eu, altul e cel care suferă.

Eu n-aş fi în stare; dar ce se întîmplă
Acopere-l negre postavuri
Şi ducă-l cu felinare...
Noapte

IV

Să-ţi arăt, păcătoasa mea veselă
Şi mascota amicilor toţi,
Cunoscută în Ţarskoe Selo,
Cum va fi viaţa ta, dacă poţi-
A treisutea vei sta prea cuminte
Sub Troiţe cu daruri, să rabzi,
Şi cu lacrima ta fierbinte Gheaţa
Anului Nou s-o arzi.
Plopul temniţei tremură, urmă
Nu-i de sunet -şi-acolo cîte
Vieţi nevinovate se curmă...

V

Şapteşpe luni tot ţip, mă zbat,
Te chem să vii acasă,
Călăului la tălpi îi cad,
Tu, mie fiu şi groază.
Mi-e totul tulbure ca-n somn
Şi nu mai pot pricepe
Azi, cine-i fiară, cine om
Şi cazna cînd începe.
Doar flori luxuriante-acum,
Zvon de cădelniţă şi-un drum
Ce duce spre neant.
Şi drept în ochii mei priveşte
Şi moartea grabnică-mi meneşte
O stea de foc, gigant.

VI

Zboară săptămîni şi zile –
Nu-nţeleg ce se petrece,
Cum te-or fi privit, copile,
Nopţile-albe-n hruba rece,
Cum se uită încă-o dată –
Ochi de pară vulturesc –
Şi de crucea ta-nălţată
Şi de moartea ta vorbesc.
--------------------------Vara 1939

VII

SENTINŢA

Şi-a căzut cuvîntul greu ca piatra
Peste pieptul meu ce-i încă viu.
Nu-i nimic, de mult mă simţeam gata,
Să îndur în stare am să fiu.

Azi am treburi să-mi mai prisosească:
Să-mi ucid memoria de tot,
Sufletul să-l fac să se-mpietrească,
Să mă-nvăţ iar a trăi să pot.

Că de nu... Fierbinte în fereastă
Îmi foştenşte vara-sărbătoare.
Eu de mult am presimţit această
Luminoasă zi şi casă goală.
--------------------------Vara 1939

VIII

CĂTRE MOARTE

Oricum, tu ai să vii — de ce nu vii acum?
Te-aştept — durerea e acerbă.
Ţi-am stins lumina eu şi uşa-ţi face drum
Ţie, cea simplă şi superbă.
Să-mbraci pentru aceasta oricare chip dorit.
Ca proiectil veninat pătrunde,
Strecoară-te cu ranga ca iscusit bandit,
Tifos în fumegări imunde.
Ca basm frumos pe care toţi îl ştiu
De tine izvodit ce-aduce greaţă, –
Să pot vedea albastrul din chipiu
Şi pe portarul casei fără faţă.
Totuna-i. Eniseiul pe valuri poartă aştri,
Luceşte-n slăvi Steaua Polară.
Şi în sclipirea ochilor albaştri
Spaima din urmă se pogoară.

IX

Demenţa, sub aripi, în joc,
Aprins din suflet jumătate
Şi-i dă să bea un vin de foc
Şi-n valea neagră îl abate.

Şi-am înţeles că biruinţa
Să i-o cedez îi sînt datoare
Şi să m-ascult, să-mi dau silinţa,
Ca-ntr-un dar delir stăin ce doare.

Nimic ea nu-mi va-ngădui
Să iau spre-aducere aminte,
Oricît de mult m-aş strădui
S-o-ndur cu ruga mea fierbinte:

Nici ochii fiului ce-adună
În groază spasmele durerii,
Nici ziua Cînd veni furtună,
Şi-n temniţi ceasul revederii

Răcoarea mîinilor lui blînde,
Nici foşnetul ce-n tei se curmă,
Nici şoapte pîlpîind plăpînde
În mîngîierea lui din urmă.
--------------------------4 mai 1940

CRUCIFICAREA

Nu mă plînge, Mamă,
eu şi-n mormînt trăiesc.

