Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Rabindranath Tagore- Tu m-ai făcut nesfârșită


 

 

Tu m-ai făcut nesfârșită
așa a fost plăcut înaintea Ta:
o gingașă cupă ce-o deșerți
și o-ndestulezi mereu cu proaspătă viață,
un flaut de trestie ce sună pe dealuri și prin văi
melodii veșnic noi suflând peste ele.
La nemuritoarea-ți atingere,
inima-mi îmbătată
inundă și-n valuri de nespus se revarsă.
Pentru darurile-ți nesfârșite,
ca să le pot primi,
am doar mâinile acestea strâmte.
Și timpurile trec
și tu-mi dăruiești
și mereu rămâne loc pentru a umple.

Tadeusz Rozewicz – Nu vă rușinați

 


Nu vă rușinați de lacrimi
nu vă rușinați de lacrimi tineri poeți.

Luna și noaptea înstelată
dragostea curată și ciripitul păsărelelor
să vă încânte.

Să nu vă fie teamă că zburați
stelele că le atingeți
comparați ochii cu stelele.

Să vă miște ghioceii
fluturașii galbeni
răsăritul și apusul soarelui.

Dați boabe porumbeilor blânzi
cu zâmbetul pe buze observați
câinii florile rinocerii și locomotivele.

Vorbiți despre idealuri
declamați ode ale tinereții
să aveți încredere în pietonii străini.

Cu naivitate să credeți în frumos
cu sentimente nobile să credeți în om.

Nu vă rușinați de lacrimi
nu vă rușinați de lacrimi tineri poeți.

Vicente Huidobro- Poezia este un atentat celest

 


 


Sunt absent, dar în fundul acestei absențe
e o așteptare de mine însumi
și această așteptare e un alt mod de prezență:
așteptarea întoarcerii mele.
Eu sunt în alte lucruri,
eu călătoresc dând puțin câte puțin din viața mea
unor arbori și unor pietre
care m-au așteptat de multe veacuri.
Au obosit de așteptare și s-au culcat.
Eu nu sunt și sunt.
Sunt absent și sunt prezent în ipostaza de-așteptare.
Ei doreau limbajul meu pentru a se exprima
și eu doream limbajul pentru a-i exprima.
Aici e greșeala, greșeala cea cumplită:
Neliniștit și vrednic de plâns
pătrund tot mai deplin în aceste plante,
îmi dezbrac toate veșmintele,
îmi cad cu-ncetul cărnurile moi,
scheletul meu e năpădit de scoarță,
și mă prefac într-un copac. De-atâtea ori
m-am preschimbat în alte lucruri...

E dureros și plin de gingășie.
Aș putea scoate un strigăt dar s-ar speria transubstanțierea.

Trebuie să rămân tăcut. Trebuie s-aștept în tăcere.



Trad. Francisc Păcurariu, Profiluri hispano-americane contemporane, Ed.pentru Literatură Universală,București, 1968

 

 

 

Edith Södergran - Țiganca

 


 


Sunt o țigancă dintr-o țară străină,
țin cărțile de joc în mâinile tuciurii pline de taine.
Trec zile și zile, mereu monotone și mereu felurite.
Îndărătnic îi privesc pe oameni în față.
Cărțile mele ard: Ce știu ei?
Știu ei oare că imaginile trăiesc?
Știu ei oare că fiecare carte-i un destin?
Știu ei oare că fiecare carte ce-mi cade în mână
are mii de tâlcuri adânci?

Nimeni nu știe că mâinile astea caută ceva,
nimeni nu știe că mâinile astea au fost predestinate
cu mult înainte.
Că mâinile astea sunt obișnuite cu toate lucrurile
și totuși pretutindeni se prind numai de un vis.
Puține mâini ca astea se mai află în lume.

Aceste minunate mâini de răpitoare
sub pânza roșie le ascund
în melancolie și încăpățânare, aceste mâini
puternice și împodobite cu inele.
Ochii aceștia negri privesc în dorul fără sfârșit.
Aceste buze roșii ard într-un foc de nestins,
aceste mâini nepăsătoare își vor împlini țelul
în posomorâta noapte iluminată de flăcări.



