Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Klitos Kirou - Epoca peşterilor



Prin surprindere constaţi că ai rămas singur
Numeri pe prietenii tăi şi pe cei morţi
Câţi s-au retras în casele lor
Alţi perduţi în învălmăşeala zilnică
Prinşi în menghină îşi înalţă mâinle şi simţi deja
Nevoia să te refugiezi din nou în poezie
Pe care ai renegat-o cu ani în urmă să te cutremure
Iarăşi emoţionantele cuvinte
În sângele tău înainte de a deveni joc
al combinărilor  acum când eşti
în afară şi dincolo de patimi acum când oraşele
Devin din ce în ce mai neumane
Fiare sălbatice umblă pe drumuri vântul
Alergi corupt fugărit spre casă
Acolo-nchizi uşi, ferestre, îţi închizi
Urechile şi gura, porţi blană de oaie
Şi te-mbraci noaptea-ntreagă în jocul memoriei.

Trad. Andreas Rados

Giorgios Seferis – Nu i-am cunoscut


Nu i-am cunoscut;
era doar speranţa-n adâncul nostru
care spunea că-i ştiam din copilărie.
I-am văzut de vreo două-trei ori, apoi luară corăbiile;
transporturi de cărbune, transporturi de cereale,
şi prietenii noştri pierduţi după cocoaşa oceanului pe totdeauna.
Zorii ne găsesc lângă lampa obosită
desenând stângaci şi îndârjit pe hârtie
nave, sirene sau cochilii:
seara descindem la fluviu
fiindcă ne arată drumul spre mare
şi noaptea ne-o petrecem în hrube cu miros de catran.
Prietenii noştri au plecat,
poate nu i-am văzut niciodată;
sau poate i-am văzut când încă somnul
ne purta foarte-aproape de valul ce respiră,
poate-i căutăm fiindcă noi căutăm
cealaltă viaţă
dincolo de statui.


Trad. A E. Baconsky

Giorgios Seferis – Psihologie


Domnul acesta
îşi face în fiecare dimineaţă baia
în apele Mării Moarte,
pe urmă îmbracă un surâs amar
pentru clienţi şi afaceri.


Trad. A E. Baconsky

Giorgios Seferis – Regret


Regret că am lăsat să-mi treacă printre degete
Un fluviu larg
Şi n-am băut nicio picătură.
Acuma în piatră mă scufund.
Un mic pin ivit din pământul roşu
mi-i singura tovărăşie.
Tot ce-am iubit a pierit cu casele
Care erau noi astă-vară
Şi s-au prăbuşit sub vântul toamnei.


Trad. A E. Baconsky

Giorgios Seferis – Aici se termină


Aici se termină lucrările mării, lucrările iubirii.
Cei ce-ntr-o zi vor trăi pe aici
unde noi ne terminăm,
de s-o-ntâmpla că-n amintirea lor să se facă
negru sângele
şi să se reverse,
să nu ne dea uitării, suflete fragile
printre asfodele,
să întoarcă spre Ereb căutăturile victimelor:
Noi care nimic n-am avut îi vom învăţa
liniştea.


Trad. A E. Baconsky

Sain John Perse - Cânt la un echinox


Alaltăseară tuna, şi pe pământul cu morminte eu ascultam răsunând
acel răspuns către om, care-a fost scurt, şi n-a fost decât lărmuire.
Prietena, ploaia cerului a fost cu noi, noaptea lui Dumnezeu a fost vremea noastra rea,
şi iubirea, în orice loc, lua drumul izvoarelor.
ştiu, am văzut: viaţa ia drumul izvoarelor, fulgeru-şi strânge sculele-n carierele părăsite,
polenul galben al pinilor se-adună-n colţurile teraselor,
şi sământa lui Dumnezeu se duce-n mare să întâlnească pânzele mov ale planctonului.
Dumnezeu răzleţitul ne uneşte-n diversitate.
Doamne, Stăpân al gliei, iată ninge, şi cerul e făr-o rană, pământul făr-un samar:
pământ al lui Seth şi-al lui Saul, al lui Che Huang-ti şi-al lui Cheops.
Glasul oamenilor e în oameni, glasul bronzului în bronz, şi în lume undeva
unde cerul fu fără glas şi veacul nu avu pază,
un copil a venit pe lume - nu-i ştie nimeni rasa nici rangul,
şi geniul bate cu lovituri hotărâte în lobii unei frunţi pure.
Pământ, Muma noastra, nu-ţi pese de-această speţă: e veacul grăbit, şi e veacul mulţime, şi viaţa-şi urmează cursul.
Un cânt se înalţă-n noi care nu şi-a ştiut izvorul şi nu va avea vărsare în moarte:
echinox de un ceas între Pamânt şi om.


1971
Traducere Aurel Rău

Jorge Louis Borges - Cei drepţi


Omul care îşi cultivă grădina, cum Voltaire dorea
Cel care este recunoscător că există muzică
El care găseşte plăcere cercetând etimologia cuvintelor
Doi lucrători jucând în cafenea un liniştit joc de şah
Olarul admirând culoarea şi forma
Pictorul desenând copiii din stradă
Tipograful care tipăreşte cu grijă aceste rânduri chiar de nu-i plac
O femeie şi un bărbat, care citesc ultimele strofe ale unui cântec
Cel care mângâie un animal adormit
Cel care scuză sau iartă un rău sieşi făcut  
El care e fericit că există o scenă 
El care preferă ca amicii săi să aibe dreptate
Toţi aceşti oameni drepţi, fără să ştie, salvează Lumea !

traducere -  Adrian Grauenfels

Salvatore Quasimodo - Scrisoare mamei





"Mater dulcissima, iată-acum ceaţa coboară,
valuri se aud confuz lovind în diguri,
copaci se umflă de apă, îngheaţă;
nu mai sunt trist în Nord: nu-s împăcat
cu mine, dar nici nu mai aştept
iertarea nimănui – mulţi îi datorează lacrimi
de la om la om. Ştiu că ţi-e rău, că trăieşti
ca toate mamele poeţilor, săracă
şi dreaptă cu dragostea
pentru fiii depărtaţi. Astăzi, sunt eu
care-ţi scriu”. – „În sfârşit, vei gândi, două vorbe
de la băiatul fugit, într-o noapte, cu-o haină scurtă
şi câteva versuri în taşcă. Bietul de el,
inimos şi aprins cum îl ştiu
îl vor ucide undeva-ntr-o zi...”
„Da, mi-amintesc, era o gară cenuşie
cu trenuri încete ducând portocale, migdale
spre gura Imerei, fluviul cel plin de gaite,
de eucalipţi şi de sare. Dar astăzi vreau
să-ţi mulţumesc pentru ironia ce-ai pus-o
pe buzele mele, blândă ca şi a ta.
Acel surâs m-a scăpat de dureri şi de plânset.
Şi nu-i nimic dacă-mi dau chiar acum câteva lacrimi
pentru tine şi toţi cei ce-asemenea ţie aşteaptă mereu
şi nu ştiu nici ei ce anume. O, delicată moarte,
să nu atingi orologiul ce bate-agăţat de peretele bucătăriei,
copilaria mea toată-a trecut pe smalţul
cadranului său, pe florile-acelea pictate;
să nu atingi mâinile, inima lor, a  bătrânilor.
Dar oare răspunde cineva? O, moarte de milă,
moarte de sfială. Adio, iubită, adio, dulcissima mater”.