1.
Slăviră îngeri ceasu-acesta, iată,
Şi cerul carse, focului dînd vamă.
Spre Tată-a zis: „De ce M-ai lăsat, Tată?“

2.
Magdalena-n plîns şi-n sfîrşiere,
Sta-mpietrit discipolul iubit,
Dar spre Mama mută de durere
Nimeni să privească n-a-ndrăznit.
--------------------------19 august 1939

EPILOG

1.
Văzui cum feţe cad pustii paragini,
Cum spaima te priveşte de sub pleoape,
Cum pe obraji aştern ca-n dure pagini
Cuneiforme chinul tot aproape,
Cum plete de cenuşă sau cărbune
Se fac beteală de argint curată,
Cum piere zîmbetul pe buze bune
Şi-n rîsul sec simţi frica strecurată.
Şi nu doar pentru mine-acum mă rog,
Ci pentru toţi cu care-aici şezum
Şi-n ger cumplit, şi-n iulie, pe foc,
Sub zidul roşu orb de tot de-acum.

2.
Din nou pomenirea cu ceasu-i revine.
Vă văd, vă aud şi vă simt lingă mine:
Pe-acea ce cu greu atinsese fereastra,
Pe-acea ce plecat-a din lumea aceasta,
Pe-acea ce-nclinînd faţa ei cea frumoasă
Zicea: „Vin aici ca la mine acasă!“
Pe toate pe nume cu drag le-aş chema,
Dar lista-mi luară, n-am unde afla.
Ţesut-am văl larg ce le poate curpinde
Din biete, de ele şoptite, cuvinte.
Aminte mi-aduc pretutindeni mereu
De toate, de-ar fi să ajung iar la greu.
De-o fi să-mi astupe de chin gura slută
Ce strigă milioane prin ea peste sută,
Aş vrea să fiu astfel de toţi pomenită
În ziua nohumării de soartă menită,
În ţara aceasta cîndva de vor vrea
Să-nalţe statuie-n memoria mea,
Acordul mi-1 dau cu solemnă legată,
Dar clauză pun pe vecie legată:
La mare n-o pună în locul natal,
De mult despărţită-s de-al mării dragi mal;
Şi nici în cezaricul parc lîngă-un trunchi
La care o umbră mă roagă-n genunchi;
Aici, de-unde ore trei sute izvorul
Şi-au luat, dar n-au tras pentru mine zăvorul
Căci chiar şi în moartea blajină mi-e teamă
De „negre marusii“ că uit cum ne cheamă,
Că uit uşa-aceea cu ură trimită,
Bătrîna urlînd ca o fiară rănită.
Din pleoape statuii de bronz, încropită,
Ca lacrimi să pice zăpada topită,
Să uguie-n zări porumbei de-nchisoare,
Şi lin să plutească pe Neva vapoare.
-------------------------- Martie 1940. Casa cu Fîntînă

Text reprodus după revista Euchronia, nr. 1, 1992


Edith Södergran - Ţiganca


Sunt o ţigancă dintr-o ţară străină,
ţin cărţile de joc în mâinile tuciurii pline de taine.
Trec zile şi zile, mereu monotone şi mereu felurite.
Îndărătnic îi privesc pe oameni în faţă.
Cărţile mele ard: Ce ştiu ei?
Ştiu ei oare că imaginile trăiesc?
Ştiu ei oare că fiecare carte-i un destin?
Ştiu ei oare că fiecare carte ce-mi cade în mână
are mii de tâlcuri adânci?

Nimeni nu ştie că mâinile astea caută ceva,
nimeni nu ştie că mâinile astea au fost predestinate
cu mult înainte.
Că mâinile astea sunt obişnuite cu toate lucrurile
şi totuşi pretutindeni se prind numai de un vis.
Puţine mâini ca astea se mai află în lume.

Aceste minunate mâini de răpitoare
sub pânza roşie le ascund
în melancolie şi încăpăţânare, aceste mâini
puternice şi împodobite cu inele.
Ochii aceştia negri privesc în dorul fără sfârşit.
Aceste buze roşii ard într-un foc de nestins,
aceste mâini nepăsătoare îşi vor împlini ţelul
în posomorâta noapte iluminată de flăcări.



