Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Fernando Pessoa / Alberto Caeiro - XLVIII


XLVIII

Mai bine zborul unei păsări ce trece şi nu lasă urmă,
Decât ca trecerea unei sălbăticiuni, ce stă-nsemnată pe pământ.
Pasărea trece şi este uitată, şi aşa chiar trebuie să fie.
Sălbăticiunea, unde nu mai e, şi de aceea nici nu serveşte la nimic,
Arată că a fost, şi-aceasta nu serveşte la nimic.

Amintirea e o trădare a Naturii,
Pentru că natura de ieri nu e Natură.
Ceea ce-a fost nu e nimic, iar amintirea nu-i vedere.

Treci, pasăre, treci, şi învaţă-mă să trec.

Fernando Pessoa - ultimul poem


Există dureri mai grele decât durerile,
Dureri ce nu dor, nici măcar în suflet,
Deși sunt mai dureroase ca altele.
Sunt angoase visate mult mai reale
Decât cele pe care le-aduce viaţa, senzații
Simțite doar cu imaginația, proprii
Vieții noastre chiar mai mult decât viaţa noastră
Lucruri nenumărate care, neexistând
Există, există cu încăpățânare,
Sunt ale noastre, cu încăpățânare, și suntem noi...
În cupa cea verde a fluviului maiestuos
Se regăsește strălucirea albilor pescăruși...
Iar peste suflet inutilă trece o alinare
Din ceva care nu există, și nici nu poate, și este totul.

Mai dați-mi vin, căci viaţa nu e nimic.

T.S. Eliot - Rapsodie într-o noapte cu vânt


Ora douăsprezece.
Pe toată întinderea acestei străzi
Acum suspendată într-o sinteză lunară,
Incantaţiile şoptitoare ale lunii
Dizolvă planurile amintirii
Cu toate legăturile ei limpezi,
Cu toate diviziunile şi preciziile ei.
Şi fiecare felinar sub care trec în drumul meu
Pulsează ca o tobă resemnată,
Iară prin spaţiile întunecimii
Miezul de noapte zgâlţâie amintirea
Aşa cum un nebun zgâlţâie o muşcată uscată.

Unu şi jumătate,
Felinarul scuipând înecându-se,
Felinarul mormăind,
Felinarul spunând, "Priveşte la femeia aceea
Cum şovăie înspre tine în lumina uşii
Deschisă asupra ei ca un rânjet.
Vezi, tivul rochiei îi e
Şi sfâşiat şi pătat de nisip,
Şi vezi cum colţul ochiului
I s-a strâmbat ca un ac răsucit".

Amintirea aruncă în sus înaltă şi uscată
O-adunătură de lucruri strâmbate,
O creangă frântă undeva pe plajă
Mâncată până la lemn, şi lustruită
Ca şi cum lumea întreagă şi-ar fi divulgat
Taina scheletului,
Ţeapăn şi alb.
Un arc plesnit în curtea unei fabrici,
Rugina agăţându-se de forma părăsită de putere
Dură, contorsionată, gata să plesnească.

Două şi jumătate,
Felinarul spunând,
"Observă cum pisica se chirceşte în rigolă,
Şi îşi strecoară limba afară
Şi devorează o bucată de unt rânced".
Tot astfel mâna copilului, în gest automat,
S-a întins furişe şi a strecurat în buzunar o jucărie care aluneca pe chei.
Nu mai vedeam nimic altceva decât ochiul acelui copil.
Am văzut ochi în stradă
Cum încercau să spioneze prin obloane luminate,
Şi într-o după-amiază un crab într-o băltoacă,
Un crab bătrân cu ochelari pe spinare,
S-a încleştat de capătul băţului pe care eu i l-am întins.

Trei şi jumătate,
Felinarul scuipând,
Felinarul mormăind în întuneric.
Felinarul fredonând,
"Priveşte luna,
La lune ne garde aucune rancune,
Îţi face semn dintr-un ochi fără putere,
Şi mai surâde în colţuri.
Şi netezeşte părul ierburilor.
Luna şi-a pierdut memoria,
Şi un vărsat de vânt decolorat îi cojeşte faţa,
Mâna ei răsuceşte un trandafir de hârtie,
Care miroase a praf şi a apă de colonie,
E singură
Cu toate mirosurile vechi nocturne
Care-o străbat şi i se încrucişează în cap".
Şi vine o reminiscenţă
A unor muşcate uscate, fără soare
Şi a prafului prin crăpături,
Mireasma castanilor în străzi,
Mirosurile femeieşti în camerele oblonite,
Şi ale ţigaretelor pe coridoare
Mirosurile cocteilurilor în baruri.

