Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Charles Baudelaire - Cei șapte bătrâni


Lui Victor Hugo

Oraș ca furnicarul, aproape neaieve,
Cu spectre ce se-arată și ziua, delirant,
Mistere pretutindeni preling, ca niște seve,
Prin ale tale vine înguste de gigant!

În dimineața-aceea ciudată și pâcloasă,
Când casele, prin ceață, cu tot înaltul lor,
Păreau că-s două maluri de apă leșioasă,
Când, întru tot asemeni c-un suflet de actor,

O ceață gălbejită dădea pe străzi năvală,
Treceam, ținându-mi nervii să stea înțepenit,
Și-n vorbă cu-al meu suflet răpus de oboseală,
Printr-un foburg, în zgomot de tomberon scrâșnit,

Deodată-un moș bicisnic, înfășurat în țoale
Ce imitau culoarea văzduhului gălbui
Și care din pomană ar fi tot strâns oboale
De n-ar fi fost răutatea lucind în ochii lui,

Îmi apăru. Pupila parcă-i era muiată
În fiere și, sporindu-mi neliniștea din gând,
Sta barba-i roșcovană întinsă ca o spadă,
Cu barba trădătoare-a lui Iuda semănând.

Nu-ngheboșat, ci parcă de-a dreptul rupt de spate,
În anglu drept spinarea i se pleca spre craci,
În vreme ce toiagul, ținut pe aplecate,
Făcea să aibă mersul nesigur și stângaci.

Dihanie infirmă, evreu cu trei picioare,
Prin mâzgă și zăpadă umbla împleticit,
Calcând cadavre parcă sub pași cu-nverșunare,
Cu omenirea-ntreagă părând că-i învrăjbit.

Era urmat de-al doilea, ce-i semăna în toate,
La barbă, la spinare, la mers, la ochi ciufut,
Doi centenari, pe care gheenele spurcate
Trimisu-i-au să meargă spre-un țel necunoscut.

La ce complot lugubru-mi fu dat să îi cad pradă
Sau ce hazard năpraznic mă umilea așa?
De șapte ori, identic, văzut-am că se-arată
Acest moșneag sinistru, ce se multiplica.

Acela care-ar râde de spaima mea firească
Și nu-i cuprins și dânsul de un fior fratern
Să se gîndească numai: sub masca bătrânească
Acești oribili monștri aveau ceva etern.

O să apară poate și-al optulea, deodată,
Inexorabil geamăn, ironic și fatal,
Ca Phoenixul, ce-și este lui însuși fiu și tată?
-Dar am fugit de-alaiul acela infernal

Și ca bețivul care începe-a vedea dublu,
Exaperat acasă m-am dus, năuc și surd,
Cu spiritul ca-n febre, când spaimele îl umplu,
Rănit de-atâta taină și de atât absurd.

Zadarnic să ia cârma rațiunea mea încearcă,
Eforturile sale furtunile le dărm
Și sufletu-mi dansează, dansează, veche arcă,
Fără catarg, pe-o mare monstruoasă fără țărm.


traducere Octavian Soviany

 

Charles Baudelaire - Bătrânelele


Lui Victor Hugo

 
1
Prin pliurile-acelor bătrâne capitale,
Unde și spaima are parcă ceva vrăjit,
Pândesc, ca în virtutea unor porniri fatale,
Niște făpturi ciudate, cu farmec decrepit.

Aceste spectre fură femei odinioară,
Lais sau Eponima! Bieți monștri strâmbi, cu gheb,
Să le iubim! Au încă un suflet să tresară
Sub ruptele jupoane și pe sub reci otrepi.

Se tot târăsc, bătute de burnița ubicvă,
Speriate de-omnibuzul cu mersul lui săltat,
Strângând pe lângă ele, așa ca pe-o relicvă,
Vreun săculeț pe vremuri cu rebusuri brodat.

Ca niște marionete pășesc tropăitoare,
Se duc tărăș, c-un umblet de dobitoc bătut,
Sau joacă fără voie, ca zurgălăii care
Ar fi mișcați de-un demon. Dar, chiar de s-au trecut,

Au sfredele tăioase ascunse în pupile,
Lucind ca noaptea apa băltoacelor, cu spor,
Iar ochii lor, asemeni cu-ai junelor copile,
Se bucură adesea de tot ce-i lucitor.

Ați observat că-atâtea sicrie de bătrâne
Sunt mici, la fel ca niște coșciuge de copii,
De parcă moartea însăși, cu mâinile-i hapsâne,
I-ar da un sens simbolic acestei simetrii?

Și când zăresc cum trece-o vedenie debilă
Agale, printr-al străzii furnicător tablou,
Îmi pare-ntotdeauna făptura ei fragilă
Că merge cu blândețe să-și afle-un leagăn noi,

Încât mă-ntreb, cu gândul la geometrii și forme,
Privind aceste membre strâmbate din belșug.
De câte ori tâmplaru-i silit să tot transforme,
Ca să le vină bine, formatul la coșciug.

-Sunt ochii-aceștia puțuri de lacrimi mii săpate
Creuzete paietate de un metal răcit,
Și îl vrăjesc cu taine și farmece ciudate
Pe cel ce infortuna la sânu-i l-a nutrit.

2
Vestala de Frascati cândva îndrăgostită;
A Thaliei supusă, doar de-un sufler de-aori
Știută după nume, mândrețea risipită,
Ce-n Tivoli pe vremuri hălăduia sub flori,

Mă fermecară toate. Dar sunt și din acele
Care schimbând durerea-ntr-o miere fără preț,
Au implorat credința, cu aripile-i grele:
Ridică-mă la ceruri, o hipogrif semeț!

