Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Charles Baudelaire - Zorii


În curte la cazarmă se-aude goarna tare
Și vântul dimineții tot suflă-n felinare.

Sunt orele la care adolescenții bruni
Cu fața-ascunsă-n pernă, visează spurcăciuni,
Când, ca un ochi de sânge ce-ncepe să se zbată
În zi despică lampa o rană-mpurpurată,
Iar suflete captive în trupuri pământii
Imită lupta lămpii cu zorile de zi.
Precum un chip pe care vezi lacrimi că usucă
Văzduhul frisonează de lucruri ce-s pe ducă.
De scris e frânt bărbatul, femeia de amor,
Iar casele fumează din hornurile lor.
Femeiile de stradă, cu pleopa-le lividă.
Încep, căscându-și gura, o zi de somn stupidă,
Sărmanele, târându-și mamelele lor reci,
Își suflă-acum în vreascuri și-n degetele seci.
Și-i ora când, sub cerul ce pare de leșie,
Sporește suferința femeii-n lehuzie.
Ca un suspin ce iscă talaz de sânge roș
Se-aude crud prin ceață un cântec de cocoș.
În pâcla dimineții se scaldă edificii,
În timp ce muribuzii, ajunși pe la ospicii,
În horcăieli și spasme își dau un ultim suflu
Și se întorc acasă curvarii de la lucru.

Acuma Aurora, în rochia ei verde,
Plutește peste-o Senă cu apele deșerte,
Pe când, bătrân, Parisul, precum un lucrător,
Apucă niște scule și dă la muncă zor.


 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Fântâna de sânge


Îmi pare că-al meu sânge se scurge-n valuri, ca
Fântâna care ritmic s-a pus a suspina.
Eu îl aud cum curge și și îi ascult murmura,
Dar în zadar mă pipăi să aflu crestătura.

Când prin oras se scurge, în șiroirea-i grea,
El face câte-un ostrov din fiece pavea
Fiindu-i leac de sete la toată creatura
Și colorând sălbatic în roșu-aprins natura.

Eu m-am rugat adesea de vinu-nșelător
Să potolească groaza cea rea ce mă submină,
Căci vinul face ochiul limpid, urechea fină.

Și i-am cerut iubirii un somn liniștitor,
Iubirea însă este saltea de cuie dură,
Făcută ca să aibă femeia băutură.  



traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - O călătorie în Cythera


Ca pasărea de slobod, întraripatu-mi duh
Dădea ocol, în zboru-i, catargelor făloase;
Plutea alene nava sub ceruri radioase
Întocmai cum plutește un înger prin văzduh.

Ce insulă-i aceasta? Cythera ni se-mbie!
Țărmi altădată-n farmec și vraja neîntrecuți,
Banalul Eldorado-al flăcăilor trecuți.
Priviți și luați aminte:acum e-o stâncărie.

Ostrov cu dulci secrete și mândre sărbători,
A anticei Venere mirifică fantomă
Deasupra mării tale planează-n chip de-aromă
Și răspândește-n suflet iubire și langori.

O blând ostrov, prin care pluteau petale roze.
Și-l adorară-n veacuri popor după popor,
Iar boarea-nmiresmată a laudelor lor
Plana precum tămâia peste grădini de roze

Sau al privighetorii suspin îndurerat.
Cythera e o țară acum cu șesuri vide
Și veșnic tulburată de țipete-ascuțite.
Întrevedeam acolo și un obiect ciudat

O, nu era un templu cu umbră-ocrotitoare
A cărui preoteasă, cu gândul dus la flori,
Mergea să-și răcorească-ale trupului dogori
Descopciindu-și haina spre briza trecătoare!

Când nava fu aproape de țărmurele teș,
Speriind tot păsăretul cu pânzele-i sprințare,
Văzurăm că e vorba de o spânzurătoare
Cu siluera-i neagră, așa ca un cipreș.

Iar pasări mari de pradă, de foame asmuțite,
Se cățărau de-a valma pe-un spânzurat putrid
Rupând de pretudindeni, cu pliscul ascuțit
Din putregaiu-cela cu coaste ciuruite.

Îi erau ochii găuri, din pântecu-i scobit
Se prelingeau pe pulpe hâd mațele afară,
Casapiii lui feroce cu pliscuri și cu gheară
Mușcând cu sârg din dânsul lăsatu-l-au scopit.

Pizmașe patrupede roiau pe la picioare
Cu boturi ridicate urlând și adulmecând.
Și-o fiară mai voinică se agita bolând
La mijloc, ca un gâde-asistat de ajutoare.