Felinarul spunând,
"Ora patru,
Uite numărul pe uşă.
Amintire!
Ai cheia,
Becul acesta slab îşi desface un inel pe scară.
Urcă.
Patu-i făcut; periuţa de dinţi ţi-atârnă pe perete,
Lasă-ţi pantofii la uşă, dormi, pregăteşte-te pentru viaţă".
Ultima răsucire a pumnalului.

Charles Bukowski - Confesiune


aşteptând moartea
ca pe un pisoi
care-o să-mi sară
pe pat.
îmi pare atât de rău
pentru nevasta-mea
o să găsească
trupul ăsta
ţeapăn
alb
o să-l scuture o dată
apoi poate
încă o dată
Hank!
Hank nimic.
nu că o să crăp
mă îngrijorează,
nevastă-mea
singură cu grămăjoara
aia
de nimic.
aş vrea să ştie că
pentru toate nopţile
în care am dormit împreună
chiar şi cele mai inutile
certuri
au fost lucruri
întotdeauna splendide
şi că cele mai grele
cuvinte
pe care m-am temut
să i le spun
pot fi acum spuse:
te
iubesc.


traducere de Dan Coman

Charles Bukowski - Singur cu toată lumea


carnea înveleşte oasele
şi ei pun şi-o minte acolo
şi uneori şi-un suflet
şi femeile sparg vaze
de pereţi
şi bărbaţii beau prea mult
şi nimeni nu-şi găseşte
perechea
dar o ţin tot într-o
căutare
târându-se în paturi
afară din paturi.
carnea înveleşte oasele
şi carnea caută
ceva mai mult decât
carnea.
n-avem nicio şansă:
suntem prizonierii
aceluiaşi scenariu.
nimeni nu-şi găseşte
perechea.
gropile de gunoi pline
ospiciile pline
spitalele pline
cimitirele pline
nimic altceva
plin.


traducere de Dan Coman

Charles Bukowski - A ieşit din baie cu părul ei roşu ca focul şi-a spus


poliţiştii vor să merg la secţie şi să identific
un individ care-a încercat să mă violeze.
iar mi-am pierdut cheia de la maşină.
am o cheie de intrat dar nu şi pe-aia care-o
porneşte. vor să-mi ia copilul dar n-o să-i las.
Rochelle aproape-a căzut în supradoză
şi pe urmă s-a dus la Harry şi ăla a pocnit-o.
are coastele fisurate şi una dintre ele
i-a străpuns plămânii. acum e sub o maşinărie.
unde-i pieptenele meu?
al tău e plin de mizerii.
nu ţi-am văzut pieptnele,
i-am spus.

traducere de Dan Coman

Ezra Pound - Ţ'ai Şi'h


Petalele cad în fântână,
portocalii petale de trandafiri,
Culoarea lor se-nchearbă de piatră.

Ezra Pound - De Aegypto


Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.
Am privit la Doamna Vieţii,
Eu, chiar eu, ce zbor alături de rândunele.
Verde şi cenuşiu îi e straiul
Dus de vânt.
Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.
Manus animam pinxit,
Condeiul meu în mână-l am
Să scriu cuvântul nimerit...
Iar glasu-mi nalţe cuvântul neprihanei!
Cine are gură să se-adape,
Din doina Lotusului de la Kumi?
Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.
Sunt flacără ce se nalţă la soare,
Eu, chiar eu, ce zbor alături de rândunele.
Luna-mi ninge pe frunte
Zefirul - pe buze.
Luna-i un uriaş mărgăritar pe ape de safir,
Degetelor mele, reci apele curgătoare.
Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.

