Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Odisseas Elytis - Cartea semnelor


Legea care sunt – nu mă va subordona.
Un trup gol este unica prelungire a liniei de înţelegere care ne uneşte cu misterul.
Să faci o săritură mai repede din înjosire.
Infinitul există pentru noi, precum limba pentru surdomuţi.
(The infinite exists for us as the tongue for a deaf-mute.)
Nu s-a născut încă Magellanul unui trandafir.
Tiranul este vulgarizatorul minunilor.
(The terrorist is a boor of miracles.)
Vidul există atâta vreme cât nu cazi în el.
(The "void" exists so long as you don't fall into it.)
Mare greşită – nu există.
Dacă ceva tulbură menta sălbatică este câinele păzitor al sfinţeniei tale.
Din gândul tău se încheagă soarele în rodie şi se delectează.
Ani de lumină în ceruri – ani de înţelepciune în calcar.
Atâta socoteală dacă arată cumva şi stângăcie – uite-l pe Dumnezeu!
Nu are călcâie – perfecţiunea.
Când auzi bătaia vântului însemană că seninul e bântuit de vârcolaci.
Prin firea ei întunecimea trebuie să fie şi tăinuitoare.
Adevărul îl fabrică omul aşa cum fabrică şi minciuna.
(One makes the truth exactly as one makes the lie.)
Doamne! cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem.
(My God, what blue you spend for us not to see you!)
Dă-ţi osteneala să îndrumi perfecţia tehnică spre starea ei naturală.
Şi pe dos se poate purta fantezia şi încă la toate măsurile ei.
(Imagination is worn both inside out and in all sizes.)
Mănâncă progresul cu coaja şi cu sâmburi cu tot.
(Eat progress both its rinds and pits.)
Din păcate şi pământul se învârte pe cheltuiala noastră.
(Unfortunately even the Earth turns at our expense.)
La împărţeala proastă totdeauna păgubeşte Dumnezeu.
Luminează-te cumva şi în orice fel, apoi stinge-te iar – cu generozitate.
Tot pescuind vine şi marea.
Undeva, între Marţi şi Miercuri, trebuie că a rătăcit şi ziua ta cea adevărată.
Are un mijloc şi capătul – capătului.
Copii şi nepoţii renegării sunt tot bastarzi.
(Children and grandchildren of denial are all of them bastards.)
Ceea ce îţi reproşează rândunelele este primăvara pe care n-ai adus-o.
Durerea ne înfrumuseţează fiindcâ îi semănăm.
(Sorrow gets pretty because we look like her.)
În satele limbii mele Durerea se numeşte Strălucitoarea.
(In the village of my language Sadness is called Radiant Lady.)
Risipeşte timpul de pomană dacă vrei să-ţi mai rămână ceva demnitate.
(Give your time for free if you want some dignity left.)
Este bigamie să iubeşti şi să visezi.
Dacă nu-ţi vei propti un picior afara de pământ, niciodată nu vei putea sta pe el.
Odată ajunse la o limpezime matematică, superstiţiile ne-ar ajuta
să înţelegem structura cea mai adâncă a lumii.
(Superstition brought to a mathematical clarity would help us perceive the deeper structure of the world.)
E lipsa de buna creştere să faci morţii bezele.
(It is impolite to kiss the hand of Death.)
Adânc, în străfundurile Mielului, războiul continuă.
(Far off in the farthest depths of the Lamb the war goes on.)
Când nenorocirea rentează, să o consideri târfă.
Va trebui să creăm anticorpi şi pentru Răspundere.
(We must create antibodies even for Responsibility.)
Când auzi cuvântul „ordine”, miroase a carne de om.
O legislaţie în întregime inutila pentru Autorităţi, ar fi o adevărată salvare. (Legislation completely useless to the Authorities would be true salvation.)
Când viaţa se luptă, morţii surâd în infern.
Din Dumnezeu se trage omul precum rechinul din sânge.
Cine poate să mai fortifice singurătatea are încă oameni înlăuntrul lui.
Dacă trebuie să mori – mori, dar caută să fii primul cocoş în Infern.

Walt Whitman - Rostul firelor de iarbă


Nu-i să elimine, nici să îngrădească, nici să scoată răul
din grozava lui grămadă (nici chiar să-l deie-n vileag),
Ci să adune, să reunească, să extindă şi să-ntregească
            şi să sărbătorească ce-i veşnic şi ce-i bun.

Semeţ e cântecul, şi vorbele, şi scopul,
Să străbată vastele regate ale vremii
Şi ale spaţiului – marcând desfăşurări crescânde
            – dezvoltarea generaţiilor.

Pornită-n tinereţea mea coaptă timpuriu
şi fără preget dusă la-mplinire,
Călătorind, privind, glumind cu toate, pe vreme
            de război şi de pace, zile şi nopţi,
Nicicând, măcar un ceas nu mi-am uitat misiunea
şi mi-o închei aici, bolnav, sărac, bătrân.

Cânt viaţa. Totuşi, mă bate gândul morţii,
Azi umbrele reci ale morţii mi-adulmecă paşii
şi-mi calcă pe urme, sunt ani de când mereu
mă urmăresc
Şi-s uneori atât de-aproape că le simt răsuflarea-n obraz.

CÉSAR VALLEJO - Spergezie


M-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.

Cu toţii ştiu că vieţuiesc,
că-s rău; dar n-au habar
de-acel decembrie din ianuar.
Căci m-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.

Există un gol
în aerul meu metafizic
pe care nimeni n-o să-l dibuiască:
e a tăcerii sihăstrie
ce-a glăsuit pe faţa unei flăcări.

M-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.

Frate, ascultă, ascultă...
Bine. Nu cumva să plec
fără să duc decembrii,
fără să las ianuarii.

Căci m-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav.

Cu toţii ştiu că vieţuiesc,
că mestec... Dar nu ştiu
de ce în versul meu scrâşnesc:
umbrita serbezeală de sicriu,
vânturi răscolitoare
descolăcite de pe Sfinxul
iscoditorul, din Pustiu.
Cu toţii ştiu... Şi n-au habar
că Lumina e ftizică,
iar Umbra îmbuibată este...
Ei nu ştiu că Misterul concentrează...
că e un gheb
şi muzical şi trist, dezvăluind de la distanţă
trecerea meridiană de la hotare la Hotare.

M-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav,
fără scăpare.


Trad: Mihai Cantuniari

LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR - Noapte în sine


Femeie, aşază-mi pe frunte mâinile tale ca un balsam,
mâinile mai mângâioase decât blana cea moale. 
Deasupra, frunzele palmierilor foşnesc înfiorate
de înalta briză nocturnă abia simţit.
Nu se aude nici măcar cântecul doicii.
Să ne lăsăm legănaţi de tăcerea ritmată. 
Să-i ascultăm cântecul, să ascultăm zvâcnirea sângelui nostru
întunecat, să ascultăm cum bate pulsul adânc al Africii, departe,
în pâcla satelor pierdute.
Iată că luna obosită coboară, alunecă spre aşternutul mării line.
Iată că se potolesc râstele zglobii şi povestitorii ei înşişi,
obosiţi, îşi leagănă capul, ca pruncii purtaţi în spinare de mamele lor.
Iată că picioarele dansatorilor se îngreunează,
că glasurile alternate ale cântăreţilor încep a se domoli.
E ceasul stelelor, al Nopţii care visează 
sprijinindu-se de colina aceea de nori, înfăşurată
în lungul veşmânt al Căii Lactee.
Acoperişele colibelor lucesc duios.
Ce le vor fi spunând oare, în taină, stelelor?
Înăuntru, focul din vatră se stinge în intimitatea mirosurilor acre şi dulci.
Femeie, aprinde opaiţul cu untul cel mai curat,
ca să tăifăsuiască împrejur străbunii, ca şi părinţii şi copiii în culcuş.
Să ascultăm vocea Patriarhilor din Elissa.
Ca şi noi, surghiuniţi,
ei n-au voit să moară, spre a nu se irosi prin deşerturi
şuvoiul seminţiei lor.
Să ascult, în coliba afumată pe care-o cercetează
o adiere de suflete prielnice,
cu capul pe sânul tău fierbinte ca un fier scos din foc aburind,
să respir duhul Morţilor noştri, să strâng în mine glasul lor viu
şi să-i dau sunetul glasului meu, să învăţ
a trăi cu adevărat înainte de a coborî, mai afund decât
cel ce se aruncă în apă, în adâncurile nesfârşite ale somnului.