Trad. Petre Stoica,Poezia nordică modernă, Ed.BPT, 1968

 

 

Octavio Paz- Dincolo de iubire

 

 


 

 

Toate ne amenință:
timpul care împarte pe viu,
precum macetele vipera,
pe cel care-am fost de cel ce voi fi,
conștiința și transparența străbătută,
ochii, orbiți de lumină,
numele noastre ce se înalță între tu și eu,
aidoma unor pustiuri neînvinse de vreo trompetă.
Nici visul cu imaginile răzbite,
nici delirul cu spuma-i profetică,
nici iubirea cu dinți și cu unghii,
nici ele nu ne ajung.
Dincolo de noi, la frontierele lui a fi și a se afla,
ne cheamă o viață mai blândă.

Afară, noaptea respiră, cucerește tării
doldora de frunzișuri, de oglinzi ce reflectă
fructe, gheare și ochi,
de corpuri, făcându-și drum spre alte corpuri.

Culcă-te aici, pe litoralul spumos,
nu cădea în melancolie:
tu de asemenea aparții astei nopți.
Răspândiți-vă, zori, respirați,
pulsează, o, stea fragmentară,
cupă a zilei ce naște,
pâine care înclini balanța spre auroră,
pauză de sânge între prezent
și alte noțiuni neconcepute.

 

Traducere Ion Reniță

Octavio Paz- Piatră nativă Lui Roger Mounier

 

 

 


 

 

Lumina pustiește tăriile
Mulțimi de imperii căzânde
Ochiul, acostat de lumină, ezită

State enorme cât insomnia
Caldarâm din oase

Toamnă fără sfârșit
Setea-și descoperă izvoarele ei ascunse
Ultimul propovăduitor predică în pustiu

Închide ochii și ascultă cum cântă lumina:
Amiaza își face cuib în timpanele tale

Închide și deschide ochii:
Nu mai e nimeni pe lume,
Nici chiar tu
Ceea ce nu-i piatră
E lumină, lumină...


 traducere de Ion Reniță
din volumul Traduceri din poezia universală,
Editura Știința. Arc 2004

Octavio Paz- Axis

 

 

 


 

Prin arcadele de sînge
corpul meu în corpul tău
izvor de noapte
limba mea de soare în pădurea ta
fîntînă corpul tău
Eu, ovăz roșu
Prin arcadele de oase
eu noapte, eu apă
eu pădure care avansează
eu limbă
eu corp
eu os de soare
Prin arcadele de noapte
izvor de corpuri
tu noaptea ovăzului
tu pădure în soare
tu apă care așteaptă
tu fîntînă de oase
Prin arcadele de soare
Noaptea mea în noaptea ta
soarele meu în soarele tău
ovăzul meu în fîntîna ta
Prin arcadele corpului
apă în noapte
Corpul tău în corpul meu
Izvor de oase
Izvor de sori





Traducere: Paul Doru Mugur

Octavio Paz - Scrisoare de acreditare (Cantată)

 

 

 I

                     Între noapte şi zi

                    se află un teritoriu indecis.

                    Nici lumină, nici umbră:

                                                timpul.

                    Ora, pauză precară,

                    pagină înnegrindu-se,

                    pagină pe care scriu,

                    lent, aceste cuvinte.

                                       După amiaza

                    este o cenuşă care se consumă.

                    Ziua valsează şi se desfrunzeşte.

                    Ascute marginile lucrurilor

                    un fluviu obscur.

                                       Ferm şi suav

                    le poartă,

                                       spre nu ştiu unde.

                    Realul se îndepărtează.

                    Scriu:

                             Vorbesc cu mine

                                       -îţi vorbesc.

 

                    Aş vrea să-ţi vorbesc

                    cum vorbesc acum,

                    aproape şterşi de umbre

                    arborele tînăr şi aerul;

                    ca apa care curge,

                    solilocviu somnambul;

                    ca mlaştina tăcută

                    reflector de simulacre instantanee;

                    ca focul:

                    limbi de flăcări, balet de scîntei,

                    poveşti de fum.

                                       Să-ţi vorbesc

                    cu vorbe vizibile şi palpabile,

                    cu greutate, gust şi miros

                    ca lucrurile.