Ezra Pound - Casa splendoarei


Stă-ntr-însa Evanoe,
O casă durată nu de mână-omenească,
Ci dincolo de cărări lumeşti, undeva departe
Deasupra, împrejur, înăuntru e răspândit aurul;
Pereţi şi ciudate coridoare - din aur sunt şi ele.
Şi-am văzut-o pe Doamna mea în lumina soarelui,
Păru-i era răsfirat în jur, un snop de aripi,
Iar soarele roşu, îndărătul a toate.
Şi-am văzut-o acolo în casa ei,
Cu şase mari safire de-a-lungul peretelui,
Cu rochia toată din aur palid,
Joasă, c-o garnitură pân-la genunchi.
Sunt multe-ncăperi şi toate de aur
Cu pereţi lucraţi adânc în email,
În metal forjat; şi prin roşiatica piatră
Anume cizelată, năvăleşte lumina aurie.
Aici vin din prea mare dragoste de dânsa,
Iată adorarea cu care ador
Mă-nseninează şi sunt în ea puteri
Care, de sufletu-i aprinse,
Dărâmă cei patru pereţi statornici ai timpului.

T.S.Eliot - Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock


S' io credessi che mia risposta fosse
a persona che mai tornasse al mondo,
questa fiamma staria senza più scosse.
Ma per ciò che giammai di questo fondo
non tornò vivo alcun, s' i' odo il vero,
senza tema d' infamia ti rispondo.