Trad: Radu Cârneci

LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR - Poem de început


Voi, tiraliori senegalezi, fraţii mei negri, cu mâna
fierbinte sub omături şi moarte,
Cine-ar putea să vă cânte
dacă nu fratele vostru de arme,
fratele vostru de sînge?
Şi n-am să îngădui să vorbească miniştrii,
şi nici generalii,
Nu-i voi lăsa – nu! – nici laudele dispreţuitoare
să vă înmormânteze pe nesimţite.

Voi nu sunteţi nişte bieţi sărmani cu buzunarele
goale, fără demnitate,
Şi voi smulge de pe toate zidurile Franţei infamiile batjocoritoare.
Căci poeţii cântau florile artificiale ale nopţilor
din Montparnasse,
Cântau nepăsarea şlepurilor, legănate pe canalele
cu lungi trene de mătase,
Cântau deznădejdea distinsă a poeţilor tuberculoşi,
da, cântau visurile haimanalelor sub eleganţa
albelor poduri,
Căci poeţii cântau eroii, iar zâmbetul vostru
nu era serios,
pielea voastră neagră nu era aristrocratică.
Ah!să nu spuneţi că nu iubesc Franţa –
eu nu sînt Franţa, o ştiu –
Dar mai ştiu că acest popor aprig, de fiecare dată
când şi-a descătuşat mâinile,

A scris pe prima pagină a monumentelor sale
cuvântul fraternitate,
Că a-mpărţit tuturor foamea spiritului şi a libertăţii,
Tuturor popoarelor pământului, invitate solemn
la praznicul catolic.

Oare nu sunt şi-aşa destul de frământat?
Pentru ce această bombă
Aruncată în grădina atât de desţelenită,
în mărăcinoasa junglă africană?
Pentru ce această bombă asupra casei ridicate
piatră cu piatră?
İartă-mă, Sira Badral, iartă stea a Sudului,
luceafăr al sîngelui meu,
İartă nepotului tău dacă şi-a lepădat lancea
pentru cele şaisprezece strune ale sorongului.
Noua noastră nobleţe nu înseamnă a stăpâni poporul,
ci a fi ritmul şi inima lui,
Nu înseamnă a paşte islazurile, ci, ca bobul de mei,
a putrezi în pământ,
Nu de a fi cap mulţimii, ci gura şi trîmbiţa sa…

Cine ar putea să vă cânte, dacă nu fratele vostru
de arme, fratele vostru de sînge,
Voi, tiraliori senegalezi, fraţii mei negri cu inima fierbinte,
ce odihniţi sub omături şi moarte?



Trad: Radu Cârneci

Rainer Maria Rilke - De-a oamenilor vorbă ...


De-a oamenilor vorbă îmi e groază.
Ei totul spun atât de desluşit:
asta se cheamă câine şi cealaltă – casă,
şi aici e-nceput şi colò e sfârşit.

Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,
ei ştiu tot, ce va fi, şi ce s-a-ntâmplat;
pentru ei nici un munte nu mai e minunat;
moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.

Rămâneţi departe, strig şi apăr în gând.
Mi-e-atât de drag s-aud lucrurile cântând.
Le-atingeţi voi, sunt mute şi-ngheţate.
Voi îmi ucideţi lucrurile toate.

Miguel de Unamuno - Rugăciunea unui ateu


Tu Doamne, ascultă-mi ruga omenească,
şi în nimicnicia Ta, culege-mă prin ani,
Tu cel ce nu laşi niciodată pe sărmani
fără de mângâierea-Ţi părintească.

Nu rezista a noastre-i rugi, căci Tu doar poţi
dorinţa s-o-mplineşti, dar prea te-ndepărtezi
de mine, de toţi şi toate ce le vezi,
odată îndulceai tristele mele nopţi.

Ce mare eşti, o, Doamne-al meu! Atât de mare 
că eşti decât Idee; este atât de strâmtă
realitatea pentru mulţi care se înspăimântă

să te cuprindă. Sufăr atât de tare
Doamne inexistent, căci Tu de-ai exista-ntrupat,
aş exista şi eu cu-adevărat.

(Salamanca, septembrie 1910)
  



Traducere şi prezentare de Carmen BULZAN

Miguel de Unamuno - Îngerului meu


Prinde-mă-n braţe, înger al meu,
făcând din aripi norul ce nu trece;
ai grijă de mintea ce contemplă mereu
chipul Domnului, în râul ce ne petrece

în destinat abis. Ţie-Ţi mărturisesc
c-atunci când mă-ntorc la casa părintească
nu-i mai senină întâlnire omenească
decât a contempla la toate ce iubesc.

Iată, înger al meu, cum viaţa mi-a scurtat
trudita cursă-n care zi de zi mă tot neg,
în ea nu poate-ncape sufletul chemat

de Dumnezeul său. De-ar fi ca moartea să-mi aleg
pentru-a Te întâlni, unica ce-o accept resemnat
e moartea pentru adevărul gol şi întreg.

(Salamanca, 15 octombrie 1910)



Traducere şi prezentare de Carmen BULZAN


Miguel de Unamuno - În mâna lui Dumnezeu


Când Doamne ne săruţi, cu sărutarea
ne iei şi răsuflarea, sărutul morţii,
inima ce coboară sub duritatea sorţii
a mâinii tale drepte păstrează apăsarea.

Şi în stânga ta, supusă greutăţii,
păstrând capul în care visul etern revine
în lupta mea, chiar şi cu mine,
alung din mintea ta mâhnirea nedreptăţii.

Aleanul inimii în pieptul tău se pune
ca-n dulce leagăn să se odihnească
cât mai departe de mări de pasiune,

în timp ce mintea liberă ne ocrotească
de gând, izvor de iluzii nebune,
ce doarme la soare, în mâna-ţi părintească.

(Salamanca, 17 octombrie 1910)


Traducere şi prezentare de Carmen BULZAN

Federico Garcia Lorca - Nocturna golului

 

I.


Ca să văd că totul s-a dus, ca să văd golurile şi veşmintele,
mănuşa ta de lună dă-mi-o,
cealaltă mănuşă a ta, pierdută-n iarbă,
dragostea mea!


Vântul poate să smulgă melcii
morţi pe plămânul elefantului
şi să spulbere viermii înţepeniţi
din mugurii de lumină sau mere.

Chipurile vâslesc nepăsătoare
pe sub larma măruntă a ierburilor
şi-i pieptul mic al broaştei în colţ
tulbure de inimă şi mandolină.

În marea piaţă pustie
mugea cap de bovină de curând retezat
şi dur cristal definitiv erau
formele căutând rotirea şarpelui.

Ca să văd că totul s-a dus
golul tău mut dă-mi, dragostea mea!
Nostalgie de-academie şi cer trist.
Ca să văd că totul s-a dus!


În tine, dragostea mea, în carnea ta,
ce linişte de trenuri răsturnate!
ce braţ de mumie-nflorit!
ce cer fără ieşire, iubito, ce cer!

E piatra în apă şi e glasul în briză
ţărmi de iubire ce scapă din trunchiul său sângerând.
De-ajuns e s-atingi pulsul dragostei noastre prezente
ca să crească flori peste ceilalţi copii.

Ca să văd că totul s-a dus.
Ca să văd golurile de nori şi fluvii.
Dă-mi mâinile tale de laur, iubire.
Ca să văd că totul s-a dus!


Goluri pure se rotesc prin mine, prin tine, în zori
păstrând urmele crengilor de sânge
şi câte-un profil de ghips liniştit ce desenează
o durere bruscă de lună-njunghiată.

Iată forme concrete ce-şi caută golul.
Câini înşelaţi şi mere muşcate.
Iată neliniştea, zbuciumul unei triste lumi fosile
ce nu-şi găseşte accentul întâiului său suspin.