Trad: A. E. Baconsky

Ingeborg BACHMANN - Încă mi-e teamă


Încă mă tem să te leg cu aţa răsuflării mele,
să te înfăşor cu drapelele albastre ale visului,
la porţile de ceaţă ale castelului meu întunecat
să ard făclii, ca să mă găseşti...

Încă mă tem să te desprind din zilele sclipind,
din a timpului pantă aurie de curgeri solare,
când peste faţa înspăimântătoare a lunii
spumegă argintie inima mea.
Uită-te în sus şi nu mă privi!
Drapelele coboară, făcliile s-au stins,
iar luna îşi urmează drumul.
E vremea să vii să mă ţii, sfântă nebunie!

traducere Dan Dănilă

Ingeborg Bachmann – Timpul păsuit


Se anunţă zile mai aspre.
Rechematul timp păsuit
va fi vizibil în zare.
Curând va trebui să-ţi legi şireturile la pantofi
şi câinii să-i goneşti îndărăt,
la ogrăzile de pe malul mării.
Pentru că măruntaiele peştilor
s-au răcit în vânt.
Cu lumina sărăcăcioasă arde niprala.
Privirea ta iscodeşte prin negură:
rechematul timp păsuit
va fi vizibil în zare.

Dincolo, iubita ta se scufundă-n nisip,
el creşte în jurul părului ei adiind,
i se părbuşeşte-n cuvânt,
îi ordon să tacă,
el o găseşte muritoare
şi învoită la despărţire
după fiecare îmbrăţişare.
Nu privi împrejur.
Leagă-ţi şireturile la pantofi.
Goneşte câinii îndărăt.
Varsă peştii în mare.
Stinge lumina nipralei!
Se anunţă zile mai aspre.

Ezra Pound - Canto XII


“Era odata un matroz sarac si cinstit, un machitor,
Scandalagiu si bataus, un betiv, si
Bautura l-a bagat in spital,
Si l-au operat, si mai era acolo o curvã amãrîtã în
Salonul femeilor si tocmai nascuse, cînd
Il reparau pe marinar, si i-au adus lui plodul
Cînd si-a revenit, si i-au zis:
”Uite ce-am scos din tine.“
.
El s-a uitat la arãtare si s-a fãcut mai bine,
Si cind a iesit din spital s-a lasat de baut
Si s-a inzdravenit de tot
si-a plecat cu alt vapor
Si a strans toti banii de platã,
si de atunci a pus deoparte tot ce cistiga,
Si a cumparat actiuni intr-un vas,
iar dupa aia a urcat la juma din actiuni,
A luat tot vasul
si si-a facut o intreagã flotilã.
.
L-a dat pe ţînc la scoalã,
si cînd era la liceu,
Moşului i s-a facut iar rãu
si doctorii au zis ca e pe moarte,
Iar baiatul a venit la patul lui,
si batrînul matroz i-a zis:
.
”Baiete, regret ca trebuie s-o tai,
”Cind esti asa tînãr.
    Iti las multe re-sponsa-bilitãţi.
”Tare voiam sa te vãd crescînd,
”Mai priceput în biznes…“
.
 ”Dar, tatã,
”Lasã… lasã-mã pe mine, eu-s bine,
Problema-i cu tine, tatã.“
.
 ”Vezi, bãiete, ai zis-o.
”Tu crezi ca io-s tac‘tu, da‘ nu-s.
”Nu-s tac‘tu, dragule, nu.
”Io-s mã‘ta, nu tac‘tu“, grãi el,
”Tac‘tu era un neguţãtor înstãrit din Stambul.“

.
———————————
There once was a pore honest sailor, a heavy drinker,
A hell of a cuss, a rowster, a boozer, and
The drink finally sent him to hospital,
And they operated, and there was a poor whore in
The woman’s ward had a kid, while
They were fixing the sailor, and they brought him the kid
When he came to, and said :
.
‘Here! this is what we took out of you.’
An’ he looked at it, an’ he got better,
And when he left the hospital, quit the drink,
And when he was well enough signed on with another ship
And saved up his pay money, and kept on savin’ his pay money,
And bought a share in the ship, and finally had half shares,
Then a ship and in time a whole line of steamers;
.
And educated the kid, and when the kid was in college,
The ole sailor was again taken bad and the doctors said he was dying,
And the boy came to the bedside, and the old sailor said:
.
‘Boy, I’m sorry I can’t hang on a bit longer,
‘You’re young yet.
I leave you re-sponsa-bilities.
‘Wish I could ha’ waited till you were older,
‘More fit to take over the bisness…’
.
‘But, father,
‘Don’t, don’t talk about me, I’m all right,
‘It’s you, father.’
.
‘That’s it, boy, you said it.
‘You called me your father, and I ain’t.
‘I ain’t your dad, no,
‘I am not your fader but your moder,’ quod he,
‘Your fader was a rich merchant in Stambouli.’

T.S. Eliot - Quartet No. 2: East Coker


Iată-mă deci aici, în mijlocul drumului, după ce am avut douăzeci de ani,
Douăzeci de ani risipiţi cu dărnicie, anii lui l'entre deux guerres -
Încercând să învăţ să mânuiesc cuvintele, şi fiecare încercare,
Fiind doar un nou început şi o altfel de nereuşită,
Pentru că înveţi doar să îmbini cuvintele cele mai potrivite
Pentru lucrurile despre care nu mai ai ce să spui,
Sau poţi să spui ceva într-un chip în care nu mai eşti dispus s-o faci.
Astfel, orice încercare
Este un nou început, un raid în nearticulat,
Ca un echipament ponosit ce se zdrenţuieşte mereu,
În harababura totală a impreciziei simţirii,
Iscoade nedisciplinate ale emoţiei. Iar ceea ce este de cucerit
Prin putere şi supunere a fost deja descoperit,
Odată, sau de două ori, sau de mai multe ori,
de nişte oameni pe care nu poţi să speri
Că-i vei întrece - dar nu există nici un fel de competiţie -
Există doar lupta pentru cucerirea a ceea ce a fost pierdut
Şi pierdut şi găsit iarăşi şi iarăşi; iar acum, în condiţiile date,
Acest lucru pare neplăcut. Dar poate nu este nici câştig, nici pierdere.
Pentru noi există numai încercarea. Restul nu ne priveşte.

Acasă este acolo de unde omul începe. Cu cât îmbătrânim,
Lumea devine mai stranie, şablonul tot mai complicat,
A ceea ce e mort şi a ceea ce trăieşte. Nu clipa intensă,
Izolată, fără înainte şi după,
Ci o viaţă întreagă arzând în fiecare clipă
Şi nu numai viaţa întreagă a unui om
Ci a tuturor lespezilor vechi care nu pot fi descifrate.
Există un timp al serii sub lumina stelelor.
Un timp al serii la lumina lămpii.
(Seara cu albumul de fotografii),
Dragostea este de cele mai multe ori aproape de ea însăşi
Când, aici şi acum, încetează să mai conteze.
Bătrânii ar trebui să fie exploratori
Nu contează dacă aici sau acolo.
Noi trebuie să fim calmi şi să ne mişcăm calm
Cu o altă intensitate
Pentru o unire mai îndepărtată, pentru o comuniune mai profundă.
Prin frigul întunecat şi prin dezolarea pustie,
Vântul plânge, valul plânge, apele nesfârşite
Ale albatrosului şi ale delfinului. În început îmi ştiu sfârşitul.

