Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

André BRETON - Tiki


Te iubesc în faţa mărilor
Roşu ca un ou când e verde
Tu mă transporţi într-o clarificare
Dulce ca laptele închegat mâinilor
Tu mă îmboldeşti pe burţile femeilor
Ca şi cum ar fi fost un măslin al sidefului
Tu îmi dai echilibru
Tu mă culci
Cât despre faptul de a fi trăit
Înainte şi după
Sub pleoapele mele de cauciuc


(traducere de Yigru Zeltil)

André BRETON - Cinci vise

Lui Georges de Chirico
I

Trec seara pe o stradă pustie din cartierul Marilor-Augustini când atenţia îmi este atrasă de un panou de deasupra porţii unei case. Pe panou era scris: „ADĂPOST” sau „DE ÎNCHIRIAT”, oricum ceva ce nu avea alee. Intrigat, intru şi pătrund pe un culoar foarte întunecat.

Un personaj, care va juca în următoarea parte a visului rolul geniului, vine în întâmpinarea mea şi mă ghidează de-a lungul unei scări pe care coborâm amândoi şi care este foarte lungă.

Pe acest personaj l-am văzut deja. Este un om care odată s-a preocupat să-mi găsească o situaţie.

Pe pereţii scării remarc un anumit număr de reliefuri bizare, pe care sunt determinat să le examinez de aproape, timp în care ghidul meu nu-mi spune nimic.

E vorba de mulaje de ipsos, mai exact: mulaje ale unor mustăţi foarte mari.

Iată, printre altele, mustaţa lui Baudelaire, a lui Germain Nouveau şi a lui Barbey d’Aurevilly.

Geniul mă părăseşte pe ultima treaptă şi mă găsesc într-un fel de încăpere largă împărţită în trei.

În prima sală, puţin mai mică, în care pătrunde doar ziua printr-o ferestruică nebănuită, un tânăr este aşezat la o masă şi compune poeme. Peste tot în jurul lui, pe masă şi pe podea, sunt răspândite din abundenţă manuscrise extrem de murdare.

Acest tânăr nu mi-e străin, este domnul Georges Gabory.

Încăperea vecină, şi ea foarte sumar mobilată, este puţin mai bine luminată, chiar dacă într-un mod cu totul insuficient.

În aceeaşi atitudine ca primul personaj, dar inspirându-mi, din contră, o simpatie reală, îl întrezăresc pe domnul Pierre Reverdy.

Nici unul, nici altul n-au părut să mă vadă şi doar după ce m-am oprit cu tristeţe în spatele lor, am pătruns în a treia sală.

Aceasta este de departe cea mai mare şi obiectele sunt aici puţin mai bine puse în valoare: un fotoliu neocupat în faţa mesei pare să-mi fie destinat; iau loc în faţa hârtiei imaculate.

Mă supun sugestiei şi îmi fac datoria de a compune poeme. Dar, când eram cu totul în voia spontaneităţii celei mai mari, nu reuşesc să scriu pe prima foaie decât aceste cuvinte: Lumina…

Acest cuvânt îndată deşirat şi pe a doua foaie: Lumina… şi pe a treia foaie: Lumina…

II

Eram aşezat în metrou în faţa unei femei pe care altfel nu aş fi remarcat-o, fiindcă la oprirea trenului ea se ridică şi spuse privindu-mă: „Viaţă vegetativă”. Ezitai o clipă, eram la staţia Trocadéro, apoi m-am ridicat, decis s-o urmez.

În capătul scărilor, eram pe o câmpie imensă pe care se desfăşura o zi verzuie, foarte grea, de sfârşit de după-amiază.

Femeia mergea înainte pe câmpie fără să se întoarcă şi în curând un personaj foarte îngrijorător, cu alură atletică şi având o şapcă pe cap, îi vine în întâmpinare.