                                       în timp ce vorbesc

                    lucrurile, imperceptibil,

                    se desprind de ele însele

 

                    alergînd spre alte forme,

                    spre alte nume.

                                       îmi lasă

                    aceste cuvinte: cu ele îţi vorbesc.

 

                  

                    Cuvintele sunt punţi.

                    Sunt şi capcane, carcere, fîntîni.

                    îţi vorbesc: nu mă auzi.

                    Nu vorbesc cu tine:

                                       vorbesc cu un cuvînt.

                    Acest cuvînt eşti tu,

                                                acest cuvînt

                    te conduce dinspre tine spre tine.

                    Acest cuvînt creat de mine, de tine, de soartă.

                    Femeia care eşti

                    este femeia cu care vorbesc:

                    aceste cuvinte sunt oglinda ta,

                    tu eşti tu însăţi şi ecoul numelui tău.

                    şi eu la fel,

                                       cînd îţi vorbesc

                    devin murmur,

                    aer şi silabă, un suflu,

                    fantomă născută de aceste litere.

 

                    Cuvintele sunt punţi:

                    umbra colinelor din Meknès

                    peste un cîmp imobil de floarea soarelui

                    este un golf violet.

                    Este trei dupămasa,

                    ai nouă ani şi ai adormit

                    în braţele reci ale mimozei.

                    îndrăgostit de geometrie

                    un şoim trasează cercuri.

                    Tremură la orizont

                    arama moale a crestelor.

                    între stîncile abrupte

                    cuburile albe ale unui cătun.

                    O coloană de fum suie deasupra cîmpului

                    şi încet, încet, se disipă, aer în aer,

                    ca vocea muezinului,

                    perforînd liniştea, urcînd şi înflorind,

                    în altă linişte.

                                       Soare imobil,

                    spaţiu imens al aripilor deschise;

                    peste cîmpiile de reflecţii

                    setea îşi înalţă minaretele transparente.

                    Nici adormită, nici trează:

                    pluteşti într-un timp fără ore.

                    O briză abia animă

                    ţara de mentă şi izvoare.

                    Lasă-te condusă de aceste cuvinte

                    lasă-te condusă spre tine însăţi.

 

                                       II

 

                    Cuvintele sunt incerte

                    şi vorbesc lucruri incerte.

                    Dar rostind una, rostind alta,

                                                ne rostesc.

                    Dragostea este un cuvînt echivoc,

                    la fel ca toate celelalte.

                             Nu este cuvînt,

                    spune Fondatorul:

                    este viziune,

                    baza şi vîrful scării contemplaţiei

                    -şi florentinul:

                                       Este un accident

                    -şi celălalt:

                                       Nu este virtute

                    dar este născută din perfecţiunea însăşi

                    -şi ceilalţi:

                                       o febră, o durere,

                    o frenezie, o stupoare,

                                                o himeră.

                    Dorinţa o inventează

                    posturile şi supliciile o ascut,

                    gelozia îi dă pinteni,

                    obişnuinţa o omoară.

                                       Un dar,

                    o sentinţă.

                                       Fervoare, beatitudine.

                    Un nod: viaţă şi moarte.

                                       O plagă

                    trandafir de înviere.

                    Un cuvînt:

                                       Rostindu-l, ne rosteşte.

 

                    Dragostea începe cu corpul

                    unde se termină?

                                                Dacă este fantomă,

                    capătă trup;

                    dacă este trup,

                                                cînd o atingi dispare .

                                       Oglindă fatală:

                    imaginea dorită se şterge,

                    te îneci în propriile-ţi reflecţii.

                    Festin de spectre.

                  

                    Apariţie:

                             Clipa are ochi şi corp,

                    mă priveşte.

                    în fine viaţa are chip şi nume.

                    A iubi:

                             dintr-un suflet să faci un corp,

                    dintr-un corp să faci un suflet,

                    să faci un tu dintr-o prezenţă.

                                       A iubi:

                    să deschizi uşa interzisă,

                    trecerea către reversul timpului.

                    Clipă:

                             opusul morţii:

                    eternitatea noastră fragilă.

 

                    A iubi înseamnă să te pierzi în timp,

                    să fi oglindă între oglinzi.

                                                Este idolatrie:

                    să divinizezi o creatură

                    să numeşti etern ceea ce este efemer.

