Arseni NESMELOV - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)

Arseni NESMELOV (1889 – 1945)
Numele patern: Mitropolski. S-a născut la Moscova, unde
avea să studieze la şcoala de cadeţi. A fost ofiţer – mai
întâi în armata ţaristă, apoi în cea a generalului Kolciak,
unul din adversarii neîmpăcaţi ai bolşevismului.
Primele versuri le publică în 1911-1912 în suplimentul revistei
„Niva”. După primul război mondial, avatarurile destinului îl duc în
provizoriu liberul Vladivostok (1920), unde editează primele cărţi:
„Versuri” (1921), „Tihvin” (1922), „Praguri” (1924).
În 1924, fuge din URSS, trecând frontiera chineză şi stabilindu-se
în oraşul Harbin din Manciuria, unde, mai bine de două decenii, este
considerat cel mai bun poet rus din China. A corespondat cu Marina
Ţvetaeva. A lăsat importante memorii despre viaţa literară a
Vladivostokului anilor 20, unde, de altfel, se stabileau, provizoriu, mai
mulţi promotori ai avangardei, printre care David Burliuk şi Serghei
Tretiakov (acestuia, Nesmelov dedicându-i un poem).
În China, publică volumele: „Luciu sângeros” (1929), „Fără Rusia”
(1931), „Halta” (1938), „Flotila albă” (1942) – toate în Harbin; poemul
„Peste ocean” (1934), „Povestiri despre război” (1936) – în Shanghai.
Pentru partidul fasciştilor ruşi scrie poemul „Gheorghi Semena”, publicat
cu pseudonimul Nikolai Drozdov.
În august 1945 (fatalitatea... euro-asiată a acestei luni!), când
trupele sovietice intră în Harbin, Nesmelov este arestat şi transportat în
Rusia. Curând, moare de hemoragie cerebrală.


DESCĂRCAREA ALBASTRĂ

2

Clopoţel de argint în clinchet, –
Peste o steblă subţire – viespea,
Şi în creierul împovărat de visare
Minuni se târăsc, câteva.
Îşi desfăcură pumnişorii
Neuroni în prag de hibernare
Şi dulce se pupă cu spălătoreasa,
Iar acoperişul sărută arcuşuri lunare.
Şi un paznic slăbănog şi gri
(Leoarcă de-a-ngândurării sudoare)
De la uşa sferei subconştientului
Descuie şi aruncă lacătul mare.

3

Iată, mă înclin. În palma-căuş
Iau esenţa subtilă, praf ori suc,
Pe care pistoane-asupritoare
Aiurea prin lume ca uraganul le duc.
Iată – a victorios, triumfător spasm
Din pântecele contractat a născare
Lăptos-luminoasă plasmă –
Iat-o, iat-o, iat-o apare.
Prima fibră a viermelui de mătase,
Prima literă dintr-o scrisoare
Şi uluitorul avânt fluturat
De-albastra descărcare.

4

Mai departe! Dar nimic mai departe!
Praful! Nu mai poţi reţine.
Îmi pare rău, înţelegeţi, rău îmi pare
Visul de a-l povesti deplin, în fine.
Inspirând miros de anason,
Ai mai vrea să bei şi un lichior,
Însă pe Adonis îl va găti frizerul
În frac meşterit de ales croitor.
Cuvântul şi piatra sunt leneşe,
Verbul e un dar echivoc:
Ca să răsune – lovitura,
Ca amnarul – să scapere foc.

NEURASTENICUL

I

Când nu mai e viitor, nu mai vrei să trăieşti,
Când nu mai e viitor – nopţile vine spaima,
Ce liniştitor sufletului i se proroceşte
Apropiata catastrofă, ce nu se poate evita.
Şi nici pic de-ncredere în jocul cu-ntâmplarea
Şi e apropiată pierderea, şi noaptea-i în piept – înţelegi
Şi nervii, clefăind a plictis, îi chinuim,
Aşteptând severul îndemn: „Scoală şi mergi!”
Ah, glontele browning-ului ar fi fost mai uman,
Dar ca lanţul zângăneşte ţipătul: „soţia-păpuşa!”
Ca o muscă sumbră, eu zumzăi în pahar,
Iar viaţa, vede-se, a şi ars, spulberându-şi cenuşa.

II

Îmi ieşii din propriul sine. Stau la o parte. Privesc.
În pat – un bărbat la treizeci şi doi de ani
Respiră anemic şi caută
Rimă pentru cuvântul „viitor”...
Nu găsi şi se gândeşte la pălăria
Pentru soaţa, care deja doarme
(Doarme, fireşte, nu pălăria, ci consoarta),
Iar în spatele lui, răs-zbanghie, ca prostituata,
Stă moartea, căscând (n-ar fi oare timpul
Să înşface omul de gât?)
Ce încruntat. Mai bine – din nou în subterană,
În craniu, în inimă, în micuţa cutioară,
În strâmtul „lăcaş al sufletului”.
Poate că, brusc străluminat a dumerire,
Eu voi găsi cea rimă şi voi putea
Mâine să-i dăruiesc soţiei pălăria.