Miguel de Cervantes - Señora Oriana către Dulcinea del Toboso (sonet)


O, Dulcinea, dacă mi-ar fi scos o
Măiastră zână-n drum chiar satul care
Ţi-e patrie, din Miraflor pe mare
Veneam să schimb azi Londra pe Toboso.

Lui Don Quijote să-i fi dat chemare,
Să fi putut fi pentru-acel colos o
Icoană-n lupte, inima mi-a ros-o
Dorinţa, vie fără de-ncetare.

De-aş fi scăpat şi eu la fel de castă
Lui Amadís din braţe, cum putut-ai
Cu-al tău curtenitor hidalg Quijote,

Azi n-aş şti ce-i invidia nefastă.
M-ar bucura, nu m-ar jigni, plăcuta-i
Tovărăşie, dând plăcerii cote



din Don Quijote de la Mancha (1605)
traducere de Ion Frunzetti

Alphonse de Lamartine - Suvenirul


Ziua se duce ş-altele vin,
Şi fără urmă se strecor toate;
Dar să te stingă nimic nu poate
Dintr-al meu suflet de tine plin.

Anii mei repezi, viaţa-mi trăită
Le văz grămadă în urmă-mi stând,
Precum stejaru-şi vede căzând
În preajma-şi frunza cea veştezită.

Fruntea-mi de vreme toat-a albit,
Sângele-mi rece abia prin vine
Curge, ca unda ce-n loc o ţine
Sufletul iernii cel amorţit.

Dar chipu-ţi tânăr, tot într-o stare,
În veci tot tânăr îl voi privi,
În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni:
El, ca un suflet, vârstă nu are.

Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
Şi când privirea-mi cea neclintită
De tine-aicea fu părăsită,
Dodată-n ceruri eu te-am zărit.

Acolo-ntocmai ş-acum frumoasă
Te văz ca-n ziua ce mă lăsaşi
Şi la cerescu-ţi locaş zburaşi
Cu aurora cea răcoroasă.

Dar, frumuseţea-ţi, chipu-ngeresc
Şi-n ceruri încă tot te urmară:
Din viaţă ochii-ţi ce încetară
De nemurire raze lucesc!

Zefirul dulce cu-a sa suflare
Încă îţi suflă păru-undoios,
Ce-n trăsuri negre de ebanos
Recade-n sânu-ţi fără-ncetare.

Umbra acestui văl mincinos
Şi mai mult chipul ţi-l îndulceşte,
Ca dimineaţa ce se iveşte
Din vălul nopţii întunecos.

Cerescul soare vine, sfinţeşte
Cu ale noastre zile ce zbor;
Şi-ntr-al meu suflet al meu amor
Nu are noapte, în veci luceşte.

Minut nu este, nu fac un pas
Şi-mi eşti aievea înfăţişată:
De mă uit, unda chipu-ţi mi-arată;
D-auz, zefirul poartă-al tău glas.

Pe când pământul doarme, visează,
D-auz prin frunze vântul şoptind,
Parcă din buze-ţi auz ieşind
Sfintele-ţi vorbe ce mă-nviază.

De-mi ardic ochii şi-n sus privesc
Aceste stele învăpăiate,
P-a nopţii pânză împrăştiate,
În toată steaua eu te zăresc.

Dacă zefirul, cu-a sa mişcare,
Din flori mă-mbată cu-al lor miros,
Atuncea pieptu-mi neputincios
Răsuflă însăşi a ta suflare.

Când trist, în taină, la altar merg
Să rog Fiinţa mângâietoare,
Atuncea lacrimile-arzătoare
Mâinile tale simt că le şterg!

Când dorm, tu-n umbră eşti cu-ngrijire
Ş-asupră-mi aripile-ţi alin;
Visele toate din tine-mi vin,
Încât viaţa simt în dormire.

Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta
Să-mi taie firul zilelor mele!
Ş-atunci din visuri dulci, amari, grele,
Doamne!... în sânu-ţi m-aş deştepta!

Ca două raze strălucitoare
Şi ca suspinuri ce se unesc,
A noastre suflete unu-mplinesc.
Şi eu... sunt încă cu răsuflare!



(1829), traducere de Ion Heliade Rădulescu

Alphonse de Lamartine - Viţa-de-vie


Viţa-de-vie casa noastră
O-mbrăţişa cu ramuri grele
De boabe ce, către fereastră,
Momeau un cer de păsărele.

Cu-nfrigurata-i mână albă
Mama o coardă ne-apleca:
Copiii se-nfruptau în grabă
Din viguroasa miere-a sa.

Azi păsări nu-s, mama e moartă;
Viţa-de-vie-i doar un ciot;
Văl de păianjeni uşa poartă;
Eu plâng şi mă gândesc la tot.

Alphonse de Lamartine - Omului (la Lord Byron)


O! tu, ce încă lumea nu ştie al tău nume,
Unu muritoru sau demonu, ce spiritu fuşi în lume
Sau bunu sau fatalu geniu, Byroane! ori cum fie,
Iubesc d'a tale cânturi selbatec'armonie,
Precum iubesc şi vântul şi trăsnetul când cade
ş'amestec al său urlet cu vifore turbate!
Te'ntoarce, îţi ia rangul la prima-ţi stea divină,
În rândul celor apţi de glorii de lumină,
Ce Domnul c'o suflare le-a dat însufleţire,
Spre amoru şi spre a crede, să cânte a lui mărire!

Alphonse de Lamartine - Imnul nopţii


O, nopţi, deschideţi acu-n tăcere
Cereasca carte ce-nfăţişaţi!
Stele şoptinde, a mea vedere
P-a voastră cale o aţintaţi!
În aste ceasuri de slavă pline,
Zefiri, a voastre aripi aline!
Pământe, echole-ţi aromează!
Mare, întinde al tău senin,
Leagănă-n sânu-ţi cel luciu, lin,
Chipul ce unda-ţi învolvorează!
Al său sfânt nume cine îl ştie?
Natura glasuri mii a propus,
Ş-o stea pe alta, şoptind, îmbie:
Legile noastre cine ne-a pus?
Unda cu undă se sfătuieşte:
Cin'e acela ce ne smereşte?
Trăsnetul zice lucind în lume:
Ştii cum se cheamă, tu, cel preasfânt?
Însă şi stele, om şi pământ
Nu ştiu să spuie al său chiar nume.

din Curierul românesc, III, nr. 16 (19 martie 1831)
traducere de Ion Heliade Rădulescu

Alphonse de Lamartine - Ce este fluturul


Primăvara să se nască, ca roza să treacă,
Pe-a zefirului aripi să înoate în văzduh,
Şi pe sânul floricelei de-a se legăna să-i placă...
Hrana să-i fie lumina şi a mirosului duh.
Să-şi scuture tânăr încă colbul de pe aripioare
Şi către cereasca boltă ca sufleţelul să zboare...
Iată soarta fericită fluturaşului vremelnic,
Ce seamănă cu dorinţa, care-astâmpăr nu găseşte,
Şi care le cere toate, neiubind nimic temeinic,
Şi apoi, zburând în ceruri, acolo se linişteşte.

