Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Jorge Luis Borges - Spinoza


Mâinile-i de evreu, mâini translucide,
Taie-n penumbră şlefuind cristale,
Şi seara moare-n jur, şi te ucide,
Serile serilor le sunt egale.

Mâinile lui şi spaţiul de hiacint
Pălind între ghetou, sunt o părere
Pentru senina, calma lui tăcere
Care-şi visează clarul labirint.

Nu-l tulbură nici gloria, oglindă
Visată de oglinzi, şi suferindă,
Nici fetele iubind sfios, nici ele.

Abandonând metafora şi mitul,
Taie cristalul, unul: infinitul,
Hartă a Celui risipit în stele.
 
 

Jorge Luis Borges - Poemul darurilor


Să nu coboare nimeni spre lacrimi sau reproş
Această proclamare a puterii
Lui Dumnezeu, ce-n harul lui ironic
Îmi dărui şi cărţile şi noaptea.

El din cetatea cărţii făcu domeniul acestor
Ochi fără de lumină ce nu citesc decât
În biblioteca viselor, acele
Pasaje fără sens pe care zorii

Le lasă-aprinsei lor dorinţi. Zadarnic
Le dăruieşte ziua cărţile-i fără număr,
Ca manuscrisele hermetice, secrete,
Care pieiră-n Alexandria.

De foame şi de sete (spune-o legendă greacă)
Muri un rege între grădină şi izvor;
Eu, fără ţintă bat mereu hotarul
Nemărginit al bibliotecii oarbe.

Atlase, veacuri, enciclopedii,
Vechi dinastii, Apusul, Răsăritul,
Simboluri, univers, cosmogonii
Mi-acoperă pereţii, dar zadarnic.

Încet, încet, eu explorez penumbra
Şi vidul, cu baston şovăitor –
Eu ce-mi închipuisem Paradisul
În chipul unei biblioteci enorme.

Desigur, nu hazardul guvernează
Acest destin – căci altul încă-naintea mea
În alte nopţi indescifrabile,
Primi şi toate-aceste cărţi şi noaptea.

Rătăcitor prin galerii încremenite
Mă prinde-adesea spaima că eu sunt celălalt,
Cel mort care-a făcut aceiaşi paşi
La vremea lui, poate-n aceleaşi zile.

Care din doi a scris acest poem
Cu un eu plural dar cu-ntuneric unic?
Ce mai înseamnă numele ce-l port
Când, unică, rămâne anatema?

Groussac sau Borges, iată priveşte-acestă lume
Atât de dragă, care se deformează şi se stinge
Într-o nedesluşită paloare cyreniană
Asemenea cu visul şi uitarea.

Traducere Irina Mavrodin

Gerard Nerval - El Desdichado


Sunt cel Nemângâiat, cel Sumbru, cel Uitat,
Sunt prinţul Acvitaniei ce şi-a pierdut moşia:
Singura-mi Stea e moartă şi-n cântu-mi înstelat
Răsare-un Soare negru: este Melancolia.

În noaptea de Mormânt, Tu, ce m-ai mângâiat,
Redu-mă-n Posilippo, dă-mi marea, Bucuria
Şi floarea adorată de-un suflet sfărâmat
Şi-umbrarul unde Roza se-îmbrăţişa cu Via.

Sunt Amor sau Phoebus...? Lusignan sau Byron?
De-a Doamnei sărutare încă mi-e fruntea caldă;
şi am visat în Grota cu nimfe ce se scaldă...

De două ori trecut-am ne-nvins peste-Acheron:
Pe lira lui Orfeu, în drumul meu, am strâns
Şi al Sirenei strigăt şi al Fecioarei plâns.



Variantă


Sunt Tenebrosul,-Văduv,-sunt Cel neconsolat,
Prinţ aquitan,cu Turnul de mult în destrămare,
E unica-mi Stea moartă,-iar luthu-mi constelat
Poartă-al Melancoliei de-a pururi negru Soare.

În noaptea din mormântu-mi, tu ce m-ai consolat,
Redă-mi tu Posilippo,Tireniană Mare,
Şi floarea dragă-acestui piept veşnic dezolat,
Şi bolta unde Viţa dă Rozei sărutare.

Sunt Amor,Phobeus oare?...Sânt Lusignan? Byron?
De buzele reginei mi-e fruntea-mpurpurată;
Visam în grota-n care sirena-n voie-noată...

De două ori trecut-am învinsul Acheron:
Cu orfica mea liră ce-n modulări îngână
Suspine-adânci de sfântă şi strigăte de zână.


Rog pe  cititori, daca cineva cunoaste numele traducatorilor sa ma anunte pe FB. Multumesc !