Localnic al Cytherei, născut de cerul sfânt ,
Tu rabzi cu resemnare imundele insulte,
Plătind în felu-acesta bicisnicele-ți culte.
Păcatele, ce-ți luară și dreptul la mormânt.

O spânzurat ridicol îți înțeleg durerea
Și, cu infama-ți soartă fraternizând deplin,
Îmi strevezește dinții, născut din vechiu-mi chin,
Ca o vomitătură, un râu amar ca fierea.

În fața ta biet diavol, care îmi eși emul,
Șimții din nou în mine iscându-se acele
Pliscuri de corbi și boturi hulpave de pantere
Ce altadată carnea mi-o sfîșiară dur.

-Era în pace cerul și marea albăstrie
Dar mie–mi părea totul cernit și sângeros,
Iar inima-mi de atuncea, ca într-un giulgiu gros,
E-nmormântată toată-n această-alegorie.

În insula ta, Venus, eu am putit găsi
Doar chipul meu simbolic într-o spânzurătoare;
-O, Doamne, dă-mi curajul și îndrăzneala mare
Fără dezgust la suflet și trup de-a mă privi.


 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Visul unui curios


Cunoști, la fel ca mine, dureri încântătoare
Și-ți spui vreodată: Omul, ah, cât e de bizar!
-Mă pregăteam de moarte. Simțeam că-n mine-apare,
Și jind, dar și oroare, un rău particular,

Speranța și angoasă și-, n fine, acceptare.
Pe cât scurgea nisipul clepsidrelor, fatal,
Pe-atât mi-era tortura prilej de jubilare.
Mă despărțeam de vechiul meu loc familiar,

Eram precum copilul avid de un spectacol,
Urând nespus cortina, așa ca pe-un obstacol,
Și, brusc, realitatea m-a năpădit, avan.

Pe neștiut murisem și in jurul meu lumina
Avea ceva teribil. Ce? Asta-i tot? Cortina
Se ridicase, însă eu tot mai așteptam.


traducere Octavian Soviany
 

Charles Baudelaire - Sfârșitul zilei


Într-o lumină spălăcită
Aleargă, cântă, joacă tont
Viața asta zăpăcită
Dar iată că la orizont

Voluptuoasa noapte vine
Ce poate foamea potoli
Și șterge tot, chiar și rușine.
Poeul spune: Vremea mi-i,

Trudit la duh ca și la oase,
Să gust acum o tihnă grea:
Cuprins de visuri tenebroase

Eu vrea pe spate-a mă culca,
Înfășurat ca-ntr-o perdea
În voi,o bezne răcoroase.


traducere Octavian Soviany
 

Charles Baudelaire - Moartea artiștilor


De câte să scutur din clopoței, râzând,
Și să-ți sărut obrazul ursuz, caricatură?
Spre-a-mi săgeta idealul, cu mistica-i natură,
Din tolba-mi câte suliți voi mai avea de frânt?

Da, spiritele noastre vor complota oricând
Și vom dărma cu sigur nu doar o armatură
Pâna-a nu da cu ochii de marea Creatură.
Cu pofta-i infernală, suspin în noi iscând

Unii nu știu ce Idol îi poartă și cășună,
Dar scuptorii aceștia damnați, stigmatizați,
Ce merg izbindu-și pieptul și fruntea cu nesaț,

Mai speră, tenebroasă și stranie fortună,
Ca Moartea, preschimbată-ntr-un soare arzător
Să risipeasca floarea din creierele lor.

  

traducere Octavian Soviany

  

Charles Baudelaire - Moartea săracilor


Doar moartea mai e-n stare în viață să ne ție
Și ea ni-i scopul vieții, speranța ce de-acum
Ca un balsam puternic ne-mbată, dă tărie,
Făcând ca până seara să-ntârziem pe drum.

Prin frig și prin zăpadă și-a vântului mânie
Ea-i singura lumină din zarea-ne de scrum,
E hanul ce primește mereu în ospeție,
Unde te așezi și-n față bucate ți se pun

E-un înger care ține-ntre degetele sale
Întregul somn și visul ca pe un dar extatic
Ce culcușește-ntruna cu oamenii pauperi.

E-o glorie zeiască, îmbelșugat hambar e
Pentru sărac e punga și leagănul lui antic,
Portic ce se deschide de-a dreptul către cer.


traducere Octavian Soviany
 

Charles Baudelaire - Moartea amanților


Vom avea largi paturi cu miresme-ușoare
Și niște sofale-adânci ca un mormânt,
Iar pe etajere vor fi flori bizare
Pe sub mai frumoase ceruri învăscând.