Trad. Petre Stoica,Poezia nordică modernă, Ed.BPT, 1968


Dante Alighieri - Infernul’, Cântul al III-lea (fragment)



22 De-acolo bocet lung se desluşi,
ce răsuna-n văzduhul gol de stele,
încît şi mie plînsul mi-l stîrni.
25 Ciudate limbi, afurisenii grele,
amare plîngeri, scrîşnet de mînie,
suspin şi urlet, mîini plesnind a jele
28 se-nvîrtejeau în sumbră vălmăşie
prin pîcla grea, de-un fel la-nfăţişare
cu colbul ridicat de vijelie.
31 Simţind cum groaza-n creştet mă dogoare,
zisei: „Maestre, ce mă înfioară?
Au cine-s cei zdrobiţi de-ndurerare?“.
34 Iar el îmi zise: „Cei ajunşi să moară
nici răi fiind, nici vrednici vreodată,
îndură-aici această caznă-amară.
37 De-o seamă-s ei cu osîndita ceată
de îngeri care nu se răzvrătiră,
dar nici vreun zel n-avură pentru Tată.
40 I-alungă cel pe care nu-l slujiră,
iar iadul în adîncuri nu-i primeşte,
spre-a nu-i trufi pe cîţi mai rău greşiră“.
43 Ci eu: „Maestre, ce îi chinuieşte
de-i face-atît de jalnic să suspine?“.
Răspunse el: „Pe scurt, te lămureşte:
46 speranţă n-au ca moartea să-i aline
şi traiul orb aşa de greu i-apasă,
că-i pizmuiesc pe cîţi o duc mai bine.
49 Pe lume nimănui de ei nu-i pasă;
nici mila, nici dreptate nu li-s date;
dar cruţă-ţi mintea: uită-te şi-i lasă!“.
52 Ci eu, privind, văzui că-n cerc se zbate
o flamură, cu-asemenea iuţeală
de nu credeai că s-o opreşti se poate.
55 Şi-n urma ei atîta îmbulzeală
de ai fi zis că n-ar putea să-i ţie
nici coasa morţii dreaptă socoteală!
58 Ci tot privind, ştiuţi păreau să-mi fie
cîţiva, iar printre ei şi-acela care,
de laş ce-a fost, n-a stat la datorie.
61 Atunci prinsei deplină-ncredinţare
că dasem chiar de osîndita ceată
urîtă-n cer şi-n iad la fel de tare.
64 Ei, ce n-au dus o viaţă-adevărată,
în pielea goală se tîrau, mînaţi
de muşti şi viespi cu coada-nveninată.
67 Obrajii-n sînge le erau scăldaţi,
ce-amestecat cu lacrimi, la picioare
li se scurgea, sorbit de viermi spurcaţi.
70 Şi-apoi, cătînd cu ochii-n depărtare,
văzui, pe-un mal de rîu, mulţime deasă;
deci întrebai: „Maestre, cine-s oare,
73 fii bun şi spune-mi, cei ce se îndeasă
să-şi taie vad, cuprinşi de-atîta zor,
pe cît lumina să zăresc mă lasă?“.
76 El însă-mi zise: „Afla-vei rostul lor
îndată ce lîngă-Aheron vom face
popas, pe ţărmu-n veci tînguitor“.
79 Atunci, plecîndu-mi genele stîngace,
spre-a nu-l mîhni cu vorbe curioase,
pornii spre rîu, silindu-mă a tace.
82 Dar un moşneag cu cărunteţi stufoase
zori curînd în luntrea lui spre noi,
strigînd: „Vai vouă, duhuri păcătoase!
85 De-acum pierdut e cerul pentru voi:
am să vă trec pe celălalt hotar,
spre foc sau ger, în beznele de-apoi.

Dieter Schlesak - Căci ce nu a devenit formă / nu va mai fi


I.