Când caut în pat zvonurile firului,
dragostea mea, ai venit să-mi acoperi învelişul.
Golul unei furnici poate umple aerul,
dar tu gemi, fără ţintă, prin ochii mei.

Nu, prin ochii mei nu, acum îmi arăţi
patru râuri răsucite în braţul tău,
în dura baracă unde luna prizonieră
devorează un marinar în faţa copiilor.

Ca să văd că totul s-a dus,
dragoste de necucerit, dragoste ocolită!
Nu, nu-mi da golul tău,
al meu a şi-nceput să plutească în aer!
Vai ţie, vai mie, vai brizei!
Ca să văd că totul s-a dus!


II.


Eu.
Cu orbitor de albul gol al unui cal,
coamă de cenuşă. Piaţă pură şi repetată.

Eu.
Golul meu străpuns cu subţiori sfâşiate.
Pieliţă uscată de strugure neutru şi azbest de zori.

Întreaga lumină-a lumii încape-ntr-un ochi
Cântă cocoşul şi cântecul lui mai mult decât aripile-i dăinuie.


Eu.
Cu orbitor de albul gol al unui cal.
Înconjurat de spectatori cu furnici în cuvinte.

Eu.
În circul frigului fără profil mutilat
Prin capitelurile sparte ale obrajilor fără sânge.

Eu.
Golul meu fără tine, cetate, fără morţii tăi ce mănâncă.
Călare prin viaţa-mi definitiv ancorată.

Eu.
Nu există veac nou nici proaspătă lumină.
Doar un cal albastru şi un revărsat de ziuă.



W.D. Snodgrass - Memento 1


Umblînd printre scrisori şi teancuri de cecuri vechi
Anulate, tăieturi din ziare şi cartonaşe galbene cu note
Care odată au însemnat ceva, s-a întîmplat să găsesc
Fotografia ta. Fotografia 'aceea'. M-am oprit îngheţat,
Asemeni unui om care greblînd frunzele moarte din grădină
A dat peste o mînă desprinsă de trup.

Totuşi, în prima clipă, am fost fericit; stai în picioare
Chiar aşa cum stăteai - sfioasă, delicată, subţire,
În rochia lungă de dantelă verde cu margarete brodate
Pe care ai îmbrăcat-o la primul nostru dans. Vederea ta
Ne buimăcise pe toţi. Atunci dorinţele noastre erau altele,
Şi idealurile uşor de înfiripat.

Apoi, prin război, şi cei doi ani nesfîrşiţi
Peste mări, japonezi morţi în barăcile lor
Printre farfurii, păpuşi şi pantofi rătăciţi, am purtat
Acea imagine a ta, acolo, să îndepărtez frica mea.
Să-mi dovedesc că ai fost şi că ai putea să mai fii.
Asta era înainte de viaţa noastră-mpreună.

Înainte de a ne secătui unul altuia forţele
Cu minciuni, tăgăduiri, regrete tacite
Şi învinuiri; înainte de divorţ
Şi trădare. Mai bine zis: înainte de a ne fi întîlnit.
Totuşi, pun fotografia ta înapoi. Cîndva, la timpul cuvenit,
O voi găsi încă acolo.


traducere de Dona Roşu şi Luciana Costea

Stéphane Mallarmé - Briză marină


Mîhnită-i toată carnea iar cărţile, citite.
Să fug! să fug aiurea! Sunt păsări fericite
Să zboare între ceruri şi spume neperechi!
Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi
în calea unei inimi care închină mării
O, nopţi! nici ocrotite, de răul călimării,
Foi, goale,-n clar de lampă, de către propriul alb
Nici tînăra femeie, la sîn cu prunc rozalb.
Tot am să plec! Fregată,-n tresalt de mari pavoaze,
Sus ancora spre darnici atoli şi blînde oaze!

Un greu Plictis, în care speranţe crude gem,
Mai crede-n bun-rămasul batistelor, suprem!
Şi, ispitind furtuna, înaltele catarge
Sunt, poate, dintre-acelea ce vîntul le va sparge
Fără catarge, fără, pierduţi la antipozi...
Dar, inimă, ascultă-i cum cîntă, pe matrozi!


Trad: Şerban Foarţă

 

Nikos Karouzos - Utilitatea ameninţării


Orele au început să mă împresoare primejdios.
Ascult foşnetul frunzelor –
astăzi s-au prefăcut în coruri nelinişte.
Sunt nevoit să trăiesc prin forţele contrare.
O, inima mea, cea mai înfricoşătoare lună de pe cer…

***

Posteşte de patimi sufletul meu
şi-ntreg trupul îi urmează.
Craniul meu – loc al pocăinţei
unde rugăciunea se întreţese.
Doamne, eu eram al duşmanilor Tăi.
Acum însă Tu Însuţi îmi răcoreşti fruntea
cu prea dulce lumină.
Ai pus în mine doliu purtător de bucurie,
în timp ce împrejurul meu
toate trăiesc deja şi strălucesc.
Ridici piatra şi şarpele dispare.
De când răsare soarele
şi până la ceasul amurgului,
îmi amintesc c-ai luat cândva
trup şi oase, pentru mine.
Acum, noaptea mă mângâie
aşa cum i-ai poruncit,
iar somnul, pe care-l socoteam uneori
manta croită din mii de întunecimi,
alteori, un mic izbăvitor,
mă predă, smerit,
în braţele Tale.
Cu harul Tău, îmi trăiesc
cea dintâi mântuire.

Tasos Livaditis - Durerea


De ce imensa durere umană
te ridică deasupra propriului eu,
până la halucinaţie şi nebunie şi profeţie
şi destin, ba încă mai sus, până la dreptate…
Şi eşti doldora de amintiri şi fapte şi vedenii, martor
al valurilor generaţiilor
venind dinspre adâncul timpului
şi spălând veşnic întreaga lume.
Şi se umflă degetele
ca un pântec gata să nască.
Şi atunci înţelegi durerile infinitului
la durerile pântecului lumii
şi durerile pământului care naşte o cenuşă.
Şi toate durerile veşniciei, ca să se nască, într-o zi,
un cântec.

Nikos Karouzos - Pustiu ca ploaia


Mă perind netămăduit
înlăuntrul visului meu,
singur în mreaja primei tăceri,
am arătat cu degetul spre cele ieftine.
Drumul se bifurcă –
adevărul înteţeşte mereu elanul.
Şi destinul stelelor
va fi scrumul, va fi un mare incendiu.
Acum îmi învăţ sângele
fără de răcoarea iacintului.
Acum te văd, drumule al binelui,
ca pe-o înştiinţare cu crini.
Cu desaga plină de suspine,
călătoresc tot mai în adânc
înspre izvoare.

Rainer Maria Rilke - Sunt prea singur …


Sunt prea singur pe lume şi totuşi nu-s singur destul,
ca timpul să-mi fie sfinţit.
Sunt prea ne-nsemnat pe lume şi totuşi nici mic nu-s destul
să pot fi în faţa ta
ca un lucru-nţelept, tăinuit.
Voinţa mea o vreau şi vreau pe-al faptei drum
să duc voinţa mea;
vreau în tăcute vremi, şovăitoare oarecum,
când se-apropie ceva,
să fiu între cei ce ştiu
sau singur să fiu.
Vreau fiinţa toată să-ţi reflect, să-ţi sorb,
nicicând să nu fiu prea bătrân sau orb,
să îţi pot ţine chipul greu, şovăitor.
Vreau să mă desfăşor.
Nicicând nu vreau încovoiat să fiu,
căci nu sunt eu când sunt încovoiat.
Vreau cugetu-mi adevărat
în faţa ta. Vreau să mă zugrăvesc
ca pe-un tablou la care m-am uitat
aproape şi îndelungat,
ca vorbele de mine înţelese,
ca un urcior de fiecare zi,
ca faţa mamei,
ca o corabie ce mă culese
şi mă goni
prin viforul cel mai de moarte.