Gerard Nerval - Doamnei Henri Heine (madrigal)


Aveţi ochi negri, sunteţi frumoasă ca femeie,
Încât poetul vede sclipind acea scânteie
Că vă însufleţeşte, fiindu-ne prinos:
La rându-i geniul totu-n lumina lui cuprinde
Şi sunteţi trandafiriul ce-n razele-i se-aprinde,
Făcându-se tot mai frumos.

Gerard Nerval - Horus


Clintea Kneph, zeu-n tremur, intregul univers
Din patu-i, Isis, mama, severa ei faptura
Spre cruntul sot si-o-ntoarse facand un gest de ura,
Si-un foc stravechi se-aprinse in ochiu-i verde sters.

"Priviti-l, zise, moare acest batran pervers,
Nu-i chiciura pe lume sa n-o fi strans in gura,
Legati-i glezna, stringeti chiorasa-i uitatura,
Zeu de vulcani, e rege pe-al iernilor alb mers!"

"Demult trecu acvila, un spirit nou m-asteapta,
In rochia Cybelei, eu pentru el stau dreapta...
E mult-iubitul fiu al lui Hermes si Osiris!"

Zeita-n scoica-i de-aur plecase de pe mal,
Marea-ntorcea doar chipul cel adorat din val,
si suradeau pe ceruri esarfele lui Iris.

Gerard Nerval - Lui Victor Hugo


Purtând această probă-a prieteniei tale,
Sub brar, maestre,-am Rinul.
- Cu fluviu-n lunga-i cale,
Făcând o paralelă, mă simt şi eu, crescând.

Dar Fluviul, Zeu sălbatic, el, bietul, ştie oare
Ce nume-i dă, şi sursa, şi ţărm, ce noimă are
Să curgă astfel pentru oricine şi oricând?

Stând lângă sfarcul tatei enormei maici, Natura
Pesemne că nu ştie, ca toată creatura,
De unde lui îi vine zeiescul antic dar:

Dar, dulce-obişnuinţa, eu ştiu că de la tine,
Entuziasm, Iubire şi Studiu, totu-mi vine
Şi micul foc îmi arde pe marele-ţi altar.

Gerad Nerval - Aprilie


Frumoase zile, praf şi, plină
De-azur, o boltă de lumină,
Pereţi aprinşi, lungi seri; nimic
Din verde: doar o purpurie
Răsfrângere mai vrea să fie
Prin pomi cu negre crengi, un pic!

Frumoasa vreme mă apasă,
Dar numai după-o zi ploioasă,
În roz şi verde, ca-n tablou,
Suava primavară-apare,
Ca nimfa care, zâmbitoare,
Din apă iese, ca din ou.

Gerard Nerval - Cor de dragoste


Zile de vrajă
Aici le petreci!
Inimi în mreajă
Rup chinuri, cum, reci,
Valuri pe plajă
Nu lasă poteci.
Ora ce cere,
Frivolă, zăvor,
Patima piere
Şi-i numai un dor,
După plăcere,
Ea fuge în zbor!

Gerard Nerval - Cor subpământean


În adânci tenebre,
Care zac funebre,
Să dăm în destin:
Şi, ca răzbunare
Toţi, cu-ndemânare,
Moartea s-o gătim!

Plecam în umbră;
O pânză sumbră
Pe cer da zor:
Când totul doarme,
Cătuşe-şi sfarme
Cel veghetor!

Gerard Nerval - Cântec Gotic


Mireasă dulce,
Te-ador când plângi,
Cum roua curge
Pe flori adânci!

Cu-o primavară
Ce-i bun s-a scurs,
Dar roze-apară
Pe-al Vremii curs!

Bălaia, bruna
De-ales e greu?
Plăcere-ntruna
E-al lumii Zeu.

Gerard Nerval - Versuri aurite


Om! - cuget liber! - oare te crezi singura minte
În lumea asta unde irumpe viaţă-n toate?
Sălaşul forţei tale e doar în libertate
Iar universul nu ţi-e izvor de-nvăţăminte

Respectă-n orice fiară acel elan fierbinte -
Vieţi palpită-n floare, Naturii-ncredinţate;
Sunt tainele-nsoţirii în pietre încrustate:
căci totul e sensibil. Şi totul te cuprinde!

Fereşte-te de ochii din zidul fără semne:
De-a verbului magie materia e pătrunsă,
Deci nu ţi-o fă părtaşă decât la rosturi demne

În orice lucru zace Divinitatea-ascunsă
Şi, ca un ochi ce-apare de sub pleoapa ovală,
Din orice miez de piatră un spirit pur exală.