Să mergem deci, tu şi cu mine,
Cînd seara s-a întins pe cer în fine
Asemenea unui bolnav cloroformizat pe masă;
Să mergem, prin anume străzi pe jumătate moarte
Şi prin alei bolborositoare
De nopţile fără somn în hoteluri ieftine de-o noapte
Şi birturi cu rumeguş şi cu găoci de stridii:
Străzi care se urmează una-ntr-alta ca o ceartă rea, sîcîitoare
Şi cu subînţelesuri ce sunt nişte insidii
Care te-mping spre o aceeaşi mare întrebare...
O, să nu-ntrebi "Şi ce mai e şi asta?",
Să mergem să ne facem vizita.
Prin cameră femeile se învîrtesc de colo pînă colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.
Ceaţa gălbuie care-şi freacă spinarea de ferestre,
Fumul gălbui care îşi freacă nasul de ferestre,
S-a lins pe bot prin ungherele înserării,
A mai întîrziat prin bălţile care s-au strîns în rigolele murdare,
Lăsînd să-i ningă lent funinginea din coşuri pe spinare,
Şi s-a prelins pe sub balcoane, apoi deodată a zvîcnit,
Şi apoi, văzînd că-i doar o seară blîndă de octombrie,
S-a încolăcit în jurul casei şi a adormit.
Şi într-adevăr, are să mai fie vreme
Şi pentru fumul gălbui şerpuind de-a lungul străzilor umezi
Frecîndu-şi iar spinarea de fereşti;
Mai este vreme, are să mai fie vreme
Să-ţi compui faţa să faci faţă feţelor pe care le întîlneşti;
Mai este vreme să ucizi şi să creezi,
Vreme pentru lucrările şi zilele acestor mîini
Care-ţi ridică şi-ţi aruncă în farfurie vreo întrebare;
E vreme pentru tine şi vreme pentru mine,
Şi vreme pentru-o sută de indecizii,
Şi vreme pentru o sută de viziuni şi revizii,
Pînă să ne luăm ceaiul cu pîinea prăjită bine.
Prin cameră femeile se învîrtesc de colo pînă colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.
Şi într-adevăr are să mai fie vreme
Să mă întreb "Am să-ndrăznesc?" şi "Am să am curaj?",
Şi vreme să mă întorc şi să cobor pe scară,
Cu un loc chel în creştet, mai ascuns de franj —
(Şi se va spune: "Uite cum începe să chelească!")
Jiletca mea, gulerul urcîndu-mi sus pe gît, după moda bărbătească,
Cravata înfoiată şi modestă, pusă-n valoare de un ac simplu, mare —
(Şi se va spune: "Uite, ce braţe şi picioare, ca nişte scobitoare!")
Am să-ndrăznesc
Să tulbur un întreg univers?
Şi-ntr-un minut e vreme întreagă
Pentru decizii şi revizii pe care-o altă clipă le reneagă.
Căci eu le-am cunoscut toate acestea, le-am trăit pe toate —
Ştiu serile, şi dimineţile, şi după-amiezile incerte,
Mi-am drămuit viaţa cu linguriţa de cafea;
Le ştiu, glasurile care se sting şi mor inerte5
Prin muzica abia răzbătînd din odăi depărtate.
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
Şi-am întîlnit şi ochii, îi ştiu de fiecare dată —
Ochii fixîndu-se într-o frază bine formulată,
Şi cînd şi eu sunt pus în formulă, prins cu un ac,
Cînd sunt înfipt cu acul şi mă zbat pe perete,
Acum cum aş mai putea începe
Să-mi scuip mucurile moarte ale zilelor stinse?
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
Şi-am cunoscut şi îmbrăţişările, le ştiu —
Braţele prinse în brăţări, albe şi dezgolite
(Însă în bătaia lămpii suflate cu puf castaniu!)
Şi să mai fie din rochii ridicîndu-se cîte un parfum
Care mă face iar să divaghez acum?
Braţele lăsate pe-o tăblie, sau în şal înfofolite.
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
Şi cum ar trebui să încep?
....
Să spun, m-am plimbat în amurg pe străzi înguste
Şi-am urmărit fumul urcîndu-se din pipele unor bărbaţi
Doar în cămaşă, opriţi la ferestre, însinguraţi?...
Eu ar fi trebuit să fiu o pereche de căngi hirsute
Grăbindu-mă pe fundul mărilor tăcute.
....
Şi după-amiaza, seara, doarme atît de liniştită!
Alene mîngîiată de o mînă obosită,
Şi adormită... languroasă... sau se dă îmbolnăvită,
Sau răsturnată pe podea, aici alăturea de tine şi de mine.
Şi-ar trebui, cînd mi-am băut ceaiul cu prăjiturele fine,
Să am puterea să împing lucrurile pînă la încheierea lor firească?
Dar chiar dacă am plîns şi am ţinut postul, am plîns şi m-am rugat,
Chiar dacă mi-am văzut capul (care începe să chelească) adus pe-un taler şi purtat,
Eu nu sunt un profet — şi nici nu e vreun lucru mai de seamă;
Eu mi-am văzut clipa de măreţie pîlpîind,
Valetul etern m-a aşteptat cu pardesiu-n mînă să-l îmbrac, pufnind,
Şi-ntr-un cuvînt, şi mie mi s-a făcut teamă.
Şi dacă s-ar mai spune c-a făcut osteneala,
După ce s-a servit ceaiul, în ceşti de porţelan,
Şi după vreo conversaţie, despre mine, despre tine, puţin mai personală,
S-ar mai spune c-a făcut osteneala,
Să-nchizi totul într-un surîs deodată,
Să strîngi tot universul într-un gogoloş, în mînă,
Şi să-l rostogoleşti spre aceeaşi întrebare colosală,
Să spui: "Sunt Lazăr, iată, vin dintre morţi,
Şi m-am întors să vă spun totul, tot am să vă spun" —
Dacă, potrivindu-i o pernă la-ndemînă,
I-ai spune ei: "Dar nu asta am vrut să spun.
Nu era deloc asta".
Şi-ar fi făcut, adică, osteneala, să te asculte,
Ar însemna atunci c-a făcut osteneala,
După amurgurile prin portaluri, şi pe străzile stropite,
După romanele, şi ceştile de ceai, şi rochiile care atîrnă pe podea —
Şi după astea, şi încă altele, mai multe? —
Şi nu mai poţi să spui exact ce-ai vrut să spui!
Dar ca o lanternă magică iscînd reţeaua nervilor pe un perete:
Ar mai fi însemnat c-a făcut osteneala
Dacă atunci cînd aşezi o pernă sau dai la o parte un şal,
Şi, întorcîndu-te către fereastră, deodată spui:
"Dar nu-i asta deloc, nu aşa,
Nu asta am vrut să spun".
.....
Nu! eu nu sunt Prinţul Hamlet, nici n-am vrut să fiu;
Sunt doar un gentilom din suită, pot să fiu
Bun să-i sporesc suita, sau la începutul vreunei scene,
Să-i dau sfaturi prinţului; unealtă bună, neîndoios,
Un om atent, şi gata să se dovedească de folos,
Cu simţ politic, precaut şi meticulos;
Şi mînuind vorbe alese, doar puţin cam opac;
Parcă alunecînd către ridicul chiar, din vreme în vreme —
Cam cum ar fi — Nebunul.
Îmbătrînesc... îmbătrînesc...
Am să port pantalonul suflecat, tineresc.
Să-mi fac cărare la spate? Să îndrăznesc să mănînc piersici crude?
Am să port pantaloni sport, să mă plimb pe plajă, printre pietre ude.
Şi-am ascultat sirenele cîntîndu-şi, una alteia.
Mie nu cred că-mi vor cînta.
Şi le-am văzut purtate înspre larg de valuri
Şi netezind părul cărunt al valurilor spulberate
Cînd vîntu-mpinge valurile albe şi întunecate.
Şi-am adăstat în iatacurile mării adînci
Lîngă sirenele cu creştetul de ierburile mării încununat
Pînă cînd glasurile omeneşti ne-au trezit — şi atunci ne-am înecat.