MONGOLUL
Cu unghia galbenă a degetului îndoit
Striveşte păduchii.
„Păduchele nu e lup. Din cauza lor nu mai pier eu”.
Zice, şi-şi scarpină grumazul de bou.
Pe piept – îi spânzură smocuri de lână lucitoare.
A coastelor cuşcă se lărgeşte, respirând,
Din găurile strâmbe, întinse, ale
Ochilor negri – sufletu-i priveşte.
Micuţ, sprinten, cu o încordată
Viclenie lunecos-grijulie.
O fi el dresat, dar e totuşi ditamai fiară,
Iar faţa! – lecţiile a trei mii de ani pe ea,
Printre răsînvolburarea mărunţelelor zbârcituri:
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Necuviincioasă (de parcă-ai cunoaşte soarele)
E sinceritatea mândriei bărbaţilor.
Însă el înţelege, totuşi, câte ceva
Şi, înclinându-se, bronzo-despuiat,
Spune, oarecum intim şi sever:
„Kapitana*, ruşii sunt şango”.**

 * Kapitana – în dialectul oral ruso-chinez din Extremul Orient înseamnă: oricare om alb.
** Şango – în acelaşi dialect: bun, bine.

IUBITORII DE MARE
Călăreţul obosi, era sleit peste coamă,
Păsările zburau dincolo de mare.
Rima sună ca o monedă de aramă
Ce tresaltă pe marmura lucitoare.
Călăreţul nu mai e departe de fericire
(Rândul de vers îl imprim ca-n argilă).
Pe urme umbra încă nu reuşi să se-aştearnă –
El îşi va săruta draga copilă.
Însă noi, orbi cu toţii, ca Lazăr,
Prin navigaţii transmilenare,
Căutăm căile din ochii zorilor
Şi – marinari fără port, acostare.

VÂRCOLACUL
Se dedică geniului lui Maiakovski
Cândva, dânsul a fost bizon
Şi în junglă, printre împletituri de liane,
Respira fulgerătorul ozon,
Luminat de luna însângerată.
Şi fornăia prin fioroase nări
Şi îşi afunda copitele-n caldul nămol.
Lupta straşnic cu sălbaticii,
Răgea în adâncuri de desişuri silvane.
Pentru ei, ce nu ştiau încă de fier,
Venirea lui însemna mare ameninţare,
Şi în stufărişul noptos al râului Zambezi
Îşi încheiau partida de vânătoare.
Coarnele lui şi pletele coamei
Încununau, încâlcindu-se, scaieţii.
...Trecură vremurile, şi om fiind,

El poartă coarne taurine
Şi ochii lui, săltându-şi pleoapele,
Duşmanul hipnotizează.
Dar ca şi atunci, calea e aspră,
Însă el aduse în reci subpământuri
Neclintita sa încăpăţânare de fiară,
Fierocedrul coarnelor sale.
Şi înclinând grumazii de taur –
Bazalt de neclintit! –
Ridică a ţăpoi de mari colţi
Al priponului ruginit oţel.

ASASINATUL
Baionetele, lucind, scapără zângănit vlăguit,
Iar în faţă – ceafa supusă, perplex
Se clatină şi încremeneşte... „Foc!” – răsună.
Şi iată-l întins, zvâcnind, horcăind, în praf, –
Monoclul lunii priveşte la convulsiile trupului,
Şi e pripită a trăgacelor lovitură nebună.

PARADOXURI DE BRONZ

1

Un an – un munte. Iar ziua – bila de sticlă,
Trecu fugitiv, stropind cu tremur des,
Iar sufletul bâjbâie, caută cele pierdute,
Ca monstrul ce-a scăpat bănuţul pe undeva pe jos.
Şi sufletul fu găsit, înclinat, ajuns din urmă
De biciuirea uraganelor rele.
Din inimile, asemănătoare creuzetelor,
Topiră împreună viitorul cu trecutul.
Bătrânilor – odihnă: scuturându-se-n sicrie,
Dorm cu mijirea pleoapelor închise.
Din umflata burtă a pământului
Iese, iată, omul nou, târâş.
Peste pământ, din fibre ceţoase,
Aburos locaş luminând lăptos...
– Ajută-ne, croitor de ferestre,
Să extragem conturul viitorului.

2

Cuvântul e strămoş, cel care cu reţele de păienjeniş
Împleti căile în pădurea tigrului;
Străluminat de instinctul ce se izvodea,
Iar în mâini – un vreasc trosnitor avea.
Şi anii – săptămâni zburătoare
Îi sunt sălbaticului ce va dăinui în veacuri,
Pieptul lui ursoaicele l-au înveşmântat
În mari şi grele blănuri.
Priveşte la falangele de bronz –
Pârghii trimise la odihnă.
Cântătoarea lor insistenţă înălţaţi-o
Drept oareşicare metaforă de bronz.
Mă lichidează cu raţiunea
Această aramă, născătoare de cuvinte.
Iar el are mişcarea şi raţiunea
Lentului leu luat cu vânătoarea.


AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU