Vladimir Maiakovski - Cum am devenit câine

Păi, acesta e totalmente de nesuportat!
De-a-ntregul, cum sunt, sunt muşcat de ură.
Mă-nfurie nu astfel, precum vouă vi s-ar întâmpla:
precum câinele la chipul lunii cu fruntea goală -
m-aş prinde
la toate a urla.

Probabil, nervii...
Voi ieşi
să mă mai plimb,
iar pe stradă nu mă voi calma, pe nimeni n-oi lăsa în pace.
Cineva mi-a strigat de seară bună.
Trebuie să-i răspund, fireşte:
Ea - mi-i cunoscută.
Vreau.
Simt -
nu pot omeneşte.

Ce-i cu obrăznicia asta?
Dorm, sau mi se pare?
M-am pipăit:
eram la fel ca altădată
chipul - acelaşi, cu care m-am obişnuit.
Îmi linsei buza,
iar de sub buză -
un colţ mi s-a ivit.
Faţa mi-o acoperii îndată, de parcă
mi-aş sufla nasul.
Mă repezii spre casă, iuţindu-mi paşii.
Ocolesc cu grijă postul de poliţie,
dar, asurzitor, răsună dintr-o dată:
"Vardiste!
O coadă!"

Dau cu mâna şi - încremenesc!
Pe asta,
mai evidentă decât colţii,
n-o observasem în nebună goană:
de sub mantou
mi se zburli o coşcogea coadă
şi-mi flutură din urmă
mare, de câine, de dulău.

Acum, ce-i de făcut?
Unul urlă şi gloata prinse a se aduna.
Celui de-al doilea i se adaugă al treilea, al patrulea.
Înghesuiră rău de tot o bătrânică.
Ea, crucndu-se, despre diavol striga ceva.

Iar când, zburlindu-şi pe mutră mustăţile-măturoaie,
năvăli gloata de haram,
enormă,
furioasă,
eu mă pusei în patru labe
şi prinsei a lătra:
Ham! ham! ham!


* Eu şi Napoleon; Editura Ideea Europeană; Bucureşti; 2008
traducere de Leo Butnaru