Tasos Livaditis - Exil


Era ca şi cum s-ar fi stins
şi ultima lampă de pe pământ.
Vântul lua mereu pe sus corturile.
Ceaţa păşea, şchiopătând, peste pietre.
Peste întreg lagărul se lăsase seara.
Am fi vrut să mai privim,
dar se înnopta tot mai mult.
Lumea se tot mărea.
Am fi vrut să ascultăm,
dar vântul se înteţea,
înnăbuşind orice sunet.
Pasul întunericului era tot mai aproape.
Unde-i e un zâmbet care să ne adeverească
faptul că existăm?
Unde-i un glas care să ne împiedice
să pierim în beznă?
Am fi vrut să ne amintim,
dar aveam prea mulţi morţi de îngropat.
După aceea se termina corvoada
şi suna mereu de tăcere.

Jan Twardowski - Să ne grăbim


Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede,
rămân după ei pantofii şi un telefon surd
doar ce e neînsemnat trece lent ca un melc,
ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi,
apoi se lasă o linişte obişnuită, cu totul de neîndurat,
precum candoarea cea mai firească născută din disperare
când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el.
Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranţa este nesigură,
ne ia sensibilitatea aşa cum fiecare fericire
vine alături de tristeţe şi veselie,
precum două patimi totuşi mai slabe decât una,
atât de repede pleacă oamenii precum amuţeşte sturzul în iulie,
precum zgomotul neîndemânatic sau reverenţa seacă;
pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii,
deşi cel mai mare risc este să te naşti, nu să mori
iubim mereu prea puţin şi mereu prea târziu
Nu scrie despre asta prea des, scrie doar o dată pentru totdeauna
şi vei fi precum un delfin, blând şi puternic
Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede
şi cei ce nu pleacă nu se întorc mereu
şi nu ştim niciodată cum să vorbim despre iubire,
dacă prima este ultima sau dacă ultima este prima.



Trad: Emilia Ivancu

Jan Twardowski - Dreptate


Dacă
toţi ar avea patru mere

dacă
toţi ar fi puternici precum caii

dacă
toţi ar fi la fel de neajutoraţi în dragoste

dacă
toţi ar avea acelaşi lucru

atunci nimeni nu ar mai fi de nici un folos

Îţi mulţumesc că dreptatea Ta este inegală

ceea ce am şi ce nu am

chiar ceea ce am şi n-am cui să-i dau

îi e de folos cuiva

este noapte pentru a fi zi

întuneric pentru a străluci stelele

ultima întâlnire şi prima despărţire

ne rugăm pentru că alţii nu se roagă

credem pentru că alţii nu cred

murim pentru cei care nu vor să moară

iubim pentru că altă inimă s-a răcit

o scrisoare apropie pentru că alta desparte

cei inegali au nevoie unii de ceilalţi

doar lor le e mai uşor să înţeleagă că fiecare
este pentru toţi

şi să descifreze întregul



Trad. Emilia Ivancu

Jan Twardowski - Apropiaţi şi depărtaţi


pentru
că vezi, aici sunt unii care se iubesc

şi trebuie să se întâlnească pentru a se
evita

apropiaţi şi depărtaţi de parcă s-ar
privi în oglindă

îşi scriu scrisori reci şi fierbinţi

se despart ca nişte flori aruncate râzând

pentru a nu şti până la final de ce s-a
întâmplat astfel

sunt alţii care se regăsesc şi pe întuneric,

dar trec unul pe lângă celălalt pentru că nu
îndrăznesc să se întâlnească

atât de curaţi şi de liniştiţi de
parcă a început să ningă

ei ar fi perfecţi, dar le lipsesc defectele

cei apropiaţi se tem să fie aproape
pentru a nu se îndepărta

unii mor – asta
înseamnă că ei ştiu deja

că dragostea nu se caută ea fie
este sau nu este

nici unul dintre noi nu este singur din
întâmplare

sunt şi aceia care se iubesc pentru totdeauna

şi doar de aceea nu pot fi împreună

precum fazanii care niciodată nu merg în
doi

poţi chiar să te rătăceşti,

dar drumurile noastre despărţite se
reîntâlnesc

pe
lumea cealaltă


Trad: Emilia Ivancu

Serghei Esenin - Cîntecul căţelei


Spre ziuă, sub căpiţa de secară,
Pe auriul snopilor plecaţi,
Căţeaua, în viforniţa de-afară,
Fătase şapte căţeluşi roşcaţi.

Pînă-n amurg, veghind încovoiată,
I-a răsfăţat, lingîndu-i ne-ntrerupt.
Şi se topea ninsoarea spulberată,
Pe fierbinţeala pîntecului supt.

Iar seara, cînd găinele s-aşează,
Stăpînul casei a ieşit posac
Şi unde mama pîlpîia de groază,
El pe toţi şapte i-a băgat în sac.

În urma lui, fugind după desagă,
Căţeaua da-n nămeţii de pe drum…
Răpindu-i puii, apa din viroagă
Scîncea curgînd sub botul ei, acum.

Apoi, cînd se-nturna şovăitoare
Şi singură înspre culcuşul ei,
Deasupra casei i-apăru pe zare,
În locul lunii, unul din căţei.

Străină, zgribulită şi-n neştire,
Privea la chipu-i nalt şi depărtat,
Iar luna plină, lunecînd subţire,
După colini a dispărut treptat.

Şi cum atunci, cînd cineva-n ogradă,
Drept pîine-i zvîrle-o piatră dinadins,
Ca stele mari de aur în zăpadă,
Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins.


Trad :George Lesnea
din vol. Serghei Esenin, Poezii • Poeme, în româneşte de George Lesnea, postfaţa Tamara Gane, 
Ed. Cartea rusă. Buc., 1957


Rainer Maria Rilke - Naşterea Domnului


Fără smerenie,-i cu putinţă, oare,
să vezi aşa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunînd peste popoare,
se face blînd şi naşte-se prin tine?
Mai mare-l credeai tu, şi plin de sine?
Ce-i marele? E ceea ce străpunge
ca o săgeată tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă. – Dinaintea ieslei tale
se-nchină craii; mari îs ei şi ale
lor daruri li se par cele mai scumpe,
cînd ţi le-aşază-n sfînta poală... Însă,
te uită cum pălesc şi li se rumpe
întreaga vrajă,-n preasăraca pînză
a scutecului tău, - cum smirna strînsă
cu greu, tămîia fumegînd la curte
şi aurul adus cu-atîta zel
de peste mări şi ţări, au zile scurte
şi,-apoi, te şi-amărăsc, - pe lîngă cel
ce are-ntreaga bucurie-n El.

din volumul Cornul abundenţei - poeme germane şi poeme franceze în transpunerea lui Şerban Foarţă, Editura Humanitas, 2013.


Emily Dickinson - Ce fericită-i Piatra mică


Ce fericită-i Piatra mică
Umblând pe Drumuri singurică,
Nu-i pasă nici de Cariere,
De ce se Cade şi se Cere.
Veşmântu-i - Univers fugar
De-un cafeniu elementar;
Ca soarele - ea nu depinde
De nimeni - singură se-aprinde
Şi Absolutul împlineşte
Şi simplu - cum o fi - trăieşte.

Emily Dickinson - Deunăzi - îmi rătăcisem Lumea !


Deunăzi - îmi rătăcisem Lumea!
Oare-a găsit-o Cineva?
Şirag de Stele-i încunună
În licăr - mîndră fruntea sa.

Un bogătan - n-o bagă-n seamă -
Nu poate fi pe placul lui -
Dar pentru un Suflet de copil
Imperiu mai de seamă - nu-i!


(traducere Ileana Mihai-Ştefănescu)


I lost a World - the other day!
Has Anybody found?
You'll know it by the Row of Stars
Around its Forehead bound.

A rich man - might not notice it -
Yet - to my frugal Eye,
Of more Esteem than Ducats -
Oh find it - Sir - for me!

 

Emily Dickinson - Cuvîntul e mort


Cuvîntul e mort
Îndată ce-i rostit
Se spune.

Eu cred că abia atunci
Începe viaţa lui
În lume.


(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)


A word is dead
When it is said
Some day.

I say it just
Begins to live
That day.


Emily Dickinson - Bătuse vântul ca un om trudit


Bătuse vântul ca un om trudit
La geam; şi, ca o gazdă, eu
Să-i spun "Poftim - am îndrăznit -
Aici, în cuibul meu".