Vreuna, într-o țară-a răstriștilor ajunsă,
Vreo alta, chinuită de-un soț neiubitor,
Și cealaltă, Madonă de fiul ei străpunsă,
Ce fluviu ar mai face din lacrimile lor!

3
Din multe bătrânele, mi s-a-ntâmplat și mie,
S-o urmăresc pe una, ce-n soarele-apunând,
Care umplea tot cerul de-o plagă purpurie,
Se așeza pe-o bancă din parc din când în când.

S-asculte, gânditoare, concertul de fanfară
Ce uneori soldații îl iscă prin grădini,
Și-n serile de aur, când totul naște iară,
Îi mai îmbărbătează puțin pe citadini.

Bătrâna, dreaptă încă, sorbea avid tumultul
Ce cântecul războinic prin aer îl stârnea
Și deschidea, cu fală, un ochi bătrân de vultur.
Iar fruntea-i marmoree la laur cugeta.

4
Așa vă duceți, pradă-unui plâns fără cuvinte,
Și bateți, resemnate, orașul agitat,
Nefericite mame sau curtezane, sfinte,
Al căror nume-n vremuri era ades citat.

Ați cunoscut și grații și zile glorioase,
Dar cine vă mai știe? Vreun bețivan poznaș
Vă face declarații de dragoste scabroase
Și vă ma dă cu tifla vreun plod murdar și laș.

Că mai trăți pesemne vi s-a făcut rușine,
Fricoase, cocoșate, cum vă frecați de-un zid,
Nu vă salută nimeni, o jalnice destine
Ce pentru veșnicie deja v-ați pârguit.

Doar eu, cu o privire mereu înduioșată,
Mă uit de la distanță la trupu-vă puțin,
Veghind asupra voastră de parcă v-aș fi tată.
Și gust în fața voastră-un deliciu clandestin.

Pasiunile vi-s duse, sărmanelor vestigii,
Lumina văd și bezna din anii-vă pierduți,
Iar inima-mi se-mbată de ale voastre vicii
Ș-n mine vă aprindeți comoara de virtuți.

Parcă îmi sunteți rude, congenere-n ruinare,
Și-un bun rămas de seară o să vă spun mereu;
Ce o să fiți voi mâine, vai, Eve-octogenare,
Pe care și-a pus gheara, năpraznic, Dumnezeu?



traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Orbii


O, suflete, privește-i, te pot înspăimânta;
Ca niște manechine, îți par de râs aproape,
Cum umblă ca lunatici, cu pasul prin hârtoape,
Holbându-și ochii-n beznă spre-un tainic undeva.

Dar ochii lor, din care lumina e plecată,
Cum ar privi departe, mereu sunt ridicați
Spre cer; nu-i poți surprinde vreodată aplecați,
Ei nu își lasă capu-n țărână niciodată.

Și trec în felu-acesta prin negrul nesfârșit,
Tăcerii-eterne frate. O tu, oraș smintit,
Ce râzi în jurul nostru, cânți tare și te bucuri,

Găsind chiar și-n cruzime plăcerii un temei,
Privește. Și eu bâjbâi. Dar, mai buimac ca ei,
Mă-ntreb: Ce-or vedea orbii acolo, în văzduhuri?

  

traducere Octavian Soviany

 

Charles Baudelaire - Unei trecătoare


Asurzitoare, strada urla în juru-mi stran.
Prelungă și subțire, măreț îndoliată,
Mi se-arătă-o femeie, cu mâna-i delicată
Ținându-și fusta largă, ușure, de-un volan.

Și-avea ca o statuie picioarele cioplite.
Iar eu sorbeam cu sete din ochiul ei livid,
Cer pal prin care bate un uragan cumplit,
Durerea ce atrage și-ncântul ce ucide.

Un fulger…Și iar beznă…O mândru chip fugar,
Al cărui ochi la viață adusu-m-a deodată.
Mi-e dat să te mai aflu în veșnicie doar?

În alte timpuri, locuri! Pesemne niciodată!
Căci nu știi unde umblu, ignor ce cale ții,
Că te-aș dori iubită, simțeam că însă știi.



 traducere de Octavian Soviany


Charles Baudelaire
Unei trecătoare

Asurzitoare, strada în jurul meu mugea.
Înaltă şi subţire, durere maiestuoasă
În voalurile-i negre de doliu, fastuoasă
Şi mândră, o femeie trecu prin faţa mea

Cu sprinten mers şi zvelte picioare statuare.
Eu mă-mbătam privind-o şi beam ca pe-un venin,
Din ochiul ei, cer vânăt de uragane plin,
Plăcerea ce ucide şi vraja care doare.

Un fulger... apoi noaptea! - Făptură fără drum,
Tu care cu-o privire m-ai renăscut deodată,
Abia în veşnicie te voi vedea de-acum?

În alte părţi, departe! târziu! sau niciodată!
Căci nu-mi cunoşti cărarea, nu ştiu spre ce mergeai,
O, tu zadarnic dragă, o, tu care ştiai!

traducere de Al. Philippide

Charles Baudelaire - Amurgul


Și iată vine seara, iubită de-ucigaș,
Ca un complice vine: precum un uriaș
Alcov se-nchide cerul după perdele brune.
Iar omu-acum devine, iabraș, sălbăticiune.

O seară, blândă seară, dorită de acel
Ce poate spune fără să minta: azi cu zel
Am ostenit din brațe; acum sunt mai senini
Toți cei al căror spirit e devorat de chin,
Savatul ce se simte cu capu-ngreunat
Și lucrătorul dornic să se aștearnă-n pat.
Și totuși, prin văzhuhuri, mulțimi de demoni ageri
Încep ca să se scoale, ca oamenii de-afaceri.
Și bat pe la obloane, în zbor, din când în când.
Printre lumini bătute cu furie de vânt,
Pe stradă Desfrânarea lămpașul și-l aprinde,
Ca un viespar de patimi și pofte forfotinde,
Croindu-și pretutindeni poteca ei obscură,
Întocmai ca dușmanul ce-ncearcă-o lovitură,
Și-n mâzgă, prin noroaie, ca viermii se târăște,
Iar omului i-ascunde ce hrană o nutrește.
Auzi pe ici pe acolo suflând bucătării,
Orchestre-ncep să cânte și teatre-a forfoti.
La masa verde jocul le dă acum delicii
La hoți și curviștine, care îi sunt complicii,
În vreme ce tălharii cu inimă de cremeni
Se pregătesc de lucru, și dânșii de asemeni,
Mergând să spargă-o ușă sau un safeu, în taină,
Spre-a-i cumpăra gagicii, pe bani prădați, o haină.

Pătrunde-te. o suflet, de ceasu-acesta grav
Și nu pleca urechea la sunetu-i bolnav.
Betegii-și simt durerea acum crescând deodată,
Iar noaptea, sumbra noapte, îi ia de beregată,
Ducându-i ca să doarmă în vreun mormânt comun.
Suspinul lor ticsește spitalele acum
Și prea puțini dintr-înșii vor mai sorbi vreodată
Un bol călduț de supă cu-o ființă adorată,

Iar cei mai mulți aproape că nici n-au viețuit
Și nu cunosc căldura unui cămin tihnit.



traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Jocul


În jilțuri – curtezane boccii de stirpe veche,
Cu genele pictate, cu ochi calin, fatal,
Pe sclifoseală puse, din veșteda ureche
Lăsând să scape-un clinchet de piatră și metal;

Pe lângă masa verde – figuri fără de buze,
Hidoase maxilare, rămase fără dinți,
Și degete crispete ce pipăie, confuze,
Un buzunar în care e lipsă de arginți;

Pe sub tavan - lungi șiruri de lustre de aramă,
Vărsându-și, gălbejită, lumina pală-a lor
Pe fruntea-ntunecată-a poeților de seamă
Ce fac aici risipă de sângerii sudori;

Iată tabloul negru ce visele nocturne
L-au așternut odată în ochiu-mi curios;
Eu însumi stam în colțul cavernei taciturne
Cu fruntea prinsă-n palme, tăcut, invidios,

Pe jucătorul crâncen, cu verva-i deșucheată,
Pe voioșia târfei, lugubră de nespus,
Și traficându-și unul onoarea de-altădătă,
Iar alta făcând trafic cu farmecul ei dus.

Iar eu priveam cu pizmă la ființele mizere
Ce-aleargă cu fervoare spre un abis căscat,
Și, bete de-al lor sânge, continuă să prefere
Durerea-eternă morții, neantului - un iad.


 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Dădacei


Dădacei mare-n suflet, ce-o pizmuiai, ursuză,
Și care-și doarme somnul umil sub o peluză,
Ar trebui să-i ducem un buchețel de flori ;
Sărmanii morți, sub iarbă, sunt multe-ndurători
Și, când Octombre-și pune, luând uscături din arbori,
Posacele lui vânturi să bată printre marmori,
Ei socotesc că viii sunt poate cam ingrați,
Căci dorm pe sub pilote, cu somnul împăcați,
În timp ce, roși de-o neagră, morbidă reverie,
Sărmanii morți sunt pururi lipsiți de companie.
Schelete degerate, merinde pentru viermi,
Ei simt simt cum se adună zăpezi și multe ierni
Și secolul se scurge și nu e nici o rudă
Mormântul lor în ruină să-l curețe cu trudă.

Când se aud butucii troznind alene-n foc,
Când colo în fotoliu eu iau pe gânduri loc,
În seara de decembre ce pâlpâie, albastră,
De-ar fi s-o văd deodată șezând lângă fereastră,
Solemnă și venită din patul ei etern
La cel crescut pe vremuri sub ochiul său matern,
Ce aș putea să-i bâigui la inima-i pioasă,
La bietele ei lacrimi de bonă credincioasă?


traducere Octavian Soviany



Charles Baudelaire - Sufletul vinului


Al vinului viu suflet cânta în butelie:
-O omule, doar ție, făptură de prisos,
Din temnița-mi de sticlă, cu ceara-i purpurie
O să-ți închin un cântec fratern și luminos.

Eu știu că e nevoie de multă-anevoință,
De sârg și de sudoare, de soare-nflăcărat.
Să dobândesc un suflet și să primesc ființă,
Dar nu voi fi cu tine malefic sau ingrat,

Căci bucuros eu intru în gâtița flămândă,
A omului ce vine, de muncile lui frânt,
Iar pieptul său cel molcom e ca o criptă blândă
Unde mi-e mult mai bine ca-n recele-mi mormânt.

Nu îmi auzi refrenul cel vesel de dumineci,
Speranța ce se-aude pulsând în sânu-mi san?
Cu coatele pe masă și suflecat la mâneci
Vei știi să mă glorifici și să îmi dai mulțam.

Eu o să- ți fac femeia ca raza dimineții,
În fiul tău voi pune vigoare și culori
Și-o să-i fiu acestui fragil atlet al vieții
Uleiul care-i face mai tari pe luptători

Plonja-voi dar în tine în chip de ambrozie,
Sămânță aruncată de-un div Semănător,
Ca din iubirea noastră să nasc-o poezie
Ce suie către Domnul, ca tija unei flori.


 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Vinul peticarului


Ades, în pâlpul roșu de felinar, ce-și zbate
În vânt și flăcăruia și sticlele-afumate,
Într-un foburg cu aer de labirint maurdar,
Pe unde vezi mulțimea cum colcăie ilar,

Se-arată peticarul sărman și plin de riduri
Ce umblă ca poeții, izbindu-se de ziduri
Și fără ca să-i pese că-i poate spionat
Se lasă de proiecte himerice purtat.

Rostește-n voie predici, dictează legi la nații,
Distruge ticăloșii, salvează condamnații
Și pe sub cerul care e ca un baldachin
De propria-i virtute se–mbată ca de-un vin.

Da, oameni din aceștia, c-un greu menaj în spate,
Împovărați de munca lor grea și de etate,
Sleiți pe sub bulendre ce zdrențuite li-s,
Borâți fără odihnă de marele Paris,

Trec parfumați de-o boare de poloboc acrie,
Urmați de soți ce parcă se-ntorc din bătălie
Purtându-și, vechi drapele, mustățile-n triumf.
Bandiere, flori și arcuri mărețe de triumf

Li se ridică-n față, magnifică magie,
Și în uluitoatea și limpedea orgie
De trâmbițe și goarne, urale mari și sori
Ei dăruiesc poporul cu gloriile lor.

Tot astfel omenirii, cu traiu-i ușuratic.
Îi varsă vinul aur, precum Pactolul antic
Prin gât de om cîntându-și străvechile bravuri
Și dominând, ca regii, umanele naturi.

Spre-a-i legăna molatic, scutindu-i de durere,
Pe-acești bătrâni nevolnici ce-expiră în tăcere.
Ros de căință, Domnul le-a dăruit somn lin
Iar omul la aceasta a mai adaos vin.



traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Vinul singuraticului


Ocheada ce ne-o face anume o galantă
Ca raza albă-a lunii, cu farmecu-i buimac,
Atunci când se oglindește alene într-un lac
Și-și scaldă-n valuri line mândrețea nonșalantă,

Sau scuzii cei din urmă ce-i are un jucător,
Ori gura libertină a zveltei Adeline,
O muzică de noapte cu sunete caline,
Ce, dând ecou durerii, ne umple de fior,

Nu prețuiesc atâta, butelie profundă,
Cât tarile balsamuri ce burta ta fecundă
Pentru poet le ține în tainițele ei.

Tu-i dăruiești speranță și viață și junie,
Și-orgoliul, o comoară ce chiar și-n sărăcie
Ne facem să ne credem egali cu niște zei.


traducere Octavian Soviany

 

Charles Baudelaire - Vinul amanților


Ce clar e spațiul, draga mea!
Fără căpestru sau zaba.
Ne îndreptăm călări pe vin
Spre-un țărm feeric și divin

Precum doi îngeri torturați
De un neobosit nesaț
Prin diminețile-azurate
Urmăm miragii-ndepărtate

Cuprinși în legănări lejere
De un vârtej, precum un gând,
Și în deliruri paralele

Alături, soră, înotând,
Vom merge, cu aripi deschise,
În paradisul meu din vise


traducere Octavian Soviany



Charles Baudelaire - Distrugerea


În jurul meu plutește un Demon zi de zi,
Precum o siluetă de aer impalpabil,
El îl respir, simțindu-l cum arde, spre-a-mi stârni
Un dor pe cât de veșnic pe atâta de culpabil

Știind că-mi este duhul de artă iubitor
El poate să ia forma unei frumoase dame
Și inventând pretexte, precum un scamator,
Vrea să-mi deprindă buza cu filtrele-i infame.

Și mă conduce astfel, uitat de Dumnezeu
Răpus de oboseajă și răsuflând cu greu,
Spre iadul din Plictisuri, ca o pustietate,

Pornind să îmi arate, pe când eu tremur tot,
Veșminte terfelite, răni mari, însângerate,
Și-ntreg cortegiul roșu-al Distrugerii de Tot.



traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Femeile damnate


Întocmai ca o turmă pe țărmure culcată
Ele-și întoarnă ochii spre orizontul clar,
Iar mâinile-s unite, picioarele se cată
Cu o langoare dulce și cu frison amar.

Sunt unele cu nu au de confidențe silă
Și-n susur blând de apă, la umbră de boschet.
Se duc să își evoce iubirea juvenilă
Crestând o scoarța verde și crudă de puiet.

Și altele, ce umblă cu chipurile grave
Prin stâncării golașe și pline de viziuni,
Pe unde Sân-Antoniu văzu, ca niște lave,
Cu sânii goi, în cale-i cum ies tentațiuni,

Sunt și din cele care, la flama de rășină
Ce arde într-o grotă, cu glas tânguitor
Plângându-și, pocăite, a lor cumplită vină
Încep pe zeul Bacchus să-l cheme-n ajutor

Și altele, cu pieptul ascuns în scapulare,
Ce țin un bici în taină sub largul lor vesmânt
Și-ncep, în toiul nopții, prin crânguri solitare
Să caute-n durere un tulbure încânt.

Fecioare, demoni, monștri, pioaselor martire
Ce contestați realul prozaic și meschin
O voi, căutătoare de infinit, satire
Ce gemeți de plăcere și suspinați de chin

Voi, cărora eu însumi v-am colindat infernul,
Surori nefericite ce v-am iubit și plâns,
Pentru durerea voastră, nesațiu-vă, eternul,
Și urnele iubirii ce-n suflete le-ați strâns.


 traducere Octavian Soviany



Charles Baudelaire - Două surori


Curvia și cu Moartea sunt fete iubitoare,
Bogate-n sănătate, culante-n sărutat ,
Al căror păntec vergur, sub hanțele-i murdare,
Nicicând nu leagă roade, oricât e de arat.

Poetului sinistru, ibovnic fără stare,
Cu ură pe familii, cu trecere în iad,
Mormîntul și bordelu-i arată, fiecare,
Străin de remușcare,un căpătâi de pat.

Sicriul și alcovul, în blasfemii fecunde,
Ne dăruiesc cu rîndul, ca bunele surori,
Plăceri îngrozitoare și blestemați fiori.

Când mă îngropi, Curvie, în brațele-ți imunde?
Spre a-ți sfida rivala, o Moarte, ce aștepți
Să-ți pui cipreșii negri pe mirții ei infecți?



traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Fântâna de sânge


Îmi pare că-al meu sânge se scurge-n valuri, ca
Fântâna care ritmic s-a pus a suspina.
Eu îl aud cum curge și și îi ascult murmura,
Dar în zadar mă pipăi să aflu crestătura.

Când prin oras se scurge, în șiroirea-i grea,
El face câte-un ostrov din fiece pavea
Fiindu-i leac de sete la toată creatura
Și colorând sălbatic în roșu-aprins natura.

Eu m-am rugat adesea de vinu-nșelător
Să potolească groaza cea rea ce mă submină,
Căci vinul face ochiul limpid, urechea fină.

Și i-am cerut iubirii un somn liniștitor,
Iubirea însă este saltea de cuie dură,
Făcută ca să aibă femeia băutură.



traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Lauda Franciscăi mele


Iarăși te cinstesc din strună,
Tu, lăstar de voie bună
Din a inimii-mi genună.

Fii pe veci încoronată,
O femeie delicată,
Cu păcatul neîmpăcată.

Ca dintr-un benefic Lethe,
Beau la sărutări cu sete,
De pe gura-ți ce magnet e.

Când a viciilor furtună
Pe potecă îmi cășună,
Îmi apari tu, zee bună,

Precum steaua salvatoare,
În naufragiile amare…
Inima-mi ți-o pun pe-altare.

O, fântână de virtute
Și eternă iuventute,
Voce iar dă gurii-mi mute.

Ce fu josnic tu stârpiși,
Ce fu aspru îmblânziși,
Ce fu slab tu întăriși.

Când mi-e foame esti tavernă,
Când e noapte îmi ești pernă,
Călăuză-mi fii, eternă.

Dă-mi mai proaspătă vigoare,
Parfumată scăldătoare
Cu arome-amețitoare.

Strânge-mi șoldul cât se poate,
Cinga mea de castitate,
Apă de spălat păcate

Prețioasă besactea,
Pâine albă ca o nea,
Vin divin, Francisca mea.



 traducere Octavian Soviany



Charles Baudelaire - Alegorie


E o femeie mândră, puternică-n grumeje,
Ce-și lasă-n vin s-atârne bogatele ei meșe.
Ale iubirii gheare, al jocului venin
Pe pielea-i ca granitul s-au imprimat deplin.
Ea-i râde-n față morții și ia-n răspăr curvia,
Doi monștri-a cărot mână, muindu-și strășnicia,
În jocurile sale purtatu-le-a respect
La trupul ei puternic și falnicul său piept.
Ea are mers de zee și tihnă de sultană,
Iar în desfrâu se poartă precum o musulmană,
Ținându-ți sânii-n mână, boboci de trandafiri,
Întreaga omenire o-mbie din priviri.
Și știe mult prea bine, nerodnică fecioară
Și-n mersul lumii totuși atât de necesară,
Că sunt un dar de seamă-ale trupului mândrii
Ce fac a fi iertate oricare infamii,
Iar când veni-va noaptea, cu ceasul ei de doliu,
Mereu nepăsătoare de iad și purgatoriu
Se va uita la moarte, la chipul ei cel slut,
Fără căinți sau ură, precum un nou născut.



traducere Octavian Soviany

 

Charles Baudelaire - Beatrice


Prin locuri fară iarba, pe-un șes întins de zgură,
Când îmi spuneam odată durerea la natură.
Iar gândurile mele, ce-aiurea rătăceau,
De inimă pumnalul tăios și-l ascuțeau,
Văzui că-n plină ziuă începe să se pună
Deasupră-mi un nor negru, funebru, de furtună,
Ce aducea o ceată de demoni vicioși,
Părând pitici din snoave, ciudați și sângeroși.
Să mă privească rece au început deodată
Și, cum grăiește lumea despre-un nebun pe stradă,
I-am auzit vorbindu-și în șoaptă între ei
Pe când schimbau ocheade și semne câte vrei.

-Să-l contemplăm în voie: e o caricatură
Ce vrea să fie Hamlet la chip și la postură.
Cu ochii-i șovăielnici și părul lui zburlit.
Nu este oare comic acest nefericit,
Bufon de trei parale, ridicol gură-spartă
Care își joacă rolul cu suficientă artă
Și-și vrea compătimită pretinsele-i mâhniri
De vulturi și de greieri, de râu și trandafiri,
Ba chiar de noi, autorii acestei mascarade,
Spărgându-me urechea cu sute de tirade?