                    Toate formele cărnii

                    sunt fiicele timpului,

                                                simulacre.

                    Timpul este răul,

                                       Clipa,

                    este căderea;

                             A iubi este sfîşiere:

                    cădere interminabilă,

                             Cuplul nostru

                    este abisul nostru.

                             îmbrăţişare:

                    hieroglif al distrugerii.

                    Lascivitate: mască a morţii.

 

                    A iubi: o variaţie

                                       Abia un moment

                    în istoria celulei primitive

                    şi diviziunile ei incalculabile.

                                                Axă

                    a rotaţiei generaţiilor.

                    Invenţie, transfigurare:

                    fată transformată în fîntînă,

                    părul ei în constelaţie,

                    în insulă femeia adormită.

                                       Sînge:

                    muzică în rămurişul venelor.

                                       pipăit:

                    lumină în noaptea corpurilor.

                                       Transgresiune

                    a fatalităţii naturale.

                                       punte

                    între libertate şi destin.

                                       întrebare

                    gravată pe fruntea dorinţei:

                    accident sau predestinare?

 

                    Memorie, cicatrice:

                    -de unde am fost smulşi?

                                       cicatrice,

                    memorie, sete de prezenţă,

                                       căutarea

                    jumătăţii pierdute.

                                       Unul

                    este prizonierul sinelui,

                                       este,

                    pur şi simplu este,

                             fără memorie,

                                       fără cicatrici:

                    a iubi este doi,

                    întotdeauna doi,

                             îmbrăţişare şi luptă,

                    doi înseamnă să vrei să fi unul

                    şi celălalt, şi cealaltă:

                                       doi nu se odihneşte,

                    nu este complet niciodată,

                                       se învîrteşte,

                    în jurul umbrei sale,

                                                caută

                    ceea ce am pierdut la naştere;

                    cicatricea se deschide:

                                       fîntînă de viziuni;

                    doi: arc deasupra vidului,

                    punte de vertijii;

                                       doi,

                    Oglindă de mutaţii.

 

                                               

                                     

                                       III

                    Dragoste, insulă fără ore,

                    insulă înconjurată de timp,

                                       claritate,

                    asediată de noapte,

                                       A cădea

                    este a te întoarce,

                             a cădea este a te înălţa.

                    A iubi este a avea ochi

                             în vîrful degetelor

                    a atinge nodul unde se înnoadă

                    mişcare şi repaus.

                             Arta de a iubi

                    este arta de a muri?

                             A iubi

                    a muri a învia a muri din nou:

                    vivacitate.

                                       Te iubesc

                    pentru că sunt muritor

                    ca şi tine.

                             Plăcerea răneşte,

                    rana înfloreşte.

                    în grădina mîngîierilor

                    am rupt floarea de sînge

                    ca să ţi-o prind în păr.

                    Floarea a devenit cuvînt.

                    Cuvîntul îmi arde memoria.

                    Dragoste:

                             reconciliere cu Marele Tot

                    şi cu ceilalţi

                             minusculi, nenumăraţi

                    ceilalţi.

                             A reveni la ziua dintîi

                    la ziua de azi.

                  

                    După-amiaza se topeşte.

                    Lămpi şi faruri

                    perforeză noaptea.

                             Scriu

                    vorbesc cu tine:

                    vorbesc cu mine.

                    Cu cuvinte de apă, flacără, aer şi pămînt

                    inventăm grădina pasiunilor.

                    Miranda şi Fernando se privesc,

                    interminabil, ochi în ochi

                    -pînă împietresc.

                             Un mod de a muri

                    ca oricare altul.

                    Acolo sus

                    constelaţiile scriu

                    acelaşi cuvînt;

                    noi,

                             aici jos, scriem,

                    numele noastre muritoare.

                                       Perechea

                    este pereche pentru că nu are Eden.

                    Suntem exilaţii din Grădină,

                    suntem condamnaţi s-o inventăm,

                    să-i cultivăm florile delirante,

                    giuvaieruri vii tăiate

                    ca să împodobească un gît.

                    Suntem condamnaţi

                    Să părăsim Grădina:

                                       în faţa noastră

                    stă lumea.

  

Trad. Paul Doru Mugur