Acest om se îndepărtase de o echipă de jucători de fotbal compus din trei personaje. Ei schimbară câteva cuvinte fără să mă bage în seamă, apoi femeia dispăru şi eu rămasei pe câmpie să privesc jucătorii care-şi reluaseră partida. Încercai şi eu să prind mingea, dar… n-am ajuns decât o dată la ea.

III

Mă scăldam cu un copilaş la malul mării. Puţin după asta, mă aflam pe plajă în compania unui anumit număr de oameni, dintre care unii îmi erau cunoscuţi, alţii necunoscuţi, când brusc, unul dintre cei care se plimbau ne-au arătat două păsări care zburau paralel la o anumită distanţă, şi care puteau să fie nişte pescăruşi.

Cineva avu îndată ideea de a trage spre cele două păsări (căci aveam toţi puşti) şi am fi putut crede că unul dintre ei fusese rănit.

Au căzut într-adevăr destul de departe de mal şi am aşteptat un timp ca valul să-i aducă.

Pe măsură ce se apropiau, observam că aceste animale nu erau deloc păsări aşa cum crezusem la început, ci mai degrabă un fel de vaci sau cai.

Animalul care nu era rănit îl susţinea pe celălalt cu multă înduioşare. Când au ajuns la picioarele noastre, acesta din urmă muri.

Cea mai remarcabilă particularitate pe care o avea acest animal care tocmai murise era diferenţierea foarte ciudată a ochilor săi.

Unul dintre aceştia era într-adevăr complet spălăcit şi destul de asemănător unei cochilii de arici de mare, în timp ce celălalt era minunat colorat şi strălucitor.

Animalul ajutător dispăruse de mult timp. Atunci domnul Roger Lefébure, care, nu ştiu de ce, se găsea printre noi, puse mâna pe ochiul fosforescent şi îl luă ca monoclu.

Văzând pe cineva din asistenţă, consideră potrivit să spună următoarea anecdotă:

În cele din urmă, conform obiceiului său, domnul Paul Poiret dansa în faţa clienţilor săi, când brusc monoclul său căzu pe pământ şi se sparse. Domnul Paul Eluard, care se găsea acolo, avu amabilitatea de a i-l oferi pe al său, dar acela avu aceeaşi soartă.