Aș fi putut (orgoliu-mi era până la nori
Și îmi punea mulțimea de demoni sub picior)
Să le azvârlu-n față sfidarea mea supremă,
Dacă n-aș fi văzut-o în ceata lor obscenă
-Cum nu păliră-n ceruri arunci toți sorii vechi?-
Pe zâna vieții mele, cu ochii-i neperechi,
Care râde cu dânșii în cor de-a mea durere
Și-i dăruia cu câte-o murdară mângâiere.


 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Lesbos


Tu, mama-atâtor jocuri și voluptăți eline
O, Lesbos, unde-n toiul frenecilor nopți,
Săruturile-s caldc ca zilele senine,
Și totuși răcoroase, ca pepenii cei copți,
Tu, mama-atâtor jocuri și voluptăți eline!

O Lesbos cu săruturi precum niște cascade
Ce merg să se arunce-n prăpăstii fără fund
Și curg scoțând întruna suspine sacadate
Secrete, furtunoase, furnicăind profund,
O Lesbos cu săruturi precum niște cascade

O Lesbos unde-atâtea Phrynee se iubiră
Și orice suspinare ecoul și-l găsi.
Întocmai ca pe Patmos toți aștrii te-admiră,
Iar Venus poate lesne pe Sapho-a pizmui.
O Lesbos unde-atâtea Phrynee se iubiră.

O Lesbos, țară caldă, cu nopțile-ți vrăjite.
Când, la oglindă, prinse de un steril fior
Fecioarele,de propriul lor trup îndrăgostite
Își mângâie, copt, fructul nubilității lor.
O Lesbos țară caldă, cu nopțile vrăjite.

Severul Platon poate să-ncrunte din sprâncene,
Tu-ți dobândești iertarea plătind sărururi mii
Regină a plăceriii, cu voluptăți supreme
Și-amorurile tale bogate-n dibăcii.
Severul Platon poate să-ncrunte din sprâncene.

Tu-ți dobândești iertarea cu marile-ți martire,
Cu trupuri ce-s pătrunse de doruri pe vecii,
Atrag de noi departe frumoasa ta zâmbire
Și-o fac să strălucească sub alte noi tării,
Tu-ți dobândești iertarea cu marile-ți martire.

Ce zeu să îndrăznească a-ți fi judecătorul,
Să-ți osândească fruntea cu chinuri de nespus.
Dacă-n cântar de aur n-a cântărit zăporul
De lacrimi ce spre mare, pe râuri, l-ai tot dus,
Ce zeu să îndrăznească a-ți fi judecătorul?

Ce mai contează legea de-i justă sau injustă,
Fecioare mari în inimi, iubindu-vă etern,
Urmându-vă în voie religia augustă,
Și fără să vă pese de cer și de infern!
Ce mai contează legea de-i justă sau injustă?
Sunt unic între oameni prin a lui Lesbos vrere
Și fetele-i în floare sortit sunt să le cânt.
De mic copil luai parte la negrele-i mistere.
Cu râs nebun și plânset sfâșietor pe rând.
Sunt unic între oameni prin a lui Lesbos vrere

De-atunci eu stau de veghe în vârful lui Leucate,
Precum o santinelă cu ochi pătrunzător,
Pândind în zare bricuri, tartane și fregate
Ce-abia-și vădesc conturu-n azurul arzător.
De-atunci eu stau de veghe în vârful lui Leucate

Spre-a ști dacă e bună și indulgentă marea
Și-n noaptea cu suspine ce țărmurele-l bat
Va readuce-n Lesbos, care și-a dat iertarea,
Cadavrul plin de vrajă-al lui Sapho ce-a plecat
Spre-a ști dacă e bună și indulgentă marea,

Al bărbătoasei Sapho, amantă și poetă,
Mai mândră decât Venus,cu palizii ei nuri,
Iar ochiu-acela negru, cu jalea lui secretă,
Învins-a-n frumusețe toți ochii de azur,
Al bărbătoasei Sapho, amantă și poetă.

Mai mândră decât Venus, stăpână peste nații,
Vărsând serenitatea-i cum nici o alta nu-i
Și toată avuția, a blondelor ei grații,
Pe-Oceanul, tare mândru atunci de fata lui,
Mai mândră decât Venus stăpână peste nații,

O Sapho, ce pierit-a în noaptea de blesteme.
Când renegându-și ritul și cultul inventat,
S-a dăruit pe sine, ca-n jertfele supreme.
Și s-a lăsat atinsă de-o mână de bărbat
O Sapho ce pierit-a în noaptea de blesteme.

Și de atuncea Lesbos întruna se lamentă
Și chiar de universul a prins a o slăvi
Își pune în suspine durerea violentă
Ce-o-nalță către ceruri toți țărmii ei pustii.
Și de atunci Lesbos întruna se lamentă.


 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Albatrosul


Din joacă, marinarii pe bord, din când în când
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase

Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.
 
 ------------------------variantă de traducere -----------------------
 
Adesea marinarii, voind să se desfete,
Atrag pe punți în cursă gigantici albatrozi
Ce însoțesc corăbii, în legănate cete,
Pe-abisuri îmblănzite prin jertfe de matrozi.