Acestui oaspăt ager
Un scaun să-i fi dat
Nu se putea, cum nici
Văzduhului un pat;

Nici trup n-avea, să-l ţii,
Iar vocea lui părea
Un roi de colibri
Pulsând deasupra ta.

Era ca un talaz;
Din degete, fugar,
Isca un cânt vibrând
Cum sună un cleştar.

A dat târcoale-n zbor,
Bătu în uşă iar,
Sfios - zorit acum -
Şi singură-am rămas.


Traducere în limba română de Leon Leviţchi şi Tudor Dorin

Emily Dickinson - Apa se învaţă prin sete


Apa se învaţă prin sete.
Ţărmul - prin Mările în urmă lăsate.
Suferinţa - prin dureri încercate -
Pacea - prin bătălii şi dovezi -
Prin neîmplinire - Iubirea -
Păsările - prin albe Zăpezi


(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)


Water, is taught by thirst,
Land - by the Oceans passed,
Transport - by throe -
Peace - by its battels told -
Love, by Memorial Mold -
Birds, by the Snow.


Emily Dickinson - Am văzut o privire în agonie


Am văzut o privire în agonie
Cum s-a pornit prin odaie s-alunece
În căutarea unui lucru-se pare,
Apoi-a început să se-ntunece,
Apoi-s-a-nfăşurat ca-ntr-o ceaţă,
Apoi-s-a lăsat, pecetluită, să cadă:
Fără a dezvălui ce anume
Ar fi fost fericită să vadă. 


Emily Dickinson - Această Ţărână tăcută a fost Domni şi Doamne


Această Ţărână tăcută a fost Domni şi Doamne
Şi Flăcăi şi Fete - şi Abilitate,
Şi Hohot de Râs şi Suspin,
Şi Rochii şi Bucle-ondulate.

Acest Loc fără Fapte - un Vesel Castel de Vară
Cu Albine şi Flori de Viaţă-
Există un Circuit Oriental, ce va fi
Îndreptat - ca şi cele de faţă. 


Emily Dickinson - Adu-mi apusul de soare-ntr-o cupă


Adu-mi apusul de soare-ntr-o cupă,
Socoate cănile din zori - şi după
Să-mi spui cu Rouă câte-s pline,
Şi dimineaţa cît se-ntinde -
Cînd doarme ţesătoarea - cine
Mai ţese pînzele senine!

Şi scrie-mi cîte note ai simţit
În extazul Prihorului ameţit
În ramul plin de umire nouă -
Ţestoasa cîte plimbări a făcut -
Albina cîte potire a băut,
La marea Orgie cu rouă!

Bolta curucubeului de cine e dusă
Şi cine mînă zarea supusă
Cu nuiele subţiri de Azur?
Degetele cui sînt stalactite -
Salbele nopţii de cine-s socotite
De nu s-a pierdut vreuna-mprejur?

Şi cine a clădit Căscioara Albă, cine
A zăvorît ferestrele atît de bine
Ca spiritu-mi să nu pătrundă în larg?
Cine-ntr-o zi de gală anume
Îmi va deschide dincolo de lume
Şi voi lăsa zorzoanele în prag?


(traducere Ileana Mihai-Ştefănescu)


Bring me the sunset in a cup,
Reckon the morning's falgons up
And say how many Dew,
Tell me how far the morning leaps -
Tell me what time the weaver sleeps
Who spun the breadths of blue!

Write me how many notes there be
In the new Robin's extacy
Among atonished boughs -
How many trips the Tortoise makes -
How many cups the Bee partakes,
The Debauchee or Dews!


Emily Dickinson - Am simţit o Înmormîntare în Creier


Am simţit o Înmormîntare în Creier,
Bocitoare se jeleau neîncetat
Umblînd - de colo colo - pînă cînd
Şi Judecata mi-au întunecat

Iar cînd s-au potolit cu toate,
O Slujbă ca o Tobă s-a pornit -
Bătînd într-una pînă ce
Şi Cugetul mi-a amorţit -

Am auzit apoi săltînd o Lacră
Pe suflet parcă-mi scîrţîiau anume
Cu-aceleaşi Încălţări de Plumb
Spaţiul întreg - a început să sune,

Şi parcă Cerul tot era un Clopot,
O singură Ureche, tot ce era Suflare
Eu şi Tăcerea, ciudată Pereche
Naufragiate aici, solitare

Am căzut apoi adînc, adînc -
O Scîndură s-a rupt în Mintea mea -
În cădere mă loveam de Lumi -
Epuizînd - Cunoaşterea


(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)


I felt a Funeral, in my Brain,
And Mourners to and fro
Kept treading - treading - till it seemed
That Sense was breaking through -

And when they all were seated,
A Service, like a Drum -
Kept beating - beating - till I thought
My Mind was going numb -

And then I heard them lift a Box
And creak across my Soul
With those same Boots of Lead, again,
Then Space - began to toll,

As all the Heavens were a Bell,
And Being, but an Ear,
And I, and Silence, some strange Race
Wrecked, solitary, here -

And then a Plank in Reason, broke,
And I dropped down, and down -
And hit a World, at every plunge,
And Finished knowing - then -


Emily Dickinson - Doriţi Vară? Gustaţi-o pe a noastră


Doriţi Vară? Gustaţi-o pe a noastră.
Mirodenii? De aici cumpăraţi!
Suferiţi? De fierbinţeli avem boabe!
De oboseală! Permisii de puf să luaţi!
Ameţeli! Cîmpii de violete şi răul v-a lăsat!
Captiv! Graţieri de la flori, aduc eu!
Anemie! Carafe cu aer!
Chiar şi pentru Moarte, un leac minunat.
O care este leacul, domnul meu?


(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)


Would you like summer? Taste of ours.
Spices? Buy here!
Ill! We have berries, for the parching!
Weary! Furlongs of down!
Peplexed! Estates of violet trouble ne'er looked on!
Captive! We bring reprieve of roses!
Fainting! Flasks of air!
Even for Death, a fairy medicine.
But, wich is it, sir?

 

Emily Dickinson - După o mare durere urmează nepăsarea


După o mare durere, urmează nepăsarea -
Nervii-s solemni asemeni Criptelor în Cimitire -
Inima împietrită se-ntreabă - Eu am îndurat
De Ieri, de Secole - n-am ştire -

Înţepenite Picioarele mă poartă
În Hăţişuri şi Zări
Şi-n Tot ce n-a fost să fie vreodată -
Asemeni sînt Cristalului de Cuarţ
Ajuns o Piatră

Acesta e Ceasul de Plumb -
De scapi de ucigaşa-i apăsare
Ţi-l aminteşti - la fel cum Degeraţii
Rememorează încremenire în Ninsoare
Frigul întîi - o Amorţire apoi -
Şi-n urmă - Nepăsare


(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)


After a great pain, a formal feeling comes -
The Nerves sit ceremonious, like Tombs -
The stiff Heart questions was it He, that bore,
And Yesterday, or Centuries before?

The feet, mechanical, go round -
Of Ground, or Air, or Ought -
A Wooden way
Regardless grown,
A Quartz contentment, like a stone -

This is the Hour of Lead -
Remembered, if outlived,
As Freezing persons, recollect ten Snow -
First - Chill - then Stupor - then the letting go -


Emily Dickinson - După-o mare durere, urmează o senzaţie solemnă


După-o mare durere, urmează o senzaţie solemnă.
Nervii - ceremonioşi ca nişte Morminte -
Inima ţeapănă-ntreabă: oare Ea îndurase atâta?
Şi Ieri - sau cu Veacuri în Urmă?

Picioarele se mişcă mecanic, în cerc,
Pe un drum de Lemn,
De Pământ, de Văzduh, de Ceva -
Crescut fără rost.
O mulţumire de Cvarţ, ca o piatră.

Aceasta e Ora de Plumb
Ce ţi-o aminteşti, de-ai scăpat cu viaţă,
Precum Degeraţii şi-amintesc de Ninsoare -
Întâi - Frig - apoi amorţeală - apoi Renunţare.


