Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Jorge Luis Borges - Pentru coiot


Din veac, pustiu întins îl străbătură,
Călcând tiptil nisipul, paşii tăi
Nenumăraţi. Lung urlet sună-n văi
De sur şacal şi hienă nesătulă.
Din veac? Nu mint? Pe tine, lup, furtivă
Substanţă, timpul nu te-atinge. Iată:
A ta-i trăirea pură, necrispată.
A mea - stângacea viaţă succesivă.
Ai fost lătrat aproape-nchipuit
În Arizona, nisipos hotar,
Sălaşul tău, de unde ţi-ai pornit
Sfâşietor lătratul solitar.
Simbol al unei nopţi ce-a fost a mea,
Ăst cânt de jale e oglinda ta.

Jorge Luis Borges - Cum că nimic nu ştim (De que nada se sabe)


Ignoră luna că-i calmă şi clară,
şi nu ştie luna că lună este,
nisipul că-i nisip. A prins de veste
vreun lucru cum că forma sa-i bizară?

Sunt piesele de şah aşa străine
de tactica de joc, cum este mâna
ce mută. Soarta poate nu-i stăpâna
acestor mici plăceri şi mari suspine

ce-s viaţa noastră - o necunoscută.
Îi zicem "Dumnezeu"... Ce irosire!
Cum vane-s teama, orice şovăire,

şi ruga cea etern reîncepută.
Din care arc m-oi fi lansat săgeată?
Şi ţinta mea o voi afla vreodată?

Jorge Luis Borges - Semperitate (Everness)


Un lucru nu există doar: uitarea.
Metalul, zgura, Domnul le păstrează,
şi-n amintiri profetice-ncifrează
şi luni ce-au fost, şi luni ce-aşteaptă zarea.

Iar celelalte sunt. Luciri puzderii,
între momentele crepusculare,
se oglindesc prin chipul tău în serii
trecute, şi de-acum, şi viitoare.

Aceste toate-s parte din diversul
cristal al amintirii, universul.
Nu-i pace-n traiectoriile sale.

Şi când apusul însuşi va apune,
poate-o să vezi, în cosmicele rune,
mănunchiul de splendori arhetipale.

Jose Saramago - În insula uneori locuită (Na ilha por vezes habitada)


În insula uneori locuită ce suntem,
sunt nopţi, şi deznoptări şi zori, când nu-i nevoie să murim.
Atunci ştim tot despre ce a fost şi despre ce va fi.
Lumea apare definitiv explicată,
ne umplem de seninătate, iar vorbele singure se traduc.

Apucăm şi înălţăm în mâni un pumn de ţărână. Cu blândeţe.
În el se cuprinde tot adevărul suportabil: conturul, voinţa şi limitele.
Atunci putem zice că suntem liberi,
cu pacea şi surâsul celui ce se recunoaşte,
revenit din periplul său în jurul lumii,
energizat, pentru că s-a nutrit cu suflet până în măduva lui.

Să liberăm încet pământul. Să-i liberăm încet minunile:
apa, piatra, rădăcinile.
Viaţa e deocamdată fiecare dintre noi.
Asta e suficient.



(1985)


traducere de Paul Abucean


José Saramago (n. 16 noiembrie 1922, Azinhaga, Portugalia – d. 18 iunie 2010, Lanzarote, Insulele Canare, Spania, scriitor portughez care in 1998 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.


 

Salvatore Quasimodo - Verdele fals si cel adevarat


Tu nu mă mai aştepţi cu inima josnică
a orologiului. Nu contează dacă deschizi
sau scrutezi dezolarea : rămân ore
aspre, pârjolite, cu bătaie de frunze
neaşteptată în geamurile
ferestrei tale, înaltă peste două străzi de nori.
Îmi rămân încetineala unui surâs,
cerul întunecat al unei haine, velurul
de culoarea ruginii înfăşurat în păr
şi despletit pe spate şi-acel chip al tău
scufundat într-o apă abia mişcată.

Lovituri de frunze asprite de galben,
păsări de funingine. Alte frunze
crapă azi crengile şi sar
răsucite : verdele fals şi cel adevărat
din aprilie, acel rânjet dezlănţuit
al certei înfloririi. Şi tu nu înfloreşti,
nu pui zile, nici visuri să urce
dintr-un de-dincolo al nostru, nu mai ai ochii tăi
copilăreşti, nu mai ai mâini gingaşe
să-mi cauţi chipul ce-mi scapă ?

