Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Rainer Maria Rilke - Însemnările lui Malte Laurids Brigge


   
... Când se vorbeşte despre solitari, se fac întotdeauna prea multe presupuneri. Se crede că oamenii ştiu despre ce e vorba. Nu, ei nu ştiu. N-au văzut niciodată un solitar, doar l-au urât, fără să-l cunoască. Au fost vecinii lui care s-au folosit de el şi vocile din camera alăturată care-l ispiteau. Au stârnit împotriva lui lucrurile, să facă zgomot şi să îi acopere glasul. Copiii s-au unit împotriva lui, pentru că era gingaş, el însuşi un copil, şi cu cât creştea, creştea împotriva celor mari. Ei îl urmăreau în ascunzătoarea lui ca pe un animal hăituit şi în toată tinereţea lui îndelungată n-a fost cruţat nici un moment. Iar dacă nu se lăsa prins, ei răcneau cât puteau, spunând că tot ce vine de la el e urât şi dubios. Şi pentru că nu îi lua în seamă, deveneau şi mai îndrăzneţi, îi luau pâinea de la gură, îi respirau aerul şi scuipau pe sărăcia lui, ca să i se facă lehamite de ea. L-au blestemat ca pe un lepros şi au aruncat cu pietre după el, ca să se îndepărteze mai repede. De fapt aveau dreptate; vechiul lor instinct nu-i înşela: pentru că într-adevăr, le era duşman.
Apoi, când el nu a ridicat privirea, şi-au dat seama. Au înţeles că prin toate astea i-au făcut voia, că îl întăreau în singurătatea lui şi îl ajutau să se despartă de ei pentru totdeauna. Şi atunci au întors foaia şi s-au folosit de ultimul mijloc, cel mai puternic, opus celorlalte: Gloria. Şi nu mai rezista la acest zgomot: ridica privirea şi era pierdut...

Rainer Maria Rilke - Hortensie roz


   
Rozul cine-l primi? Cine a ştiut
că se adună-n florile boltite?
Ca poleieli cu aurul pierdut,
care se dezroşesc, că-s folosite.

Şi pentru aşa un roz, nu cer răsplată.
Rămâne-n aer, surâzând, sau cum?
Sunt îngeri care-l vor primi îndată
ce piere, generos ca un parfum?

Sau poate-l părăsesc aşa uşor,
de ofiliri să nu afle nicicând.
Însă sub roz, un verde ascultător
ce ştie tot, acum păleşte blând.

Rainer Maria Rilke - Cina cea de taină


S-au strîns în juru-i tulburi şi miraţi,
iar el se-nchide ca-nţelepţii ; iată-l
cum dintr-ai lui se smulge, dintre fraţi,
şi ca un fluviu curge-nstrăinatul.
Îl năpădeşte vechea-nsingurare,
cea care l-a crescut spre fapte-adînci ;
iar va umbla printre măslini, şi-atunci
îl vor lăsa cei ce-l iubesc mai tare.

La cea din urmă cină i-a chemat
şi (cum aleargă-mpuşcături un stol
din lan) cuvîntu-i de pe pîini a alungat
mîinile lor: spre el, neliniştit
se-ndreaptă-n zbor şi mesei dau ocol
şi caută scăpare. Însă el
e pretutindeni ca un asfinţit.


Traducere Maria Banuş 



Rainer Maria Rilke - Copilărie

   
Și curge timpul școlii-ndelungate,
 cu-atâtea spaime vagi, cu așteptare.
 Singurătate, vreme-apăsătoare...
 Și-apoi afară: străzi sclipesc și sună,
 și-n piață zvârle apa o fântână,
 și în grădini, ce lumi nemăsurate.
 Și în hăinuța ta să treci prin toate,
 cum nimeni n-a trecut și n-o să treacă:
 O straniu timp, o, vreme ce se-neacă,
 o, tu, singurătate.
 
 Și să privești departe, afară, către ei:
 bărbați, femei; bărbați, bărbați, femei,
 copii în vii culori și nu ca tine,
 și-aici o casă, uneori un câine,
 și-ncredere și groază ce mute oscilează,
 o, jale fără sens, o, vis, o, groază,
 o, neagră adâncime.
 
 Și să te joci așa, inel și cerc și mingi,
 în parcul ce pălește blând în soare,
 și pe cei mari din goană să-i atingi,
 sălbătăcit și orb de alergare,
 dar cu pași țepeni, mici, tăcut, pe seară;
 să mergi acasă, strâns de mână, tare:
 o, înțeles ce tot mai mult dispare,
 o, frică, o, povară.
 
 Și ore-ntregi, la iazu-ntins și sur
 să-ngenunchezi cu o corabie mică
 să uiți de ea, căci altele-mprejur
 și pânze mai frumoase trec pe unde
 și să gândești la chipul mic, obscur,
 lucind din iaz ca iar să se scufunde.
 Copilărie, o, imagini lunecânde,
 unde? Unde?
 

Rainer Maria Rilke - Dintr-un april


   
Din nou dǎ mireasmǎ pǎdurea.
Ciocârliile, cu zborul lor, înalţǎ cerul
ce ne-a zǎcut greu pe umeri;
i-adevǎrat, se mai zǎrea printre crengi ziua, ziua neplinǎ –
dar, dupǎ lungile dupǎ-amieze ploioase,
vin ceasurile proaspete
însorite cu aur,
de care fugind, pe frontoane de case, departe,
toate ferestrele
rǎnite, bat din aripe cu teamǎ.

În urmǎ : tǎcere. Chiar ploaia pǎşeşte mai lin
peste lucirea, ce liniştit se-ntunecǎ, a pietrelor.
toate zgomotele amuţesc deplin
tupilate-n luminǎ de mugur pe ramuri.

Rainer Maria Rilke - Dumnezeu vorbeşte fiecăruia

   
Dumnezeu vorbeşte fiecăruia numai înainte de a-l face,
atunci se duce cu el tăcând în afară din noapte.
Dar cuvintele, înainte ca fiecare să încapă,
aceste noroase cuvinte, sunt:

Trimis afară de simţurile tale,
du-te până la marginea dorului tău;
dă-Mi vestmânt.

În dosul lucrurilor să creşti ca un foc,
ca umbrele lor, întinse,
să Mă acopere mereu întreg.

Lasă să ţi se întâmple orice: frumuseţe şi spaimă.
Trebuie numai să mergi: nici un sentiment nu este cel mai îndepărtat.
Nu te lăsa despărţit de Mine.
Aproape este ţara
pe care ei o numesc viaţa.

Ai s-o recunoşti
după gravitatea ei.

Dă-Mi mâna.

Rainer Maria Rilke - Cel ce citeşte


Citeam de mult. Din după-masa ceea
cînd ploaia la ferestre fremăta.
Vîntul de-afară nu-l mai cunoşteam
în cartea grea.

Priveam în carte cum te uiţi în oameni,
în oamenii întunecaţi de gînduri,
alături timpul se zgîia la rînduri.

Brusc paginile-au răsărit senine
şi-n locul bîiguielilor firave
sta scris pe toate seară, seară...
nu m-am uitat pe geam şi totuşi curg
cuvintele şi şiruri lungi se frîng
din rîndurile lor împrăştiate...

Acuma ştiu că peste încărcate
grădini,sclipind, sînt bolţile departe;
soarele ar fi trebuit să mai coboare.

Şi-acum se lasă noaptea peste zare;
risipa se adună-n pîlcuri rare,
pe drumuri lungi trec oamenii în noapte
şi de departe ca şi cum ar creşte
nimicul întîmplat se desluşeşte.

Şi dac-acum ridic din carte ochii,
nimic nu mi-e străin şi totul mare.
aici trăiesc ce se petrece afară
şi peste tot nimic n-are hotare;
dar mă-mpletesc şi mai adînc în linii
cînd ochii mei pe lucruri se coboară,
pe simplitatea gravă a mulţimii;
atunci încet pămîntul se revarsă.

Şi bolta-ntreagă-ncearcă s-o cuprindă:
întîia stea e cea din urmă casă.

Rainer Maria Rilke - Cascada mică

 

1

Tu, Nympha, reîmbraci un strai
ce te dezbracă iară;
extazul trupului ţi-l dai
rotundei unde, clară.

Te schimbi la felul cum te-mbraci
şi la pieptănătură;
Ci-n umbra anilor fugaci
rămâi prezenţă pură.

2

Oprită ţara-n dungi de vămi,
între pământ şi cer, de veghe, -
în voci cu ape şi arămi
eşti dulce, dură, nouă, veche, -

ofranda ce s-a înălţat
unor culegătoare mâini,
tărâm frumos şi încheiat
şi cald ca nişte pâini. 


Traducere din franceză de Alexandru Andriţoiu

Rainer Maria Rilke - Ce tânăr sunt. M-aş dărui cu-nfiorare


   
Ce tânăr sunt. M-aş dărui cu-nfiorare
oricărui zvon ce calea mi-o aţine;
supus, în blânda vântului srânsoare,
precum în parcuri plante suitoare
vrea doru-mi vrejurile să-şi aline.

Şi-oricărei arme pieptu-mi dezgolesc
atât cât simt că pieptul se lărgeşte.
Căci este timp de drum să mă gătesc,
când din răcoarea-acestor maluri, ziua
în ţări fără de ţărmuri mă goneşte.


Traducere în limba română de Maria Banuş

Rainer Maria Rilke - O poveste despre moarte cu un post-scriptum străin

   
Eu continuam să privesc la cerul de seară care se stingea încet, când cineva zise: “Pe cât se pare, te interesează mult ţara aceea de acolo, de sus.”
Privirea îmi căzu repede, ca doborâtă de-un glonţ. Şi recunoscui locul; eram lângă zidul scund al micului nostru cimitir şi în faţa mea, dincolo de zid, sta omul cu cazma şi zâmbea grav. “Eu mă întristez de ţara asta de aici”, întregi el şi arată spre pământul negru, umed, care ieşea ici şi colo la iveală de sub vraful frunzelor veştede ce se-atingeau foşnind, fără să bag de seamă c-ar fi început să bată vânt. Cuprins de-o groază puternică zisei fără veste:
” De ce faci asta?” Groparul zâmbea întruna: “Ca să câştig o pâine – şi apoi. Mă rog dumitale, nu fac cei mai mulţi oameni acelaşi lucru? Ei îngroapă pe Dumnezeu acolo, cum îi îngrop eu aici pe oameni”. El arătă spre cer şi mă lămuri: “Da, şi el e un mormânt uriaş peste care vara cresc sălbatice flori de nu-mă-uita...”
Eu îl întrerupsei: “A fost o vreme când oamenii îl îngropau pe Dumnezeu în cer, e adevărat...” “Şi azi e altfel?”, întrebă el ciudat de trist. Eu urmai: “Odinioară fiecare azvârlea un pumn de cer peste dânsul, ştiu. Dar atunci el nu mai era acolo, ori poate...” Şovăii.
“Ştii dumneata”, începui apoi din nou, “ în vremurile vechi oamenii se rugau aşa”. Îmi desfăcui larg braţele şi, fără să vreau, îmi simţii pieptul umflându-se. “Odinioară Dumnezeu se arunca în toate aceste prăpăstii pline de smerenie şi de taină, şi numai cu greu se întorcea iarăşi în cerurile sale pe care le lăsa, pe nesimţite, tot mai aproape de pământ. Dar se ivi o nouă credinţă. Cum aceasta nu putea lămuri pe om de ce se deosebeşte Dumnezeul cel nou de cel vechi(îndată ce acesta începu să fie cinstit, oamenii recunoscuseră într-ânsul pe cel vechi), propovăduitorul poruncii celei noi schimbă felul rugăciunii. El predică împreunarea mâinilor şi hotărâ: “ Iată, Dumnezeul nostru voieşte să ne rugăm în acest chip, deci e altul decât acela pe care, până acum, credeaţi că-l cuprindeaţi în braţele voastre”. Oamenii se supuseră şi gestul braţelor deschise deveni un gest dispreţuit şi cumplit, iar mai târziu fu ţintuit pe cruce ca să se arate tuturor că e un simbol al restriştii şi al morţii. Când Dumnezeu îşi coborâ privirea spre pământ, se înspăimântă. Alături de multele mâini împreunate, se clădiseră multe biserici gotice şi, cum mâinile şi acoperişurile se ridicau spre dânsul deopotrivă de drepte şi de ascuţite, păreau nişte arme potrivnice. Dumnezeu recunoaşte însă un alt fel de vitejie. El se întoarse iarăşi în cerurile sale şi când văzu că turnurile şi noile rugăciuni creşteau către dânsul, trecu de cealaltă parte, dincolo de cerurile sale şi scăpă astfel de urmărire. El însuşi fu uimit găsind că, dincolo de strălucitorul său lăcaş, începea un întuneric care-l primi tăcând, şi înainta cu un simţământ ciudat în acel crepuscul ce-i amintea de inimile oamenilor. Atunci îi veni în minte întâia oară că oamenii au capete luminate, dar inimile pline de un întuneric asemenea acestuia, şi-un dor îl cuprinse să locuiască în inimile oamenilor şi să nu mai treacă prin trezvia rece, clară a gândurilor lor. Şi Dumnezeu şi-a continuat drumul. Tot mai gros se face întunericul în jurul său şi noaptea, prin care străbate, are ceva din mireasma caldă a brazdelor roditoare. Şi nu mult după aceea, rădăcinile se întind către dânsul cu vechiul gest frumos al rugăciunii largi. Nimic nu e mai înţelept decât cercul. Dumnezeu, care a fugit de noi în ceruri, ne va veni iarăşi pe pământ. Şi, cine ştie, poate tocmai dumneata îi vei săpa cândva poarta de ieşire...” Omul cu cazmaua zise: “Dar ăsta-i un basm”. “În graiul nostru”, răspunsei eu încet, “totul se face basm, căci în el niciodată nu pot să încapă cu totul asemenea lucruri”. Omul privi un răstimp în gol. Apoi cu mişcări zvâcnite îşi îmbrăcă haina şi întrebă:” N-am putea merge împreună?” Eu îl aprobai: “Merg acasă. Vom avea acelaşi drum. Dar nu stai aici cu casa?”. El ieşi pe portiţa cu zăbrele, o împinse domol pe ţâţânele-i plângătoare şi răspunse: “Nu.”
După câţiva paşi, deveni prietenos: ”Ai avut toată dreptatea adineauri. E ciudat că nu se găseşte nimeni care să poată face un lucru ca acesta. Mai demult nici mie nu mi-a trecut prin minte. Dar acum, că sunt mai bătrân, îmi vin uneori gânduri, ciudate gânduri, ca acela cu cerul şi altele încă. Moartea. Ce ştim noi despre ea? Se pare că mult şi poate nimic. Adeseori, când lucrez, stau în jurul meu copii(ai cui, nu ştiu). Şi mie îmi vin prin minte tocmai lucruri de-acestea. Atunci sap ca o vită, ca toată puterea mea s-o alung din cap şi s-o cheltuiesc în braţe. Groapa se face mult mai adâncă decât scrie la carte şi un munte de pământ se ridică alături. Copiii însă fug văzând mişcările mele furioase. Ei cred că sunt cumva mânios”. El se răzgândi: “Şi e într-adevăr un fel de mânie. Te tâmpeşte, crezi că asemenea gânduri le-ai răzbit şi deodată...Nu, nimic n-ajută, moartea e ceva de neânţeles, groaznic”.
Drumul era lung şi noi treceam pe sub pomi desfrunziţi, iar în stânga noastră pădurea începea ca o noapte gata în orice clipă să ne cuprindă pe noi. “Vreau să-ţi spun o poveste scurtă” încercai eu, “o poveste care va ţine cât mai avem noi de mers”. Omul încuviinţă şi-şi aprinse pipa. Eu povestii:
“Erau doi oameni, un bărbat şi o femeie, şi se iubeau unul pe altul. A iubi înseamnă să nu aştepţi nimic de nicăieri, să uiţi totul şi să vrei ca tot ce ai avut şi vei mai avea să primeşti de la unul şi acelaşi om. Aşa îşi doreau cei doi oameni unul altuia. Dar în vremelnicie, în viaţa cea de toate zilele, sub stăpânirea a tot ce vine şi se duce, adesea fără să prinzi de veste, o astfel de iubire nu se poate întrupa; faptele se îngrămădesc din toate părţile şi întâmplarea le deschide toate uşile. De aceea hotărâră cei doi oameni să se smulgă de sub stăpânirea vremii în singurătate, departe de bătaia ornicului şi de freamătul oraşului. Şi acolo, într-o grădină, îşi făcură o casă. Şi casa avea două uşi, una în partea dreaptă, cealaltă în partea stângă. Şi uşa din dreapta era uşa bărbatului şi toate ale lui trebuiau să intre în casă prin ea. Cea din stânga însă era uşa femeii: şi pe sub arcurile ei trebuia să intre tot ce se ţinea de fiinţa femeii... Şi aşa se şi întâmpla. Cine se deştepta mai întâi dimineaţa, cobora şi îşi deschidea uşa sa. Şi multe intrau până târziu în noapte, deşi casa nu era la marginea drumului. Acelora care ştiu să primească, le vin priveliştile în casă şi lumina, şi vântul cu mireasmă pe umeri