Gerard Nerval - Punctul Negru


Orcine fix priveşte în soare crede-apoi,
Jucându-i persistentă, că vede cu-ochii goi
În jurul său, prin aer o pată cam lividă.

Tot astfel, tânăr încă, pe-atunci mai îndrăzneţ,
Spre glorie, o clipă, uitatu-m-am semeţ:
Un negru punct rămas-a-n privirea mea avidă.

De-atunci, ca semn de doliu în toate-amestecat,
Ah, pretutindeni unde cu ochii mai răzbat,
Această pată neagră o văd cum tot apare!

Ce, pururi? Între mine şi fericirea mea!
Doar vulturul - vai nouă, nenorociţi deja! -
Nepedepsit contemplă şi Glorie şi Soare.

Gerard Nerval - Cidalizele


Iubitule pe unde
Ni-s oare? - În mormânt:
Loc mai frumos le-ascunde
Mai fericite sunt!

Sunt lângă îngeri toate,
În cer albastru, sus,
Şi laude curate
Spun Maicii lui Iisus!

Fecioară înflorită!
Mireasă albă, tu!
Amanta parăsită
Şi veştedă acu!

În ochi odinioară
V-au râs adânci vecii...
În cer v-aprindeţi iară,
Stinse, lumeşti făclii!

Gerad Nerval - O alee în Luxemburg


Trecu copila-ncântătoare
Şi sprintenă ca pasărea:
În mână-i strălucea o floare
Şi nou referen pe buze-avea.

Doar ea putea să mai răspundă,
Ah, sufletului meu uitat;
Venind în noaptea mea profundă,
C-un zâmbet l-ar fi-nseninat!

Dar tinereţea nu-i, vai mie!...
Adio, rază ce-ai sclipit,
Parfum, copilă, armonie...
Trecea norocul, - a fugit!

Gerard Nerval - Myrto


În gând îmi stărui, Myrto, divină vrăjitoare
Şi tu, oraş al mării, cu focuri mii arzând,
Revăd raza-aurorei pe fruntea ta jucând
Şi aurul din păru-ţi cum prin ciorchini apare.

Din cupa ta sorbit-am beţii ameţitoare,
Din licărul de-o clipă al ochilor râzând,
Atunci spre Iacchus zeul cătam, rugi înălţând,
Căci Muza mă scăldase într-al Eladei soare.

Acum ştiu de ce iarăşi vulcanul s-a aprins:
Cu pasul tău, o, Myrto, pe-acolo ai trecut,
Şi dintr-o dată cerul fu cu cenuşă nins.

De când nomadul duce ţi-a frânt zeii de lut,
Sub laurul - cunună pe-a lui Virgiliu liră -
Hortensia cea pală şi mirtul se uniră.

Friedrich Schiller - Oda bucuriei


Slavă ţie, stea curată
Voie bună pe pământ
Astăzi te simţim aproape
Sol din Rai cu soare sfânt.

Vraja ta aduce iară
Pe popor lângă popor
Toţi pe lume fraţi noi suntem
Când apari uşor în zbor.

Cine a avut norocul
De prieteni buni să dea
Cine ştie ce-i iubirea
Lângă noi cântând să stea

Fericit un suflet drag
Te poate face pe pământ
Cine n-a simţit iubirea
Plece dintre noi plângând.

Milioane strângeţi rânduri
Tot mai sus urcând spre cer, urcând spre cer!

 (1785)

muzica de Ludwig van Beethoven, versuri din Simfonia a 9-a

Joan Maragall - Odă Spaniei (Oda a Espanya)


Ascultă, Spanie, vocea-unui fiu
ce-ţi cântă astăzi pe altă liră:
cu glas ce-mi dete asprita glie,
în graiu-n care e drept că ţie
nu prea-ţi vorbiră.

Multi îţi vorbiră - de saguntini,
de alţii care îţi mor p-altare:
de-a tale glorii - şi amintiri,
măriri şi glorii - printre martiri:
n-ai consolare!

În altă formă eu ţi-aş vorbi:
de ce tu fiii ţi i-ai ucide?
În vine-i sânge, şi-n singe-i trai,
mai bine cruţă câţi fii mai ai
de morţi perfide.

Gândeai la glorii şi la măriri
dar niciodată gândeai la viaţă:
pe drumul crucii fiii-ţi duceai,
cu-onori funebre te desfătai,
mamă de gheaţă!

Eu ştiu ce nave în larg plecau
cu ei, feciorii ce-ai dus la moarte:
plecau cu zâmbet, spre nenoroc,
iar tu pe maluri cântai cu foc
cântări deşarte!