Johann Wolfgang Goethe - Cântec de nuntă


Povestim şi cântăm de-acel conte cu drag
Ce-odat locuit-a castelul,
Azi când un nepot al fericelui moşneag
Îl face pe însurăţelul.
Fusese acela în sfântul război,
C-onoare luptase pin multe nevoi;
De pe cal când se dete întors înapoi
Găsi cetăţuia lui susă ­
Dar slugile, averile dusă.

Acum, conţişorule, acasă că-mi eşti...
Dar afli mai rău cele toate,
Căci vânturile trec neoprit prin fereşti
Şi vin prin odăile toate.
În noaptea de toamnă ce-ar fi de făcut?
Ah! multe de-aceste mai rău le-am trecut.
Vede-se-va mâne ce-ar mai fi de făcut.
Deci iute, în luna bălaie,
În vechiul crevat şi în paie.

Şi cum el de voie-i aşa aţipea,
Sub pat se mişca ceva pare.
Guzanul foşnească oricât şi va vrea...
De-ar avea vo fărmioară, cum n-are!
Dar iute!-un pitic se arată deodat
C-a lampei lumină el e spiţelat.
Cu mutra lui gravă de-orator încercat
La picioarele contelui vine,
Ce nu doarme, să doarmă voire-ar!

Permisu-ne-am noi sărbători aici sus
De când părăsişi aste sale.
Şi când te credeam îndeparte-ncă dus,
Gândeam să petrecem încale,
Şi dacă dai voie şi nu te înfrici
Petrece-or în gură-îndemână, pitici,
N-onoarea miresei bogate şi mici.
Iar contele-n visu-i răspunde
Serviţi-vă numai orunde.

Şi ies trei călări ce se mişcă uşor,
Ei stătuse sub pat pân-aice,
Le-urmează un cor cântător-sunător
De chipuri posace şi mice.
Şi car după car ce-s cu toate de rând
De-ţi trece vederea ş-auzul văzând,
Cum este-n castelele regilor rând.
În căruţa aurită în fine
Mireasa cu oaspeţii vine.

Ş-aleargă cu toţii acuma-n galop
Să-şi aleagă în sală locşorul.
La-nvârtit şi la valţ şi la veselul hop
Îşi alege oricare odorul.
Ş-acum ţiuie, scripcăie, sun zurăind,
Se rotesc şi foşnesc, şuşăiesc şfârâind,
Ţistăiesc, poşpăiesc, şopotesc, zbârâind.
Conţişorul priveşte şi sigur
El crede că zace în friguri.

Ş-acum clappai şi dappai şi rappai, aşea
De laiţi, scaune, mese.
La masa cea mare oricare ar vrea
Să stea lângă puicele-alese.
Ş-aduc cârnăciorii, jamboanele mici
Şi păsări şi peşti şi fripture pitici
Şi vinul înconjură mesele mici,
Şi vuiesc, gălăgesc pân- dispare
Întreag-arătare-n cântare.

Vreţi ce s-a-ntâmplat mai departe să zic.
Să tacă-atunci zvon şi cântare
Ce-atât de gentil el văzuse în mic
I s-a dat ş-a gustat el în mare.
Şi trâmbiţe, sunet, cântări, tărăboi
Şi căruţi, călăreţi, de mireasă convoi,
Ei vin şi s-arăt şi se pleacă la noi
Oameni mulţi şi-n voia lor bună ­
Aşa fu şi va fi totdeună.



traducere Mihail Eminescu


Johann Wolfgang Goethe - Cântec de mai


Totul serbează
Şi cântă împrejur:
Valea-nflorită,
Aprinsul azur!

Şi tremură orice
Frunză pe ram!
Stăpân pe huceaguri
E-al păsării neam!

Dorul din piept
Nu-l stăvileşti!
Să vezi! Să auzi!
Acum să trăieşti!

Iubire! viaţa
Îţi este dragă;
Tu ai creat
Lumea întreagă!

Tu dărui – frunză
Bătrânului nuc;
Lanului – aur,
Ramului – suc.

Vino la mine
Chip îngeresc!
O, cum mă iubeşti!
Cum te iubesc!

Când lăcrămioara
Răsare-n desiş,
Şi pasărea – cerul
Îl ia pieptiş!

Doar dragostea ta
Îmi trebuie mie,
Ea-mi dăruie viaţă
Şi bucurie!

Există în toate
Un dor de-a trăi -
Fi-vei ferice
De mă vei iubi!

(trad. Nicolae Dabija)



William Shakespeare - Sonetul CI (101)


Muză hoinară, ce canon să-ți dau
Cînd negi că-i adevăr întru splendoare?
Frumos și adevăr alături stau
În dragoste. Acceptă, prin urmare.
Răspunde, Muză, nu-i așa că spui:
„Vrei să vopsești un adevăr? E-n van:
Nu pensula va da culoarea lui,
Iar binelui mai binele-i dușman”.
„Ce e frumos nu trebuie slăvit”?,
De-aceea taci? Dar ce-i frumos e-n tine,
Mai trainic decît dac-ar fi zidit.
În veac va fi slăvit cum se cuvine.
Te-nvăț cum să-mplinești menirea ta:
Ce e frumos, păstrează, nu schimba.

tălmăcire Horia Gârbea

André BRETON - Tiki


Te iubesc în faţa mărilor
Roşu ca un ou când e verde
Tu mă transporţi într-o clarificare
Dulce ca laptele închegat mâinilor
Tu mă îmboldeşti pe burţile femeilor
Ca şi cum ar fi fost un măslin al sidefului
Tu îmi dai echilibru
Tu mă culci
Cât despre faptul de a fi trăit
Înainte şi după
Sub pleoapele mele de cauciuc


(traducere de Yigru Zeltil)

André BRETON - Cinci vise

Lui Georges de Chirico
I

Trec seara pe o stradă pustie din cartierul Marilor-Augustini când atenţia îmi este atrasă de un panou de deasupra porţii unei case. Pe panou era scris: „ADĂPOST” sau „DE ÎNCHIRIAT”, oricum ceva ce nu avea alee. Intrigat, intru şi pătrund pe un culoar foarte întunecat.

Un personaj, care va juca în următoarea parte a visului rolul geniului, vine în întâmpinarea mea şi mă ghidează de-a lungul unei scări pe care coborâm amândoi şi care este foarte lungă.

Pe acest personaj l-am văzut deja. Este un om care odată s-a preocupat să-mi găsească o situaţie.

Pe pereţii scării remarc un anumit număr de reliefuri bizare, pe care sunt determinat să le examinez de aproape, timp în care ghidul meu nu-mi spune nimic.

E vorba de mulaje de ipsos, mai exact: mulaje ale unor mustăţi foarte mari.

Iată, printre altele, mustaţa lui Baudelaire, a lui Germain Nouveau şi a lui Barbey d’Aurevilly.

Geniul mă părăseşte pe ultima treaptă şi mă găsesc într-un fel de încăpere largă împărţită în trei.