traducere de Mircea Ivănescu
 

Walt Whitman - Cuiva, gata să moară


Dintre toţi, te-am ales pe tine, având un mesaj
să-ţi transmit.
Vei muri în curând. Îi las pe alţii să-ţi spună
ce le place. Eu nu pot să te mint.
Te iubesc, dar sunt corect şi fără milă: nu ai scăpare.
Încet, îmi aşez mâna dreaptă pe tine şi tu simţi.
Nu discut nimic. Îmi aplec capul şi aproape îl
acopăr.
Stau liniştit. Îţi rămân credincios,
Îţi sunt mai mult decât o soră de caritate, o
rudă sau un vecin.
Te scap de toate, în afară de existenţa ta
spirituală: e eternă;
de restul, în mod sigur, tu singur vei scăpa.
Trupul pe care îl vei părăsi va fi nimic
altceva decât murdărie.
Soarele izbucneşte în neînchise spaţii.
Te bat gânduri puternice şi eşti plin de încredere. Râzi.
Uiţi că eşti bolnav, aşa cum uit şi eu.
Nu-i mai vezi pe doctori, nu-ţi pasă de
prietenii care plâng,
Sunt eu cu tine.
Îi îndepărtez pe ceilalţi. Nu e nimic de
compătimit.
Eu nu te compătimesc. Te felicit.

Walt Whitman - Cântec despre mine (24)


Eu nu pun degetul la gură, nu mă sfiesc,
Cu gingăşie egală mă-ndrept către cele din pântec
ca înspre cele din cap şi din inimi,
Împreunarea vă spun că-i la fel de solemnă ca
moartea.
Cred în carne şi în pofte,
Să văd, să aud, să ating toate aceste minuni, şi
fiecare părticică din mine e o minune.
Pe dinafară şi pe dinăuntru sunt dumnezeiesc şi
sfinţesc orice lucru pe care-l ating sau
care mă atinge,
Mirosul subsuorilor mele-i mai îmbălsămat ca orice
rugăciune,
Capul meu stă mai sus decât orice biserici şi biblii
şi crezuri.
Dacă aş adora vreun lucru mai mult decât altul acela ar fi
unicitatea trupului meu, sau a părţilor lui,
Tipar nevăzut al fiinţei mele, tu eşti acela!
Margini umbroase şi odihne, voi sunteţi!
Eşti tu, cuţit de plug al tăriei bărbăteşti!
E orişice mădular care mă pune în valoare!
Tu sângele meu roşu bogat! Şi tu, sângele meu alb,
esenţă palidă a vieţii mele!
Piept apăsat pe pieptul altora, eşti tu!
Tu, creierul meu şi voi, circumvoluţiuni oculte!


din Cântec depre mine (1881), 
traducere de Mihnea Gheorghiu 

Cesare Pavese - Va veni moartea şi va avea ochii tăi


această moarte care ne-nsoţeşte
din zori şi pînă-n seară, neadormită,
surdă, ca o veche remuşcare
sau un viciu absurd. Ochii tăi,
vor fi doar un cuvînt zadarnic,
un strigăt mut, o tăcere.
Aşa îi vezi în orice dimineaţă
cînd singură pe tine în oglindă
te cauţi. O, speranţă dragă,
în ziua aceea vom şti şi noi
că eşti viaţa şi că eşti nimicul.
Pentru toţi moartea are o privire.
Va veni moartea şi va avea ochii tăi.
Va fi ca şi cum te-ai lăsa de-un viciu,
ca şi cum ai vedea în oglindă
urcînd la suprafaţă un chip de mort,
ca şi cum ai asculta o gură-nchisă.
Vom coborî-n vîltoare muţi.