Rămâne pudoarea de a scrie versuri
de jurnal intim sau arunci un urlet în gol
ori în inima incredibilă care încă
mai luptă cu timpul său surpat.

Eugenio Montale - Poezie


De-aş putea cel puţin să constrâng
în acest ritm greoi al meu
ceva din sclipirile tale;
de mi-ar fi fost dat să pun în armonie
cu vocile tale bâlbâitul vorbei mele:
eu care visam să-ţi răpesc
cuvintele sărate,
în care natura şi arta se-mpreuna
să-mi strig mai bine melancolia
de copil îmbătrânit ce nu trebuie să cugete
N-am în schimb decât literele grosolane
ale dicţionarelor, şi obscura
voce dictată de dragoste răguşeşte,
se face tânguitoare literatură.
N-am decât aceste cuvinte, care asemenea unor femei uşoare
Se dăruiesc oricui le cere;
N-am decât aceste fraze obosite
pe care vor putea să mi le fure mâine
studenţii canalii în versuri adevărate.
bubuitul tău creşte şi se dilată
albastră noua umbră.
Mă părăsesc ca încercare gândurile.
Simţuri nu mai am; nici sens. N-am margini.

Salvatore Quasimodo - Ajunge o zi pentru a echilibra lumea


Inteligenta, moartea , visul
neaga speranta. În aceasta noapte
la Brasov, în Carpati, printre copaci, caut în timp
o femeie s-o iubesc. Zapuseala desface
frunzele plopilor iar eu
îmi spun cuvinte pe care nu le cunosc,
ravasesc pamântul din amintire.
Un jazz întunecat, cântece italiene
trec rastalmacite peste culoarea irisilor.
În freamatul fântânilor
s-a pierdut vocea ta:
ajunge o zi pentru a echilibra lumea.




Salvatore Quasimodo - Nu am pierdut nimic


Sunt înca aici, soarele se roteste
la spate ca un soim si pamântul
repeta vocea mea în a ta.
Si reîncepe timpul vizibil
în ochiul care redescopera lumina.
Nu am pierdut nimic.
A pierde înseamna a merge dincolo
de o dimensiune a cerului,
de-a lungul framântarilor visurilor, un fluviu
plin de frunze.



Non ho perduto nulla

Sono ancora qui, il sole gira
alle spalle come un falco e la terra
ripete la mia voce nella tua.
E ricomincia il tempo visibile
nell’occhio che riscopre la luce.
Non ho perduto nulla.
Perdere è andare di là
da un diagramma del cielo
lungo movimenti di sogni, un fiume
pieno di foglie.

Salvatore Quasimodo - POATE INIMA (Din Giorno dopo giorno)


Va să se irosească mirosul acru de tei
În noaptea ploioasă. Fi-va zadarnic
Timpul bucuriei, furia lui,
Acea muşcătură de fulger ce spintecă.
Abia de rămâne făţişă nepăsarea,
Amintirea unui gest, a unei silabe,
Dar ca a unui molcom zbor de păsări
Printre aburi de ceaţă. Şi tot mai aştepţi,
Nu ştiu ce, pierdută pentru mine; poate
Un ceas hotărâtor, care să-nsemne
Începutul sau sfârşitul: o soartă
Geamănă de-acum: aici negrul fumului
De incendii usucă beregata. Dacă poţi,
Uită gustul acela de sulf şi spaima.
Cuvintele ne ostenesc,
Suie din nou dintr-o apă lapidată;
Poate inima să ne rămână, poate inima...




Salvatore Quasimodo - CE VREI PĂSTOR DE AER (Din Nuove poesie)


Şi-aud din nou chemarea străvechiului
Bucium al păstorilor, aspru peste şanţuri
Albe de solzii şerpilor. Poate îşi trage
Suflul din plaiurile de la Acquaviva,
Acolo unde unda râului Plŕtani
Rostogoleşte scoici sub apă printre
Picioarele copiilor cu pielea măslinie.
Oh, din ce ţinut adierea vântului prizonier

Se răsfrânge-n lumina ce-asfinţeşte deja;
ce vrei Păstor de aer? Poate îi chemi pe cei
morţi. Tu şi cu mine n-auzi, buimacă
de sclipirile mării, distrasă de strigătul
şoptit al pescarilor ce scot din apă plasele.



Ezra Pound - Într-o staţie de metrou


Apariţia acestor feţe în mulţime;
Petale pe-o neagră, umedă creangă.