În prima sală, puţin mai mică, în care pătrunde doar ziua printr-o ferestruică nebănuită, un tânăr este aşezat la o masă şi compune poeme. Peste tot în jurul lui, pe masă şi pe podea, sunt răspândite din abundenţă manuscrise extrem de murdare.

Acest tânăr nu mi-e străin, este domnul Georges Gabory.

Încăperea vecină, şi ea foarte sumar mobilată, este puţin mai bine luminată, chiar dacă într-un mod cu totul insuficient.

În aceeaşi atitudine ca primul personaj, dar inspirându-mi, din contră, o simpatie reală, îl întrezăresc pe domnul Pierre Reverdy.

Nici unul, nici altul n-au părut să mă vadă şi doar după ce m-am oprit cu tristeţe în spatele lor, am pătruns în a treia sală.

Aceasta este de departe cea mai mare şi obiectele sunt aici puţin mai bine puse în valoare: un fotoliu neocupat în faţa mesei pare să-mi fie destinat; iau loc în faţa hârtiei imaculate.

Mă supun sugestiei şi îmi fac datoria de a compune poeme. Dar, când eram cu totul în voia spontaneităţii celei mai mari, nu reuşesc să scriu pe prima foaie decât aceste cuvinte: Lumina…

Acest cuvânt îndată deşirat şi pe a doua foaie: Lumina… şi pe a treia foaie: Lumina…

II

Eram aşezat în metrou în faţa unei femei pe care altfel nu aş fi remarcat-o, fiindcă la oprirea trenului ea se ridică şi spuse privindu-mă: „Viaţă vegetativă”. Ezitai o clipă, eram la staţia Trocadéro, apoi m-am ridicat, decis s-o urmez.

În capătul scărilor, eram pe o câmpie imensă pe care se desfăşura o zi verzuie, foarte grea, de sfârşit de după-amiază.

Femeia mergea înainte pe câmpie fără să se întoarcă şi în curând un personaj foarte îngrijorător, cu alură atletică şi având o şapcă pe cap, îi vine în întâmpinare.

Acest om se îndepărtase de o echipă de jucători de fotbal compus din trei personaje. Ei schimbară câteva cuvinte fără să mă bage în seamă, apoi femeia dispăru şi eu rămasei pe câmpie să privesc jucătorii care-şi reluaseră partida. Încercai şi eu să prind mingea, dar… n-am ajuns decât o dată la ea.

III

Mă scăldam cu un copilaş la malul mării. Puţin după asta, mă aflam pe plajă în compania unui anumit număr de oameni, dintre care unii îmi erau cunoscuţi, alţii necunoscuţi, când brusc, unul dintre cei care se plimbau ne-au arătat două păsări care zburau paralel la o anumită distanţă, şi care puteau să fie nişte pescăruşi.

Cineva avu îndată ideea de a trage spre cele două păsări (căci aveam toţi puşti) şi am fi putut crede că unul dintre ei fusese rănit.

Au căzut într-adevăr destul de departe de mal şi am aşteptat un timp ca valul să-i aducă.

Pe măsură ce se apropiau, observam că aceste animale nu erau deloc păsări aşa cum crezusem la început, ci mai degrabă un fel de vaci sau cai.

Animalul care nu era rănit îl susţinea pe celălalt cu multă înduioşare. Când au ajuns la picioarele noastre, acesta din urmă muri.

Cea mai remarcabilă particularitate pe care o avea acest animal care tocmai murise era diferenţierea foarte ciudată a ochilor săi.

Unul dintre aceştia era într-adevăr complet spălăcit şi destul de asemănător unei cochilii de arici de mare, în timp ce celălalt era minunat colorat şi strălucitor.

Animalul ajutător dispăruse de mult timp. Atunci domnul Roger Lefébure, care, nu ştiu de ce, se găsea printre noi, puse mâna pe ochiul fosforescent şi îl luă ca monoclu.

Văzând pe cineva din asistenţă, consideră potrivit să spună următoarea anecdotă:

În cele din urmă, conform obiceiului său, domnul Paul Poiret dansa în faţa clienţilor săi, când brusc monoclul său căzu pe pământ şi se sparse. Domnul Paul Eluard, care se găsea acolo, avu amabilitatea de a i-l oferi pe al său, dar acela avu aceeaşi soartă.

IV

Mi-am petrecut o parte din dimineaţă conjugând un nou timp al verbului a fi – căci tocmai se inventase un nou timp al verbului a fi. Pe parcursul după-amiezii scrisesem un articol care, din câte îmi amintesc îl găseam nu prea profund, dar destul de strălucitor. Puţin mai târziu m-am apucat de continuat să scriu un roman. Această ultimă acţiune m-a determinat să efectuez cercetări în biblioteca mea. Acestea au condus în curând la descoperirea unei opere în 8° de care nu ştiam că o deţin şi care era alcătuită din mai multe volume. Am deschis unul dintre ele la întâmplare. Cartea arăta ca un tratat de filozofie dar, în locul titlului corespunzând uneia dintre diviziunile generale ale operei, aşa cum citisem: Logică sau Morală, am citit: Enigmatic. Textul îmi scapă cu totul, nu-mi amintesc decât planşe pe care era desenat, în toate, un personaj ecleziastic sau mitologic în mijlocul unei săli ceruite imense care semăna cu galeria lui Apollo. Pereţii şi parchetul luceau mai tare decât oglinzile fiindcă fiecare dintre aceste personaje se regăseau de mai multe ori în piesă sub diverse atitudini cu aceeaşi intensitate şi acelaşi relief şi unde Adonis, de exemplu, era culcat la propriile lui picioare. Mă simţeam cuprins de o mare exaltare; mi se părea că o carte de observaţii medicale aflată în posesia mea îmi prilejui, în problema care mă preocupa, o adevărată revelaţie. Într-adevăr, am găsit acolo ceea ce căutam: o fotografie a unei femei brunete un pic dure, nici foarte frumoasă, nici foarte tânără, pe care o cunoşteam vag. Eram la mine acasă, la masa atelierului, cu spatele spre fereastră. Femeia din fotografie vine atunci şi mă bătu încet pe umărul drept şi, după ce mi-a adresat câteva cuvinte ameninţătoare, ea merse să-şi pună mâna stângă pe cornişa micului dulap situat aproape de uşă şi n-am mai văzut. Mi-am continuat investigaţiile: acum trebuia să caut în dicţionar un cuvânt care era probabil cuvântul: şoarece. Am deschis la Re şi atenţia mea a fost imediat atrasă de figura care însoţea cuvântul: reostat. Se vedeau acolo un mic număr de paraşute sau de nori suspendaţi în grup ca baloanele de copii: în fiecare paraşută sau în fiecare nor stătea ghemuit un chinez. Credeam apoi că reuşisem să găsesc ceea ce-mi era necesar: rozător. Dar deja nu prea mai aveam să mai dau atenţie acestei părţi. În faţa pianului, înaintea mea, se găsea într-adevăr domnul Charles Baron, tânăr pe care în realitate nu reuşesc niciodată să-l recunosc, căci era îmbrăcat în negru şi cu o anumită privire. Înainte de a-i reuşi să-i cer socoteală despre prezenţa lui, Louis Aragon deja îl înlocuise. Venea să mă convingă să ies imediat cu el: l-am urmat. La capătul scărilor, eram pe bulevardul Champs-Élysées, urcând spre Étoile sau, după Aragon, trebuia să ajungem neapărat înainte de ora opt. Purtam fiecare o ramă goală. Sub Arcul de Triumf nu mai vroiam decât să mă debarasez de a mea, când ceasul arăta ora 7 şi 29 de minute. Aragon nu credea în riscul de a ploua, el dorea neapărat ca acele rame să fie la adăpost. Am sfârşit prin a le plasa sub protecţia canelurilor superioare, în faţa pietrei, puţin înclinate, la înălţimea şevaletului. Era vorba, cred, să vină cineva să le ia mai târziu. În momentul în care le aşezam observam cum rama lui Aragon era aurită, a mea fiind albă cu foarte vechi urme de poleială, de dimensiuni cu mult mai mari.