Folosindu-și spornic ultima dogoare
Inimile nostre or să ardă blând.
Reflectându-și focu-n spiritele care,
Două-oglinzi, cu totul gemene își sînt.

Într-o seară albastră și trandafie
Vom schimba un fulger unic, ce-o să fie
Ca o suspinare grea de bun rămas.

Pînă ce un Înger, ușa dând deoparte,
Va veni să-nvie, cu ferice-obraz,
Palidele-oglinde, flăcările moarte.


traducere Octavian Soviany
 

Charles Baudelaire - Femeile damnate


La focul pal al lămpii, cuprins parcă de jinduri
Sta Hipolita-n perne adânci și tot visa
Acele fără seamăn, puternice alinturi
Ce-au tras a naivității ei pudice perdea

Și căuta cu-o lungă privire tulburată
Al inocenței sale azur îndepărtat,
Întocmai ca drumețul, când se mai uită-o dată
Spre orizontu-albastru ce-n urmă l-a lăsat.

Iar ochii ei, prin care se moleșau alarme,
Plăcerea mohorâtă, tot chipul ei vâlvoi,
Și brațele-i ca niște zădărnicite arme,
Pentru plăpându-i farmec erau podoabe noi.

Culcată la picioare, de voluptate beată,
O pârjolea Delfina cu ochii ei fierbinți,
Precum veghează fiară robustă la o pradă
Ce poartă deja semnul tăioșilor săi dinți,

Putere-ngenucheată, cu slăbiciunea față ,
Își savura izbânda, potiru-i triumfal
Și se-ntindea spre dânsa, cu grația-i semeață,
Ca pentru a culege o multumire-n dar.

Ea căuta în ochii căzuți întru ispită
Tot imnul ce plăcerea-l îngână pe tăcut
Și-acea recunoștință sublimă, infinită.
Ce scapă de sub pleoape, ca un prelung gemut.

-„O Hypolita, suflet prea delicat ce-ți este?
Pricepi acum că nu-ți poți bobocii oferi,
Sub chipul unei jertfe de mii de ori funeste,
La vânturile aspre ce doar i-ar ofili?

Săruturile mele-s ca niște efemere,
Când se ating, ușure, de fața unui lac,
Pe când amantul lasă pe trupu-ți urme grele,
Ce parcă-s niște brazde și numai rău îți fac.

Vor trece peste tine în goană cu copita.
Ca niște cai sau bivoli, în fuga lor cea grea.
Întoarce cu fața spre mine, Hypolita,
Tu, tot ce am pe lume și jumătatea mea!

Privește-mă cu ochii-ți cei plini de azur și stele!
În schimb, pe o privire ca un balsam vrăjit,
O să-i ridic plăcerii tot noi și noi perdele
Și o să-ți dărui visuri ce-s fără de sfârșit.”

Răspunse Hipolita cu vocea ei sfioasă:
- „Tu știi că nu-s igrată, nici rea de felul meu
Delfina mea, dar sufăr, neliniștea m-apasă
Ca după un teribil și tenebros supeu

Și simt cum mă încearcă o groaznică teroare,
Că mă-nconjoară spectre și revenanți mișei,
De parc-aș fi purtată pe drumuri mișcătoare
Ce-o zare ca de sânge le-nchide-n cercul ei.

Am săvârșit noi oare vreo faptă condamnată?
-Spune-mi de poți ce spaime anume mă cuprind:
Atunci când spui că-s înger eu mă cutremur toată
Dar buzele-mi spre tine cu sete se întind.

Nu mă privi într-astfel, o sora mea iubită,
Te voi iubi, știi bine, mereu, neabătut,
Chiar dacă-ai fi capcana ce-mi este preagătită
Și-al damnațiunii mele lugubru început.”

Delfina, scuturându-și patetica ei coamă,
Pe-un trepied de-aramă prinzând a fremăta,
Cu ochi fatal răspunse și voce de tirană
-„Cine-ndrăznește iadul iubirii-a-l destina?

Damnat pe veci să fie, cu mintea-i imbecilă,
Sofistul cel nevolnic ce, dintru început,
Punându-și o problemă de-a pururea sterilă,
Iubirea s-o împace cu cinstea ar fi vrut.

Ce-a vrut ca să îmbine-ntr-o formă nefirească
Dogori cu bezne, zorii cu-al nopții ceas târziu;
Scheletu-i paralitic nicicând să se-ncălzească
La soarele iubirii ce arde purpuriu!