Ezra Pound - FRASINUL(fragment)


Fiindcă eram un trist şi grav sfetnic,
Înţelept întru toate şi înaintat în vârstă,
Am părăsit această nebună lume şi mantia
De gheaţă pe care o poartă moşnegii.
Eram puternic, sau cel puţin aşa ziceau
Tinerii ce-n joc mânuiau sabia;
Dar am părăsit această nebună lume şi sunt vesel,
Sunt vesel în alt fel, cum mi se potriveşte.
M-am încolăcit de trunchiurile de frasin,
Mi-am ascuns chipul în locul unde stejarul
Îşi întinde asupră-mi frunzişul, departe de mine
Am zvârlit jugul îndărătnicelor obiceiuri lumeşti
Şi mi-am aflat soţie în liniştita scorbură
De la Mar-nan-otha,
Ce mai demult fusese lemn de corn.

Juan Ramon Jimenez - Călătoria finală


Eu voi pleca. Şi vor rămâne păsările cântând;
livada, deasemeni, va rămâne, cu pomii-i verzi,
şi cu fântâna albă.

Când cade seara cerul va fi albastru şi senin;
şi vor suna, cum sună-n seara asta,
clopotele din clopotniţă.

Muri-vor cei ce mă vor fi iubit;
şi-n fiecare an cătunul va fi altul;
şi prin livada înflorită, cu pomii văruiţi,
sufletul meu va rătăci, nostalgic.

Eu voi pleca; şi voi fi singur, fără cămin, fără pomi verzi,
fără fântâna albă,
fără albastrul cer senin…
Şi vor rămâne păsările, cântând.




 

El Viaje Definitivo

Y yo me iré. Y se quedarán los pájaros cantando;
y se quedará mi huerto con su verde árbol,
y con su pozo blanco.

Todas las tardes el cielo será azul y plácido;
y tocarán, como esta tarde están tocando,
las campanas del campanario.

Se morirán aquellos que me amaron;
y el pueblo se hará nuevo cada año;
y en el rincon de aquel mi huerto florido y encalado,
mi espiritu errará, nostalgico.

Y yo me iré; y estaré solo, sin hogar, sin árbol
verde, sin pozo blanco,
sin cielo azul y plácido...
Y se quedarán los pájaros cantando.



trad.Anca Tanase

Luis Cernuda - Nu rostea cuvinte


Nu rostea cuvinte,
ci doar se-alătura unui grup întrebător
neștiind că dorința e o întrebare
al cărei răspuns nu există,
o frunză-a cărei creangă nu există,
o lume-al cărei cer nu există.

Neliniștea își taie drum prin oase,
urcă prin vene
și erupe-n piele
în jeturi de vis
schimbate-n carne care-ntreabă norii.

O vagă-atingere,
fugară o privire printre umbre,
și e de ajuns ca trupul să se deschidă-n două
avid de a primi în sine însuși
alt trup care visează;
jumătate-jumătate, vis și vis, carne și carne,
egali în chip, în dragoste-n dorință.

De-ar fi și numai o speranță,
căci dorința e o-ntrebare al cărei răspuns e neștiut.

Scrisoare de credință - Octavio Paz


 1.

 Între noapte și zi
 Există un teritoriu indecis.
 Nu-i nici lumină și nici umbră:
 Este timp.
 Oră, pauză precară,
 Pagină care se-ntunecă,
 Pagină pe care scriu
 Încet, cuvintele acestea.
 Înserarea
 Este un rug ce se consumă.
 Se rotește ziua, desfrunzeste.
 Conturul lucrurilor,
 Un râu nocturn îl șlefuiește.
 Încăpățânat și blând,
 Le poartă, nu știu încotro.
 Se-ndepartează realitatea.
 Eu scriu:
 Vorbesc cu mine
 -vorbesc cu tine.

 Aș vrea să-ți vorbesc
 La fel cum vorbesc, acum,
 Aproape dispărute-n umbre
 Un copăcel și aerul;
 Ca apa care-aleargă,
 Somnambul solilocviu;
 Ca balta liniștită,
 în care simulacre de clipă se-oglindesc;
 Ca focul:
 Limbi de flăcări, dans de scântei,
 Povești de fum.
 Să-ți vorbesc
 Cu vizibile, palpabile cuvinte,
 Cu greutate, gust, miros
 Ca tot ce există.
 În timp ce-o spun,
 Imperceptibil, lucrurile
 Se desprind de ele
 Și aleargă către alte forme,
 Spre alte nume.
 Îmi rămân doar
 Cuvintele acestea: cu ele îți vorbesc.

 Cuvintele sunt punți.
 Sunt și capcane, colivii, și puțuri.
 Eu îți vorbesc: tu nu m-auzi.
 Nu vorbesc cu tine:
 Vorbesc cu un cuvânt,
 Acest cuvânt ești tu,
 Acest cuvânt
 Te poartă de la tine pân' la tine.
 Noi l-am creat, tu, eu, destinul.
 Femeia care ești
 E cea căreia îi vorbesc:
 Aceste cuvinte sunt oglinda ta,
 Ești tu și ecoul numeleui tău.
 La fel și eu,
 Când îți vorbesc,
 Redevin un murmur,
 Aer și cuvinte, un suflu,
 O fantasmă care se naște din aceste litere.

Cuvintele sunt punți:
 Umbra colinelor din Meknes
 Deasupra unui câmp de floarea-soarelui extatice
 Este un golf violet.
 E trei după-amiază,
 Ai nouășpe ani și-ai adormit
 Pe brațul de răcoare al blondelor mimoze.
 Îndrăgostit de geometrie,
 Un uliu desenează-un cerc.
 Și tremură la orizont
 Arama dealurilor, blândă.
 Printre pereți prăpăstioși
 Un sat și albele lui cuburi.
 Fumu-n coloană urcă din câmpie
 Se risipește-ncet, aer în aer,
 Cum și chemarea muezinului
 Care străpunge liniștea, se-nalță și-nflorește
 În altă liniște.
 Soare imobil,
 Spațiu imens de aripi larg deschise;
 Peste întinderi de reflexe
 Setea înalță minarete transparente.
 Tu nici nu dormi, nici nu ești trează;
 Plutești în timpul fără ore.
 O răsuflare doar trezește
 Îndepărtate țări de mentă și izvoare.
 Lasă aceste cuvinte să te poarte
 Spre tine-însăți.
 
2.
 Cuvintele-s incerte
 Și spun lucruri incerte.
 Dar ca să ne comunice asta sau altceva,
 O pot face.
 Dragoste este un cuvânt echivoc,
 Cum sunt toate.
 Nu e cuvânt,
 Spus-a Creatorul:
 Este viziune,
 Început și coroană
 Pe scara contemplației
 - iar florentinul:
 Este un accident
 - și celălalt:
 Nu e virtutea
 Dar se naște din cel ce-i perfecțiunea
 - și ceilalți:
 O febră, e o boală,
 E luptă, frenezie și stupoare,
 O himeră.
 Invenție a dorinței,
 Însuflețită de flagerări și de asceză,
 Îi bagă-n coaste pinteni gelozia,
 Obișnuința o ucide.
 Un dar,
 O condamnare.
 Beatitudine și furie.
 Este un nod: viață și moarte.
 O rană
 Trandafir al re'nvierii.
 Este-un cuvânt:
 Dacă-l rostim, vorbește.

 Dragostea-ncepe-n trup
 Unde sfârșește?
 Dacă-i fantasmă,
 Prinde ființă într-un trup;
 Dacă-i trup,
 Se-mprăștie de-l atingi.
 Fatală-oglindă:
 Imaginea dorită se destramă,
 Tu te scufunzi în propriile-ți reflexe.
 Festin de spectre.

Apariție:
 Clipa are trup și ochi,
 Și mă privește.
 Viața în fine are chip și nume.
 A iubi:
 Să deschizi ușa interzisă,
 Trecere
 Spre-a timpului cealalaltă parte.
 Clipa:
 Reversul morții,
 Fragilitatea noastră cea eternă.

 A iubi-nseamnă să te pierzi în timp,
 Să fii oglindă-ntre oglinzi.
 E idolatrie:
 Să îndumnezeiești o creatură
 Și să numești etern ce-i trecător.
 Toate formele din carne
 Sunt ai timpului copii,
 Simulacre.
 Timpul înseamnă răul,
 Clipa
 E căderea;
 Iubire-nseamnă să te-arunci:
 Să cazi fără sfârșit,
 Semenul nostru
 Este abisul nostru.
 Îmbrățișarea:
 Hieroglifă a distrugerii.
 Lascivitatea: mască-a morții.
 
 A iubi: o variație,
 De-abia o clipă
 În istoria celulei de-nceput
 Și neumaratele ei diviziuni.
 Ax
 De rotire-a generațiilor.

 Invenție, transfigurare:
 Copilă transformată în fântână,
 Părul în constelații,
 În insulă, femeia adormită.
 Sângele:
 Muzică în ramurile venelor;
 Atingerea:
 Lumină-n noaptea trupurilor.

