Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Héctor P. Agosti- Brâncuşi





Sfântul Ioan al Crucii a putut asculta muzica
inefabilă a „singurătăţii sonore”.
Brâncuşi ne inundă
cu sonora lui linişte
E o muzică patetică şi în acelaşi timp
senină, ca şi cum ne-am simţi deodată aidoma primului
om de la purcederea lumii,
uluiţi de imensa linişte , dar copleşiţi
în acelaşi timp
de reala şi profunda sa sonoritate.
La Brâncuşi parcă s-ar fi împlinit
profeţia lui Antonio Machado:
că vorbesc doar inima şi piatra,
o piatră redevenită inimă prin graţia poeziei şi o
şi mai tare inimă în neîntreruptul ei dialog
liniştit.
Omul descoperă astfel o dimensiune rotundă.
Se află el însuşi în faţa lumii,
se află el însuşi în lume,
se află el însuşi în sine:
se poate contempla în totalitatea lui
de fiinţă totală.
Iar liniştea se populează de muzici,
deoarece Brâncuşi face ca omul să se nască
în înfiorare.

Trad. Ion Caraion

Konstantinos Kavafis - Cuvântul şi tăcerea






“Dacă vorbele n-au nici un înţeles, tăcerea e preţioasă”- proverb arab

“De aur e tăcerea şi de argint Cuvântul.”
Care profan rostit-a astfel de blasfemie?
Ce asiat zănatic, orb şi mut, sfidând la fel destinul orb şi mut
care nebun, străin de lume, duşman
virtuţii, a numit sufletul o himeră, cuvântul de argint?
Singurul dar al nostru  atotcuprinzător,
tristeţi şi-avânt, iubire, bucurie,
singurul fapt uman în tot ce-avem sălbatic!
Tu care îl numeşti de-argint nu ai credinţa
în viitorul dezlegând tăcerea, în tot ce-ar însemna
 cuvânt de taină
Neînţelept eşti, mersul nainte nu te-ncântă-
cu ce nu ştii-tăcerea de aur-te hrăneşti.
Eşti bolnav-căci tăcerea-i neştiutoarea-i boală,
iar Cuvântul cel cald şi-atrăgător-sănătate,
Tăcerea –i umbră, noapte; Cuvântul-plină zi.
Cuvântul adevăr e, viaţă-nemurire.
Să cuvântăm întruna, tăcerea nu-i a noastră
de vreme ce ni-e chipul după al Vorbei chip.
Să cuvântăm întruna, căci gândul sfânt din noi e
vorbirea cea de abur a sufletului mut.


15 ianuarie 1892

Trad. Elena Lazăr

Yannis Ritos – Simfonie de primăvară




I
Voi părăsi
piscul alb acoperit cu zăpadă
ce încălzea cu un surâs rece
nemărginita mea singurătate.
Îmi voi scutura de pe umeri
cenușa aurie a aștrilor,
așa cum vrăbiile
își scutură zăpada
de pe aripi.
Așa modest, omenos, întreg
așa preabucuros și neprihănit
voi trece
pe sub acaciile înflorite
ale mângâierilor tale
și voi bate
în geamul prealuminos al primăverii.
Voi fi băiatul cel bun
care le zâmbește lucrurilor
și sie însuși
fără șovăire sau neîncredere.
Ca și cum nu aș cunoaște
chipurile palide
ale amurgurilor de iarnă,
lămpile din casele pustii
și trecătorii singuratici
pe sub lumina lunii
în august.
Un copil.



II
Îmi închisesem ochii
pentru a scruta lumina.
Orb.
Arsesem flacăra
pentru a respira.
Nopțile
ascultam foșnetul tăcerii
iar răsuflarea zâmbetului
nu cunoștea pocăința.
Să îmi curgă lacrimi
pe mâinile-mi diafane
cuprins de o bucurie diafană
ce nu cunoaște dorința.
Nu dezmierdări. Nu vise.
Mai departe.
Acolo unde visul se năruie
și pieirea își află pierzania.
Și ai venit tu.