Te tu de vrei să-ți cauți logodnicul în gloată,
Dă-i inima-ți s-o frângă cu hulpav sărutat
Și plină de căință și groază, tulburată,
O să-mi arăți cum sânii tăi cruzi i-a profanat.

La doi stăpâni în lume nu poți purta credință.”
Copila însă strigă, cuprinsă de amar,
-„Simt un abis cum crește-n întreaga mea ființă
Și-acest abis feroce e inima mea chiar.

Arzînd precum vulcanii, adânc precum e golul,
Nicicând nu-și află sațul dușmanul monstruos
Și ca o Eumenidă nu-și satură pârjolul,
Ce-ntocmai ca o torță îl arde până-n os

Să tragem dar perdeua și la-adăpost de lume
Să căutăm limanul unui repaus blând,
Iar pieptul tău să-mi fie locaș de-ngropăciune
Și-n sînii tăi să aflu răcoare de mormânt.”

Descindeți, dar descindeți, puzderii de victime
Spre veșnicele iaduri mânate de destin,
Zvârliți-vă-n abisul în care mii de crime
Le flagelează vânturi ce nu din ceruri vin.

Clocotitor amestec, cu zgomot de furtună,
Fugiți, hoinare umbre, spre-al vostru unic țel.
Pe veci nu stâmpăra-veți turbarea-vă nebună,
Și-osânda voastră-i prețul plătit pentru plăceri.

Nicicând nu e lumină în recile caverne.
Prin murii sparți dînd iama, miasmele-n dogori
Filează și prind pară, precum niște lanterne,
Și vă înfig în trupuri sălbatice odori.

Iar bucuria voastră, mereu nerodnicească
Mai rău v-ațâță setea, al ei cumplit flagel
Și vântul desfrânării vă face să pocnească
Pe oase toată carnea, precum un vechi drapel.

Departe dar de oameni, ființe blestemate,
Și-ntocmai ca o haită de lupi sau de strigoi
Urmați-vă destinul, sărmane condamnate,
Fugind de infinitul ce îl purtați în voi


 traducere Octavian Soviany


Charles Baudelaire - Bijuteriile


Iubita era goală și, ca pe plac a-mi fi,
Avea pe dânsa numai sonorele-i podoabe
Care-o făceau de nurii ei toți a se trufi
Ca-n zilele lor bune-ale maurilor roabe.

Când ea, dansând. stârnește un clinchetit sprințar.
O lume sclipitoare: metal și piatră fină
Mă-ncântă, fiindu-mi scumpe acele lucruri doar
Unde lumina-n voie cu sunetul se-mbină.

Acum era culcată, cerându-mi dezmierdări,
Și-i surâdea alene, în dulcea-i semeție.
Iubirii mele care, asemeni unei mări
Tălăzuia spre trupu-i ca spre-o faleză vie.

Mă țintuia cu ochii, ca tigrul îmbânzit,
Pe când tot lua, molatic, mereu o altă poză
Și aerul său lubric, candorii adăugit,
Sporea cu noi încânturi a ei metamorfoză.

Și brațele și coapsa și șoldul ei calin
Ca lebăda când trece pe-o apă-ntunecată
Se răsfrângeau alene în ochiul meu senin,
Și pântecul și sânii, a viei mele roadă.

Și, mai seducătoare decât un demon chiar,
Îmi ispitea iar duhul ce-n tihnă îmi fusese.
Si-l tulbura acolo, pe stânca de cleștar
Unde senin și pașnic acesta se pusese

Mi se părea că-ntr-însa se reunesc deplin
Ale-Antiopei șolduri c-un bust de june-n floare,
Iar talia-i arată ce largă-i la bazin.
Superb rima și fardul cu-a tenului culoare.

-Și lampa, resemnată să moară, s-a fost stins,
Doar focul da lumina-i ca gata de-a se frânge
Și când lăsa să-i scape un suspinat aprins
Tot corpul ei de ambră îl inunda cu sânge



traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Apus romantic de soare


Cât de frumos și proaspăt e soarele-răsare
Când explodează falnic lansându-ne-un salut,
Dar fericit e-acela ce poate, pe tăcut,
Să-i dea salut la vraja apusului de soare.

Vedeam cum se alintă izvoare, brazde, flori
Sub ochiul lui, ce geamăn e inimii zvâcninde,
-Să alergăm mai iute spre zare dar, spre-a prinde
Macar un licăr ultim, pieziș, scăpătător!