şi multe altele încă. Dar şi trecuturile, chipurile amintirilor, destinele intrau pe amândouă uşile şi toate se împărtăşeau din aceiaşi ospeţie simplă, că se simţeau de când lumea în casa singuratică. Aşa dură lungă vreme şi cei doi oameni erau negrăit de fericiţi. Uşa stângă se deschidea mai des, dar prin cea dreaptă intrau oaspeţi mai feluriţi. Tot înaintea acesteia aştepta într-o dimineaţă – moartea. Grabnic închise omul uşa, când prinse de veste şi ferecată o ţinu cât fu ziua de mare. După câtăva vreme apăru moartea la intrarea din stânga. Tremurând trânti femeia uşa şi trase zăvorul greu peste ea. Despre această întâmplare însă nu-şi vorbiră unul altuia, dar uşile le deschiseră mai rar şi căutară să se mulţumească cu ce era în casă. Acum trăiau, fireşte, mai sărăcăcios decât înainte. Agoniselile lor abia de le ajungeau şi începură să se ivească grijile. Amândoi prinseră să doarmă rău şi într-o noapte lungă şi albă auziră fără veste un zgomot ciudat, pocnind înăbuşit. Era de după zidul casei, la egală depărtare de amândouă uşile şi suna de parcă ar fi început cineva să scoată pietrele şi să facă o nouă uşă în zid. Totuşi, cei doi oameni se prefăcură în groaza lor ca şi cum nimic deosebit n-ar fi auzit. Începură să vorbească, râdeau neobişnuit de tare şi când obosiră, scormoneala în zid amuţise. De-atunci amândouă uşile au rămas închise. Cei doi oameni trăiesc ca prizonieri. Amândoi s-au şubrezit şi au închipuiri ciudate. Zgomotul se repetă din vreme în vreme. Atunci râd cu buzele pe când inimile lor aproape pier de groază. Şi amândoi ştiu că săpătura s-aude tot mai lămurit şi trebuie să vorbească tot mai tare şi să râdă cu glasurile din ce în ce mai stinse”.
Tăcui. “Da, da”, zise omul de lângă mine, “aşa e, asta e o poveste adevărată.”
“Am citit-o într-o carte veche”, adăugai eu, “şi acolo am văzut ceva foarte ciudat. Sub rândul în care se povesteşte cum a venit moartea la uşa femeii, era făcută o steluţă cu cerneală verde, de o coloratură veştejită. Răsărea dintre cuvinte ca dintre nori şi o clipă mi-a trecut prin gând că, dacă rândurile s-ar împrăştia, ai putea descoperi că îndărătul lor stau numai stele, aşa cum se-ntâmplă uneori când cerul de primăvară se limpezeşte seara târziu. Apoi am uitat de acest amănunt fără însemnătate, până când, în dosul copertei cărţii, regăsii aceeaşi steluţă pe luciul neted al hârtiei ca răsfrântă într-un lac şi îndată după ea începeau rânduri mărunţele ce se pierdeau ca nişte unde pe suprafaţă ca de oglindă spălăcită. Scrisul se ştersese de vreme pe alocuri, dar am izbutit totuşi să-l descifrez aproape în întregime. Cuprindea cam acestea: “ Am citit de atâtea ori această poveste, aproape în fiecare zi, încât adesea mi se pare că eu singur am scris-o din amintire. Dar la mine povestea se desfăşoară mai departe aşa cum o scriu aici. Femeia nu văzuse moartea niciodată şi fără nicio bănuială o lăsă să intre în casă. Moartea însă grăi ceva cam repede şi ca unul care se simte vinovat: ”Dă asta bărbatului tău”. Şi pe când femeia o privea întrebător, ea grăbită adăugă: ” E sămânţă, foarte bună sămânţă." Apoi se depărtă, fără să se uite înapoi. Femeia deschise săculeţul pe care i-l pusese în mână; găsi într-adevăr înlăuntru un fel de sămânţă, nişte grăunţe tari şi urâte. Şi femeia se gândi: Sămânţa e ceva nedeplin, ceva ce are să fie. Nu poţi şti ce-o să iasă din ea. Dar n-am să dau bărbatului aceste boabe urâte, că nu prea au înfăţişarea să le dai în dar. Am să le pun mai bine în răzoarele grădinii şi am s-aştept ce va să crească din ele. Apoi îl voi duce în faţa lor şi-i voi spune cum am dobândit astfel de plante. Şi aşa făcu şi femeia. Şi ei trăiră mai departe aceiaşi viaţă. Bărbatul, căruia nu-i ieşea din minte că moartea a stat în faţa uşii lui, era la început cam neliniştit, dar văzând că femeia e tot aşa de primitoare şi fără grijă ca întotdeauna, în curând redeschise şi el larg aripile uşii lui şi multă viaţă şi lumină intrau în casă. În primăvara următoare, sta în mijlocul stratului, printre stânjeneii zvelţi, o tufă mică. Avea foi înguste şi întunecate, ceva cam ascuţite, asemenea celor de laur, şi un luciu straniu sticlea pe întunecimea lor. Bărbatul îşi punea îm gând în fiecare zi să întrebe de unde a răsărit planta aceea. Dar în fiecare zi pregeta. Femeia, dintr-un simţământ asemănător, amâna din zi în zi lămurirea. Dar întrebarea înăbuşită pe deoparte, răspunsul neândrăznit pe de altă parte, îi duceau adesea pe amândoi la tufa aceea care, prin verdele ei întunecat, se deosebea de întreaga grădină. Când sosi primăvara următoare, ei îngrijiră tufa ca pe toate celelalte plante şi se mâhniră când ea se ridica din mijlocul florilor învolte, neschimbată şi mută ca anul trecut, nesimţitoare faţă de lumina soarelui. Atunci, fără să se dea pe faţă unul altuia, se hotărâră ca în anul al treilea să-şi dăruiască toate puterile numai acestei tufe şi, când se ivi primăvara, îndepliniră, tăcuţi şi mână în mână ceea ce fiecare îşi pusese în gând. Împrejur grădina se însălbătici şi stânjeneii crescură mai firavi ca altădată. Dar odată când, după o noapte grea, înnorată, ieşiră dimineaţa în grădina calmă, scânteietoare, aflară în sfârşit: din frunzele negre şi ascuţite ale straniei tufe se ridicase, neatinsă, o palidă floare albastră, pentru al cărei boboc teaca devenise neâncăpătoare. Şi rămaseră în faţa ei, strânşi şi tăcuţi, şi acum, de abia, nu mai ştiau ce să spună. Căci gândeau: iată, Moartea înfloreşte şi amândoi se aplecară să soarbă mireasma fragedei flori. Din dimineaţa aceea însă totul s-a schimbat pe lume.
“Aşa sta scris pe coperta cărţii celei vechi”, sfârşii eu.
“Şi cine a scris asta?” stărui omul.
“După scris, o femeie”, răspunsei eu. “Dar de ce să mai cercetăm? Slovele erau aproape şterse şi de modă veche. E mult pesemne de când a murit.”
Omul era năpădit de gânduri. În cele din urmă mărturisi: “O simplă poveste şi totuşi atât de mişcătoare.” “Asta se-ntâmplă când asculţi rar poveşti”, căutai eu să-i îmblânzesc impresia. “Crezi?” El îmi întinse mâna şi i-o ţinui strâns. “Dar eu aş fi tare bucuros s-o spun şi altora. Se poate?” Încuviinţai. Un gând îi licări fără veste: ”Dar eu n-am pe nimeni. Cui aş putea-o spune?”
“Asta e uşor, copiilor care vin la dumneata să privească din când în când. Cui altcuiva?”
Şi într-adevăr, copiii au auzit cele trei poveşti din urmă. Bineânţeles, pe aceea repetată de norii serii au auzit-o, dacă sunt bine informat, numai în parte. Copiii sunt mici şi deci mult mai departe de norii serii decât noi. Dar asta prinde bine pentru povestea noastră. Cu toată cuvântarea lungă şi bine alcătuită a lui Hans, ei ar înţelege că lucrurile se petrec între copii şi povestirea mea ar critica-o ca nişte specialişti în materie. Dar e mai bine să nu afle cu câtă anevoinţă şi cât de stângaci mânuim noi lucrurile care, pentru ei, se-ntâmplă atât de firesc şi simplu.

Rainer Maria Rilke - Toamna

 

Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adînci pămîntul greu
de lîngă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Mîna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rînd pe rînd.