traducere A.E. Baconsky



Va veni moartea şi va avea ochii tăi – această moarte ce ne însoţeşte fără somn, de dimineaţa până seara, surdă, ca o veche remuşcare sau ca un viciu absurd. Ochii tăi vor fi un cuvânt zadarnic, un strigăt mut, o tăcere. Astfel îi vezi în fiecare dimineaţă când singură te-apleci deasupra-ţi în oglindă. O, speranţă dragă, în ziua aceea vom şti şi noi că eşti şi viaţa, şi nimicul.
Pentru toţi moartea are o privire. Va veni moartea şi va avea ochii tăi. Va fi precum sfârşitul unui viciu, cum ai vedea-n oglindă ivindu-se din nou o faţă moartă sau cum ai asculta o gură-nchisă.
Şi în vâltoare coborî-vom muţi.


(Traducere de Claudiu Komartin)

Biografie - Cesare Pavese


1908 - 09 septembrie se naşte la Santo Stefano Belbo (Cuneo), în apropiere de Torino, fiul lui Eugenio Pavese, funcţionar la Tribunalul din Torino şi al Consolinei Mesturini, ce provenea dintr-o familie de comercianţi bogaţi.

1915-1926 - studiile la Torino; spre sfârşitul acestei perioade începe să-i citească pe D'Annunzio, Papini şi scrie primele versuri.

1926-1929 - student la Universitatea din Torino, Facultatea de Litere şi Filozofie. Studiază cu pasiune literatura clasică şi engleză, începînd să fie interesat şi de literatura americană cu gândul la o bursă la Columbia University, bursă pe care n-o va obţine niciodată.

1930 - îşi susţine lucrarea de diplomă, dar nefiind înscris în partidul fascist, nu poate deveni asistent la Universitatea din Torino. Predă ca suplinitor latina în afara oraşului Torino.

1933 - se înscrie în Partidul Naţional Fascist şi astfel poate deveni profesor suplinitor de italiană chiar la liceul la care a studiat şi el, în Torino.
Colaborează la editura lui Giulio Einaudi fondată la Torino, în sediul publicaţiei comuniste "Ordine nuovo".

1934 - din mai până în ianuarie 1935 îl înlocuieşte la direcţia revistei "La cultura" pe Leone Ginzburg, arestat din cauza activităţii sale politice.

1935 - o cunoaşte pe Battistina Pizzardo (Tina), profesoară de matematică, angajată în mişcarea antifascistă, femeia care îi va marca întreaga viaţă afectivă.
13 mai - este arestat şi după câteva luni de închisoare, este condamnat la trei ani de domiciuliu forţat în Calabria.

1936 - martie este eliberat şi revine la Torino, unde află că Tina s-a logodit, veste care-i provoacă o profundă criză sentimentală şi morală.

1937 - reia colaborarea cu editura Einaudi şi lucrează şi pentru editura Mondadori. La 1 mai 1938 este definitiv angajat de către editura Einaudi.

1943 - din 8 septembrie editura Einaudi este sub directa obsevare a unui comisar al regimului Mussolini, instalat în nordul Italiei. Pavese este obligat să trăiască retras, sub numele fals de Carlo de Ambrogio, până la 25 aprilie 1945.

1945 - după eliberarea Italiei, editura Einaudi îşi reia activitatea. Pavese devine un factotum al editurii, reia vechile contacte cu colaboratorii, întrerupte în timpul ocupaţiei germane. În luna august se transferă la Roma, unde coordonează activitatea filialei editurii Einaudi.

1947 - se înscrie în Partidul Comunist Italian.
1949-1950 - conduce revista "Cultura e realta" ("Cultură şi realitate").
1950 - în iunie primeşte premiul 'Strega' pentru "La bella estate" ("Vara de neuitat").
17 august 1950 - ultimile pagini din jurnalul "Il mistiere di vivere" ("Meseria de a trăi"):

"Este pentru prima dată când fac bilanţul unui an care nu s-a sfârşit încă.
În meseria mea, deci, sunt rege.
Am făcut totul în 10 ani. Dacă mă gândesc la ezitările de atunci.
În viaţa mea sunt mai disperat şi mai pierdut decât atunci. Ce-am adunat? Nimic.
Am ignorat câţiva ani defectele mele, am trăit ca şi când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc.
Şi apoi, la primul asalt al "neliniştei îngrijorate" am recăzut în nisipurile mişcătoare. Din martie mă frământ. Numele nu importă..
Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare - dacă nu acelea, altele? Rămâne că ştiu care este triumful meu cel mai deplin - şi acestui triumf îi lipseşte carnea, îi lipseşte sângele, îi lipseşte viaţa.
Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte.
Acesta este bilanţul anului care nu s-a sfârşit încă, pe care nu-l voi sfârşi."