Ci-l urmăream zadarnic pe zeul ce plecase,
Împărăția nopții deja se instalase,
Cernită și jilavă, cu tremur friguros.

Tenebrele, în preajmă, duhneau a criptă parcă
Și îmi simțeam piciorul prin mlaștină cum calcă
Vreo broască putoroasă sau vreun limax scârbos.


 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Lethe


Mă ia la pieptu-ți, ființă bestială,
O monstru leneș, tigru adorat;
Vreau să-mi preumblu mâna-n tremurat
Prin coama ta sălbatică de fiară

În fusta plină de parfumu-ți crud.
Vreau să-mi azvârlu fruntea-ndurerată
Și să respir, ca dintr-o floare-uscată,
Boarea iubirii care s-a trecut.

Să dorm aș vrea! Să dorm de bună seamă
Un somn adânc, cu moartea înfrățit,
Și să-ți sărut întruna, necăit,
Tot trupul, cu-al său luciu de aramă.

Ca să-mi înghită suspinarea grea
Cât patul tău nimic nu-mi prețuiește,
În gura ta uitarea locuiește
Și Lethea curge de pe buza ta.

De soarta mea, ce-mi deveni deliciu.
O să ascult ca un predestinat;
Martir docil, la chinuri condamnat,
Care se duce singur la supliciu,

Eu o să-mi birui ciuda tot sugând
Licori de buruiene otrăvite
Din sânii tăi cu vârfuri ascuțite
Ce n-au ascuns o inimă nicicând.


 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Celei prea vesele


Ți-s capul, aerul sprințar
Niște mirifice peisagii,
Iar râsu-ți bântuie obrajii
Ca adierea cerul clar.

Chiar și tristețea ce te-abate
O schimbă iute în senin,
Zbucnind din umerii tăi plini
Și braț, robusta-ți sănătate.

Răsunatoarele culori
Ce ți le semeni peste rochii
Poeților le-mbată ochii
Și li se par balet de flori.

Aceste rochii-s pe măsură
Cu gândurile-ți ștrengărești:
Nebună ce mă-nnebunești
Eu te iubesc cu multă ură

Într-o grădină stând cândva
Cu-a mea funestă atonie
Mi s-a părut o ironie
Că soarele mă încălzea

Și primăvara, iarba crudă
Ce-aveau ceva înjositor
Și-atunci asupra unei flori
Mi-am revărsat întreaga ciudă.

La fel, în ceasul pătimaș
Când voluptatea-n noapte vine,
Aș vrea să mă târăsc spre tine
Fără de zgomot, ca un laș

Să-ți chinui carnea râzătoare,
Să-ți bântui sînii cu torturi,
Apoi, asemeni unei guri,
Să-ți fac în coastă-o rana mare.

Și, prins de-o desfătare rea,
În gura asta sângerie,
Ce mult mai tare mă îmbie.
Să-mi vărs veninul, sora mea.


 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Metamorfozele vampirului


Femeia cu-a ei gură precum un fruct sălbatic
Se răsucea spre mine ca șerpii pe jăratic
Tot împungând corsetul cu sânii ei trufași
Și, aromind ca moscul, grăit-a pătimaș:
-Am buzele umide și toată-acea știință
De-a face să se piardă în patu-mi o conștiință.
Pot șterge orice lacrimi, iar sânii mei zglobii
Moșnegii-i fac să râdă precum niște copii,
Iar celui ce mă vede cu farmecele goale
Îi sunt și stea și lună și cer senin și soare.

Eu sunt, o tu, prin știința plăcerilor trecut,
Când iau bărbatu-n brațe și-l strâng și îl asmut,
Sau când ii dărui sânii pe care-i ia și-i gustă.
Timidă și lascivă, fragilă și robustă,
Încât în patu-acesta, cu cruntele-i plăceri,
S-ar pierde pentru mine chiar îngerii din cer.

Iar după ce-mi supsese și măduvele toate
Și m-am întors spre dânsa, sleit de voluptate,
Să-i dau o sărutare, am mai putut vedea
Doar un burduf din care puroiul podidea.
Arunci am închis ochii,cuprins de-o groază mare,
Și când i-am deschis iară, în ziua orbitoare,
În loc de manechinul puternic și fudul
Care avea provizii de sânge îndestul,
Văzui doar o gramadă, ce tremura, de oase
Scoțând, ca girueta, suspine fioroase
Sau ca o firmă prinsă de un triunghi de fier
Pe care-o bate vântul în nopțile cu ger.


 traducere Octavian Soviany