III
Privește iubito
cum te privesc
mâinile mele îndurerate.
Ca doi copii orfani
care plângeau seara
fără pâine
și au ațipit tremurând
în zăpadă.
Înghețaseră, dar nu cerșeau.
Țineau
o floare tăcută
și se jucau gingaș și stângaci
pe drumurile desfundate.
Iubito
privește cum șovăie
mâinile mele întunecate.
Cum se poate deschide
această poartă a luminii
pentru mine care nu am cunoscut
nici umbra unei sclipiri?
Sfios stau afară în frig
și privesc ferestrele mari,
trandafirii luminați
și cristalele
și îmi tot spun să pornesc la drum
înspre noaptea știută
și tot stau
în fața ușii tale.
Nu mă chema încă.
Hai să prelungim
aceste ceasuri tulburi,
preapline
în care două lumi
se întâlnesc
în care două glasuri grave
plutesc
pe o coardă de argint
și un strop de rouă
tresaltă și se leagănă
în floarea nopții.
Aici va sta,
acolo va cădea.
Iubito
ce se pregătește pentru noi
sub privirile zeilor
în spatele acestei revărsări de lumină?
V
Bătaia clopotelor luminii
ne întâmpină
pe țărmul auriu al mării.
Aurora trece pe nisip
abia umezindu-și tălpile goale
în undele de aur.
O tânără fată
a deschis fereastra
și i-a zâmbit mării.
Și-a închis ochii în fața luminii
pentru a scruta în străfunduri
strălucirea surdă
a zâmbetului ei.
Ascultă toaca
bisericilor de la țară.
Vine de foarte departe
de la foarte mare adâncime.
De pe buzele copiilor,
din neștiința rândunelelor,
din curțile albe, duminica,
din caprifoiul și hulubăriile
caselor sărăcăcioase.
Ascultă toaca
bisericilor în primăvară.
Sunt bisericile
ce nu au cunoscut răstignirea
și învierea.
Au cunoscut doar icoanele
Băiatului de doisprezece ani
cu o mamă gingașă
care îl aștepta seara în prag,
și cu un tată pașnic care răspândea mireasma de ogor
și purta în ochi solia
viitoarei Maria Magdalena.
Hristoase al meu
ce ar fi fost drumul tău
fără smirnă și fără nard
pe picioarele tale prăfuite?
Departe, departe
priveai
cerul
cu un surâs de azur
în timp ce mirul spicelor
și pașii femeilor
râdeau
în fața ferestrei tale.
Iubito,
culegând mușețel
și privind marea
vom spune iarăși
rugăciunea noastră din copilărie
laolaltă cu păsările și cu frunzele.
Și de departe, din străfunduri toaca
bisericilor copilăriei
va cânta cântecul
gingașului Nazaret
peste câmpiile înverzite.



VI
Iubito
viața și bătaia aripilor mele
țin doar o clipă.
Nu vezi
pe pielea mea
strălucirea primei deschideri?
Nu auzi
în fibrele mele
mii și mii de aripi ale unor mici ciocârlii
pe care de-abia le-a atins
prima rază
a zorilor?
Cât sunt de tânăr.
Cât sunt de tânăr
la adăpostul pleoapelor tale.
Mușchiul de pământ
de pe bătrânele izvoare
ce își adună lacrimile de argint
în oglinzile albastre ale cerului
doarme îndărătul ochilor mei
care te privesc.
Nici o ruptură.
Amintirea despărțirilor
nu îmi zbârcește mâinile
pe care zorii le-au prins în căușul mîinilor tale.
Pe buzele tale gust
verdeața de la țară
și legendele mării.
Căldura trupului tău
mă îmbracă în veșmântul soarelui.
Pecetluiește răsăritul
din ferești.
Cugetările și stihurile
se prelungesc în noapte
iar din patul nostru noi
de-abia le auzim glasurile
ca niște sporovăieli de bețivi
care îi vorbesc propriei umbre
și lunii nevolnice.
Lumina din părul tău de prințesă
acoperă umerii nopții.
Aștrii se cufundă
în adâncurile ochilor tăi
și noi înflorim
încrezători și frumoși
asemenea creaturilor
în prima zi a Domnului
când nu întrebaseră și nu se minunau de nimic.


VIII
Mi-am azvârlit
armura
pe coridorul tău luminos.
Eram gol când am bătut
la ușa iatacului tău.
Scăldându-mă în strălucirea
așteptării
unei vieți depline
de pe trupul meu se scurgeau
picăturile soarelui.
Și atunci când patul s-a deschis
înspre cerul inundat de lumină
mi-am depus la picioarele tale
ultima-mi mască.
Astfel
un zeu a abandonat
împovărătoarea lui putere
și elogiile lingușitorilor.
Înveșmântat
în aripile albe ale neprihănirii
a venit să își încolăcească gâtul
în jurul coapselor trandafirii
ale Ledei.
Acolo și-a recunoscut dumnezeirea
și a scris cu ciocul
pe carne
poemul Elenei.
Iubito
tot sufletul îmi tremură,
frunziș al recunoștinței.
Mă rog în genunchi.
Doamne al meu, Doamne al meu
dragostea mea dispăruse
ca să mă bucur și să pricep
măreția ta.


IX
Murmurul serii
și sclipirile iasomiilor
așteaptă un răspuns
în fața pragului nostru.
Ce vor de la noi?
Ce ne aduc?
Trupul tău gol
trupul tău gol
gol-goluț
împlântat în inima nopții
răsărit de aur
– lumina întrupată.
Gol
înfășurat în trupul tău
fără de flori, glas și cântec.
Nici o altă lumină
să nu umbrească lumina
ce răsare din carnea ta.
Dragostea
mai mare
decât tăcerea
îl unește pe Dumnezeu cu omul
și umple nemărginita prăpastie
cu aripi și flori.
Închid ochii.
Trăiesc și iubesc.
O coardă muzicală
întinsă pe trupul tău
veghează și răspunde
vigorii cerului
și pământului.
Un geamăt de fericire
se înalță din măruntaiele pământului
din peșterile pădurii
străbate timpul
și spațiul
în noaptea înmărmurită.
Înlăuntrul său se zvârcolește
întreaga viață și întreaga moarte.
Mijește de ziuă,
Liniște.
Oboseala zeilor.
Cine este?
O rază bate
cu degetul ei mic
în geamul închis.
Nu vorbi.
Două trupuri goale
strălucesc prin brumă –
două berze
neclintite
pe acoperișul lumii
mai presus de solemnitatea
câmpiilor în floare de dimineață.


X
Iubire, iubire
nu mi-ai adus
nici o firimitură de lumină ca să pot cina.
Nemâncat, gol și fără lacrimi
colindam prin munți
și îmi aținteam ochii neînduplecați
înspre cer
căutându-mi răsplata
tăcerii și a cântecului.
Gingașele amurguri,
culmile domoale ale munților
și serile strălucitoare de vară
mă întrebau unde ești, iubire.
Și eu nu aveam ce să răspund
și plecam în tăcere
azvârlindu-mă la pământ
ca să îmi ascund umilința.
Zorii pământii
își rezemau pe pervazul meu
bărbia lor străvezie,
își pironeau ochii lor mari și albaștri
pe fruntea mea lată
și mă priveau cu amărăciune,
cerându-mi să mă dezvinovățesc.
Ce să răspund, iubire?
Și treceam pragul
îmi scuturam părul negru corb în lumină
și le cântam în lung și în lat vânturilor
cântecul „nesupusului”.
Încăpățânat, palid și trufaș
priveam lumea și strigam:
” Nu am nimic,
toate sunt ale mele”.
Și totuși un glas de copil
plângea stăruitor înlăuntrul meu
fiindcă nu veniseși, iubire.
În nopțile de primăvară
când polenul aștrilor
și al florilor
veghea pe pielea mea
o sclipire îndurerată
se târa prin sufletul meu nemărginit
fiindcă întârziai să vii, iubire.
De aceea chiar și cele mai strălucitoare stihuri ale mele
aveau ascuns în inima lor
zvâcnetul unui suspin
fiindcă lipseai din inima mea, iubire.
Când rătăceam
în singurătatea toamnei
prin pădurile golașe
căutând cu degetele strânse
soarele care se ridica palid
pe deasupra lacurilor înghețate,
pe tine te căutam, iubire.
Și atunci când îmi întorceam
ochii de la pământ
și ciuruiam cu priviri de foc
zidurile nopții
era pentru că nu voiam să plâng
pentru că nu te gândeai la mine, iubire.
Căutându-l pe Dumnezeu
te căutam pe tine.
Așteptându-te pe tine
mi-am umplut grădinile
cu crini albi
ca să-ți afunzi în ei pulpele
în serile argintii
în care luna îți stropește cu rouă
chipul tău preaslăvit din fildeș.
Pentru tine, iubire, am pregătit totul
și dacă am învățat să cânt atât de dulce
a fost pentru că în chiar glasul meu
căutam să găsesc urmele pașilor tăi
căutam să sărut
fie și numai praful umbrei tale,
iubire.


  XI
Eu care am dormit
(atâția ani)
fără foc, fără opaiț
eu care îmi îmbrățișam doar
umbra mea tăcută
mi-am dezvelit buzele
ca să preaslăvească
venirea ta.
Atât de sărac eram, iubire,
atât de sărac
încât nu aveam în palmă nici o mângâiere
ca să îmi cumpăr ceasurile
în care nu aveam obolul unui sărut
ca să-l dau căpitanului umbrelor
să mă treacă pe celălalt mal.
Toată viața mi-am risipit-o
săpând în pustie
și așteptând fără să o cunosc
sămânța privirilor tale.
Călit
de amărăciune
și de veghe
m-am învrednicit de sosirea ta.
Îți mulțumesc.
Îți mulțumesc.
M-am născut ca să apuc
să dau binețe pe marginea drumului
soarelui din ochii tăi.
Dacă nu ai fi venit, iubire,
ce i-aș fi răspuns lui Dumnezeu
când într-o noapte
dedesubtul torțelor aștrilor
m-ar fi întrebat
cum am arat pământul,
cum am folosit
semințele florilor
pe care mi le-a încredințat?
Lasă-mă să plâng
pe genunchii tăi
în mijlocul binefăcătoarelor tale mângâieri.


XII
Plăsmuind flori netrebuincioase
am uitat să trăiesc.
Dincolo
de gratiile cărților
am întemnițat chipurile
trandafirii ale zilelor.
Degetele
săruturilor neîngăduite
se înfiorau moarte
pe găurile flautelor.
Cine a ghicit
moartea trandafirilor
și lacrimile miresmelor
în sunetele neîntinate
și pe fruntea înălțată cu trufie?
Lumina galbenă
a lămpii
îmi înlăcrima mansarda
în vreme ce glasurile câmpurilor
și ale păsărilor
se revărsau în noaptea nesfârșită
de iulie.
Afară
marea și cerul.
Înăuntrul
figura anchilozată
mâinile goale.
O umbră violet
umplea de praf oglinzile
și buzele.
Pe când mâna ta strălucitoare
străbătea noaptea
pe ceasul stricat din colț
limbile zorilor răspândeau o lumină fosforescentă
și cucul mort
vestea primăvara.
(Doamne, cum au tresăltat
draperiile neclintite.)
Zilele mele cele moarte
nu muriseră.
Te așteptau tăcute
în spatele ușii închise
asemenea unor fete
ce nu cunosc dragostea.
Cum vei plăti acum
o moarte îngropată
sub dezmierdările tale?
Un copil care s-a culcat
după douăzeci și opt de primăveri
ca să se trezească în mâinile tale?