Cărţile mele sunt întotdeauna călătorii în-apoi acasă şi re-întoarceri în străinătate. Apoi străinătatea ca patrie, patria împinsă în străinătate:
El rămâne în timp ce eu mor, spuse unul, care sunt, nu mai sunt, se gândi, în timp ce şedea în avion şi zbura SE gândea zbura spre patrie, înspre est, a pleca, precum soarele, ca noi după munte şi ce mai încă, spune: dispărut, demult peste dealuri şi văi, sau munţi, pentru a ateriza, se gândea el pe sine: solul atrăgea, se vedea: clădirea aeroportului, câmpurile foarte mărunte, pătrate, dreptunghiuri, case, jucării, trudă curăţată, oh, pământ, totul e simplu de la distanţă, se gândi, îşi imagină: Dumnezeul meu, şezând şi cu ochiul plin acum luând în stăpânire doar de sus în pripă doar cu privirea: ogoarele, cât de VERDE îmi eşti, clipă frumoasă, aeronava ACUM: cerul atins: deci îndepărtează-te în vreme ce eu mor, iar TU-ul meu sunt eu, îi spuse frumoasei vecine, îi întinse privirea albastră, vinul cu mâna, mestecând, bagaje Lufthansa, el, cu seninătate: cum, nici un popas acum şi totul mai trebuie consumat...

II.

Şi trebuia să fie, mai departe, el, gândit înapoi, mai departe ŞI mai departe, a fi, eu, a fost odată, el, şi urmărit de aceasta, prigonitorii, ei, şi ei emigraţi acum, EI: fugiţi şi nicăieri prezenţi, ca privirea de sus, el, deasupra norilor, greu de aterizat, cine mai permite aceasta, cine mă lasă să aterizez, eu, paharul rece, şi îmi apăs faţa, O apăs de vedere, pe urma privirii, satele acolo jos, ele, de înălţimea turnului bisericii, o privire, ea nu se limitează, ea, pasărea, şi zborul gândacilor de mai, ca arsă, zburătoare privirea, ea, încă singură coborând, peste nori, eu, rece ca o piatră, ochi de sticlă, al tău, priveşte cum multele patrii se spulberă, eu, sunt eu liber?
Rece ca piatra în pârâu un foşnet, rece, ca paharul, piatra şi gropile morţilor, în ploaie, în şiruri, ţineam umbrela înspre cerul oraşului, sub stejari, ghinde cădeau peste morţi, cimitirul eroilor, pământul pe tocuri, câţiva împreună în nebunie, alături morminte de familie şi citeam, scăpat de ele: nume, nume, ale căror trupuri nici nu mai zăceau aici, nici în putrefacţie, glie, uitată să fie pusă în paranteze: EL odihneşte acum în pământ străin, chiar dacă s-ar fi scris numai Germania, aici se rupe în două ca depărtarea, ce simţeau şi gândeau cei îngropaţi şi depuşi în clipa dăinuită: pe nici una, orfan.

E VORBA DE VIAŢĂ, ce rămâne
aşa în ultima distrugere, sclipind departe
şi rece ca gheaţa, ultimul punct.
Să ne închipuim, pată cu pată,
adunate atât de aproape, eu aici
exact precum litera şi smintit,
cusătură cu cusătură învelişul
zdrenţuit şi strâmt al vieţii:
s-a dus ceea ce nu va fi niciodată.
Distruse, timpul şi visele mele,
acum peticesc în beznă acest înveliş,
răsplata e a şti de lumina pătrunsă
prin fanta părerii aici luminând
dintr-o stea, de mult stinsa lumină.

Singuraticul pas, el în ţara ploii, singur prin poarta de fier şi un OCOLIŞ, caută ce a rămas: Turnul Orelor, caută o bibliotecă, el, fiindcă a scăpat, nu mai spun nimic, el conversând în Piaţa Cetăţii, ferestre zăbrelite, două euri în faţa mea, EI, prigonitorii au dispărut, dar noi mai suntem aici, spun arhivarii, nimic nu se mai potriveşte: cu tine, tradiţia a epuizat, s-a dus, până aici ai ajuns, dar ei au timpul acum, mai târziu, mai departe dincolo în zero, în noapte chiar mai vestic în sfârşit răpit în pământ, ceea ce a fost aici, de fapt deschis, în ciuda zidului circular, dar închis acum.