Emily Dickinson - E uşor să munceşti cînd sufletul se joacă


E uşor să munceşti cînd sufletul se joacă -
Dar atunci cînd sufletul doare -
E trudă cumplită să auzi cum şi-aruncă
Pe rînd jucăriile sale -

E simplu cînd durerea îvăluie Trupul -
Dar cînd de un Sfredel simţi nervii străpunşi -
Cumplită-i durerea - mai mare decît
Te-ai trezi cu Pantere în Mănuşi


(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)


It is easy to work when the soul is at play -
But when the soul is in pain -
The hearing him put playthings up
Make work difficult - then -

It is simple, to ache in the Bone, or the Rind -
But Gimlets - among the nerve -
Mangle daintier - terribler -
Like a Panther in the Glove -


Emily Dickinson - Era prea tîrziu pentru Om


Era prea tîrziu pentru Om
Dar prea devreme pentru Cel ce a Creat -
Creaţia - neputincioasă să ajute -
Doar Ruga de Partea Noastră s-a dat

Fermecător este Cerul
Cînd Pămîntul - îţi scapă mereu -
Şi cît de primitor este Chipul
Bătrînului nostru Vecin - Dumnezeu


(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)


It was too late for Man -
But early, yet, for God -
Creation - impotent to help -
But Prayer - remaind - Our Side

How excellent the Heaven -
When Earth - cannot be had -
How hospitable - then the face
Of our Old Neighbor - God -
 

Emily Dickinson - Eu am murit pentru frumuseţe


Eu am murit pentru frumuseţe.
Dar abia am fost în lut aşezată,
Că un altul – mort pentru Adevăr – fu întins
Într-o groapă alăturată.

Încet m-a întrebat: “Pentru ce ai murit?”
“Pentru Frumuseţe”, I-am zis eu.
“Iar eu – pentru Adevăr. E tot una.
Suntem fraţi”, mi-a răspuns vecinul meu.

Şi-aşa, ca mirii care se-ntâlnesc noaptea,
Am vorbit de la o groapă la alta,
Până ce muşchiul ne-atinse buzele
Şi-a năpădit numele noastre.




Emily Dickinson - Eu n-am pierdut decît de două ori


Eu n-am pierdut decît de două ori,
Şi ce-am pierdut e în pămînt.
De două ori eu am cerşit
La uşa Domnului preasfînt!

Îngerii - au descins de două ori
Şi m-au despăgubit -
Tîlhar! Bancher - Tată Ceresc!
Săracă încă o dată sunt!

(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)

 


I never lost as much but twice,
And that was in the sod.
Twice have I stood a beggar
Before the door of God!

Angels - twice descending
Reimbursed my store -
Burglar! Banker - Father!
I am poor once more!



Emily Dickinson - Eu neştiind când or să vină zorii


Eu, neştiind când or să vină zorii,
Deschid toate uşile, prevăzătoare!
Ei vor avea - ori pene, ca o pasăre,
Ori valuri, ca un ţărm de mare...

Emily Dickinson - Eu numeni nu sunt ! Tu cine eşti?


Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti? Se ştie?
Ori poate Nimeni eşti asemeni Mie?
Suntem deci o pereche? Taci, nu spune!
Pe dată ar afla o întreagă lume -

Ce jalnic este - Cineva - să fii!
Ce public - ca un Brotac - în zarvă multă
Orăcăindu-şi numele - pe cînd
În admirare - o Mlaştină îl ascultă!


(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)


Emily Dickinson - In ochii mei - atât de jos a căzut


În ochii mei - atât de jos a căzut,
Că-am auzit cum a dat de Pământ
Şi s-a spart în ţăndări de pietre
În fundul propriului Gând.

Soarta haină, o mustram mai puţin
Pe mine mă dojeneam mai tare,
Că-am ţinut pe poliţi de-Argint
Un Blid Poleit - Oarecare. 


Emily Dickinson - Eu nu pot trăi cu tine


Eu nu pot trăi cu tine -
Să trăiesc - aşa mi-ar fi drag -
Şi Viaţa-i în cealaltă parte -
Dincolo de Prag -

Groparul păstrează Cheia spre ea -
Ridicând într-o Palmă
Viaţa noastră - de Porţelan -
Întocmai ca pe o Cană -

Stăpâna o dispreţuieşte -
Demodată e - ori cu crăpături -
Vrea una din Sevres, mai nouă -
Cele vechi au fisuri -

N-aş putea cu tine să mor -
Căci unul din are a aştepta
Să-nchidă celuilalt Ochii -
Tu mie - nu ai putea -

Şi eu - aş putea să privesc
Cum te-a-nţepenit Gerul nopţii -
Fără-a cere - la Ger - Dreptul meu -
Acelaşi Privilegiu al Morţii?

Nici nu aş putea să-nviez - cu Tine-
Căci Tu - cu propria Faţă -
Ai face-o mai pală pe-a Mântuitorului -
Acea Nouă Graţie -

Arde - străină şi rece -
În ochiul meu bolnav de Dor -
Doar că Tu îmi erai - decât El -
Mai apropiat uneori -

Ar vrea să Ne judece - Cum?
Căci Tu - Ceru-l slujeai -
Sau credeai că o faci -
În timp ce eu nu puteam -

Pentru că tu-mi săturai privirea - şi Ochiul
Nu mai avea cum să vadă
Acea sordidă perfecţie
Paradisiacă -

Iar de te-ai pierde - m-aş pierde şi eu -
Chiar dacă mai tare - mai pur -
Numele meu ar suna
Lăudat de Azur -

De-ai fi tu izbăvit
Şi damnată-aş fi eu -
Unde nu te-aş afla -
Ar fi Iadul meu -

Să ne-ntâlnim despărţiţi ne e dat -
Tu - deoparte - Eu - de alta -
Între noi - o Uşă crăpată -
Ruga - şi Marea -
Şi-acea Hrană Albă -
Care e disperarea -

Prea puţin era să mor pentru tine,
Şi cei din urmă Greci o făceau.
Să trăieşti, Iubite, costă mai mult -
Eu şi asta ţi-o dau -

Să mori, e un fleac: ai fost şi te-ai dus,
Să trăieşti, presupune şi
Să mori repetat - şi fără măcar
Răgazul să-l ai de-a muri. 


Emily Dickinson - Exaltarea este drumul


Exaltarea este drumul
Sufletului ce ar pluti
Dincolo de Case, ţărmuri,
Spre afunde veşnicii -

Pot pricepe marinarii
Pe munteni cum îi atrag
Ameţirile divine
După întîia leghe în larg?


(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)



Exultation is the going
Of an inland soul to sea,
Past the Houses - past the headlands -
Into deep Eternity -

Bred as we, among the mountains,
Can the sailor understand
The divine intoxication
Of the first leagui out from land?


Emily Dickinson - Există oare "Dimineaţa" cu adevărat?


Există oare "Dimineaţa" cu adevărat?
Să fie un loc anume ce se cheamă "Zori"?
Şi aş putea să îl zăresc din munţi
Înaltă dac-aş fi asemeni lor?

Să aibă tălpi ca nuferii - se poate?
Ori Pene precum Pasărea or fi avînd?
Să fi apărut din ţări îndepărtate
De care n-am mai auzit nicicînd?

O, Înţelepţi, voi Învăţaţi, voi care
Şi lumea stăpîniţi, şi cer şi nori
Spuneţi-i bietei Călătoare
Unde-i ţinutul ce se cheamă "Zori"!


(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)



Emily Dickinson - Întâi râvneşti plăceri


Întâi râvneşti plăceri,
Apoi trai lin; şi-apoi
Acele leacuri mici
Care răpun durerea;
Şi-apoi, să poţi dormi;
Ş-apoi (de va dori Aşa Inchizitorul)
Să poţi muri cum vrei.

Traducere de Tudor Dorin

Rabindranath Tagore - Cititorule,cine eşti tu...


cititorule,cine eşti tu oare
care-mi citeşti poemele acestea
şi după o sută de ani?
nu-ţi pot trimite nici o singură floare
din belşugul acestei primăveri
nici un singur licăr de aur
din norii de-acolo,împurpuraţi de lumini...
deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară!
din propria ta grădină în floare
culege-ţi doar miresmate aduceri aminte
de flori pieritoare
cu o sută de ani mai'nainte.
şi-n bucuria inimii tale să simţi
bucuria vie care-ntr-o primăvară
cu zori diafani
a cântat şi vocea ei veselă
şi-a rostogolit-o şi peste o sută de ani.