Dar este Unul care ţine-n mînă
căderea asta, nesfirşit de blînd. 



Traducerea Alexandru Philippide 

Rainer Maria Rilke - Seară

   
Seara îşi schimbă încet-încet veşmântul,
i-l ţin copaci la poale de ponor ;
iată: acum s-a despărţit pământul
într-unul ce se-nalţă şi altul căzător ;

eşti al niciunuia de-a-ntregul când te lasă,
nici chiar întunecat precum o casă,
nici invocând nemărginirea toată
precum o stea în noapte avântată –

şi-ţi lasă,-nfricoşată viaţa ta,
nelămurită, spre-mpliniri crescând ;
când mărginită, când înţelegând,
în tine când o piatră, când o stea.

Rainer Maria Rilke - Scrisori către un tânăr poet

   
Paris, 17 februarie 1903
Mult stimate domn,

Scrisoarea dumneavoastră mi-a ajuns abea de câteva zile. Vreau să vă mulţumesc pentru marea încredere ce mi-o acordă. Nu pot mai mult. Nu pot lua în discuţie în amănunt versurile dumneavoastră, căci departe de mine orice intenţie critică. Cu nimic nu eşti sortit să rămâi mai departe de opera de artă decât prin cuvintele critice; rezultatul este mereu neînţelegere, mai mult sau mai puţin fericită. Lucrurile toate sunt nu pe atât de sesizabile pe cât opinia curentă ar vroi de obicei să ne facă să credem; cele mai multe evenimente sunt inexprimabile, ele au loc într-o sferă care n-a fost călcată niciodată de vreun cuvânt; şi mai neexprimabile decât toate sunt operele de artă; existenţe enigmatice a căror viaţă, pe lângă a noastră care trece, durează.
(...)
Întrebaţi dacă versurile sunt bune. Mă întrebaţi pe mine. Înainte aţi întrebat pe alţii. Le trimiteţi unor reviste. Le comparaţi cu alte poezii şi vă neliniştiţi când anumite redacţii vă refuză încercările. Deci (pentru că mi-aţi permis a vă da sfaturi) vă rog să renunţaţi la toate astea. Nu faceţi decât să iscodiţi lumea din afară, şi asta mai cu seamă acum n-aţi avea voie să faceţi! Nimeni nu vă poate sfătui sau ajuta. Nimeni!
Nu există decât o singură cale. Cufundaţi-vă în dumneavoastră înşivă. Cercetaţi cauza ce vă îndeamnă să scrieţi; cercetaţi dacă această cauză îşi întinde rădăcinile până în locul cel mai adânc al inimii; recunoaşteţi, faţă de dumneavoastră înşivă, de-ar trebui să muriţi dacă vi s-ar interzice să scrieţi. Mai cu seamă asta: întrebaţi-vă în ora cea mai de taină a nopţii: trebuie să scriu?
Răscoliţi-vă după un răspuns adânc. Şi dacă ar fi să sune a încuviinţare, dacă aveţi voie să întâmpinaţi această întrebare serioasă cu un simplu şi răspicat "trebuie", atunci clădiţi-vă viaţa după această necesitate; viaţa trebuie să devină până în miezul orei celei mai indiferente şi minore, semn şi mărturie a acestei dorinţe vii.
Atunci vă apropiaţi de natură. Atunci încercaţi ca, prin om, să spuneţi ce vedeţi şi ce trăiţi şi ce iubiţi şi ce pierdeţi. Nu scrieţi poezii de dragoste, ocoliţi mai întâi formele prea uzuale şi obişnuite: sunt cele mai dificile, căci e nevoie de o putere mare şi coaptă spre a da ceva personal acolo unde sunt cu duiumul creaţii bune şi în parte strălucite ale tradiţiei. De aceea salvaţi-vă de la motivele generale spre acelea pe care vi le oferă cotidianul dumneavoastră. Zugrăviţi-vă tristeţile şi dorinţele, gândurile trecătoare şi credinţa într-o frumuseţe - oricare ar fi ea - zugrăviţi toate acestea cu o sinceritate profundă, tainică şi smerită şi folosiţi spre a vă exprima obiectele ce vă înconjoară, imaginile viselor dumneavoastră şi obiectele aducerii aminte. Dacă cotidianul dumneavoastră vi se pare prea sărac, nu-l învinuiţi; învinuiţi-vă pe dumneavoastră, spuneţi-vă că nu sunteţi destul de poet ca să-i deşteptaţi bogăţiile, căci pentru cel ce creează nu există nici sărăcie nici loc sărac sau indiferent. Şi chiar dacă aţi fi într-o puşcărie ale cărei ziduri n-ar lăsa să pătrundă în simţurile dumneavoastră nici unul din zgomotele lumii - nu v-ar rămâne, chiar şi atunci, copilăria? Această de nepreţuit, regească bogăţie, acest tezaur al aducerilor aminte. Încercaţi să ridicaţi senzaţiile cufundate în adâncul acestui trecut îndepărtat; personalitatea vi se va întări, singurătatea vi se va lărgi şi va deveni o încăpere în amurg, de care va rămâne departe zgomotul celorlalţi. Şi dacă, din această îndreptare spre interior, din această adâncire în propria lume, vor apărea versuri, atunci nu vă veţi gândi să întrebaţi pe cineva dacă sunt versuri bune. Nici nu veţi face încercarea să interesaţi reviste pentru aceste lucrări; căci veţi vedea în ele posesia dumneavoastră dragă şi firească, o bucată şi o voce a vieţii dumneavoastră.
O operă de artă este bună dacă a apărut din necesitate. Originea sa dă aprecierea; alta nu există
(...) Poate însă, după coborârea în adâncul şi solitudinea dumneavoastră, va trebui să renunţaţi la a deveni poet (ajunge, după cum vă spun, să simţi că ai putea să trăieşti fără să scrii, ca să nu ai voie să o faci). Chiar şi atunci această reculegere nu va fi fost în zadar. De aici încolo viaţa dumneavoastră o să găsească în orice caz drumuri personale; şi ca ele să fie bune, bogate ori largi, asta v-o doresc mai mult decât v-o pot spune
(...) Versurile pe care aţi binevoit a mi le încredinţa, cu prietenie vi le înapoiez. Şi vă mulţumesc încă o dată pentru măreţia şi cordialitatea încrederii dumneavoastră, de care am vrut să mă fac mai vrednic decât sunt în realitate, ca străin, prin răspunsul acesta sincer

Cu tot devotamentul şi cu simpatie
Rainer Maria Rilke



Viareggio, lângă Pisa, (Italia), 23 aprilie 1903

(...)
Mi se pare nimerit să vă fac o rugăminte: citiţi cât mai puţine lucruri estetic-critice - sunt ori opinii polemice sclerozate, ajunse să nu mai aibă sens în înţepenirea lor lipsită de viaţă, ori sunt jocuri abile de cuvinte, la care azi câştigă această opinie iar mâine cea opusă. Operele de artă sunt de o infinită solitudine şi nu poţi să le ajungi cu nimic mai puţin decât prin critică. Doar iubirea poate să le cuprindă, să le ţină, doar ea poate fi dreaptă faţă de ele. Da-ţi vă de fiecare dată dreptate dumneavoastră şi sentimentului dumneavoastră faţă de fiecare asemenea discuţie, dezbatere sau introducere; dacă ar fi totuşi să nu aveţi dreptate, atunci creşterea firească a vieţii dumneavoastră interioare vă va duce încet şi cu timpul spre alte concluzii. Lăsaţi părerilor personale evoluţia proprie şi liniştită care trebuie să vină profund din interior, ca orice progres, şi nu poate fi prin nimic împinsă sau accelerată. Totul trebuie să se pârguie până la capăt şi abea apoi să fie cules. Trebuie să laşi să se desăvârşească orice impresie, orice sâmbure de sentiment, în sinea ta, în întuneric, în necuvânt, în inconştient, în sfera pe care conştiinţa n-o poate atinge, şi să aştepţi cu adâncă smerenie şi răbdare ora de naştere a unei noi clarităţi; asta, doar asta înseamnă a trăi ca artist: în înţelegere şi creaţie.
Aici nu se măsoară cu timpul, nu există anul, şi zece ani nu reprezintă nimic; a fi artist înseamnă a nu face calcule şi a nu număra; a te dezvolta ca şi copacul care nu-şi grăbeşte sevele şi care stă consolat în furtunile de primăvară, fără spaima că după asta ar putea să nu vină vara. Vine! Dar nu vine decât la cei răbdători, care stau ca şi cum ar avea veşnicia în faţă, atât de liniştiţi şi de lipsiţi de griji.
O învăţ în fiecare zi, o învăţ cu suferinţe cărora le sunt recunoscător: Răbdarea este totul!
(...)
În ceea ce priveşte cărţile mele, aş dori cu mare plăcere să vi le trimit pe toate care v-ar putea face cât de mică plăcere. Dar sunt sărac şi cărţile mele, din momentul în care au apărut, nu-mi mai aparţin mie. Eu însumi nu le pot cumpăra - şi cât aş voi s-o fac de des - pentru a le dărui celor care le-ar îndrăgi.
De aceea vă scriu pe un bilet titlurile (şi editurile) cărţilor mele apărute recent (ale celor mai recente; în total am publicat vreo 12 sau 13) şi trebuie s-o las, dragul meu domn, în seama dumneavoastră, de a vă comanda ceva din ele, când veţi avea ocazia.
Îmi place să-mi ştiu cărţile în mâinile dumneavoastră.
Rămâneţi cu bine, al dumneavoastră,
Rainer Maria Rilke