 Transgresiune
 De la fatalitatea naturală,
 Balama
 Care leagă destin și libertate,
 Întrebare
 Gravată pe-a dorinței frunte :
 Accident sau predestinare?

 Memoria, cicatrice:
 - de unde am fost smulși?
 Memoria: sete de prezență,
 Căutarea
 Pierdutei jumătăți.
 Cel Unic
 Își este sieși prizonier
 Este,
 Atât, este,
 Fără memorie,
 Fără cicatrice:
 Iubire-nseamnă doi,
 Pururi doi,
 Îmbrățișare și război,
 Doi înseamnă a vrea să fie unul și-același
 Să fie celălalt, cealaltă;
 Doi nu se odihnește,
 Nu e nicicând complet,
 Se rotește
 În jurul umbrei sale,
 Caută
 Ce am pierdut la naștere;
 Cicatricea se deschide:
 Fântână de viziuni;
 Doi: arc peste vid,
 Punte de vertijuri;
 Doi:
 Oglindă a mutațiilor.
 
3
 Iubire, insulă fără ore,
 Insulă înconjurată de timp,
 Limpezime
 Asediată de noapte.
 Căderea
 E regresie,
 Căderea e urcare.
 Iubirea-nseamnă ochi în gălbenușuri,
 Să pipăi nodul în care se adună
 Mișcarea și tăcerea.
 Arta de a iubi
 E arta de-a muri?
 Iubirea-nseamnă
 Să mori să-nvii și iar să mori;
 Este vivacitatea.
 Eu te doresc
 Pentru că-s muritor
 Și tu la fel.
 Plăcerea doare,
 Rana-nfloreste.
 Din grădina mângâierii
 Am tăiat floarea-nsângerată
 Să ți-o agăț în păr.
 Floarea s-a făcut cuvânt.
 cuvântul îmi arde în memorie.

 Iubire:
 Reconciliere cu marele Tot
 Și cu ceilalți,
 Cu toți cei mici
 Nenumărați.
 Întoarcere la ziua de-nceput.
 La ziua de azi.

Seara s-a retras la timp.
 Lămpi și reflectoare
 Străpung noaptea.
 Eu scriu:
 Vorbesc cu tine:
 Vorbesc cu mine.
 Cu cuvinte de apă, flacără, aer și pământ
 Inventăm grădina privirilor.
 Miranda și Fernand se privesc,
 La nesfârșit, în ochi
 - Până la împietrire.
 Un mod de a muri
 ca oricare altul.
 În înalt
 Constelațiile scriu mereu
 Același cuvânt;
 Noi,
 Aici jos, noi scriem
 Numele noastre muritoare.
 Seamănul
 E seamăn pentru că nu are Eden.
 Suntem alungați din Grădină,
 suntem condamnați s-o inventăm,
 Și să-i cultivăm florile delirante,
 bijuterii vii pe care le rupem
 Ca să împodobim un gât.
 Suntem condamnați
 Să părăsim Grădina:
 În fața noastră
 Este lumea.

 Coda

 Poate că a iubi înseamnă a-nvăța
 Să mergi prin astă lume.
 A învăța să stai în pace
 Ca-n fabulă, teiul și stejarul.
 A învăța privirea.
 Privirea ta-i semănătoare.
 A sădit un pom.


 trad. A.Tanase

Byron - Singurătate (Solitude)


Să şezi visînd pe ţărm, pe lunci, pe stînci,
să mergi unde-i pădurea mai obscură,
în locuri unde tainele-s adînci
şi unde tu eşti cea dintîi făptură;
să vezi de sus ce alţii nu văzură,
s-ajungi pe culmi cu fiarele a sta,
s-admiri un pisc, un hău, o apă pură
nu-i a fi singur, ci a conversa
cu farmecul Naturii, cu măreţia sa.

Dar în mulţime, forfotă, foială,
s-auzi, să vezi, să simţi şi să posezi,
pierdut, pribeag, muncit de îndoială,
lipsit de ale dragostei dovezi,
neadecvat, scăzut, lovit de boală!
Să n-ai un prieten, un ortac, un frate,
să n-ai pe nime-n care să te-ncrezi,
cu milioane-n faţă şi în spate
e a fi singur, e singurătate!

BORIS PASTERNAK - Ninge


Flori de gheaţă
Cu zăpada-n pas,
Treci la fel tu, viaţă,

Ce ne-ai mai rămas?

Poate că şi anii
Se succed grămadă
Ca aceste vorbe
Scrise pe zăpadă...

Plantele-s mirate,
Drumu-i buimăcit.
Omu-a-ncărunţit.
Ninge peste toate.