Rabindranath Tagore - Sufletul Priveliştilor


Tu eşti felurită la nesfârşit în exuberanţa universului,
Doamnă cu multiple măreţii!

Calea ta este semănată cu lumini,
atingerea ta face să nască flori,
trena rochiei tale mătură un dans de stele
şi muzica ta cu note diverse îşi află ecoul printre
nenumărate lumi.
Dar unică în misterul de necunoscut al sufletului,
o, Doamnă a tăcerii şi singurătăţii,
iată, te-ai preschimbat în corolă de lotus pe tulpina
Iubirii...

Alexandru Puşkin - Poetului

 
Poete, să nu cauţi la dragostea mulţimii,
Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut,
Vei auzi judeţul si râsetul prostimii,
Dar să ramâi ca stânca posomorât, tăcut.

Esti crai: trăieste singur. Pe slobodul tău drum
Te du, unde te cheamă al minţii tale zbor,
Desăvârseste-ţi roada gândurilor de dor
Si n-astepta răsplata a trudei nicidecum.

Ea este-n tine. Tu-ţi esti înaltul tău judeţ
Ce aspru-ţi hotărăste al muncii tale preţ.
Esti mulţumit, artiste, ne-ndoios?... Atunci

Copilăroasa gloată hulească-te-n zadar
Si clatine-ţi temeiul sfintitului altar
Si pângărească-ţi vatra înaltei tale munci.




Rabindranath Tagore - Poezie


M-am trezit şi am găsit mesajul tău o dată cu dimineaţa.
Nu ştiu ce-mi aduce, pentru că încă nu am învăţat să citesc.
Voi lăsa savantul neştiitor al cărţilor sale şi n-am să-l întreb:
ştiu eu dacă ar putea el să-l înţeleagă?

Mi-am atins fruntea cu scrisoarea ta, am apăsat-o pe inima mea,
iar când noaptea va veni mută şi stele se vor arăta
una câte una, am s-o deschid pe genunchii mei şi voi sta tăcut.

Frunzele murmuitoare mi-o vor citi cu glas tare;
râul grăbit mi-o va fredona şi cele şapte stele
ale cunoaşterii mi-o vor cânta în ceruri.

Nu pot găsi ceea ce caut; ceea ce aş vrea să învăţ nu înţeleg,
dar această veste pe care n-am izbutit s-o desluşesc
mi-a ridicat povara, şi gândurile mele s-au preschimbat în melodii.

Rudyard Kipling - Riscul


Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi.
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori.
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş.
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic.


Francesco Petrarca - Voi ce-ascultaţi în aste răzleţe rime cum...


Voi ce-ascultaţi în aste răzleţe rime cum
Cad rând pe rând suspine ce-n anii tinereţii,
La ceasul slăbiciunii, au fost un sprijin vieţii,
Pe când eram în parte alt om decât acum;

Voi toţi, dacă iubirea v-a scos din piept suspine -
Că-n fel şi chip aicea mă zbat şi plâng avan
Între speranţa vană şi între chinul van -
Mă veţi ierta, şi mai mult: veţi suferi cu mine!

O, astăzi ştiu c-adesea întreaga lume rea
A povestit atâta pe socoteala mea,
Că singur eu de mine mă ruşinai amarnic.

Astfel, ruşinea-i rodul greşelii de-altădată,
Ruşinea, pocăinţa, cunoaşterea curată
Că tot ce place lumii e numai vis zădarnic!


„Prolog”

Traducere de Lascăr Sebastian

William Shakespeare - Sonet XXXVI


Mărturisesc că sigur suntem doi,
Deşi iubirea noastră e un tot:
Lasă-mi păcatul mie dintre noi,
De nu erai, tot trebuia să-l port.

Deşi-n iubiri avem acelaşi rost,
Vieţile-au fost ursite diferit,
Astfel că şi iubirii-i merge prost,
Şi desfătarea ei s-a risipit.

Poate că n-am recunoscut ce eşti,
De teamă vina-mi să te pângărească,
Sau cum cu bunătate mă cinsteşti,
Doar numele-ţi nu vrea să mă cinstească:

Dar nu te teme, te iubesc precum,
Fiind a mea, doar bine-ţi fac, oricum.

Let me confess that we two must be twain,
Although our undivided loves are one:
So shall those blots that do with me remain,
Without thy help, by me be borne alone.
In our two loves there is but one respect,
Though in our lives a separable spite,
Which though it alter not love's sole effect,
Yet doth it steal sweet hours from love's delight.
I may not evermore acknowledge thee,
Lest my bewailed guilt should do thee shame,
Nor thou with public kindness honour me,
Unless thou take that honour from thy name:
   But do not so, I love thee in such sort,
   As thou being mine, mine is thy good report.


Traducerea Laurean Mihai Gherman

William Shakespeare - Sonet CXIX


Ce lacrimi de sirenă am sorbit,
Din alambic de iad înşelător,
Speram cu teamă, deznădăjduit,
Pierdeam când mă vedeam biruitor!

Ce erezie inima comite,
Când prea blagoslovită se socoate!
Cum mi-au stat ochii-afară din orbite,
În zăpăceala febrei delirante!

E darul bolii,-acum mă învoiesc,
Cucuta cu osândă se-ndulceşte;
Iubirea dusă, de-o reconstruiesc,
Mai mult ca la-nceput mă istoveşte.

Prin caznă mă re-mpac cu-al meu puţin,
Şi de trei ori ce-am irosit obţin.

What potions have I drunk of Siren tears,
Distilled from limbecks foul as hell within,
Applying fears to hopes, and hopes to fears,
Still losing when I saw myself to win!
What wretched errors hath my heart committed,
Whilst it hath thought itself so blessed never!
How have mine eyes out of their spheres been fitted,
In the distraction of this madding fever!
O benefit of ill! now I find true
That bitter is by evil still made better;
And ruined love, when it is built anew,
Grows fairer than at first, more strong, far greater.

   So I return rebuked to my content,
   And gain by ill thrice more than I have spent.

traducere: Laurean Mihai Gherman

William Shakespeare - Sonet XXVII


Împovărat, zoresc spre patul meu,
Astâmpăr celui frânt de colindat;
Dar se porneşte-alt drum în capul greu
De gânduri, într-un trup epuizat:

Căci grija mi-e departe de unde zac,
Pelerinaj zelos voind spre tine,
Genele grele-mi stau deschise larg,
Privind în beznă, cum văd orbii bine:

Doar că-n imaginaru-nfăţişat,
Profilul tău mi-e dat vederii, boantă,
Odor, în noaptea hâdă, suspendat
Ce face noaptea neagră captivantă.

Iată cum ziua-i trudă, noaptea-i gând,
Iar tu, nici eu, nu ne-odihnim nicicând.

(1609)

https://www.facebook.com/SoneteShakespeare

Traducere: Laurean Mihai Gherman


William Shakespeare - Sonet XLI


Cu voie faci iertabile greşeli,
Când îţi lipsesc din suflet uneori,
Cum anii fragezi se cuvin rebeli,
Tentaţia ţi-e sfetnic deseori.

Eşti cavaler, astfel de cucerit,
Tu eşti plăcută, demnă de curtat;
Când o femeie-ncearcă, ce tâmpit
Renunţă fără a fi profitat?

Însă puteai să nu te-atingi de ea,
Strunind juneţe şi tumult hoinar,
Ce către desfrânare te-ar forţa
Şi dublul legământ călcându-l iar:

Tentat de al ei farmec fecioresc,
De frumuseţea ta-am să mă feresc.

Those pretty wrongs that liberty commits,
When I am sometime absent from thy heart,
Thy beauty, and thy years full well befits,
For still temptation follows where thou art.
Gentle thou art, and therefore to be won,
Beauteous thou art, therefore to be assailed;
And when a woman woos, what woman's son
Will sourly leave her till he have prevailed?
Ay me! but yet thou mightst my seat forbear,
And chide thy beauty and thy straying youth,
Who lead thee in their riot even there
Where thou art forced to break a twofold truth:
       Hers by thy beauty tempting her to thee,
      Thine by thy beauty being false to me.