XIII
Ceasuri trandafirii
toamne trandafirii.
Vremea surâde, surâde,
curge ca un râu de sănătate
printre oleandri.
Afară amiaza aurie
arde în vinele
greierilor.
Auzim glasurile copiilor
care se scaldă în soare
și în mare.
Știm cârciumile de la țară
ascunse în pădure
ceva mai sus de țărm.
Pe geamurile lor spălate
râd reflexe
verzi-albăstrui.
Lumina răcoroasă
își mijește ochii
la adăpostul arborilor.
De-ar muri săracii
la poarta veșniciei,
bătând în ea fără să fie auziți,
închizându-și ochii
pe verdeața trecătoare
ce chezășuiește veșnicia.
Suntem încredințați
în fiorii noștri de pământeni,
gustăm din veșnicie.
Nu e nici teamă, nici invidie.
Hotărâți, blânzi și buni
mângâiem
în bucuria noastră
toate făpturile lumii.
Îți strâng mâna.
Ce îmi lipsește
ca să urăsc viața?
Bărcile albe ancorate,
umbrele pescărușilor
se profilează
pe nisipul ud
și pe carnea ta.
Nici o sirenă nu șuieră.
Nimeni nu se strămută.
După-amiază călduroasă, aurie.
Popas al Nemărginirii
– inima noastră.


XIV
Ne întindem mâinile
în soare
și cântăm.
Lumina ciripește
în vinele ierbii
și ale stâncii.
Strigătele vieții
au încordat crengile,
arcuri ale puterii.
Scoarța copacilor
verde și lucioasă
strălucește
– rochie dungată ce plesnește
pe pieptul necopt al unei țărănci.
Cum ne iubim
trupurile noastre făcute pentru dragoste.
Nu ne chemați să plecăm.
Închiși în trupul nostru
ne aflăm pretutindeni.
Fiecare pasăre
ce se cufundă în albastru
fiecare buruiană
ce încolțește la marginea drumului
ne aduce vestea Domnului.
Oamenii
trec pe lângă noi
frumoși, iubiți
înveșmântați
în visul nostru, în tinerețea
și în dragostea noastră.
Iubim
cerul și pământul
oamenii și animalele
reptilele și insectele.
Și noi suntem
toate laolaltă
cerul și pământul.
Trupul nostru mândru
de frumusețea bucuriei.
Mâna noastră atotputernică
de elamnul dragostei.
În palma dragostei
încape universul.


XV
A meritat să existăm
ca să ne întâlnim.
Sărutul nostru a pecetluit
tăcerea veșnică.
Nu mai rămâne gol
nici măcar un colț trandafiriu
al celulelor noastre.
Nimic altceva.
Nimic altceva.
să plece umbrele și luminile
de pe fruntea ta fragedă.
Aruncă în foc
cununile uscate de laur
ce zbârcesc strălucirea
iatacului dragostei noastre.
Ce va adăuga o diademă
la diadema
părului nostru dezmierdat de sărutări?
Se înnoptează.
O fulgurare albă plutește
deasupra pădurii umbroase
– un șirag de porumbei
– mângâierile noastre viitoare.
Iartă-mă, iubire,
că-n seara asta cânt
ceasurile argintii
în care ar trebui să-mi înalț mâinile
înspre stelele părului tău.
Le arunc o firimitură
privighetorilor rănite
care odinioară îmi hrăniseră rana
cu lumină.


   XVI
Bucurie, bucurie.
Nu ne pasă
ce urme va lăsa sărutul nostru
în timp și în cântec.
Am atins
marele fără de scop
care nu-și caută scopul.
Dumnezeu
se împlinește pe sine
în sărutul nostru.
Îndeplinim mândri
porunca nemărginirii.
O mică fereastră
vede lumea.
O vrăbiuță spune
cerul.
Taci.
Pe unduirile buzelor noastre
sălășluiește absolutul.
Tăcem și ascultăm
în albastrul serii
răsuflarea mării,
asemenea pieptului unei fete fericite
care nu-și poate cuprinde
fericirea.
A căzut o stea.
Ai văzut?
Tăcere.
Închide ochii.


