Trăim în
mod materializat, repetând (ceea ce ştim) despre existenţa spaţiului şi a
timpului. Trăim, adică, datorită existenţei acestui fenomen sau a acestor doua
fenomene şi suntem foarte sensibili la ele, pentru că ne limitează barierele
fizice. Dar, după cum se ştie, omul este creat după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu şi, aşadar, se bucură de libertatea voinţei, de capacitatea de a crea.
În ultima vreme, dar nu numai în ultima, ci de destul de multă vreme, omul îşi
pune întrebarea dacă nu cumva arta este, în general, păcătoasă. Cum de apare
aceasta întrebare, când este arhicunoscut că actul creator ne aminteşte că şi
noi suntem creaţi şi că avem cu toţii un singur Părinte? De ce se naşte un
astfel de gând, pe care l-aş numi sacrilegiu? Deoarece criza culturală a
ultimului veac a adus artistul în situaţia de a se putea dispensa de orice
reper spiritual; creaţia a ajuns (să fie tratată ca) un fel de instinct. Ştim
că există animale care au şi ele un fel de simţ estetic şi pot produce în mod
natural un obiect închegat din punct de vedere formal. Să zicem, fagurii pe
care albinele îi construiesc pentru a-şi depune mierea. Artistul a început
să-şi privească talentul - care îi este dat - ca pe o proprietate a sa, şi de
aici a rezultat dreptul de a considera că talentul nu îl obligă la nimic.
Astfel se explica acea lipsă de spiritualitate care domneşte în arta
contemporană. Arta se transformă fie în tot soiul de căutări formale, fie
într-un produs comercial. Nu e nevoie să vă explic că cinematograful se găseşte
în punctul de vârf al acestei situaţii, căci, după cum se ştie, el s-a născut
la sfârşitul veacului trecut la iarmaroc, în scop exclusiv pecuniar.
Trăim
într-o lume greşită. Omul a fost născut liber şi lipsit de frică. Dar istoria
noastră constă din dorinţa de a ne ascunde şi de a ne apăra de natură, care ne
obligă din ce în ce mai mult să ne înghesuim unii în alţii. Comunicăm unii cu
alţii nu pentru că ne-ar face plăcere, nu ca să ne desfătăm de bucuria
împărtăşirii, ci ca să nu ne fie atât de frică. Civilizaţia noastră este
greşită, dacă relaţiile noastre se construiesc pe acest principiu. Toată
tehnologia, întregul aşa-zis progres tehnic care însoţeşte istoria nu crează,
de fapt, decât proteze; ne prelungeşte mâinile, ne ascute vederea, ne permite
să ne deplasăm foarte repede. Aceasta are o importanţă principială. Astăzi ne
deplasăm de câteva ori mai repede decât în secolul trecut. Dar nu am devenit
mai fericiţi din acest motiv. Personalitatea noastră a intrat în conflict cu
societatea. Nu ne dezvoltăm în mod armonios, dezvoltarea noastră spirituală a
rămas în urmă, încât am devenit victimele procesului în avalanşă al creşterii
tehnologice. Nu putem scoate capul afară din acest torent, chiar dacă am dori.”
”Apoi în
planul dezvoltării istorice am ajuns atât de neîncrezători unii într-alţii, nu
mai credem că putem să ne ajutăm unii pe altii, cu toate că totul s-a făcut în
istorie ca să supravieţuim împreună, încât am renunţat, de fapt, să mai
participăm fiecare, personal, la viaţa publică. Persoana nu are nicio importanţă.
Adică, pe scurt, pierdem ceea ce ne-a fost dat de la început - libertatea
alegerii, libertatea voinţei. Iata de ce consider că civilizaţia noastră este
greşită. Filozoful şi istoricul rus Nikolai Berdiaev a observat, cu multa
subtilitate, două etape în istoria civilizaţiei. Prima este istoria culturii, când
dezvoltarea omului este mai mult sau mai puţin armonioasă şi are un fundament
spiritual, a doua apare odată cu declanşarea unei reacţii în lanţ, nesupusă
voinţei omului, când dinamica scapă de sub control, când societatea îşi pierde
cultura.
Dostoievski şi-a făcut marile descoperiri numai
pentru că el a fost primul care a sesizat şi a exprimat problemele
aspiritualităţii. Personajele sale suferă din pricină că nu pot să creadă. Ele
vor, dar şi-au pierdut organul credinţei. Li s-a atrofiat conştiinţa. Şi, cu
fiece an, Dostoievski este înţeles parcă din ce în ce mai bine, ba a ajuns
chiar la modă. Şi asta pentru că această problemă creşte şi se extinde din ce
în ce mai mult. Pentru că cel mai greu este a crede. Pentru că ne este greu să
ne încredem în puterea harului. Desigur, fericit cel pe care l-a vizitat
această stare. Dar rar cine se poate lăuda cu aceasta. Esenţialul, ca să te
simţi liber şi fericit, este curajul.” (din Cuvântul despre
Apocalipsă rostit de Tarkovski în biserca Saint-Jones din Londra, în 1984)
„Noi nu mai ştim ce este
iubirea; ne purtăm faţă de noi înşine cu o monstruoasă desconsideraţie.
Înţelegem greşit ce înseamnă să te iubeşti pe tine însuţi, chiar ne jenăm de
această noţiune. Întrucât credem că a te iubi pe tine însuţi înseamnă să fii
egoist. Este o greşeală. Pentru că iubirea înseamnă jertfă. Acest lucru omul nu
îl mai resimte ca atare, dar se poate observa din afară de către o terţă
persoană. Desigur că şi dumneavoastră cunoaşteţi acest lucru, căci este spus:
„iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Cu alte cuvinte, a te iubi pe
tine însuţi este, într-un fel
fundamentul sentimentului, este măsura. Şi nu numai pentru că omul s-a
conştientizat pe sine însuşi şi sensul vieţii sale, ci şi pentru că,
întotdeauna trebuie să începem cu noi înşine
În
legătură cu toate acestea, încep să cred că arta cu care mă ocup este posibilă
numai în sensul în care nu mă exprimă pe mine personal, ci acumulează în ea
ceea ce pot eu surprinde, comunicând cu oamenii. Arta devine păcătoasă din
momentul în care încep să o folosesc în propriile mele interese. Şi cel mai
important este că eu încetez să-mi mai fiu mie însumi interesant. Poate că de
aici începe iubirea mea faţă de mine însumi.”
La drept
vorbind, niciodată nu am considerat că artistul poate fi fericit în procesul
creaţiei sale. Sau nu este acesta cuvântul potrivit: fericit...nu, niciodată.
Omul nu trăieşte ca să fie fericit. Sunt lucruri mai importante decât
fericirea.
(Elena
Dulgheru, Tarkovski filmul ca rugăciune, din Cuvântul despre Apocalipsă rostit
de Tarkovski în biserca Saint-Jones din Londra, în 1984)