Şi unde-i flota? Unde-ai tăi fii?
Mergi Orientul şi valu-ntreabă:
pierdut-ai totul, azi n-ai nimic.
Spanie mândră, revino-ţi zic,
din starea-ţi gravă!

Revino-n fire, salvează-te!
Plânsul te facă fecundă, vie!
În minte ţine tot ce ţi-e dat,
spre nori surâde, ca altădat'
cu bărbăţie!

Unde eşti, Spanie? Nu te zăresc.
Grava-mi chemare vei auzi-o?
Ignori o limbă ce te previne?
Îţi par aceste vorbe străine?
Adio deci, adio!

(1898),

traducere de Paul Abucean

Joan Maragall - Excelsior (Excelsior)


Excelsior


Veghiază, o suflete tare,
Şi ţinta păstreaz'o în Nord,
În ciuda ispitei ce-apare
În apa cea lină din port.

Întoarce-ţi priviera tot sus!
Departe de şesuri domoale.
În aierul liber te-ai pus?
Tot mai adânc taie-ţi cale.

Cu pânzele veşnic umflate,
Din cer pân'la marea ce-o tai,
În mijloc de unde mişcate,
Cărarea ta sigur s'o ai.

Să fugi de pământu'nchegat,
De zările strâmte'n hotare:
Spre spaţiul nelimitat
Pluteşte intr'una pe mare.

Departe de ţermul ce place,
Protivnic la orice întors,
Un drum ce etern se reface,
Un fir ce etern e în tors!

(1895),

traducere de Nicolae Iorga


Excelsior


Veghează, spirite, veghează,
nu pierde niciodată al tău nord,
fii printre cei ce nu ancorează
în apa liniştită a nici unui port.

Dă roată, roată cu privirea-mprejur,
nu te uita la ţărmuri în ruină,
ridică-ţi fruntea spre văzduhul pur,
mereu, mereu, în larg, în a mării cortină.

Mereu cu velele întinse
din cer la transparenta mare,
la aste ape necuprinse
cu a lor veşnică mişcare.

Fugi de pământul încremenit,
cu zare îngustă, meschină,
în nobil freamăt, neobosit,
mereu, mereu în larg, în a mării cortină.

Lasă ţărmuri, pământ
de orice-ntoarceri uitând:
nu se curmă-al tău drum sub vânt
şi nu se va curma, nicicând.

(1895),

traducere de Nicolae Coman


Excelsior



Veghează, spirit, veghează,
ţine-ţi faţa tot spre nord,
fără preget navighează,
nu te-opri în niciun port.

Cu privirea-n culmea zării,
de tentaţii nesupus,
tot mereu în largul mării,
tot mereu cu fruntea sus.

Cu catargele umflate,
din talaz până-n zenit,
peste ape necurmate
lunecă spre infinit.

Fugi de tina cea coruptă,
de pământul grobian:
cu oceanu-n veci te luptă,
veşnic, veşnic pe ocean.

Ţărm în spate, ţărnă-n lături,
de întoarcere uitat:
dorului de aventură
nesfârşitul drum i-e dat...

(1895),

traducere de Paul Abucean

Joan Maragall - Oda infinită (L'oda infinita)


Am o odă-n mine trează
ce nicicând n-o adormi:
zi şi noapte mi-o dictează
câte-n lume scânteiază,
câte-au fost şi cîte-or fi.

Mi-o îngân-a mea pruncie
cu duioase reverii;
greu trecută prin junie,
dar aşa i-a fost să-i fie:
tot prin greu a se-ntări.

Mă ajung cu voce tare
noi cântări ce loc îşi cer;
însă văd că-n fiecare
an o altă voce-mi moare
şi consoane alte-mi pier.

Nici ţin minte cum porneşte
nici cum s-o sfârşi nu ştiu,
căci întruna-mi porunceşte
tot dictându-mi nebuneşte
cum să cânt şi ce să fiu.

Şi aşa, de vânt mânată,
calea sa necunoscând,
oda bâjbâind s-arată
plânsă iar, iar încântată,
imnuri iarăşi înălţând.

Am o singură dorinţă:
ca încet, încetişor,
să-mi reciţi, de-i cu putinţă
şi de ai vreo cunoştinţă,
oda, când o fi să mor.

Să-mi adie la ureche,
firul vieţii depănând,
taina fără de pereche
prea străfundă şi străveche
s-o atingă-n veci vreun gând.

Şi voi şti n-acele clipe
- o, poet cu pas vrăjit! -
dacă-n suflet o să-ţi ţipe
pasărea cu lungi aripe
cuibărită-n infinit.

(1888),

traducere de Paul Abucean