Worpswede, lângă Bremen
16 iulie 1903

Acum vreo zece zile am părăsit Parisul destul de suferind şi obosit şi am călătorit spre o câmpie largă, nordică, ale cărei nesfârşire şi linişte şi cer să mă pună iar pe picioare. Dar am intrat într-o ploaie lungă care abia azi a început să se lumineze niţel deasupra pământului ud şi învăluit în vânt şi folosesc acest prim moment luminos spre a vă saluta, dragul meu domn.
(...)
Dacă vă ţineţi de natură, de ceea ce e simplu în ea, de lucrul aparent fără importanţă care abia este băgat în seamă de cineva şi care poate să devină, aşa, neobservat, măreţ şi nemărginit, dacă aveţi această dragoste faţă de cele mărunte şi dacă încercaţi modest de tot să câştigaţi încrederea lucrului care pare sărac, atunci toate vă vor părea mai uşoare, unitare şi, într-un fel, se vor îmbina, poate nu în raţiune, care rămâne în urmă uimită, dar în conştiinţa dumneavoastră cea mai adâncă. Asta înseamnă a fi treaz, a şti.

Sunteţi atât de tânăr, atât de înaintea oricărui început, şi aş vrea să vă rog dragă domnule, cât de bine mă pricep să o fac, să aveţi răbdare faţă de lucrurile nesoluţionate ale inimii dumnavoastră şi să încercaţi să îndrăgiţi întrebările înşile ca pe nişte odăi închise, sau cărţi scrise într-o limbă foarte străină. Nu cercetaţi acum după răspunsuri care nu vă pot fi date, pentru că nu le-aţi putea trăi. Trebuie să trăiţi totul! Trăiţi acum în întrebări. Poate că aşa o să trăiţi cu timpul, fără s-o observaţi, într-o zi îndepărtată, spre miezul răspunsului. Poate că purtaţi în dumneavoastră posibilitatea de a crea şi de a forma ca o modalitate deosebit de fericită şi curată a existenţei; educaţi-vă în acest sens - dar luaţi ce vă e dat cu mare încredere, şi dacă se trage doar din voinţa dumneavoastră, dintr-o necesitate, dar vitală, a intimităţii dumneavoastră, primiţi-o şi nu copleşiţi nimic cu ură. Anevoios este tot ce ne-a fost dat să înfăptuim. Chiar şi sexul e anevoios.
(...)
Voluptatea trupească este o trăire senzuală, nu foarte diferită de contemplarea pură sau sentimentul pur cu care un fruct zemos îţi desfată limba; este o experienţă mare, nesfârşită, care ne e dată, o cunoaştere a lumii; aduce plenitudine şi strălucire, ca orice act de cunoaştere.
Şi nu faptul că o primim e rău; rău e că aproape toţi abuzează de această experienţă, o risipesc şi o iau drept excitaţie în momentele de osteneală ale vieţii. O iau drept distracţie, în loc s-o adune spre revelaţii.
Oamenii au făcut şi din hrană altceva: neajunsul pe de o parte, prisosinţa pe de altă parte. Au tulburat claritatea acestei necesităţi, şi tot atât de confuze au ajuns toate necesităţile profunde, simple, în care viaţa se reînnoieşte.
Dar individul şi le poate clarifica şi le poate trăi limpede (şi dacă nu individul, care e prea dependent, atunci măcar solitarul). El poate să-şi aducă aminte că toată frumuseţea din animale şi plante este o formă perenă şi liniştită a dragostei şi a dorului (...)
Creaţia spirituală se trage din cea fizică, e de aceeaşi natură cu ea, doar parcă mai uşoară, mai extaziată şi mai infinită repetare a voluptăţii trupeşti. Gândul de a fi creator, de a procrea, de a crea, nu înseamnă nimic fără continua sa devenire şi realizare în lume, nimic fără însutirea din partea lucrurilor şi animalelor. Iar plăcerea ce o provoacă e doar de aceea atât de nedescris de frumoasă şi bogată, pentru că e plină de amintiri moştenite din momentele de procreere şi naştere a milioanelor.

Într-un gând creator retrăiesc o mie de nopţi de dragoste uitate şi îl umplu cu măreţie şi sublim. Iar cei care se întâlnesc noaptea şi sunt împletiţi în voluptate legănată adună miresme, profunzime şi forţă pentru cântul unui poet ce va veni şi se va ridica pentru a spune bucurii fără de nume.
Ei cheamă viitorul şi chiar dacă greşesc şi se îmbrăţişează orbi, viitorul tot vine, un om nou se ridică(...)

Nu vă lăsaţi dus în eroare de cei superficiali; în adâncuri totul devine lege. Iar cei care trăiesc fals şi rău secretul (şi ei sunt foarte mulţi) nu-l pierd, decât pentru ei înşişi, şi totuşi îl transmit mai departe, ca pe o scrisoare nedesfăcută, fără s-o ştie.

Să nu vă lăsaţi derutat de multitudinea numelor şi de complicaţia cazurilor.

Poate că deasupra tuturor se află o maternitate mare, ca un dor al tuturor.

Frumuseţea unei virgine, a unei existenţe care, aşa cum atât de frumos spuneţi, "încă n-a dat nimic", este maternitatea care se presimte şi se pregăteşte, care se teme şi căreia îi este dor. Şi frumuseţea unei mame este maternitatea slujindă. Şi într-o femeie foarte în vârstă este o mare aducere aminte. Şi chiar şi bărbatul e maternitate, îmi pare, fizică şi spirituală. Procrearea lui este tot un fel de a naşte. Şi e o naştere a crea din plenitudinea cea mai profundă.
Şi poate că sexele sunt mai înrudite decât s-ar părea şi marea înnoire a lumii va consta poate în aceea că bărbatul şi fata se vor apropia eliberaţi de toate sentimentele eronate şi de toate aversiunile, nu ca duşmani, ci ca fraţi şi vecini, ca OAMENI spre a purta împreună, simplu şi cu răbdare sexul care le e încredinţat.
Dar tot ce cândva probabil va fi posibil pentru mulţi, solitarul o poate pregăti de pe acum şi clădi cu mâinile sale care se înşeală mai puţin.
De aceea dragă domnule, iubiţi-vă singurătatea şi purtaţi durerea pe care vi-o cauzează cu jale frumos tânguitoare. Căci cei care vă sunt apropiaţi sunt acum departe, după cum spuneţi, iar asta arată că începe să se facă larg în jurul dumneavoastră. Şi dacă apropierea vă e departe, atunci depărtarea vă este deja printre stele şi foarte mare (...)
Evitaţi să furnizaţi material acelei drame care e mereu puternică între părinţi şi copii; consumă multă energie copiilor şi veştejeşte dragostea părinţilor, care e vie şi hrănitoare, chiar dacă nu pricepe nimic. Nu cereţi sfat din partea lor şi nu contaţi pe înţelegere; dar credeţi într-o iubire care se păstrează pentru dumneavoastră ca o moştenire şi încredeţi-vă că în această iubire e o putere şi o binecuvântare din a cărei rază nu trebuie să ieşiţi, pentru a merge departe de tot (...)