XVII
Înveșmântat în strălucirea
mângâierilor tale,
străbat cutezător
pădurea nopții.
Nimeni nu poate
pângări
marginile patului nostru.
Furtunile n-au decât să vină
să spargă oglinzile din grădini.
Zăpada-mi poate bloca ușa.
Noaptea
n-are decât să acopere cu palma-i
ultima lucarnă.
Eu voi arăta ploii
acest trandafir primăvăratic
pe care mi l-au lăsat pe mâini dezmierdările tale
și voi surâde vesel
în singurătatea mea.
Ce osândă va putea șterge
prealuminoasele urme
ale ochilor tăi?


XVIII
Îmi închid pleoapele
în noaptea tihnită
și aud ciripind miriade de aștri
acolo unde degetele tale s-au prelins
pe trupul meu.
Sunt
cerul înstelat
al verii.
Grație iubirii tale
am devenit atât de profund
și de frumos, atât de mare
încât nu mă mai poți
îmbrățișa.
Iubito,
haide să împărțim
darurile pe care mi le-ai adus.
Iată pădurea se încovoaie
sub greutatea florilor și a frunzelor ei.


XIX
Seara se apleacă.
Un mănunchi de trandafiri
în părul tău.
Gingaș, gingaș.
Se apleacă.
Privesc orele
luminoase
ce se topesc în adâncimile
chipului tău.
O rândunică
glăsuiește
în amurg.
Doi oameni.
Umbra lor pe drum.
Nu băgăm de seamă.
O mică strălucire
caută să se facă ascultată.
Nu suntem aici.
În afara mâinilor noastre
nu mai există nimic.
Nimic.
Polenul sărutului nostru
se pregătește
cu sclipirile lucrurilor.
Ce frumos se înfioară,
se adună ele
pe trupul tău.
Prin ochii tăi
iubito,
privesc lumea.
Și seara,
slujitoarea iubirii,
sporește miresmele din părul tău
stropește cu trandafiri patul nostru.
Noaptea desăvârșește nemărginirea
pentru a înflori în sângele nostru.
O stea căzătoare ne va șterge
crisparea.
Cât de nouă este umbra
în noua noastră atingere.
Nu mai știu să cânt.
Îți aparțin.
Viața îți aparține.


XX
… Seara de vară
a intrat pe fereastră
în camera albă
a casei mele părintești.
Întins
pe patul copilăriei mele
cu pleoapele pe jumătate închise
ascultam stelele și greierii
ce fredonau pe câmpuri.
La lumina lămpii inimoase
mama înflora
o ancoră din mătase albastră
pe șorțul meu de in.
Mâinile ei gingașe se perindau
peste focul luminos
– păsări albe
pe lacul tihnit al inimii mele.
Ancora înflorată
ținea zdravăn legate
în micul port al insulei noastre
bărcuțele molcome
și visurile mele.
Moartea nu a atins
verdeața grădinii noastre
și de la balconul nostru înflorit
nu a fluturat niciodată
batista despărțirii
înspre marea nemărginită.
Necunoscutul dormea
senin
la umbra mamei.
Iar eu
care nu știam nimic
îl vedeam pe bunul Dumnezeu
zâmbindu-mi
dindărătul ferestrei deschise
printre tufele aurii de stele.
O mireasmă de ierburi crude și de iasomie
se legăna în aerul blajin.
Și un picior sprinten
ca pasul radios al Îngerului
ne cutreiera casa.
Era pasul tău, iubire,
ce căuta de atâția ani
să mă întâlnească
în lumina lunii de vară.
Și eu vegheam
ascultându-ți pasul
ce umplea de cântec
inima lumii
și inima mea.
În seara asta simt din nou
în afara casei noastre
umbra ocrotitoare a Îngerului.
Iubire, tu mi-ai adus înapoi
păsărelele albe ale mamei
și această ancoră ce leagă
în portul tăcut
bărcile rănite.
Toată frumusețea mea se adună
ca să împodobească părul tău.
Și toate lucrurile dulci și gingașe
care erau ale mele, dar deveniseră parcă străine
și mă uitaseră
se întorc înapoi în mâinile tale
ca să se încălzească
să se trezească iar la viață
și să te sărute.