IV

Mi-am petrecut o parte din dimineaţă conjugând un nou timp al verbului a fi – căci tocmai se inventase un nou timp al verbului a fi. Pe parcursul după-amiezii scrisesem un articol care, din câte îmi amintesc îl găseam nu prea profund, dar destul de strălucitor. Puţin mai târziu m-am apucat de continuat să scriu un roman. Această ultimă acţiune m-a determinat să efectuez cercetări în biblioteca mea. Acestea au condus în curând la descoperirea unei opere în 8° de care nu ştiam că o deţin şi care era alcătuită din mai multe volume. Am deschis unul dintre ele la întâmplare. Cartea arăta ca un tratat de filozofie dar, în locul titlului corespunzând uneia dintre diviziunile generale ale operei, aşa cum citisem: Logică sau Morală, am citit: Enigmatic. Textul îmi scapă cu totul, nu-mi amintesc decât planşe pe care era desenat, în toate, un personaj ecleziastic sau mitologic în mijlocul unei săli ceruite imense care semăna cu galeria lui Apollo. Pereţii şi parchetul luceau mai tare decât oglinzile fiindcă fiecare dintre aceste personaje se regăseau de mai multe ori în piesă sub diverse atitudini cu aceeaşi intensitate şi acelaşi relief şi unde Adonis, de exemplu, era culcat la propriile lui picioare. Mă simţeam cuprins de o mare exaltare; mi se părea că o carte de observaţii medicale aflată în posesia mea îmi prilejui, în problema care mă preocupa, o adevărată revelaţie. Într-adevăr, am găsit acolo ceea ce căutam: o fotografie a unei femei brunete un pic dure, nici foarte frumoasă, nici foarte tânără, pe care o cunoşteam vag. Eram la mine acasă, la masa atelierului, cu spatele spre fereastră. Femeia din fotografie vine atunci şi mă bătu încet pe umărul drept şi, după ce mi-a adresat câteva cuvinte ameninţătoare, ea merse să-şi pună mâna stângă pe cornişa micului dulap situat aproape de uşă şi n-am mai văzut. Mi-am continuat investigaţiile: acum trebuia să caut în dicţionar un cuvânt care era probabil cuvântul: şoarece. Am deschis la Re şi atenţia mea a fost imediat atrasă de figura care însoţea cuvântul: reostat. Se vedeau acolo un mic număr de paraşute sau de nori suspendaţi în grup ca baloanele de copii: în fiecare paraşută sau în fiecare nor stătea ghemuit un chinez. Credeam apoi că reuşisem să găsesc ceea ce-mi era necesar: rozător. Dar deja nu prea mai aveam să mai dau atenţie acestei părţi. În faţa pianului, înaintea mea, se găsea într-adevăr domnul Charles Baron, tânăr pe care în realitate nu reuşesc niciodată să-l recunosc, căci era îmbrăcat în negru şi cu o anumită privire. Înainte de a-i reuşi să-i cer socoteală despre prezenţa lui, Louis Aragon deja îl înlocuise. Venea să mă convingă să ies imediat cu el: l-am urmat. La capătul scărilor, eram pe bulevardul Champs-Élysées, urcând spre Étoile sau, după Aragon, trebuia să ajungem neapărat înainte de ora opt. Purtam fiecare o ramă goală. Sub Arcul de Triumf nu mai vroiam decât să mă debarasez de a mea, când ceasul arăta ora 7 şi 29 de minute. Aragon nu credea în riscul de a ploua, el dorea neapărat ca acele rame să fie la adăpost. Am sfârşit prin a le plasa sub protecţia canelurilor superioare, în faţa pietrei, puţin înclinate, la înălţimea şevaletului. Era vorba, cred, să vină cineva să le ia mai târziu. În momentul în care le aşezam observam cum rama lui Aragon era aurită, a mea fiind albă cu foarte vechi urme de poleială, de dimensiuni cu mult mai mari.