Toate urările mele sunt gata de a vă însoţi şi încrederea mea e a dumneavoastră.
Al dumneavoastră,
Rainer Maria Rilke



Roma, 23 decembrie 1903

Dragul meu domnule Kappus,

Să nu rămâneţi fără un salut din partea mea, acum când se apropie Crăciunul şi când în miezul sărbătorii vă purtaţi solitudinea mai greu decât de obicei (...)
Ceea ce e necesar rămâne doar atât: singurătatea, marea singurătate interioară. Să te cufunzi în tine şi să nu întâlneşti pe nimeni ore în şir - asta trebuie să fii în stare să poţi face. Să fii solitar, aşa cum ai fost în copilărie, când adulţii umblau de colo-ncoace împletiţi cu lucruri care păreau importante şi mari pentru că cei mari păreau atât de ocupaţi şi pentru că nu înţelegeai nimic din purtarea lor. Şi dacă recunoşti într-o bună zi că ocupaţiile lor sunt sărăcăcioase, că meseriile lor sunt sclerozate şi şi-au pierdut legătura cu viaţa, de ce să nu continui să le priveşti pe toate acestea ca un copil, ca pe nişte lucruri străine, din adâncul propriei lumi, din nemărginirea propriei solitudini, care ea însăşi e muncă şi rang şi chemare? (...)
Ceea ce se întâmplă în dumneavoastră este demn de întreaga dumneavoastră dragoste. Trebuie chiar să lucraţi la asta, aş zice şi să nu pierdeţi prea mult timp şi curaj cu elucidarea pozitiei pe care ar trebui să o aveţi faţă de oameni. Cine vă spune măcar că aveţi aşa ceva, o poziţie faţă de ei? (...)
Doar individul în parte, care e solitar, care e expus profundelor legi, ca un obiect, sau dacă cineva porneşte spre dimineaţa care începe, sau dacă se uită afară spre seara care e plină de evenimente, şi dacă simte ce se întâmplă acolo, atunci este eliberat de orice, ca un mort, deşi stă în miezul vieţii (...)

Pretutindeni e aşa, dar asta nu e motiv de teamă sau tristeţe: dacă nu există comunitate între oameni şi dumneavoastră, încercaţi a fi mai aproape de lucruri. Ele nu vă vor părăsi. Încă mai sunt nopţi şi adieri care trec prin copaci şi peste ţări multe; încă mai e între lucruri şi animale totul plin de evenimente la care puteţi lua parte; şi copii mai sunt încă, aşa cum aţi fost şi dvs, atât de trişti şi de ferciţi - şi dacă vă gândiţi la copilărie, trăiţi din nou printre ei, printre copii însinguraţi, şi adulţii nu înseamnă nimic, şi gravitatea lor nu are nici o valoare(...)
Cel mai mic lucru pe care îl putem îndeplini pentru Dumnezeu este să nu-i facem devenirea mai grea decât i-o face pământul primăverii, când vrea să vină.

Şi fiţi bucuros şi încrezător.
Al dumneavoastră,
Rainer Maria Rilke



Roma, 14 mai 1904

Dragul meu domn Kappus,
S-a scurs multă vreme de când am primit ultima dumneavoastră scrisoare..... (...)

Oamenii au rezolvat (cu ajutorul convenţiilor) toate lucrurile cât mai comod posibil şi le iau nespus de uşor. E însă limpede că trebuie să ţinem de ceea ce e grav în ele. Tot ce e viu ţine de asta, totul în natură creşte şi se apără după felul său şi este ceva distinct, încearcă să fie asta cu orice preţ şi împotriva oricărei opoziţii. Ştim puţine, dar că trebuie să ne ţinem de cele grave e o certitudine care nu ne va părăsi; e bine să fii solitar, căci solitudinea e grea, iar faptul că un lucru e greu trebuie să ne fie motiv în plus pentru a-l îndeplini. (...)

În asta se înşeală tinerii atât de des şi atât de grav: că se aruncă, ei, cărora le stă în fire să fie nerăbdători, unul în faţa celuilalt atunci când îi copleşeşte iubirea, se risipesc, aşa cum sunt, în neînţelegere, dezordine, haos .... Şi ce să fie apoi? Ce să mai dreagă viaţa în grămada aceea de lucruri stricate pe jumătate, pe care ei o numesc "comunitatea" lor şi pe care cu drag ar numi-o "fericirea" lor? Aici fiecare se pierde de dragul celuilalt şi încă pe mulţi alţii care au mai vrut să vină... Şi fiecare pierde nemărginirea şi posibilităţile, schimbă apropierea şi retragerea unor lucruri abea auzite, pline de presimţiri, pe o descumpănire stearpă, din care nu mai poate veni nimic, nimic, decât poate puţină scârbă, dezamăgire şi sărăcie sufletească, şi salvarea în una din nenumăratele convenţii sociale care sunt înşirate, ca şi cabanele pentru public, pe acest drum, care este unul din cele mai periculoase care au fost vreodată. Nici un domeniu al trăirii omeneşti nu e atât de încărcat cu convenţii ca acesta: cordoane de salvare de cele mai diverse tipuri, bărci şi colaci; refugii de toate soiurile a ştiut să găsească concepţia socială, căci, întrucât a fost înclinată să ia viaţa sexuală drept distracţie, a trebuit s-o înzestreze cu accesorii uşoare, să fie totul ieftin şi fără pericol şi cât mai "sigur", aşa cum sunt toate distracţiile publice.

Ce-i drept, mulţi tineri simt cât de greşit iubesc, adică doar dăruindu-se unul altuia, refuzând solitudinea (media va rămâne probabil mereu la asta). Simt apăsarea unei rătăciri şi vor să transforme situaţia în care au ajuns, în felul lor, aptă de a trăi şi fecundă: căci natura le spune că problemele dragostei pot fi soluţionate mai puţin decât orice alt lucru important în public şi după cutare sau cutare învoială; că sunt întrebări, întrebări intime, de la om la om, care au nevoie în orice caz de un răspuns nou, special, doar personal. Dar cum să mai găsească ei, care s-au îngrămădit şi care nu se mai delimitează şi nu se mai deosebesc, care deci nu posedă nimic personal, o scăpare din ei înşişi, din adâncul solitudinii lor care deja nu mai există?

Acţionează numai din neputinţă colectivă şi ajung, dacă vor să ocolească cu cea mai bună credinţă convenţia de care îşi dau seama (bunăoară căsnicia) în plasa unei soluţii mai puţin publice, dar tot atât de ucigător de convenţionale; căci ajunge să fie totul în jurul lor, chiar departe, convenţie. Acolo unde se acţionează dintr-o comunitate tulbure, adunată foarte de timpuriu, orice acţiune nu e decât convenţională. Orice relaţie spre care duce o asemenea rătăcire îşi are convenţia, oricât ar fi de neuzuală (adică în sensul obişnuit imorală); ba chiar despărţirea ar fi aici un pas convenţional, o hotărâre de întâmplare, nepersonală, fără putere şi fără rod.

Cine priveşte lucrurile cu seriozitate găseşte că nu există, aşa cum nu există pentru moarte care e tot grea, o iniţiere în dragoste, că nu s-a găsit nici o soluţie: nici semn, nici drum; şi nici nu se va putea descoperi pentru aceste două poveri, pe care le purtăm şi le transmitem acoperite fără a le desface, o practică comună, bazată pe convenţie.
Dar, în aceeaşi măsură în care căutăm să încercăm viaţa ca izolaţi, ele i se vor arăta individului, cu mai multă claritate. Pretenţiile pe care le ridică în faţa noastră dificila muncă a iubirii sunt supraomeneşti şi nu le putem stăpâni, începători fiind. Dacă totuşi luăm această povară pe seama noastră, atunci să o purtăm ca povară şi timp de ucenicie, în loc să ne pierdem în tot jocul acela uşor şi superficial în dosul căruia oamenii s-au ascuns din faţa severităţii existenţei. Atunci poate se va face simţit un mic progres şi o uşurare la acei care vor veni mult după noi; asta ar însemna foarte mult.
Acum reuşim doar să privim, fără preconcepţie şi la esenţă, relaţia unui om în parte faţă de alt om în parte, iar încercările noastre de a trăi asemenea legături n-au nici o pildă în faţă. Şi totuşi e deja ceva în mersul vremii ce vrea să vină în ajutorul bâjbâielilor noastre.

Fata şi femeia, în desfăşurarea ei nouă, personală, nu vor fi decât trecător-imitatori ai proastelor maniere şi meseriilor bărbaţilor. După nesiguranţa unor asemenea treceri se va arăta că femeile au trecut prin mulţimea şi diversitatea acelor deghizări (deseori ridicole) doar pentru a-şi purifica felul lor cel mai intim de influenţele falsificatoare ale celuilalt sex.