În noaptea de 26 august 1950 - Pavese se sinucide într-o cameră din hotelul Roma din Torino.


Volume publicate:

1936 - volumul de versuri "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte"), ed. Solaria din Florenţa;
1939 - romanul "Il carcere" ("Închisoarea");
1940-1941 - romanul "La Spiaggia" ("Plaja")
- "Paesi tuoi" ("Satele tale") - roman scurt pentru care dictatura îl va acuza de ofensă adusă patriei;
1943 - volumul de versuri "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte") ediţie completă şi definitivă;
1947 - romanul "Dialoghi con Leuco" ("Dialoguri cu Leuco")
- romanul "Il compagno" ("Tovarăşul");
1948 - romanul "Prima che il gallo canti" ("Înainte de cântatul cocoşului");
1949 - romanul "La bella estate" ("Vara de neuitat");
1950 - romanul "La luna e i falo" ("Luna şi focurile");

post-mortem:

1951 - volumul de versuri "Verra la morte a avra i tuoi occhi" ("Va veni moartea şi va avea ochii tăi")
- volumul "La letteratura americana e altri saggi" ("Literatura americană şi alte studii");
1952 - jurnalul ţinut între anii 1935 şi 1950: "Il mestiere di vivere" ("Meseria de a trăi").

Traduceri:

"Domnul nostru Vrenn" de Sinclair Lewis - 1931;
"Moby Dick" de Herman Melville - 1932;
"Dedalus" de James Joyce - 1934;
"Paralela 42" de John Dos Passos - 1935;
"O grămadă de bani" de John Dos Passos - 1937;
"Oameni şi şoareci" de John Steinbeck - 1937;
"Moll Flanders" de Daniel Defoe şi "Autobiografia lui Alice Toklas" de Gertrude Stein - 1938;
"David Copperfield" de Charles Dickens - 1939;
"Benito Cereno" de Herman Melville şi "Trei existenţe" de Gertrude Stein - 1940;
"Cătunul" de William Faulkner - 1942;

Cesare Pavese - Strămoşi


Uluit de lume am ajuns la o vârstă
când mă luam la harţă şi plângeam de unul singur.
Să asculţi cum vorbesc bărbaţi şi femei
neştiind ce să răspunzi, nu-i o mare plăcere.
Dar a trecut şi asta; nu mai sunt singur
şi, de nu ştiu să răspund, ştiu să mă lipsesc de răspuns.
Mi-am găsit tovarăşi, găsindu-mă pe mine însumi.

Am aflat că, înainte de a mă naşte, am trăit
totdeauna în oameni voinici, stăpâni pe ei
şi nici unul nu ştia să răspundă şi toţi erau calmi.
Doi cumnaţi au deschis o prăvălie - cea dintâi avere
din familia noastră - iar cel străin era serios,
socotit, necruţător şi meschin: o femeie.
Celălalt, de-al nostru, în prăvălie citea romane
- la ţară asta însemna mult - iar de intrau muşterii,
îl auzeau răspunzînd scurt
că zahăr nu este, pucioasă nici atât
şi că toate s-au terminat. Mai târziu s-a întâmplat însă
ca tocmai el să dea o mână de-ajutor cumnatului falit.

Cu gândul la oamenii-aceştia mă simt mai puternic
decât uitîndu-mă în oglindă şi îndreptîndu-mi umerii,
ori schimonosindu-mi buzele într-un surâs solemn.
Cândva, un bunic, în vremi de demult,
înşelat fiind de un consătean
şi-a săpat singur via - vara -
ca să vadă o treabă bine făcută. Astfel
am trăit dintotdeauna, şi-ntotdeauna am avut
chipul neşovăielnic şi-am plătit muncind.