V

Paul Eluard, Marcel Noll şi cu mine ne găseam reuniţi la ţară într-o piesă în care trei obiecte ne atrag atenţia: o carte închisă şi o carte deschisă, de dimensiuni destul de mari, de grosimea unui atlas şi înclinate pe un fel de portativ pentru partiturile muzicale care poate fi şi un altar. Noll întoarce paginile cărţii deschise fără să ajungă să ne trezească interesul. În ceea ce mă priveşte, mă ocup de al treilea obiect, un aparat metalic cu o construcţie foarte simplă, pe care-l văd pentru prima oară şi căruia nu-i cunosc utilizarea, dar care este deosebit de strălucitor. Sunt tentat să-l iau, dar, ridicându-l în mâini, văd că are etichetă cu preţul de 9, 90 franci. În acel moment, obiectul dispare şi este înlocuit de Philippe Soupault, care poartă un larg pardesiu de călătorie alb, pălărie albă, pantofi albi etc. Soupault este obligat să ne părăsească, se scuză politicos şi încerc în zadar să-l reţin. Îl privim pe fereastră cum se îndepărtează în compania soţiei sale, pe care n-o vedem decât din spate şi care este ca şi el îmbrăcată în întregime în alb. Fără a mai încerca să ştiu ce s-a întâmplat cu Noll, Eluard şi cu mine am părăsit atunci casa. Eluard mă îndemnă să-l însoţesc la vânătoare. Aduce un arc şi săgeţi. Ajungem la malul unui heleşteu plin de fazani. „Tocmai la timp”, îi spun lui Eluard. Însă el spune: „Dragă prietene, să nu crezi că am venit aici pentru aceşti fazani, caut cu totul altceva, îl caut pe François. Îl vei vedea pe François”. Atunci, toţi fazanii au început să strige: „François, François, François!”. Şi zăresc în mijlocul heleşteului un superb fazan aurit. Eluard trage în direcţia lui mai multe săgeţi, dar – aici ideea stângăciei intră cumva în stăpânirea visului şi nu-l va mai părăsi – săgeţile nu ajung „prea departe”. Totuşi, fazanul aurit va fi până la urmă atins. În locul aripilor sale se fixează atunci două cutii mici rectangulare de hârtie roz care plutesc un moment pe apă după care pasărea dispare. Nu mai mişcăm până când o femeie goală, foarte frumoasă, se ridică încet din apă, în locul cel mai îndepărtat de noi. O vedem până la talie, apoi până la jumătatea picioarelor. Ea cântă. Spre marea mea emoţie, Eluard lansează spre ea mai multe lovituri care însă n-o ating, dar iată că femeia, pe care am pierdut-o o secundă din vedere, iese din apă foarte aproape de noi. O nouă săgeată tocmai îi străpunge sânul. Îşi duce mâna la piept cu un gest adorabil şi reîncepe să cânte. Vocea sa slăbeşte încet. Parcă încă o mai auzeam, când Eluard şi cu ea nu mai erau acolo. Mă găsesc în prezenţa unor oameni mici măsurând în jur de 1 metru şi 10 şi îmbrăcaţi în tricotaj albastru. Aceştia apar din toate părţile heleşteului şi, atunci când îi observ fără neîncredere, unul dintre ei, având aerul de a împlini un rit, se pregăteşte să-mi înfigă în pulpa piciorului o săgeată foarte mică cu două vârfuri. Mi se pare că se vrea să mă reunesc în moarte cu fazanul aurit şi cu frumoasa cântăreaţă. Mă eliberez şi trântesc la pământ mai mulţi dintre omuleţii albaştri. Dar micul sacrificator mă urmăreşte şi ajung să cad într-un arbust în care, cu ajutorul altui urmăritor, încearcă să mă lege burduf. Mi se pare uşor să-mi dobor cei doi adversari şi să-i leg în locul meu, dar stângăcia nu-mi permite decât să le iau sfoara şi s-o înnod foarte slab în jurul corpului lor. Mă grăbesc apoi de-a lungul unei căi ferate şi, fiindcă nu mai eram urmărit, mă calmez treptat. Trec prin apropierea unei fermecătoare uzine care traversează un fir telegrafic îndreptat perpendicular pe calea ferată şi situat la cinci sau şase metri de pământ. Un om de înălţimea mea întinde în doi timpi, foarte puternic, braţul spre firul pe care, fără nici un fel de mişcare de lansare, reuşeşte să plaseze în echilibru, la distanţă egală de uzină şi de şine, două pahare goale fără picior. „Sunt pentru păsări”, spune el. Pornesc iarăşi cu ideea de a ajunge la gară aflată încă departe de locul în care puteam să iau trenul spre Paris. Ajung până la urmă pe peronul unui oraş care seamănă puţin cu Nantes şi care nu este deloc Versailles, dar în care chiar nu mă simt străin. Ştiu că trebuie să mă întorc la dreapta şi să merg de-a lungul fluviului destul de mult. Observ, deasupra unui foarte frumos pod care se găseşte la stânga mea, mişcările îngrijorătoare ale unui avion, situat mai întâi foarte sus şi care termină plonjonul cu greu şi fără atenţie. Pierde constant din înălţime şi nu mai ajunge decât la nivelul cupolelor caselor. Pare atunci mai puţin un avion, cât mai mult un vagon mare negru. Probabil că pilotul e nebun de-şi reîncepe execuţia de atât de jos. Mă aştept să-l văd prăbuşindu-se pe pod. Dar aparatul se scufundă în fluviu şi iese de acolo întreg şi teafăr unul dintre omuleţii albaştri de mai devreme care ajunge la mal înotând, trece pe lângă mine fără să pară că mă observă şi se îndepărtează în direcţia opusă mie.