O AŞTEPTARE era acolo jos, apoi
în melancolie sau în tristeţea
erupând, închizând gura cu pământ,
însă tu să-l găseşti, dar cine
îl păstrează atâta vreme şi aici
se uită pe sine: fără el suntem singuri,
cade, când deodată se trezeşte din vorbire
în tristeţea lui, bulgărele de nepătruns
Dumnezeu, pentru el boţ de pământ,
încă necreat, dar embrionul lui
se mişcă, doare.

CÂND PĂRĂSIM LIMBA, ULTIMUL LOC
omenesc care ne apără de noi înşine,
nu, forma ne face mult prea uşori,
nu sunt pomi vorbitori aceia, iarba
cum acoperă, iar ciocănitoarea bate
în acest perete care ne desparte,
lemn sau piatră, hârtia aceasta
pe care bat literele, lăsate dedesubt
ultimele localităţi, cade greu
să nu aduni singur fiecare crenguţă,
o clipă de viaţă secretă.
Şterge-mă de aici.

Şi plăcere ar putea fi, haihui, ar fi, ca acum dacă n-ar fi nimeni aici, în piaţa goală, doar teiul şi eu, foaia, doar singur sunt cu mine, vibrând ca şi cum ar fi muzică din frunză, curată; dar din păcate: paşii, şi paşii acestor versuri, urmăriţi de cine, care se plânge acolo: Doamne, cât de ininteligibil este; şi nu am mai mers singur şi a venit cineva: pe drumul nou, totul aşa de mic de prisos, rămas, restul cantabil, a venit cineva în casa lăsată deschisă, a venit cu numere de maşină străine şi fiul lui: în vizită, dar locuia în casa lui acolo, acum Uliţa Grădinii, Numărul X, afirmă că are dreptate: această Ţară e vina, nu eu, nu noi, acest HEIL strigat tare, tobe bătute, foi cafenii, împuşcături în omoplaţi şi mlaştini, scufundate, sufocate... şi fiecare uită urcatul pe munte, zice, acesta ar veni la el, acela, EL deci, rest vizibil: Cimitir pe munte, unde numele sunt încă lizibile, cele proprii, de parcă ai evadat, nu mai spune TU, spune iar eu, timp de o respiraţie înapoi în privire, fără MIROS de zbor ca iasminul, bărbatul dinăuntru, şi cântecul de copil în aer, Hans, oh Hansa Kogge, tăiat proporţionat cu fierăstrăul şi vopsit pestriţ, un chip îndepărtat în el mirosea atât de aproape, a clei şi vopsele, Crăciunul, înfofoleşte şi ura, dispariţia, oraşul este aer pentru el, şi trece acum pe lângă el fără salut iar inima e ca şi mută, piatra are voie să fie iar EL nu.
Cu cine vorbesc aici, mut, copilăreşte? Cu mine, acest tei, ce este el căzut în fântâna ca melodie, copilul, şi steaua de sus în oglindă, mai galbenă: atât de bolnavă. Stea galbenă sau roşu în formă de stea, o baltă văzută în gară, creier tăiat între şine.

TIMPUL, GAURA NEAGRĂ
în care am dispărut deja ieri
aici cutia mea de vise
distilate din lucruri mântuite
frică să-mi las foile scufundate
să putrezească
ca şi cum ar veni iarna
doar natura e relativ veşnică
dar soarta scrisă
grămadă în putrezire

după cincizeci de ani
Montaigne nu a mai făcut nimic
în această cutie
de foi putrede

colecţiona ordona fotografii ale gândurilor
şi le lega
cealaltă parte
îl aştepta

căci ce nu a devenit formă
nu va mai fi.


Traducere din limba germană de Dan Dănilă
(nr. 3, martie 2012, anul II)