Femeile, în care viaţa stăruie mai direct, mai fecund şi mai încrezător, trebuie să devină în fond, oameni mai împliniţi, mai omenoşi decât bărbatul, care este mai uşor şi nu este atras, prin greutatea unui fruct trupesc, dincolo de suprafaţa vieţii, el care subestimează, încrezut şi grăbit cum e, ceea ce crede că iubeşte. Această viaţă purtată tacit în dureri şi umilinţă va apărea clar atunci când se va fi eliberat de convenţiile "doar-feminin"-ului, prin evoluţia stării ei exterioare. Şi bărbaţii, care încă nu simt că asta se va întâmpla, vor fi surprinşi şi învinşi. Într-o bună zi (şi sunt acum, mai cu seamă în ţările nordice, semne temeinice care se aprind), într-o bună zi va apărea fata şi femeia al cărei nume nu va însemna doar opoziţia faţă de ceva masculin, ci ceva independent, ceva la care nu te gândeşti ca la o completare şi o limită, ci doar ca la viaţă şi existenţă: OMUL FEMININ.

Acest progres va transforma trăirea iubirii care este acum plină de rătăciri. Mai întâi foarte împotriva bărbaţilor depăşiţi. Ea se va schimba din temelie, va deveni relaţie care e voinţă de la om la om, nu numai de la bărbat la femeie. Şi această iubire mai umană, care se va desfăşura nespus de cu tact şi încet şi bine, şi clar în prinderi şi în dezlegări, va fi asemănătoare aceleia pe care o pregătim acum zbătându-ne şi istovindu-ne: dragostea care constă în aceea că două Solitudini se apără reciproc, se învecinează şi se înţeleg.
Şi asta încă: nu credeţi că a fost pierdută acea iubire mare, care v-a fost pusă în soartă cândva, băiat fiind?
Puteţi spune că nu s-au copt atunci dorinţi mari şi bune şi hotărâri din care mai trăiţi şi astăzi?
Cred că acea iubire rămâne atât de puternic şi grav în amintirea dumneavoastră tocmai pentru că e prima solitudine adâncă şi prima muncă interioară din viaţa dumneavoastră.
Toate dorinţele de bine pentru dumneavoastră, dragă domnule Kappus.

Rainer Maria Rilke

Traducere  Ioan Alexandru
 - scrisorile, scrise între anii 1902-1908, sunt adresate unei persoane fizice, şi anume lui Franz Xaver Kappus, german de origine bănăţeană, elev la aceeaşi şcoală militară pe care Rilke o urmase cu câţiva ani în urmă
- textul de faţă este extras din cartea "Scrisori către un tânăr poet", Editura Facla 1977

Rainer Maria Rilke - Povestiri despre Bunul Dumnezeu

   
Unul care asculta pietrele

Sunt iarăşi la prietenul meu olog. El zâmbeşte în felul lui ciudat: „Şi despre Italia mie nu mi-ai spus niciodată nimic”. „Adică să-mi răscumpăr vina cât mai curând cu putinţă?”
Ewald aprobă din cap şi închise ochii ca pentru a asculta. Aşadar, încep: „Ceea ce simţim noi ca primăvară, pentru Dumnezeu e o fărâmă de zâmbet fugar care alunecă pe suprafaţa pământului. El, pământul parcă-şi aduce aminte de ceva, iar în timpul verii povesteşte tuturor despre acest lucru, până când devine tot mai înţelept în marea tăcere a toamnei prin care se spovedeşte celor singuratici. Toate primăverile pe care le-ai trăit dumneata şi cu mine, adunate laolaltă, n-ajung să împlinească o secundă de-a lui Dumnezeu. Primăvara, ca s-o ia Dumnezeu în seamă, nu se poate să rămână în arbori şi-n lunci, ea trebuie să se înstăpânească într-un fel în oameni, căci atunci nu se mai petrece, ca să zicem aşa, în timp, ci mai mult în veşnicie şi sub privirea lui Dumnezeu. Odată, când s-a întâmplat aşa, privirile lui Dumnezeu se plecau în unduirea lor gravă asupra Italiei. Dedesubt, ţara era luminată, vremea strălucea ca aurul, dar de-a curmezişul ei, ca un drum sumbru, se lungea umbra unui om spătos, grav şi negru, iar departe, înainte-i, umbra mâinilor lui zămislitoare, neliniştită tresărind peste Pisa, când peste Neapole, când topindu-se în mişcarea nestatornică a mării. Dumnezeu nu-şi putuse lua ochii de la aceste mâini, care dintru început i se părură împreunate ca pentru rugăciune, dar rugăciunea, ce izvora din ele, le împinse departe una de alta. În ceruri se făcu tăcere. Sfinţii toţi urmăreau privirile Domnului şi cătau ca şi el la umbra ce învăluia Italia pe jumătate şi imnurile înmărmuriră pe chipurile îngerilor, şi stelele tremurau, că se temeau să nu se fi făcut vinovate cu ceva şi aşteptau smerite cuvântul de mânie al Domnului. Dar nimic din toate acestea nu se întâmplă. Cerurile se deschiseră, în toată măreţia lor, deasupra Italiei, aşa că în Roma, Rafael căzu în genunchi, iar fericitul Fra Angelico din Fiesole sta pe-un nour şi se bucura de aceasta. Rugăciuni multe se ridicară în ceasul acela de pe pământ spre cer. Dumnezeu însă recunoscu numai una: puterea lui Michelangelo se ridica spre dânsul ca mireasma podgoriilor. Şi el îngădui ca ea să-i cuprindă gândurile. Se aplecă mai adânc, dete cu ochii de omul care zămislea, privi, peste umerii lui, la mâinile care ascultau piatra şi se înspăimântă: să fie cumva şi-n pietre suflete? De ce va fi ascultând omul acela pietrele? Şi iată că mâinile lui s-au trezit şi răscoleau piatra, cum ai răscoli un mormânt din care o voce slabă, muribundă, pâlpâie: „Michelangelo”, strigă Dumnezeu cuprins de nelinişte, „cine este în piatră?”. Michelangelo tresări; mâinile îi tremurau. Apoi răspunse înăbuşit: „Tu, Doamne, cine altul? Dar eu nu pot s-ajung până la tine” Şi atunci Dumnezeu simţi că el era în piatră şi se simţi parcă îngrijorat şi stânjenit. Întregul cer era tot o piatră, iar el era închis în adâncul ei şi nădăjduia ca mâinile lui Michelangelo vor veni să-l libereze şi le auzea venind, dar erau încă departe. Maestrul era însă iarăşi aplecat asupra lucrului. El cugeta necontenit: tu eşti numai un mic bloc şi altul de-abia de-ar putea descoperi în tine un om. Eu însă simt aici un umăr: e a lui Iosif din Arimateea, dincoace se pleacă Maria, simt mâinile tremurătoare cum ţin pe Iisus, Domnul nostru, care-şi dădu duhul pe cruce. Dacă aceştia trei au loc în această marmură mică, cum să nu ridic eu dintr-o stâncă un întreg neam adormit? Şi cu lovituri largi eliberă cele trei făpturi din Pieta, dar nu ridică deplin vălurile de piatră de pe chipuri, parcă s-ar fi temut ca tristeţea lor adâncă să nu rămână pe mâinile lui, amorţindu-le. Astfel îşi căută refugiul la o altă piatră. Dar totdeauna şovăia să dea unei frunţi deplina ei claritate, unui umăr rotunzimea lui desăvârşită, şi pe când sculpta o femeie, nu-i mai aşternea ultimul zâmbet pe gură, ca frumuseţea ei să nu fie trădată în întregime. În această vreme, schiţă monumentul funerar pentru Giulio della Rovere. Un munte voia să clădească peste acest papă de fier şi totodată un neam întreg care să populeze muntele. Clocotind de multe planuri nelămurite, luă drumul spre cariera de marmură. Peretele ei se ridica prăpăstios deasupra unui sat nevoiaş. Urmele blocurilor desprinse de curând, încadrate de măslini şi piatră mohorâtă, păreau un chip uriaş şi palid, sub un păr încărunţit. Îndelung rămase Michelangelo în faţa frunţii învăluite a acestui chip. Deodată zări sub ea doi ochi enormi care îl ţinteau din piatră. Şi Michelangelo îşi simţi făptura crescând sub înrâurirea acelei priviri. Şi el se ridica acum deasupra câmpiei şi i se părea că stă de când lumea în faţa muntelui, ca dinaintea unui frate. Valea dispărea în urma lui, ca sub paşii unuia care suie tot mai sus, căsuţele se-nghesuiră unele într-altele, ca nişte turme şi chipul din stâncă i se arătă mai aproape şi mai înrudit, sub albul lui văl de piatră. Avea o expresie de aşteptare, nemişcată şi totuşi gata parcă să vorbească. Michelangelo se cufundă în gânduri: „ Pe tine nimeni nu te poate nimici, tu eşti Unic” şi apoi ridicând glasul: „Pe tine vreau să te desăvârşesc, tu eşti opera mea” Şi se întoarse apoi la Florenţa. Zări o stea şi turnul Domnului. Şi la picioarele lui cădea seara. Deodată la Porta Romana, şovăi. Cele două rânduri de case se întinseră către el ca nişte braţe şi, prinzându-l, îl duseră în oraş. Şi tot mai înguste şi mai întunecoase se făceau străzile şi, când intră în casă, se simţi cuprins de mâini misterioase de care nu putea să scape. Se refugie în sală şi de acolo în camera scundă, numai doi paşi de lungă, unde obişnuia să scrie. Pereţii se lipiră de el şi păreau că luptă cu mărimea lui neobişnuită şi-l sileau să reintre în vechea şi îngusta-i făptură. Şi el îndură totul. Căzu în genunchi şi se lăsă plămădit de dânşii. Simţi în sine o umilinţă pe care n-o cunoscuse niciodată şi dori din suflet să fie mic. Şi un glas veni: „Michelangelo, cine e în tine?” Şi omul din odăiţa cea strâmtă îşi lăsă fruntea să-i cadă grea, în mâini, şi şopti: „Tu, Doamne, cine altul?”. Şi atunci cerc mare se făcu în jurul lui Dumnezeu şi el îşi ridică faţa, aplecată deasupra Italiei, şi privi în preajmă: în măntii şi cu mitre stăteau sfinţii, iar îngerii cu cântecele lor, ca nişte ulcioare pline de strălucirea izvoarelor, umblau pe sub stelele însetate şi fără margini era cerul.
Prietenul meu olog îşi ridică privirile şi le lăsă ca norii serii să le ducă cu ei de-a lungul cerului: „E oare Dumnezeu acolo?” întrebă el. Eu tăcui. Apoi mă plecai spre el: „Ewald, suntem noi aici?” Şi ne strânserăm mâinile, din inimă.