din Lumina pământului (1923)
(traducere de Petrişor Militaru)

André BRETON - Cameră falsă


lui Benjamin Péret

Al vazei din cristal de Boemia
Al vazei din cris*
Al vazei din cris
Al vazei din
Din cristal
Al vazei din cristal de Boemia
Boemia
Boemia
Boemia
Mia mia da Boemia
Al vazei din cristal de Bo Bo
Al vazei din cristal de Boemia
Cu bule ce precum un copil le sufli
Le sufli
Le sufli
Fli
Fli
Le sufli
Precum un copil le sufli
Al vazei din cristal de Boemia
Cu bule ce precum un copil le sufli
Le sufli
Le sufli
da ca un copil le sufli
Iată iată tot poemul
Amurg** efe
Amurg efe
Amurg efemer al reflexiilor
Amurg efe
Amurg efe
Amurg efemer al reflexiilor


(traducere de Yigru Zeltil)


André BRETON - Ochi de purpură


Prea albă micuţa babiloniană ochii ei de purpură
Ombilicul ei prins cu o piatră de aceeaşi culoare
Când ca o fereastră cu canaturi peste o grădină nocturnă deschide
Mâna lui Jacqueline X
Ce pernicioasă eşti la capătul acelei mâini
Ochi de dincolo de timp veşnicie jilavă
Floare ce ar putea fi numită reticenţa profetului
Ce este făcută din prezentul trecutului viitorului
Eu cânt unica lumină a coincidenţei
Bucuria de a fi gârbovit de fabricantul superior de îngheţată deasupra marii rozacee
Minunatele infiltraţii ce le-ai remarcat într-o bună zi că au făcut podeaua în formă de con
Importanţa unor incidente stranii dar insignifiante la prima vedere
Şi darul lor de vertiginoasă apropiere finală de sine
Eu cânt orizontul tău fatal
Tu care tresari imperceptibil în mâna iubirii mele
Între perdelele vieţii
Şi cortina inimii
Ochi de purpură
YZ
Al alfabetului secret al omninecesităţii


(traducere de Yigru Zeltil)

Octavio Paz -Piatra de soare



Se-ntoarce-a treisprezecea zi… e încă prima;
Şi pururi unica – sau unicul moment;
Eşti tu regina, tu, prima sau ultima?
Eşti rege tu singurul sau ultimul amant?
 Gerard de Nerval (Arthemis) 


 
O salcie de sticlă, un plop de apă,
 un jet înalt pe care-l apleacă vântul,
 un arbore bogat care dansează,
 un curs de râu șerpuitor,
 înaintează, se retrage, dă târcoale
 Și curge-ntr-una:
 un curs tăcut
 de stea sau primăvară fără grabă,
 apă cu pleoapele închise,
 izvorând întreaga noapte profeții,
 prezență-mpartasita de turma vălurită,
 val după val până inundă tot,
 verde regat fără apus de soare
 la fel ca niște-aripi scânteietoare
 când se deschid la cerul jumătate,

 un drum printre hățișuri
 viitoare și orbitorul
 fulger al durerii, pasăre
 pietrificând pădurea cu-al său cântec
 şi promisiunea fericirii
 prin ramuri care una într-alta se topesc,
 ore de lumină din care păsări ciugulesc,
 presimțiri pe care le scapi din mână,

 prezență ca țâșnirea neașteptată-a unui cântec,
 ca vântul care cântă în incendiu,
 o privire care menține în suspans
 lumea cu mările și munții ei,
 corp de lumină filtrată prin agată,
 picioare, pântec de lumină, golfuri,
 rocă solară, trup în culori de nori,
 culoare-a zilei iuți care tresare,
 oră care scânteie și-are trup,
 lumea-i deja vizibilă prin trupul tău,
 e transparentă prin transparența ta,