Dar cum se văd pe scînduri, stăpînitorii slăvii
Devin ne-ndemînatici și înduioșător
Își poartă vastele-aripi tîrîș pe puntea năvii
Ca vîsle ostenite pe laturile lor.

Fochistu-i necăjește și, șchiopătînd, dă zorul
Să imiteze mersul sfioșilor captivi -
Ridicol, slab și trîndav s-arată zburătorul
Intimidat de rîsul matrozilor naivi.

Poetul e asemeni monarhului furtunii
Ce vizitează norii rîzîndu-și de arcași -
Proscris pe sol, în prada prigoanei și-a minciunii,
De aripile-i vaste se-mpiedică în pași.

traducere de Panait Cerna
Publicată în „Convorbiri literare”, XXXV, nr. 3, 1 martie 1901.



 
 L'Albatros

Souvent, pour s'amuser, les hommes d'équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.

A peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l'azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à coté d'eux.

Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu'il est comique et laid!
L'un agace son bec avec un brûle-gueule,
L'autre mime, en boitant, l'infirme qui volait!

Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l'archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l'empêchent de marcher.


Din volumul "Charles Baudelaire - Les fleurs du mal", Larousse, 1993
 

Charles Baudelaire - Călătoria


Lui Maxime Du Camp

I


Copilul ce se uită la hărți sau la vreo stampă
Găsește că-i pământul cât jindul lui profund;
Ce mare e pământul privit de lângă-o lampă,
Ci-n amintirea noastră pământul e mărunt.

Pornim în zorii, cu mintea aprinsă de ispite,
Cu inima pătrunsă de-un crâncen apetit,
Și ducem, în balansul mareei liniștite,
Tot infinitul nostru pe-al mărilor finit.

Unii dorind să scape de-o patrie infamă,
Iar alții să-și mai uite de leagănul străbun,
Se duc să se scufunde-ntr-un ochi de magiciană.
Acea tirană Circe cu veninos parfum.

De teamă să nu fie schimbați în animale,
Din cer și din lumină bețivănesc zălud,
Iar gheața care-i mușcă și ziua ce-i dogoare
Șterg urmele lăsate pe față de sărut.

Dar călători în sine sunt cei pe care-i bate
Un dor etern de ducă, nebunii-aceia doar,
Urmându-și fără preget a lor fatalitate,
Ce spun: „La drum!” întruna, dar n-au de ce habar.

Cei ale căror jinduri se-aseamăna cu norii
Și-ntocmai cum visează asaltul un pifan
Visează neștiute și mari fantasmagorii,
Cu nume ignorate de spiritul uman,

II


Oroare! Ni-i destinul la fel ca o sfârlează
Cu salturile sale și valsu-i rotitor;
Și-n somn curiozitatea ne îmboldește trează
Ca un teribil înger ce dă cu biciu-n sori.

Ce stranie fortună-i să umbli fără țintă
Și orice scop să-ți pară că e destul de bun,
Așa cum face omul, ce veșnic se perindă
Și să-și găsească tihna aleargă ca nebun.

Ni-i sufletul o navă spre Utopii plecată:
Pe punte strigă-o voce: Cu ochiul treaz să fii!
Pe punte se aude o voce-nverșunată:
Amor…Plăcere…Glorii… Doar iad, doar stânci pustii!

O insulă ce cartul o strigă cu tărie
Ne pare-un Eldorado promis la călători;
Închipuirea care e gata de orgie
Doar un recif găsește-n ai dimineții zori.

Vrăjit de niște patrii cu țărmurii himerici
De ce să-l pui în fiare sau să-l azvârli-n val
Pe-acest bețiv ce singur și-a născocit Americi
Al căror vis îi face abisul mai amar?

Așa și vagabondul pe ulița clisoasă
Visează pretutindeni cerești împărății
Iar ochiul său găsește o Capuă făloasă
Oriunde o cocioabă se poate-ntrezări.

III


O călători fantastici! Ce nobile istorii
Citim în ochii voștri cu-adâncul lor mister;
Veniți și vă desfaceți bogatele memorii
Făcute din lumină de aștri și eter.

Vrem să pornim aiurea pe mările albastre;
Spre-a ne scăpa de-al ocnei otrăvitor plictis
Pictați-vă-amintirea pe spiritele nostre
Întocmai ca pe-o pânză cu orizont de vis.

Ei, ce-ați văzut?

IV


Văzurăm mulțimile de stele
Și valuri. Și nisipuri pe plaje am zărit
Și-n ciuda multor sile și nevoințe rele,
Ca și aici, acolo ades ne-am plictisit.

Iar gloria solemnă a soarelui pe mare.
Orașele-n amurguri, cu gloriile lor,
Ne aprindeau în suflet dorința răpitoare
De a ne pierde-n cerul cu magice lucori

Cetățile bogate, amurgurile, zorii
N-aveau nicicând acele fantastice magii
Pe care întâmplarea le săvârșea cu norii
Și față cu dorința am fost mai grijulii.

Din voluptăți Dorința mereu câștigă vlagă
Dorință, arbor falnic, plăcerea-i hrana ta
Și-n timp ce scoarța-ți prinde mai groasă să se facă,
Vor crengile-ți la soare de-aproape-a se uita.

Mereu vei crește încă, tu arbor mai vivace
Decât cipreșul? Totuși cu grijă-am adunat
Câteva schițe pentru albumu-vă vorace
O frați ce numiți mândru tot ce-i îndepărtat,

Am salutat ciudate divinități cu trompă,
Mari tronuri încrustate cu mii de scânteieri,
Palate de poveste și vis, a căror pompă
I-ar fi adus la ruină pe marii-vă bancheri

Bogate în podoabă și falnice veșminte,
Femei pe dinți și unghii deprinse-a se boi
Și magi ce-nvață șerpii din junglă să-i alinte.