Iar femeile nu contează în familie.
Vreau să spun că la noi femeile stau acasă,
ne aduc pe lume şi nu scot o vorbă,
nu preţuiesc nimic şi nu rămân în amintire.
Fiecare femeie ne picură ceva nou în sânge,
dar se irosesc toate născîndu-ne, iar noi,
astfel reînnoiţi, suntem cei ce vom dăinui.
Suntem plini de metehne, de ticuri şi de spaime
- noi, bărbaţii, părinţii - careva s-a sinucis,
dar niciodată nu ne-a atins vreo ruşine,
nicicând nu vom fi femei, nicicând sclavi ai cuiva.

Mi-am găsit şi un loc pe pământ, găsindu-mi tovarăşi:
un pământ păcătos, unde este un privilegiu
să nu faci nimic, gândindu-te la viitor.
Deoarece munca nu ni-i îndeajuns, nici mie, nici alor mei;
ştim să trudim, dar visul cel mare
al părinţilor mei, oameni de treabă, a fost să nu facă nimic.
Suntem făcuţi pentru a hoinări pe acele coline,
fără femei şi cu mâinile ţinîndu-le la spate.

[primăvara 1932]


Cesare Pavese - Poezii
traducere de Nicolae Argintescu-Amza


Cesare Pavese - Instinctul


Omul bătrân, dezamăgit de lucrurile toate,
din pragul casei în soarele molcuţ
priveşte câinele şi căţeaua ce dau frâu liber instinctului.

Pe gura fără dinţi se aleargă muştele.
Femeia i-a murit de ceva timp. Şi ea
la fel ca toate căţelele nu vroia să ştie de nimic,
dar avea instinct. Omul bătrân adulmeca
- încă nu era fără dinţi -, noaptea venea,
se culcau în pat. Era bun instinctul.

Ceea ce place la un câine este marea lui libertate.
De dimineaţă până seara hoinăreşte pe stradă;
şi acu' mănâncă acu' doarme, acu' se împerechează:
nici măcar nu aşteaptă noaptea. Cugetă,
precum adulmecă, şi mirosurile pe care le simte sunt ale sale..

Omul bătrân îşi aminteşte că odată, ziua,
a făcut-o şi el precum câinele într-un lan de grâu.
Nu mai ştie cu ce căţea, dar îşi aminteşte soarele mare
şi sudoarea şi pofta de-a nu termina niciodată.
Era ca într-un pat. De s-ar întoarce anii,
ar vrea s-o mai facă tot într-un lan de grâu.

Coboară pe stradă o femeie şi se opreşte să privească;
trece şi preotul şi întoarce capul. În piaţa publică
se poate face orice. Până şi femeia,
care are o reţinere în a-şi întoarce capul după bărbat, se opreşte.
Doar un puşti nu rabdă jocul
şi aruncă în el cu pietre. Omul bătrân se-nfurie.

[ianuarie 1936]


din volumul "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte")
Cesare Pavese - Poezii
Editura Humanitas 2008

traducere Mara Chiriţescu

Cesare Pavese - O amintire


Nu există bărbat care să poată lăsa vreo urmă
în această femeie. Tot ce-a fost piere într-un vis,
se risipeşte dimineaţa şi rămâne doar ea.
Dacă n-ar fi fruntea atinsă de clipă,
ar părea uimită. Doar obrajii zâmbesc
mereu.

Nici zilele nu se adună
pe chipul ei, ca să-i schimbe zâmbetul uşor
ce se răsfrânge peste lucruri. Cu aprigă fermitate
face orice lucru, dar pare de fiecare dată că-i prima oară;
şi totuşi trăieşte fiecare clipă. Se dezvăluie
trupul ei puternic, privirea reculeasă,
în vocea tainică şi oarecum răguşită: o voce
de bărbat obosit. Şi nici o oboseală n-o atinge.

Dacă-i priveşti fix gura, închide ochii pe jumătate
în aşteptare: nimeni nu poate îndrăzni o nesăbuinţă.
Mulţi bărbaţi îi cunosc zâmbetul ambiguu
sau încruntarea neaşteptată. Dacă a existat un bărbat
s-o ştie cum geme, umilită de dragoste,
plăteşte zi de zi, neştiind despre ea
pentru cine trăieşte ziua de azi.

Zâmbeşte singură
zâmbetul cel mai ambiguu
mergînd pe stradă.

[octombrie 1935]


din volumul "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte")
Cesare Pavese - Poezii
Edit. Humanitas 2008 

traducere Mara Chiriţescu