 prin galerii de sunete pășesc,
 plutesc printre prezențe rezonante,
 călătoresc prin transparențe ca un orb,
 mă șterge un reflex, mă nasc într-altul,
 oh, codru de coloane fermecate,
 sub arcuri de lumină mă cufund
 în coridoarele-unei toamne diafane,

călătoresc prin trupul tău ca printr-o lume,
 pântecul tău e-o plajă însorită,
 sânii tăi, două biserici, în care sângele își oficiază
 misterioasele sale paralele, 
 pe tine, privirea mea ca iedera se urcă,
 ești un oraș asediat de mare,
 un zid pe care lumina îl împarte
 în două jumătăți de inimă -culori de piersică-, 
 un câmp de sare, stânci și păsări
 supuse legii miezului de zi

 ca gândul meu de goală te preumbli,
 înveșmântată în culoarea dorurilor mele,
 umblu prin ochii tăi ca printr-o apă,
 visul din ochii tăi adapă tigri,
 în flăcările lor arde colibri,
 pe fruntea ta umblu ca pe lună,
 prin gândul tău alunec precum norul,
 pe pântecul tău umblu ca prin visu-ți,

 fusta de porumb se vălurește, cântă,
 fusta ta de sticlă, fusta ta de apă,
 buzele tale, pletele, privirea,
 tu ploi întreaga noapte, ziua-ntreagă
 îmi despici pieptul cu degete de apă,
 cu gura ta de apă-mi închizi ochii,
 tu, ploaie peste oase, în pieptul meu
 rădăcini de apă îneacă un arbore lichid,

 și merg pe talia ta ca printr-un râu,
 prin trupul tău ca prin pădure merg,
 ca pe-o cărare șerpuind în munți
 care sfârșește, brusc, într-un abis
 prin gândurile tale, ca niște țancuri, merg
 şi la ieșirea de pe alba-ți frunte
 umbra mea răvășită se sfărâmă,
 îmi adun cioburile unul câte unul
 Și fără trup continuu, caut bâjbâind,

 coridoare fără sfârșit ale memoriei,
 uși deschise spre un salon pustiu
 în care verile, cu toate, putrezesc,
 în adânc ard ale setei giuvaere,
 chip topit ca fumul când ți-l reamintești,
 mână ce se desface de-o atingi,
 plete de păianjeni în tumult
 peste surâsuri vechi și foarte vechi,

 la ușa frunții mele caut,
 caut făr’ a găsi, caut o clipă,
 un chip de fulger și furtună
 alergând printre copaci nocturni,
 un chip de ploaie într-o grădină în penumbre,
 apă curgând cu încăpățânare-n coasta mea,

 caut făr’ a găsi, scriu de unul singur,
 nimeni nu e, și cade ziua, cade anul,
 cad în clipă, cad în adânc,
 merg invizibil pe oglinzi
 care-mi repetă chipul descompus,
 calc zilele, momentele parcurse,
 calc peste gândurile umbrei mele,
 îmi calc pe umbră căutând o clipă,

 caut o zi anume ca pasărea de vie,
 soarele de la cinci dup’-amiază-l caut
 înmuiat de pereții de rocă vulcanică:
 ciorchinii orei se coceau
 din ei ieșeau copile,
 din pântecu-i trandafiriu se-mprăştiau
 prin curțile de piatră ale școlii,
 înaltă cum e toamna-nainta
 înfășurată în lumină sub arcadă
 Și spațiul jur-împrejur o îmbrăca
 într-o mai aurie și transparentă piele,

 tigru culoare de lumină, leopard
 venit din ale nopții-mprejurimi,
 copilă-abia zărită aplecată
 peste verzile balcoane ale ploii,
 adolescente chipuri fără număr,
 numele tău eu l-am uitat, Melusina,
 Laura, Isabel, Persefona, Maria,
 ai toate chipurile și niciunul,
 ești toate orele și ești nicuna,
 semeni cu arborii și norii,
 ești toate păsările și un astru,
 semeni cu-al sabiei tăiș
 cu vasul pentru sânge al călăului,
 iederă care urci, înfășori sufletul și-l smulgi
 din rădăcină, de sine-însăși îl desparți,