V


Așa. Și mai departe?

VI


O minți ca de copii!

Spre-a nu lăsa uitării o parte însemnată.
Văzut-am pretutindeni, chiar fără-a-l fi cătat,
La mari și mici, în toată a oamenilor gloată,
Mereu același veșnic și plicticos păcat.

Femeia, sclavă proastă și numai josnicie,
Pe sine, doar pe sine slăvindu-se neghiob.
Bărbatul, despot lacom, pornit pe luxurie,
Gunoi într-o mocirlă și roabei sale rob,

Călăul ce triumfă, martirul ce suspină,
Serbările ațâțate de-al sângelui miros,
Puterea ce tiranii cumplit îi învenină,
Mulțimea-ndrăgostită de biciul nemilos.

Puzderii de religii cu-a noastră-ngemănate
Ce năzuiesc la ceruri. Sfințenia, aflând,
Precum în puf aceia cu gusturi delicate,
În flagelări și-n cuie prilejuri de încânt,

Flecara omenire, cu geniu-i îmbătată,
Nebună azi cum fuse și-n celelalte vremi,
Lui Dumnezeu strigându-i, din zbaterea-i turbată:
-Pe tine, domn și seamăn cu mine te blestem!

Și cei puțini, amanții-ndrăzneți ai nebuniei,
Care fugind de gloata mânată de destin
Își caută în opiu alin melancoliei.
Așa arată astăzi al lumii buletin.

VII


Călătoria științe amare ne învață.
Iar lumea monotonă și mică, azi ca ieri,
Ca mâine și ca veșnic ne seamănă la față:
O oază de oroare-n deșert de plictiseli.

Să pleci? Să stai acasă? Rămâi dacă se poate.
Sau pleacă, de-i nevoie. Sunt unii ce se duc
Și alții ce-n pitișuri încearcă a comgate
Dușmanul veșnic, timpul. Și sunt din cei ce fug

Mereu fără oprire, ca Ahasver aoară,
Și nu li-i pe potrivă nici tren și nici vapor
Să-nșele retiarul cu plasa lui fatală,
Iar alții îl omoară în camerele lor.

Când în sfârșit ne-o prinde sub talpa lui, haina,
Dorința și nădejdea ne-or lua un nou avânt
Și-așa cum altădată ne îmbarcam spre China,
Cu ochii duși în larguri și părul dus de vânt.

Vom merge să străbatem o mare de tenebre
Cu inimă voioasă de tânăr pasager,
Nu auziți cum glasuri vrăjite și funebre
Îngână; „Haideți, cei ce râvniserăți mai ieri

La parfumatul Lotus! Aici vă dau binețe
Grădini miraculoase cu fructe aurii.
Veniți să vă îmbete cu strabia-i blândețe
Această după-amiază ce nu se va sfârși.”

Ghicisem, după glasuri că-s umbre funerare,
Pilazii noștri-n preajmă-ntind brațele spre noi.
„Înoată spre Electra-ți!” - ne spune cea la care
Îi sărutam pe vremuri genunchii amândoi,

VIII

O Moarte, căpitane bătrîn, vom da năvală,
Pe nava ta. Ne poartă departe de plictis!
Și mările și cerul aici sunt de cerneală,
Dar inimile noastre de raze pline ni-s.

Ne toarnă din otrava-ți care îmbărbătează,
Făcându-te dorinței ce o nutrim ecou,
Și-afundă-ne-n abisuri, rai, iad, ce mai contează,
Ca în necunosturi să dăm cumva de nou.


 traducere Octavian Soviany

Jacques Prevert - Timp frumos


Un pământ roditor
O lună cumsecade
O mare bucuroasă de oaspeţi
Un soare surâzând
Deasupra apei
Copilele sărace
Şi toţi băieţii de pe lume
Se lasă pradă celei mai profunde bucurii
Nu va mai fi vară nu va mai fi iarnă
Nu vor mai fi toamnă primăvară
Numai timp frumos tot timpul
Şi Dumnezeu zvârlit din raiul pământesc
De-aceşti copii simpatici
Ce nu-l mai recunosc drept părinte-al lui Adam şi-al Evei
Se duce la uzină să-şi caute de lucru
De lucru pentru el şi pentru al său şarpe
Dar nu mai sunt uzine
E numai
Un pământ roditor
O lună cumsecade
O mare bucuroasă de oaspeţi
Un soare surâzând
Şi Dumnezeu cu a lui reptilă
Stă locului
Şi fluieră a pagubă mofluz
Depăşit de evenimente.

Jacques Prevert - Lupta cu îngerul


Nu te duce.
Totu-i dinainte aranjat
meciul e trucat
şi când o s-apară el pe ring
învăluit în fulgere de magneziu
vor intona asurzitor un Te Deum
şi-nainte chiar de te-a scula de pe scaunul tău
ei au să-ţi bată clopotele din răsputeri
au să-ţi azvârle-n obraz
buretele sfinţit
şi n-o să ai timp să-i zbori în pene
au să se năpustească asupra-ţi
iar el o să te lovească sub centură
şi-o să te prabuşeşti
cu braţele puse stupid în cruce
în rumeguş
şi niciodată n-o să mai poţi face dragoste.

Jacques Prevert - Copiii care se iubesc


Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Lângă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbra tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.