V

Paul Eluard, Marcel Noll şi cu mine ne găseam reuniţi la ţară într-o piesă în care trei obiecte ne atrag atenţia: o carte închisă şi o carte deschisă, de dimensiuni destul de mari, de grosimea unui atlas şi înclinate pe un fel de portativ pentru partiturile muzicale care poate fi şi un altar. Noll întoarce paginile cărţii deschise fără să ajungă să ne trezească interesul. În ceea ce mă priveşte, mă ocup de al treilea obiect, un aparat metalic cu o construcţie foarte simplă, pe care-l văd pentru prima oară şi căruia nu-i cunosc utilizarea, dar care este deosebit de strălucitor. Sunt tentat să-l iau, dar, ridicându-l în mâini, văd că are etichetă cu preţul de 9, 90 franci. În acel moment, obiectul dispare şi este înlocuit de Philippe Soupault, care poartă un larg pardesiu de călătorie alb, pălărie albă, pantofi albi etc. Soupault este obligat să ne părăsească, se scuză politicos şi încerc în zadar să-l reţin. Îl privim pe fereastră cum se îndepărtează în compania soţiei sale, pe care n-o vedem decât din spate şi care este ca şi el îmbrăcată în întregime în alb. Fără a mai încerca să ştiu ce s-a întâmplat cu Noll, Eluard şi cu mine am părăsit atunci casa. Eluard mă îndemnă să-l însoţesc la vânătoare. Aduce un arc şi săgeţi. Ajungem la malul unui heleşteu plin de fazani. „Tocmai la timp”, îi spun lui Eluard. Însă el spune: „Dragă prietene, să nu crezi că am venit aici pentru aceşti fazani, caut cu totul altceva, îl caut pe François. Îl vei vedea pe François”. Atunci, toţi fazanii au început să strige: „François, François, François!”. Şi zăresc în mijlocul heleşteului un superb fazan aurit. Eluard trage în direcţia lui mai multe săgeţi, dar – aici ideea stângăciei intră cumva în stăpânirea visului şi nu-l va mai părăsi – săgeţile nu ajung „prea departe”. Totuşi, fazanul aurit va fi până la urmă atins. În locul aripilor sale se fixează atunci două cutii mici rectangulare de hârtie roz care plutesc un moment pe apă după care pasărea dispare. Nu mai mişcăm până când o femeie goală, foarte frumoasă, se ridică încet din apă, în locul cel mai îndepărtat de noi. O vedem până la talie, apoi până la jumătatea picioarelor. Ea cântă. Spre marea mea emoţie, Eluard lansează spre ea mai multe lovituri care însă n-o ating, dar iată că femeia, pe care am pierdut-o o secundă din vedere, iese din apă foarte aproape de noi. O nouă săgeată tocmai îi străpunge sânul. Îşi duce mâna la piept cu un gest adorabil şi reîncepe să cânte. Vocea sa slăbeşte încet. Parcă încă o mai auzeam, când Eluard şi cu ea nu mai erau acolo. Mă găsesc în prezenţa unor oameni mici măsurând în jur de 1 metru şi 10 şi îmbrăcaţi în tricotaj albastru. Aceştia apar din toate părţile heleşteului şi, atunci când îi observ fără neîncredere, unul dintre ei, având aerul de a împlini un rit, se pregăteşte să-mi înfigă în pulpa piciorului o săgeată foarte mică cu două vârfuri. Mi se pare că se vrea să mă reunesc în moarte cu fazanul aurit şi cu frumoasa cântăreaţă. Mă eliberez şi trântesc la pământ mai mulţi dintre omuleţii albaştri. Dar micul sacrificator mă urmăreşte şi ajung să cad într-un arbust în care, cu ajutorul altui urmăritor, încearcă să mă lege burduf. Mi se pare uşor să-mi dobor cei doi adversari şi să-i leg în locul meu, dar stângăcia nu-mi permite decât să le iau sfoara şi s-o înnod foarte slab în jurul corpului lor. Mă grăbesc apoi de-a lungul unei căi ferate şi, fiindcă nu mai eram urmărit, mă calmez treptat. Trec prin apropierea unei fermecătoare uzine care traversează un fir telegrafic îndreptat perpendicular pe calea ferată şi situat la cinci sau şase metri de pământ. Un om de înălţimea mea întinde în doi timpi, foarte puternic, braţul spre firul pe care, fără nici un fel de mişcare de lansare, reuşeşte să plaseze în echilibru, la distanţă egală de uzină şi de şine, două pahare goale fără picior. „Sunt pentru păsări”, spune el. Pornesc iarăşi cu ideea de a ajunge la gară aflată încă departe de locul în care puteam să iau trenul spre Paris. Ajung până la urmă pe peronul unui oraş care seamănă puţin cu Nantes şi care nu este deloc Versailles, dar în care chiar nu mă simt străin. Ştiu că trebuie să mă întorc la dreapta şi să merg de-a lungul fluviului destul de mult. Observ, deasupra unui foarte frumos pod care se găseşte la stânga mea, mişcările îngrijorătoare ale unui avion, situat mai întâi foarte sus şi care termină plonjonul cu greu şi fără atenţie. Pierde constant din înălţime şi nu mai ajunge decât la nivelul cupolelor caselor. Pare atunci mai puţin un avion, cât mai mult un vagon mare negru. Probabil că pilotul e nebun de-şi reîncepe execuţia de atât de jos. Mă aştept să-l văd prăbuşindu-se pe pod. Dar aparatul se scufundă în fluviu şi iese de acolo întreg şi teafăr unul dintre omuleţii albaştri de mai devreme care ajunge la mal înotând, trece pe lângă mine fără să pară că mă observă şi se îndepărtează în direcţia opusă mie.


din Lumina pământului (1923)
(traducere de Petrişor Militaru)

André BRETON - Cameră falsă


lui Benjamin Péret

Al vazei din cristal de Boemia
Al vazei din cris*
Al vazei din cris
Al vazei din
Din cristal
Al vazei din cristal de Boemia
Boemia
Boemia
Boemia
Mia mia da Boemia
Al vazei din cristal de Bo Bo
Al vazei din cristal de Boemia
Cu bule ce precum un copil le sufli
Le sufli
Le sufli
Fli
Fli
Le sufli
Precum un copil le sufli
Al vazei din cristal de Boemia
Cu bule ce precum un copil le sufli
Le sufli
Le sufli
da ca un copil le sufli
Iată iată tot poemul
Amurg** efe
Amurg efe
Amurg efemer al reflexiilor
Amurg efe
Amurg efe
Amurg efemer al reflexiilor