XXI
Părul tău
înmiresmează noaptea.
Pe pleoapa lunii
s-a uscat
lacrima îndoielii.
Împliniți,
sinceri
fără să cerem,
fără să așteptăm
atingem străfundurile
lumii.
În vinele diafane
ale florilor
ascultăm
pulsația trandafirie a timpului
ce se înrudește cu sângele nostru.
Ascultăm inima insectelor
și a frunzelor
palpitând alături de inima noastră.
Toate au venit
să-și încredințeze taina
în mâinile noastre.
Cum vom purta
pe umerii noștri dezmierdați de săruturi
întreaga fire?
Veacurile au pregătit îndelung
clipa aceasta
pentru ca veșnicia să se bucure
pe deplin de chipul ei luminos
în oglinda sărutului nostru.
A sosit plinirea.
Nu mai rămâne nimic altceva.
Acoperă-mă.
Mă tem, iubito.
Cum poate pământul
țină în mâinile lui
atâta fericire?
O piatră va crăpa
geamul tăcerii.
Și suferința își va sprijini
fruntea ei palidă
în palma gânditoare.
Sfârșește trandafirii
înainte de a se ivi crăpătura,
înainte ca din rană
țâșnească iarăși
cântecul nesecat.


XXII
În seara asta noaptea s-a oprit
la dragostea noastră.
Te infiori iubito
înveșmântată
în răcoarea argintie a lunii.
Tăcerea plutește prin aer.
Teama stăruie
pe vârfurile ochilor
și ale degetelor noastre.
Pasăre înfricoșată
încă necoaptă
sărutarea noastră
întreabă:
Dragoste, de ce ai venit?
Dacă pleci, dragoste?
Noi te-am înveșmântat
cu tot soarele
cu toată inima noastră
și când te vei rătăci
la întorsătura drumului
odată cu tine se vor rătăci
– pulbere albă sub pasul tău
stelele, păsările și florile.
Ție ți-am dat totul.
Nu am ținut nimic pentru noi.
Vom rămâne singuri
cu mâinile întinse
– o invocație încremenită
care să te cheme
și să audă propriul ei strigăt.
Gustul cerului se leagănă
și bucuria noastră este atât de amară
ca și cum ar fi plecat și noi am chema-o.
Aplecați
în barca înflorită
ne umezim degetele
în marea frământată
simțind până în străfund
fiorul veșniciei timpului.
Lumina se ivește
din unduirile aurii
ale mării tenebrelor.
Drumul haosului
sclipește întins
și barca brăzdează
spuma cea fără întoarcere.
Mă las în voia
ritmului tainic.
Nu mă trezi.
Încrezător,
fără vreo putere
în puterea sângelui
voi dormi
în vreme ce trandafirii mâinilor tale
vor veghea pe umerii mei.
În somn voi auzi
plescăitul velelor
și răsuflarea vânturilor.
În față
un zeu tăcut
va vâsli domol
și în părul tău vor scânteia
țăndările diamantelor
picăturile incolore
ale lunii
și ale apei.
Nu mă trezi.
De ce să ne împotrivim?
Ce am câștigat
atât amar de ani cât am mers neîmblânziți
împotriva valului?
A rămas doar truda
iubita trudă
fiindcă altceva nu am avut de iubit.
De-am adormi
la prora înflorită
fără să visăm.
Valul cunoaște
mai profund decât cunoașterea noastră
scopul nostru ce vâslește
în același fără de sfârșit scop al Lui.







Traducere: Tudor Dinu


(Din vol. YIANNIS   RITSOS, SIMFONIE DE PRIMĂVARĂ, Editura Omonia, 2009)
Yiannis Ritsos – Simfonie de primăvară