 scriitură de foc peste jad,
 fisură în stâncă, regină a șerpilor,
 coloană de abur, apă din stâncă,
 cerc lunar, stâncă de vultur,
 grăunț de-anason, spin mititel
 şi letal care provoci dureri ce nu mor,
 păstoriță prin văi submarine
 şi paznică a văii celor morți,
 liană-agățată pe-amețitoare faleze,
 cățărătoare, plantă veninoasă,
 floare a învierii, strugure al vieții,
 doamnă peste flaut și fulger,
 terasă cu pomi de iasomie, sare pe rană,
 buchet de trandafiri pentru cel împușcat,
 zăpadă în august, lună-n vestibul,
 scriitură a mării pe stânci de bazalt,
 scriitură de vânt în deșert,
 testament al soarelui, rodie și spin

 chip de flăcări, chip devorat,
 chip adolescentin, urmărit
 peste ani și fantasme, zile circulare
 dând în aceeași curte, spre același zid,
 arde clipa toate-s un singur chip,
 toate veciile sunt un singur moment
 şi pentru toți vecii vecilor
 o pereche de ochi îi închid viitorului calea,

 nu e nimic în fața mea, doar un moment
 răscumpărat în noaptea asta, pe un vis
 cu amestecate imagini, un caleidoscop,
 sculptat cu greu, s-alunge somnul,
 smuls din nimicul astei nopți,
 cu puls crescut literă cu literă,
 în timp ce-afară timpul se revarsă
 Și bate-n ușa sufletului meu
 lumea cu ceasu-i carnivor,

 doar un moment în timp ce prin orașe,
 numele, gustul, tot trăitul,
 pe fruntea mea oarbă dau în clocot,
 în timp ce apăsarea îndurerată-a nopții
 îmi umilește gândul și scheletul,
 şi sângele meu curge mai încet
 şi dinții îmi slăbesc și ochii
 se-acoperă de nori, iar zilele și anii
 adună spaime vide,

 în timp ce timpul își strânge evantaiul
 în spatele imaginilor sale nu- nimic
 se prăbușește clipa și înoată
 de moarte-nconjurata, amenințată
 de noapte și căscatul ei lugubru,
 amenințată de vacarmul
 morții gălăgioase și mascate
 se prăbușește clipa, e străpunsă,
 se strânge ca un pumn, precum un fruct
 care se coace în adânc, în sine-însuși
 care se bea pe sine și se varsă
 momentul translucid se-nchide
 se coace spre înăuntru, face rădăcini,
 crește în mine, mă ocupă tot,
 mă alungă frunzișul delirant,
 doar gândurile mele îi sunt păsări,
 prin vene-mi circulă mercurul său,
 arbora al minţii, fructe cu gust de timp,

 oh viață de trăit, deja trăită,
 timp ce mereu revii ca fluxul și refluxul,
 şi te retragi făr’a întoarce fața,
 ce-a fost n-a fost dar încă este
 şi-n liniște se varsă
 în altă clipă care se destramă:

 în fața înserării de piatră și salpetru
 armata de invizibile pumnale
 indescifrabilă, roșie scriitură
 îmi incrustează-n piele, și aceste răni
 ca un vestmânt de flăcări mă-nfășoară,
 ard fără consumare, caut apă
 Și-n ochii tăi nu-i apă, sunt de piatră,
 Și sânii tăi, și pântecul, și șoldurile tale
 de piatră sunt, gura ta are gust de praf,
 gura ta are gustul timpului-otravă,
 trupul tău, gust de puț fără ieșire,
 culoar de-oglinzi care repetă
 ochii celui ars de sete, culoar
 care mereu se-ntoarce în punctul de pornire,
 şi mă conduci ca pe un orb de mână
 prin galeriile acestea, încăpățânate,
 spre centrul cercului și te înalți
 precum un fulger care-ngheaţă pe secure
 precum lumina jupuită, fascinantă
 ca eșafodul pentru condamnat,
 flexibilă ca biciul și subțire
 precum o armă geamănă a lunii,
 şi-al tău cuvânt tăios îmi sapă-n 
 piept, mă pustiește, mă golește
 tu amintirile pe rând îmi smulgi,
 mi-am uitat numele, prietenii mei
 grohăie între porci sau putrezesc
 mâncați de soare într-o râpă,