(traducere de Yigru Zeltil)


André BRETON - Ochi de purpură


Prea albă micuţa babiloniană ochii ei de purpură
Ombilicul ei prins cu o piatră de aceeaşi culoare
Când ca o fereastră cu canaturi peste o grădină nocturnă deschide
Mâna lui Jacqueline X
Ce pernicioasă eşti la capătul acelei mâini
Ochi de dincolo de timp veşnicie jilavă
Floare ce ar putea fi numită reticenţa profetului
Ce este făcută din prezentul trecutului viitorului
Eu cânt unica lumină a coincidenţei
Bucuria de a fi gârbovit de fabricantul superior de îngheţată deasupra marii rozacee
Minunatele infiltraţii ce le-ai remarcat într-o bună zi că au făcut podeaua în formă de con
Importanţa unor incidente stranii dar insignifiante la prima vedere
Şi darul lor de vertiginoasă apropiere finală de sine
Eu cânt orizontul tău fatal
Tu care tresari imperceptibil în mâna iubirii mele
Între perdelele vieţii
Şi cortina inimii
Ochi de purpură
YZ
Al alfabetului secret al omninecesităţii


(traducere de Yigru Zeltil)

Octavio Paz -Piatra de soare



Se-ntoarce-a treisprezecea zi… e încă prima;
Şi pururi unica – sau unicul moment;
Eşti tu regina, tu, prima sau ultima?
Eşti rege tu singurul sau ultimul amant?
 Gerard de Nerval (Arthemis) 


 
O salcie de sticlă, un plop de apă,
 un jet înalt pe care-l apleacă vântul,
 un arbore bogat care dansează,
 un curs de râu șerpuitor,
 înaintează, se retrage, dă târcoale
 Și curge-ntr-una:
 un curs tăcut
 de stea sau primăvară fără grabă,
 apă cu pleoapele închise,
 izvorând întreaga noapte profeții,
 prezență-mpartasita de turma vălurită,
 val după val până inundă tot,
 verde regat fără apus de soare
 la fel ca niște-aripi scânteietoare
 când se deschid la cerul jumătate,

 un drum printre hățișuri
 viitoare și orbitorul
 fulger al durerii, pasăre
 pietrificând pădurea cu-al său cântec
 şi promisiunea fericirii
 prin ramuri care una într-alta se topesc,
 ore de lumină din care păsări ciugulesc,
 presimțiri pe care le scapi din mână,

 prezență ca țâșnirea neașteptată-a unui cântec,
 ca vântul care cântă în incendiu,
 o privire care menține în suspans
 lumea cu mările și munții ei,
 corp de lumină filtrată prin agată,
 picioare, pântec de lumină, golfuri,
 rocă solară, trup în culori de nori,
 culoare-a zilei iuți care tresare,
 oră care scânteie și-are trup,
 lumea-i deja vizibilă prin trupul tău,
 e transparentă prin transparența ta,

 prin galerii de sunete pășesc,
 plutesc printre prezențe rezonante,
 călătoresc prin transparențe ca un orb,
 mă șterge un reflex, mă nasc într-altul,
 oh, codru de coloane fermecate,
 sub arcuri de lumină mă cufund
 în coridoarele-unei toamne diafane,

călătoresc prin trupul tău ca printr-o lume,
 pântecul tău e-o plajă însorită,
 sânii tăi, două biserici, în care sângele își oficiază
 misterioasele sale paralele, 
 pe tine, privirea mea ca iedera se urcă,
 ești un oraș asediat de mare,
 un zid pe care lumina îl împarte
 în două jumătăți de inimă -culori de piersică-, 
 un câmp de sare, stânci și păsări
 supuse legii miezului de zi

 ca gândul meu de goală te preumbli,
 înveșmântată în culoarea dorurilor mele,
 umblu prin ochii tăi ca printr-o apă,
 visul din ochii tăi adapă tigri,
 în flăcările lor arde colibri,
 pe fruntea ta umblu ca pe lună,
 prin gândul tău alunec precum norul,
 pe pântecul tău umblu ca prin visu-ți,

 fusta de porumb se vălurește, cântă,
 fusta ta de sticlă, fusta ta de apă,
 buzele tale, pletele, privirea,
 tu ploi întreaga noapte, ziua-ntreagă
 îmi despici pieptul cu degete de apă,
 cu gura ta de apă-mi închizi ochii,
 tu, ploaie peste oase, în pieptul meu
 rădăcini de apă îneacă un arbore lichid,

 și merg pe talia ta ca printr-un râu,
 prin trupul tău ca prin pădure merg,
 ca pe-o cărare șerpuind în munți
 care sfârșește, brusc, într-un abis
 prin gândurile tale, ca niște țancuri, merg
 şi la ieșirea de pe alba-ți frunte
 umbra mea răvășită se sfărâmă,
 îmi adun cioburile unul câte unul
 Și fără trup continuu, caut bâjbâind,

 coridoare fără sfârșit ale memoriei,
 uși deschise spre un salon pustiu
 în care verile, cu toate, putrezesc,
 în adânc ard ale setei giuvaere,
 chip topit ca fumul când ți-l reamintești,
 mână ce se desface de-o atingi,
 plete de păianjeni în tumult
 peste surâsuri vechi și foarte vechi,

 la ușa frunții mele caut,
 caut făr’ a găsi, caut o clipă,
 un chip de fulger și furtună
 alergând printre copaci nocturni,
 un chip de ploaie într-o grădină în penumbre,
 apă curgând cu încăpățânare-n coasta mea,

 caut făr’ a găsi, scriu de unul singur,
 nimeni nu e, și cade ziua, cade anul,
 cad în clipă, cad în adânc,
 merg invizibil pe oglinzi
 care-mi repetă chipul descompus,
 calc zilele, momentele parcurse,
 calc peste gândurile umbrei mele,
 îmi calc pe umbră căutând o clipă,

 caut o zi anume ca pasărea de vie,
 soarele de la cinci dup’-amiază-l caut
 înmuiat de pereții de rocă vulcanică:
 ciorchinii orei se coceau
 din ei ieșeau copile,
 din pântecu-i trandafiriu se-mprăştiau
 prin curțile de piatră ale școlii,
 înaltă cum e toamna-nainta
 înfășurată în lumină sub arcadă
 Și spațiul jur-împrejur o îmbrăca
 într-o mai aurie și transparentă piele,

 tigru culoare de lumină, leopard
 venit din ale nopții-mprejurimi,
 copilă-abia zărită aplecată
 peste verzile balcoane ale ploii,
 adolescente chipuri fără număr,
 numele tău eu l-am uitat, Melusina,
 Laura, Isabel, Persefona, Maria,
 ai toate chipurile și niciunul,
 ești toate orele și ești nicuna,
 semeni cu arborii și norii,
 ești toate păsările și un astru,
 semeni cu-al sabiei tăiș
 cu vasul pentru sânge al călăului,
 iederă care urci, înfășori sufletul și-l smulgi
 din rădăcină, de sine-însăși îl desparți,