Rainer Maria Rilke - Mă simt acasă între zi şi vis

 

Mă simt acasă între zi şi vis,
unde copiii-ncinşi de goană dormitează,
unde bătrânii-n jurul cinei se aşează
şi locu-i luminat de focu-aprins.

Mă simt acasă între zi şi vis,
unde-ale serii clopote-au sunat,
şi fete, prinse-n zvonul depărtat,
pierdut se-apleacă pe-al fântânii ghizd.

Şi într-un tei iubirea mi-am închis;
şi verile ce tac într-însul, toate, se mişcă
în crengi nenumărate,
şi iar veghează între zi şi vis.


Din Poezii de Tinereţe
În româneşte de Maria Banuş

Rainer Maria Rilke - Oră gravă


Cel care plânge acum undeva în lume,
fără rost plânge pe lume,
mă plânge pe mine.

Cel care râde acum undeva în noapte,
fără rost râde în noapte,
râde de mine.

Cel care merge acum undeva în lume,
fără rost merge în lume,
merge spre mine.

Cel care moare acum undeva în lume,
fără rost moare în lume :
se uită la mine.


traducere de Dan Dănilă

Rainer Maria Rilke - Poetul

  

Oră, mă laşi, te duci în larg.
Şi mă răneşte-aripa-ţi grea.
Singur: cu gura-mi ce sa fac?
cu noaptea mea? cu ziua mea?

Iubită n-am, nici casă ca să stau,
şi nici un loc în care să trăiesc.
Şi orice lucruri cărora mă dau,
devin bogate şi mă cheltuiesc. 
 
Traducere Maria Banuş

Rainer Maria Rilke - Singurătate


Singurătatea este ca o ploaie.
Ea se ridică din mare înaintea serilor
din şesuri, care sunt depărtate şi retrase,
se duce la cer, care o are totdeauna.
Şi abia din cer cade pe oraş.

Plouă în orele corcite
când toate uliţele se îndreaptă spre dimineaţă
şi când iubiţii care n-au găsit nimic,
se despart dezamăgiţi şi trişti,
şi când oamenii care se urăsc,
trebuie să doarmă lalolaltă într-un pat
atunci singurătatea se duce cu apele.

Traducere Dinu Pillat


Singurătatea (Einsamkeit)

Singurătatea precum ploaia este.
Se-nalţă seara din oceane, peste
câmpii şi depărtări, spre zări celeste,
spre cerul ce mereu i-a fost sălaş.
Şi doar din ceruri cade pe oraş. 

Şi plouă-n ora gri, crepusculară,
când licărind prin scuaruri ziua vine,
şi viii, cu nimic din ce sperară,
dezamăgiţi şi trişti se trag în sine;
când cei dorindu-şi reciproc să moară
sunt nevoiţi să doarmă spate-n spate:
atunci curg fluvii de singurătate...


Das Buch der Bilder (21 septembrie 1902)
traducere de Paul Abucean



Einsamkeit

Die Einsamkeit ist wie ein Regen.
Sie steigt vom Meer den Abenden entgegen;
von Ebenen, die fern sind und entlegen,
geht sie zum Himmel, der sie immer hat.
Und erst vom Himmel fällt sie auf die Stadt.

Regnet hernieder in den Zwitterstunden,
wenn sich nach Morgen wenden alle Gassen
und wenn die Leiber, welche nichts gefunden,
enttäuscht und traurig von einander lassen;
und wenn die Menschen, die einander hassen,
in einem Bett zusammen schlafen müssen:

dann geht die Einsamkeit mit den Flüssen...


Rainer Maria Rilke - Vecine Dumnezeu, de uneori

   
Vecine Dumnezeu, de uneori
te tulbur, în nopţi lungi, cu-a mea bătaie -
e că-ţi aud suflarea rareori
şi ştiu că tu eşti singur în odaie.
Şi când îţi trebuie ceva nu-i nimeni,
când dibuieşti, nu îţi dă nimenea să bei:
ascult mereu. Fă un mic semn de vrei.
Sunt lângă tine.

Doar un perete-ngust e-ntre noi doi,
întâmplător, şi altfel poate fi:
un strigăt doar al unuia din noi,
şi el s-ar prăbuşi
fără de zgomot, mut.

Din ale tale chipuri e făcut.

Şi chipurile-ţi stau ca nume-n faţă.
Şi dacă scapără lumina-n mine,
cu care-adâncul meu te regăseşte,
pe cadre, strălucind, se risipeşte.

Şi simţurile-mi care-ngheaţă
sunt fără ţară şi s-au rupt de tine.

În româneşte de Maria Banuş

Rainer Maria Rilke - Zi de toamnă

 

Doamne: e timpul. Vara a fost foarte lungă.
Aşterne-ţi umbra peste ornice solare
şi vînturile mînă-le pe cîmp şi luncă.

Anunţă ultimelor fructe pîrg deplin;
şi încă două zile sudice le lasă;
îndeamnă-le apoi spre împlinire, ca să
goneşti dulceaţa cea din urmă-n aspru vin.

Cel care n-are casă-acum, nu-şi va zidi.
Cel singur, singur multă vreme o să fie,
va sta de veghe, va citi, scrisori va scrie
şi pe alei în sus şi-n jos va rătăci,
neliniştit, cînd frunza zboară-n vijelie. 

Traducere Ştefan Augustin Doinaş

Rainer Maria Rilke - Cântecul orbului


Sunt orb, voi cei de afară, e silnicie grea,
ceva fără sens, un blestem, e ceva
precum o zilnică povară.
Pe braţul femeii mi-aşez mâna grea,
pe griul cenuşiu e sură mâna mea
şi ea mă conduce prin golul de-afară.

Trecând, forfotind, vă imaginaţi
că altfel ca piatra pe piatră sunaţi,
dar vă amăgiţi : numai eu
trăiesc şi sufăr, fac zgomot mereu.
E-un ţipăt fără de sfârşit în mine
şi nu ştiu, din inimă sau pântec vine.

Recunoaşteţi al cântecelor son?
voi le cântaţi mereu pe alt ton.
Căldura luminii, în orice dimineaţă
pe uşa deschisă în casă o primiţi.
Şi aveţi un simţ, aşa, de la faţă la faţă,
de aceea vă îngăduiţi.


traducere de Dan Dănilă


Rainer Maria Rilke - Dacă vreodată în ţara vieţii

   
Dacă vreodată-n ţara vieţii,
în zgomotul bâlciului şi-al pieţii
copilăria-mi pală ce-nflorea,
îngerul meu grav l-aş uita –
bunătatea-i şi veşmântul frumos,
mâinile ce se rugau, mâna ce binecuvânta –
în cele mai tainice visuri însă,
voi păstra veşnic aripa strânsă,
ce ca un alb chiparos
la spate îi stă...