nu e nimic în mine decât o lungă rană,
 o peșteră prin care nimeni nu mai trece,
 un prezent fără geamuri, gând
 care revine, se repetă, se reflectă
 și se pierde în propria-i transparență,
 conștiinţă traversată de un ochi
 care se privește privindu-se până-l inundă
 lumina:
 ți-am văzut pielea atroce, deshuamată,
 Melusina, strălucind verzui în răsărit,
 tu dormeai înfășurată în cearșafuri
 când te-ai trezit un țipăt de pasăre ai scos 
 şi ai căzut la nesfârșit, sfâșiată și albă,
 nimic n-a rămas decât țipătul tău,
 şi la sfârșitul timpului mă văd
 tușind, aproape orb și răscolind
 vechi fotografii:
 nu e nimeni, tu ești nimeni,
 o grămăjoară de cenușă și-un făraș,
 un cuțit știrb și-un pămătuf de pene,
 o piele încă spânzurând pe oase,
 ciorchine sec, gaură neagră
 şi în adâncul găurii doi ochi,
 ochii copilei înecate
 în urmă,-acum o mie de-ani.

 priviri într-o fântână îngropate,
 priviri care ne vin dintru-nceput,
 privirea de copil a vechii mame
 văzând în fiul mare-un tată tânăr,
 privirea mamă a copilei solitare
 care în tată vede-un fiu copil,
 priviri ce ne privesc dintru adâncul
 vieții, capcane ale morții
 sau invers: să cazi în acești ochi
 înseamnă să te-ntorci la viața-adevărată?

 să cad, să mă întorc, să mă visez, să mă viseze
 ochi viitori, o altă viață,
 alți nori, să mor de altă moarte!
 mi-ajunge noaptea asta, această clipă
 ce se desface-ntr-una și-mi arată
 pe unde-am fost, și cine, cum te numești,
 cum mă numesc:
 făceam planuri
 pentru vară? În fiecare vară?
 pe Christofer Street, acum zece ani,
 cu Filis care-avea două gropițe
 din care vrăbiile beau lumină?
 când cu Reforma, Carmen îmi spunea
 “aeru-i ușor, aici este mereu octombrie”,
 sau poate-a spus-o cuiva pe care l-am pierdut
 sau doar l-am inventat și nimeni nu mi-a spus?
 am mers cu-adevărat prin noaptea din Oxaca,
 imensă, verde-neagră ca un arbor’
 singur vorbind precum nebunul vânt
 şi am ajuns acasă? Tot într-o cameră?
 să nu mă fi recunoscut oglinzile?
 de la hotelul Vermot am văzut zorii
 dansând în brațe cu castanii? “deja-i tarziu”
 spuneai trecându-ți piptenul prin păr și eu vedeam
 pete pe zid, fără să zic nimic?
 urcat-am împreună până-n turn, văzut-am
 înserarea cum cade din recif?
 mâncat-am struguri în Bidart? Am cumpărat
 gardenii în Perote?
 nume, locuri,
 străzi și iar străzi, fețe, piețe, străzi,
 gări, parcuri, garsoniere,
 pete pe zid, un pieptene prin păr,
 cineva cântă lângă mine, cineva se-mbracă,
 cameră, locuri, străzi, nume, camere

Trad. Anca Tanase