Traducere: Laurean Mihai Gherman


William Shakespeare - Sonet XXI


De muze n-am să mă mai las stârnit,
De frumuseţea lor sulemenită,
Cu cerul însuşi te-am împodobit
Orice fălos doar cu-n fălos repetă,
Cât să mă fi făcut să te compar
Cu astre, a lumii, a mărilor splendoare.
Cu prima floare-n an şi tot ce-i rar,
Şi poartă-n tiv telurica grandoare.
Dar fie să iubesc, să scriu ce simt,
Şi să îmi creadă dragostea curată,
Cum crede mama puiul, strălucit,
Şi-i pare că luceferii se-arată.
Mai spună alţii, vorbe mari având,
Nu te mai laud, că doar nu te vând.

So is it not with me as with that Muse,
Stirred by a painted beauty to his verse,
Who heaven itself for ornament doth use
And every fair with his fair doth rehearse,
Making a couplement of proud compare
With sun and moon, with earth and sea's rich gems,
With April's first-born flowers, and all things rare,
That heaven's air in this huge rondure hems.

O! let me, true in love, but truly write,
And then believe me, my love is as fair
As any mother's child, though not so bright
As those gold candles fixed in heaven's air:

Let them say more that like of hearsay well;
I will not praise that purpose not to sell.

Traducere: Laurean Mihai Gherman


William Shakespeare - Sonet CXVI


N-am să admit că suflete-nnuntite
Au stavile. Iubiri nu sunt iubiri
De se preschimbă când sunt despărţite,
Ori se-ncovoaie sub dezamăgiri:

Ei bine, nu! iubirea-i far blindat,
Furtuna va privi-o neclintit;
Luceafăr pentru naufragiat,
De-i stins, el tot ne-apare răsărit.

Nu-s jucăria vremii, chiar de curmi
Cu coasa ei obraz sau buze reci;
Nu scad în ore sau în săptămâni,
Statornicesc întocmai până-n veci.

Dacă greşit se va fi dovedit,
Nu eu am scris, cum nimeni n-a iubit.


Let me not to the marriage of true minds
Admit impediments. Love is not love
Which alters when it alteration finds,
Or bends with the remover to remove:
O, no! it is an ever-fixed mark,
That looks on tempests and is never shaken;
It is the star to every wandering bark,
Whose worth's unknown, although his height be taken.
Love's not Time's fool, though rosy lips and cheeks
Within his bending sickle's compass come;
Love alters not with his brief hours and weeks,
But bears it out even to the edge of doom.
            If this be error and upon me proved,
            I never writ, nor no man ever loved.

Traducere: Laurean Mihai Gherman


William Shakespeare - Sonet VIII


E muzică, de ce-asculţi cu mânie?
Frumosul nu-i potrivnic frumuseţii,
De ce iubeşti ceva ce nu te-mbie,
Mâhnirea ţi-e prilej de dispoziţii?

Dacă o armonie reuşeşte,
Nuntirea ei, auzul să-ţi rănească,
E doar dojană dulce, ce sminteşte
Spre solitar menirea ta firească.

Vezi lângă-o strună, soţ fiindu-i altă,
Cum se armonizează împreună;
Sunt mamă fericită, prunc şi tată,
Ce laolaltă scump acord îngână;

Un cântec mut din strune-ngemănate
Îţi fredonează: "singur, nu se poate".

Music to hear, why hear'st thou music sadly?
Sweets with sweets war not, joy delights in joy:
Why lov'st thou that which thou receiv'st not gladly,
Or else receiv'st with pleasure thine annoy?
If the true concord of well-tuned sounds,
By unions married, do offend thine ear,
They do but sweetly chide thee, who confounds
In singleness the parts that thou shouldst bear.
Mark how one string, sweet husband to another,
Strikes each in each by mutual ordering;
Resembling sire and child and happy mother,
Who, all in one, one pleasing note do sing:
   Whose speechless song being many, seeming one,
   Sings this to thee: 'Thou single wilt prove none.'

Traducere: Laurean Mihai Gherman


William Shakespeare - Sonet XV


Când mă gândesc la lume ca perenă,
Cum e perfectă doar pentr-o clipită,
E-o simplă piesă pe-o imensă scenă,
De stele, în secret, înrâurită.

Când văd cum oameni cresc ca un răsad,
Dospiţi şi nimiciţi de-acelaşi cer,
Fuduli cât sunt vânjoşi, apoi decad,

Luându-şi fala-n colb după ce pier;

Doar socotind la traiul schimbător,
Şi-n ochii mei mai tânără devii,
Oricât e cursul de necrutăţor
Să-ţi schimbe zorii vieţii-n pământii,

Din dragoste, cu Timpul port război,
Iar tot ce-ţi ia, îţi voi grefa ‘napoi.

When I consider every thing that grows
Holds in perfection but a little moment,
That this huge stage presenteth nought but shows
Whereon the stars in secret influence comment;

When I perceive that men as plants increase,
Cheered and checked even by the self-same sky,
Vaunt in their youthful sap, at height decrease,
And wear their brave state out of memory;

Then the conceit of this inconstant stay
Sets you most rich in youth before my sight,
Where wasteful Time debateth with decay
To change your day of youth to sullied night,

And all in war with Time for love of you,
As he takes from you, I engraft you new.

Traducere: Laurean Mihai Gherman



William Shakespeare - Sonet XLVIII


Cât de atent am fost când am plecat,
Să-mi pun la adăpost deşertăciuni,
Spre-al meu folos rămână ferecat,
Încrederea-mi păzind-o de minciuni!

Ce preţuiesc ţi-e fără-nsemnătate,
Ce mi-era tihnă e amarnic gând.
Tu, preaiubită, singura-ntre toate,
Lăsată pradă-oricărui hoţ de rând.

Cum de, în piept, nu te-am întemniţat,
Ştiu, unde nu poţi sta, dar simt că eşti,
Cu coasta, blând, te-aş fi îmbrăţişat,
Să poţi să vii, să pleci dacă doreşti;

Iar dacă şi de-acolo te-ar răpi,
Virtutea însăşi hoţ s-ar dovedi.

How careful was I when I took my way,
Each trifle under truest bars to thrust,
That to my use it might unused stay
From hands of falsehood, in sure wards of trust!
But thou, to whom my jewels trifles are,
Most worthy comfort, now my greatest grief,
Thou best of dearest, and mine only care,
Art left the prey of every vulgar thief.
Thee have I not locked up in any chest,
Save where thou art not, though I feel thou art,
Within the gentle closure of my breast,
From whence at pleasure thou mayst come and part;

                 And even thence thou wilt be stol'n I fear,
                For truth proves thievish for a prize so dear.

Traducere: Laurean Mihai Gherman

William Shakespeare - Sonet V


Aceleaşi ore care ţi-au croit
Trup adorabil desfătând priviri
S-or dovedi tirani cu-acelaşi chip
Frumosul covârşindu-l de sluţiri.

Timp fără tihnă, pe oricare vară
În iarnă o transformi şi o îngheţi,
Îngheaţă seva, frunzele-s povară,
Splendoarea-i desfrunzită sub nămeţi.

Când floarea vieţii nu o distilezi,
În vas de sticlă să o ţii captivă,
Nici fastul frumuseţii nu-l mai vezi,
Nici ce-o făcea să fie atractivă.

Te distilez şi iernii-i aţin drumul,
Când nu te văd, măcar să-ţi simt parfumul.

Those hours that with gentle work did frame
The lovely gaze where every eye doth dwell
Will play the tyrants to the very same
And that unfair which fairly doth excel.
For never-resting time leads summer on
To hideous winter and confounds him there,
Sap checked with frost and lusty leaves quite gone,
Beauty o'er-snowed and bareness everywhere.
Then were not summer’s distillation left,
A liquid prisoner pent in walls of glass,
Beauty’s effect with beauty were bereft,
Nor it nor no remembrance what it was.
  But flowers distilled, though they with winter meet,
  Leese but their show; their substance still lives sweet.

Traducere: Laurean Mihai Gherman