 scriitură de foc peste jad,
 fisură în stâncă, regină a șerpilor,
 coloană de abur, apă din stâncă,
 cerc lunar, stâncă de vultur,
 grăunț de-anason, spin mititel
 şi letal care provoci dureri ce nu mor,
 păstoriță prin văi submarine
 şi paznică a văii celor morți,
 liană-agățată pe-amețitoare faleze,
 cățărătoare, plantă veninoasă,
 floare a învierii, strugure al vieții,
 doamnă peste flaut și fulger,
 terasă cu pomi de iasomie, sare pe rană,
 buchet de trandafiri pentru cel împușcat,
 zăpadă în august, lună-n vestibul,
 scriitură a mării pe stânci de bazalt,
 scriitură de vânt în deșert,
 testament al soarelui, rodie și spin

 chip de flăcări, chip devorat,
 chip adolescentin, urmărit
 peste ani și fantasme, zile circulare
 dând în aceeași curte, spre același zid,
 arde clipa toate-s un singur chip,
 toate veciile sunt un singur moment
 şi pentru toți vecii vecilor
 o pereche de ochi îi închid viitorului calea,

 nu e nimic în fața mea, doar un moment
 răscumpărat în noaptea asta, pe un vis
 cu amestecate imagini, un caleidoscop,
 sculptat cu greu, s-alunge somnul,
 smuls din nimicul astei nopți,
 cu puls crescut literă cu literă,
 în timp ce-afară timpul se revarsă
 Și bate-n ușa sufletului meu
 lumea cu ceasu-i carnivor,

 doar un moment în timp ce prin orașe,
 numele, gustul, tot trăitul,
 pe fruntea mea oarbă dau în clocot,
 în timp ce apăsarea îndurerată-a nopții
 îmi umilește gândul și scheletul,
 şi sângele meu curge mai încet
 şi dinții îmi slăbesc și ochii
 se-acoperă de nori, iar zilele și anii
 adună spaime vide,

 în timp ce timpul își strânge evantaiul
 în spatele imaginilor sale nu- nimic
 se prăbușește clipa și înoată
 de moarte-nconjurata, amenințată
 de noapte și căscatul ei lugubru,
 amenințată de vacarmul
 morții gălăgioase și mascate
 se prăbușește clipa, e străpunsă,
 se strânge ca un pumn, precum un fruct
 care se coace în adânc, în sine-însuși
 care se bea pe sine și se varsă
 momentul translucid se-nchide
 se coace spre înăuntru, face rădăcini,
 crește în mine, mă ocupă tot,
 mă alungă frunzișul delirant,
 doar gândurile mele îi sunt păsări,
 prin vene-mi circulă mercurul său,
 arbora al minţii, fructe cu gust de timp,

 oh viață de trăit, deja trăită,
 timp ce mereu revii ca fluxul și refluxul,
 şi te retragi făr’a întoarce fața,
 ce-a fost n-a fost dar încă este
 şi-n liniște se varsă
 în altă clipă care se destramă:

 în fața înserării de piatră și salpetru
 armata de invizibile pumnale
 indescifrabilă, roșie scriitură
 îmi incrustează-n piele, și aceste răni
 ca un vestmânt de flăcări mă-nfășoară,
 ard fără consumare, caut apă
 Și-n ochii tăi nu-i apă, sunt de piatră,
 Și sânii tăi, și pântecul, și șoldurile tale
 de piatră sunt, gura ta are gust de praf,
 gura ta are gustul timpului-otravă,
 trupul tău, gust de puț fără ieșire,
 culoar de-oglinzi care repetă
 ochii celui ars de sete, culoar
 care mereu se-ntoarce în punctul de pornire,
 şi mă conduci ca pe un orb de mână
 prin galeriile acestea, încăpățânate,
 spre centrul cercului și te înalți
 precum un fulger care-ngheaţă pe secure
 precum lumina jupuită, fascinantă
 ca eșafodul pentru condamnat,
 flexibilă ca biciul și subțire
 precum o armă geamănă a lunii,
 şi-al tău cuvânt tăios îmi sapă-n 
 piept, mă pustiește, mă golește
 tu amintirile pe rând îmi smulgi,
 mi-am uitat numele, prietenii mei
 grohăie între porci sau putrezesc
 mâncați de soare într-o râpă,

nu e nimic în mine decât o lungă rană,
 o peșteră prin care nimeni nu mai trece,
 un prezent fără geamuri, gând
 care revine, se repetă, se reflectă
 și se pierde în propria-i transparență,
 conștiinţă traversată de un ochi
 care se privește privindu-se până-l inundă
 lumina:
 ți-am văzut pielea atroce, deshuamată,
 Melusina, strălucind verzui în răsărit,
 tu dormeai înfășurată în cearșafuri
 când te-ai trezit un țipăt de pasăre ai scos 
 şi ai căzut la nesfârșit, sfâșiată și albă,
 nimic n-a rămas decât țipătul tău,
 şi la sfârșitul timpului mă văd
 tușind, aproape orb și răscolind
 vechi fotografii:
 nu e nimeni, tu ești nimeni,
 o grămăjoară de cenușă și-un făraș,
 un cuțit știrb și-un pămătuf de pene,
 o piele încă spânzurând pe oase,
 ciorchine sec, gaură neagră
 şi în adâncul găurii doi ochi,
 ochii copilei înecate
 în urmă,-acum o mie de-ani.

 priviri într-o fântână îngropate,
 priviri care ne vin dintru-nceput,
 privirea de copil a vechii mame
 văzând în fiul mare-un tată tânăr,
 privirea mamă a copilei solitare
 care în tată vede-un fiu copil,
 priviri ce ne privesc dintru adâncul
 vieții, capcane ale morții
 sau invers: să cazi în acești ochi
 înseamnă să te-ntorci la viața-adevărată?

 să cad, să mă întorc, să mă visez, să mă viseze
 ochi viitori, o altă viață,
 alți nori, să mor de altă moarte!
 mi-ajunge noaptea asta, această clipă
 ce se desface-ntr-una și-mi arată
 pe unde-am fost, și cine, cum te numești,
 cum mă numesc:
 făceam planuri
 pentru vară? În fiecare vară?
 pe Christofer Street, acum zece ani,
 cu Filis care-avea două gropițe
 din care vrăbiile beau lumină?
 când cu Reforma, Carmen îmi spunea
 “aeru-i ușor, aici este mereu octombrie”,
 sau poate-a spus-o cuiva pe care l-am pierdut
 sau doar l-am inventat și nimeni nu mi-a spus?
 am mers cu-adevărat prin noaptea din Oxaca,
 imensă, verde-neagră ca un arbor’
 singur vorbind precum nebunul vânt
 şi am ajuns acasă? Tot într-o cameră?
 să nu mă fi recunoscut oglinzile?
 de la hotelul Vermot am văzut zorii
 dansând în brațe cu castanii? “deja-i tarziu”
 spuneai trecându-ți piptenul prin păr și eu vedeam
 pete pe zid, fără să zic nimic?
 urcat-am împreună până-n turn, văzut-am
 înserarea cum cade din recif?
 mâncat-am struguri în Bidart? Am cumpărat
 gardenii în Perote?
 nume, locuri,
 străzi și iar străzi, fețe, piețe, străzi,
 gări, parcuri, garsoniere,
 pete pe zid, un pieptene prin păr,
 cineva cântă lângă mine, cineva se-mbracă,
 cameră, locuri, străzi, nume, camere

Trad. Anca Tanase